Ieri am încercat să vă dau o oarecare idee asupra experienţelor lăuntrice ale sufletului, ce apar atunci când, prin pregătire spirituală şi meditaţie, omul dezvoltă stări mai înalte de conştienţă. În acelaşi timp, am arătat că experienţele haotice, necoordonate ale vieţii de vis din timpul somnului, tipice pentru conştienţa normală, pot fi transformate în experienţe concrete, deplin conştiente în timpul stării de veghe. Astfel, putem atinge o stare de conştienţă care, într-o oarecare măsură, îi succede conştienţei normale. Atunci percepem, de pildă, regnul animal în totalitatea lui, care este în legătură cu o lume sufletească superioară, planul astral. Apoi am încercat să vă arăt cum apare acoperământul vegetal în totalitatea lui atunci când, în deplină stare de veghe, din care au fost eliminate impresiile senzoriale, ajungem la lumea stelelor cu această a doua stare de conştienţă şi acolo, pentru prima dată, aflăm adevărul despre acoperământul vegetal al Pământului. Ne dăm seama atunci că plantele pe care le vedem crescând din pământ sunt o imagine reflectată a acelei maiestăţi şi grandori care strălucesc prin lumea stelelor, asemenea stropilor de rouă de pe plante. Într-adevăr, firmamentul, cu tot ceea ce se află acolo, primeşte realitate substanţială, formă, culoare şi chiar rezonanţă atunci când ne apropiem de el cu această conştienţă mai înaltă, eliberată de impresii senzoriale. Apoi putem privi înapoi spre Pământ şi observăm că lumea plantelor este, în realitate, imaginea reflectată a unor fiinţe cosmice, a unor fapte cosmice.
Aş dori să vă atrag atenţia asupra unui fenomen ciudat, care se manifestă atunci când observăm, pe de o parte, lumea stelelor, iar pe de altă parte, lumea plantelor. Aş dori să descriu aceste lucruri exclusiv din punctul de vedere al trăirii lăuntrice, exact aşa cum se întâmplă, cum sunt ele revelate investigaţiei şi vieţuirii spirituale directe. Descrierea mea nu se va regăsi în nicio tradiţie, literară sau nu. Dar în primul rând aş dori să pun în evidenţă o particularitate care este familiară tuturor celor ce explorează spiritualul în felul pe care l-am descris.
Să vizualizăm următoarea imagine: deasupra noastră este lumea stelelor, dedesubt este pământul (vezi desenul mai jos). Punctul de unde ne începem investigaţia îl vom numi punctul nostru de observaţie. În cea de a doua stare de conştienţă, o conştienţă care vede lumea stelelor şi a plantelor în maniera descrisă deja, noi suntem în măsură să ne convingem că formele arhetipale sunt prezente în Cosmos, că ele sunt oglindite de Pământ nu sub forma unor imagini reflectate ci ca plante vii. Aceste plante nu ne apar ca nişte imagini lipsite de viaţă, ireale, nebuloase, ci ca nişte reflecţii concrete create de Pământ. Putem simţi că e necesar ca Pământul să fie acolo, să acţioneze ca o oglindă, pentru ca fiinţele-plante din Cosmos să poată răsări din această oglindă terestră.
Fără pământul solid nu ar putea exista plante. Şi exact aşa cum o oglindă interceptează lumina şi-i opune rezistenţă – căci altfel nu ar putea reflecta – tot aşa Pământul trebuie să acţioneze ca element reflectant pentru ca plantele să poată lua fiinţă.
Acum putem duce lucrurile mai departe. După ce am dezvoltat această a doua stare de conştienţă, o conştienţă trează şi independentă de impresiile senzoriale, putem face încă un pas pe calea dezvoltării unei forţe lăuntrice a sufletului, şi anume o atitudine de iubire faţă de toate lucrurile create şi toate fiinţele vii. Dobândirea acestei noi puteri rareori e recunoscută ca fiind o forţă pozitivă pentru cunoaştere. Dacă, după ce am păşit în această lume atât de diferit constituită, unde Cosmosul nu ne mai apare ca plin de lumina stelelor, ci este sălaşul fiinţelor spirituale, această putere a iubirii ne umple inima şi sufletul, dacă, după ce ne-am avântat, ca să zicem aşa, pe oceanul spiritual al Universului, ne putem păstra identitatea spirituală, psihică şi fizică şi putem oferi infinita putere a iubirii şi devotamentului tuturor fiinţelor, atunci ne vom perfecţiona treptat cunoaşterea şi înţelegerea. Ne vom dezvolta capacitatea de a percepe prin clarviziune nu doar regnurile animal şi vegetal, ci şi regnul mineral, şi mai ales acea parte a regnului mineral, care are structură cristalină. Printre cei care doresc să investigheze lumile superioare, cristalele minerale oferă un excelent câmp de observaţie şi studiu.
Când suntem pe deplin familiarizaţi cu regnurile animal şi vegetal, suntem capabili de a investiga regnul mineral-cristal.
Ca şi cu celelalte ocazii, ne simţim îndemnaţi să ne abatem atenţia de la regnul mineral de pe Pământ şi să ne-o îndreptăm spre contemplarea Cosmosului. Şi din nou găsim acolo o realitate vie, arhetipuri asemănătoare celor ale regnului vegetal. Dar imaginea care ni se prezintă acum e complet diferită. Devenim conştienţi de o realitate vie din Cosmos; regnul mineral-cristal pe care o vedem pe Pământ este creaţia unui principiu activ, spiritual din Cosmos. În coborârea sa treptată pe Pământ, acesta nu se reflectă de Pământ sau cu ajutorul Pământului. Acesta este elementul crucial. Când ne ridicăm conştienţa de la contemplarea regnului mineral-cristal la Cosmos şi apoi privim înapoi spre Pământ, Pământul nu mai acţionează ca o oglindă; avem impresia că Pământul a dispărut din raza vederii noastre. Totuşi, nu putem spune, aşa cum am spus despre plante, că pământul de sub noi reflectă fiinţele superioare. Dimpotrivă, Pământul nu mai acţionează ca element reflectant; el pare să fi dispărut. După ce am meditat asupra priveliştii spirituale evocate de regnul mineral-cristal, când ne îndreptăm ochiul spiritual dinspre spaţiul cosmic spre Pământ, avem impresia că suntem suspendaţi deasupra unui abis înfiorător, deasupra unui vid. Trebuie să rămânem într-o atitudine de aşteptare. Trebuie să ne stăpânim foarte bine, să ne păstrăm prezenţa de spirit. Perioada de aşteptare nu trebuie să fie prea îndelungată, altfel teama noastră se va amplifica; suntem îngroziţi pentru că nu mai avem pământ sub picioare. Această senzaţie, ce ne este cu totul străină, ne aduce într-o stare de panică dacă nu ne păstrăm autocontrolul, prezenţa de spirit necesară și să străbatem activ acest gol.
Trebuie să pătrundem cu privirea prin Pământ. Aceasta înseamnă că el nu mai este prezent pentru vederea noastră spirituală. Trebuie să privim mai departe, întrucât el nu mai este acolo. Și suntem obligaţi, pentru lumea minerală, să privim nu doar la ceea ce este deasupra noastră, ci să privim întreaga circumferință, de jur împrejurul nostru. Pământul trebuie să fie ca dispărut. Trebuie să contemplăm în jos la fel ca și în sus, spre vest la fel ca si spre est.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 3 |
Atunci vom vieţui existenţa unui curent de energie cosmică ce vine de jos, în contrast cu energia cosmică a plantelor, care se revarsă de sus. Peste tot, vedem curenţi şi contracurenţi, curenţi convergenţi de energie cosmică din toate direcţiile. În cazul plantelor, acest şuvoi de energie cosmică se revarsă de sus în jos, Pământul opune rezistenţă şi plantele cresc în sus, din pământ. În cazul regnului mineral, noi suntem conştienţi de faptul că prin interacţiunea liberă a acestor curenţi din întregul cosmic este creat regnul mineral. În cazul regnului mineral-cristal nimic nu se reflectă de Pământ. Totul se oglindeşte în propriul său element.
Dacă descoperiţi în munţi un cristal de cuarţ, el se găseşte de obicei în poziţie verticală. Baza sa este încastrată în piatră. Aceasta se întâmplă datorită intervenţiei forţelor terestre, ahrimanice, care acţionează ca factor perturbator. În realitate, cuarţul se formează prin presiunea forţelor unui element spiritual din toate direcţiile; există un joc de faţete reflectante şi vedem cristalul liber în spaţiul cosmic. Fiecare cristal individual, ale cărui faţete sunt perfect constituite, este o mică lume în sine.
Există multe tipuri de cristalizare – sub formă de cuburi, octaedre, tetraedre, romboide, dodecaedre, cristale monocline, tricline, de fapt, cu orice tip de structură imaginabilă. Atunci când le examinăm, observăm cum curenţii de energie cosmică converg şi interacţionează pentru a forma cristalul de cuarţ, o prismă hexagonală care se termină cu o piramidă hexagonală, sau un cristal de sare ce poate avea forma unui cub, sau un cristal de pirită de forma unui dodecaedru. Fiecare din aceste cristale s-a format în modul pe care l-am descris. Şi există tot atâtea forţe cosmice diferite, mai mult, există tot atâtea lumi în spaţiul cosmic câte cristale există pe Pământ. Începem să putem pătrunde cu mintea o infinitate de lumi.
Când privim cristalul de sare, ne dăm seama că în Univers acţionează un principiu spiritual. Cristalul de sare este o manifestare a acelei realităţi spirituale care străbate întregul Univers; el este o lume în sine. Apoi, pornind de la examinarea dodecaedrului, descoperim faptul că în Univers există ceva care străbate lumea spaţiului; cristalul este amprenta, este manifestarea unei lumi întregi. Noi privim nenumărate fiinţe, şi fiecare dintre acestea este o lume în sine. Ca fiinţe omeneşti, pe Pământ, ajungem la concluzia că sfera Pământului este punctul în care se focalizează activităţile multor lumi. În tot ceea ce gândim şi facem pe Pământ se reflectă gândurile şi faptele unei mari diversităţi de fiinţe. Varietatea infinită a formelor cristalelor revelează multitudinea fiinţelor ale căror activităţi îşi găsesc împlinirea în formele matematic-spaţiale ale cristalelor. În cristale, noi recunoaştem prezenţa zeilor.
Este mult mai important ca prin devoţiune faţă de Univers, chiar printr-o adoraţie a Universului, să permitem secretelor sublime ale Universului să acționeze asupra sufletelor noastre, decât să adunăm cunoştinţe teoretice pe o bază pur intelectuală. Și antroposofia ar trebui să conducă spre acest sentiment de a te simți pe tine însuți în Univers. Prin antroposofie omul va fi capabil să perceapă în fiecare cristal lucrarea şi urzirea unei fiinţe divine. Atunci se umple întreg sufletul omului cu conținut cosmic, nu doar capul cu gânduri. Cel mai puțin este aici Antroposofia pentru a umple capul cu gânduri. Antroposofia este aici pentru a umple întregul om cu ilminare asupra Universului, cu venerare şi devoţiune faţă de Univers. Pentru ca în toate chestiunile şi în toate desfășurările din lume să se instaleze un spirit de slujire altruistă се-şi are izvorul în sufletul omului. Şi această slujire altruistă să devină cunoaştere.
Atunci când ne aflăm în legătură cu întregul cosmic şi vedem cum apar cristalele din manifestarea regnului mineral-cristal, avem un sentiment de satisfacţie. Dar foarte curând, acea stare de teamă şi anxietate pe care am descris-o deja revine. Înainte de a descoperi lumea divin ordonată a cristalelor fusesem cuprinşi de teamă. Când devenim conştienţi de acea lume de inspiraţie divină, acest sentiment de nesiguranţă dispare; dar după o vreme ne cuprinde o senzaţie stranie şi teama revine, împreună cu sentimentul că întregul proces de formare a cristalelor este nesubstanţial şi nu ne oferă decât susţinere parţială.
Să luăm ca exemplu cele două tipuri de cristale deja menţionate, cristalul de sare şi cel de pirită, un cristal al unui metal. Pirita ne dă impresia că ne poate oferi un sprijin solid, că e fermă şi durabilă. Cristalul de sare, pe de altă parte, pare să nu ne ofere deloc sprijin; pare nesubstanţial şi ne simţim ca şi cum am putea cădea prin el.
Pe scurt, deci, în ceea ce priveşte unele forme, teama care ne cuprinsese mai demult, teama că suntem suspendaţi deasupra unui abis pentru că Pământul s-a transformat într-un hău, nu a fost, de fapt, învinsă. Această senzaţie de teamă are certe implicaţii morale. Când simţim o reapariţie a acestei frici, în acea clipă, devenim conştienţi nu doar de păcatele noastre trecute, ci şi de toate acele păcate de care suntem potenţial capabili.
Toate acestea acţionează ca o greutate de plumb, care ne trage în jos şi ameninţă să ne prăvălească în abisul pe care cristalele minerale îl deschid înaintea noastră şi care este gata să ne înghită. În acest moment trebuie să fim pregătiţi pentru o experienţă suplimentară. Ne dăm seama că toate aceste trăiri ne solicită curajul şi exclamăm cu încredere: Sunt ferm ancorat, nu voi pluti în derivă; centrul de greutate al propriei mele fiinţe se află acum în mine însumi.
Niciodată, în întreaga noastră viaţă, nu vom avea nevoie de mai multă încredere, de mai mult curaj moral decât în clipa în care, faţă în faţă cu lumea cristalelor, greutatea de plumb a egoismului – şi egoismul este întotdeauna un păcat – apasă asupra sufletului. Acel hău transparent deasupra căruia suntem acum suspendaţi ne adresează un teribil avertisment. Dacă rămânem fermi şi cu încredere în noi înşine, putem spune: în mine se află o scânteie din divinitate; nu pot pieri, căci mă împărtăşesc din esenţa divină. Dacă acest lucru devine o vieţuire concretă şi nu doar o credinţă teoretică, atunci avem curajul de a ne baza doar pe noi înşine, de a sta pe propriile noastre picioare. Suntem pregătiţi şi hotărâţi să mergem mai departe.
Învăţăm încă ceva despre regnul mineral. Până acum, am aflat despre fiinţa cristalizată a mineralelor. Am discutat deja despre forma lor exterioară; acum devenim conştienţi de compoziţia şi de structura lor, de substanţialitatea şi metalitatea lor. Şi descoperim cum anumite metale de bază, fiecare în felul său, acţionează ca elemente stabilizatoare. Pentru prima dată începem să înţelegem cum stă omul în relaţie cu Cosmosul. Aflăm despre diferitele caracteristici ale metalelor, despre substanţialitatea fiinţei minerale şi începem cu adevărat să simţim, în noi înşine, acel centru de greutate despre care tocmai am vorbit (vezi desenul de mai jos).
În ceea ce voi spune sunt obligat de circumstanţe să folosesc o terminologie care descrie lumea materială; ca urmare, cuvintele nu trebuie luate doar în sens literal. Când vorbim despre inimă sau cap, conştienţa obişnuită evocă o imagine a unei inimi fizice sau a unui cap fizic. Dar acestea sunt, bineînţeles, de origine spirituală. Când privim un om în totalitatea sa, ca o entitate ce constă din trup, suflet şi spirit, avem impresia clară că, la el, centrul de greutate se află în inimă. Acest centru de greutate îl fereşte de extreme, nu-i permite să devină o jucărie a circumstanţelor exterioare şi-i dă stabilitate. Dacă ne păstrăm acel spirit temerar despre care am vorbit mai sus, vom vedea până la urmă că suntem ferm ancoraţi în Univers.
Când o persoană îşi pierde cunoştinţa, aceasta înseamnă că nu este ferm ancorată. Dacă omul suferă un şoc psihic – căci, în aceste condiţii, el este mai susceptibil la durere decât în mod normal, şi, în definitiv, durerea este o intensificare a simţirii lăuntrice – el nu se află într-o stare de conştienţă normală. Când suntem cuprinşi de durere, conştienţa noastră este expulzată. Între naştere şi moarte omul trăieşte într-un fel de conştienţă intermediară. Aceasta îi poate servi foarte bine pentru activităţile obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Dar dacă această conştienţă devine prea slabă, prea neconsistentă, el îşi pierde cunoştinţa. Dacă ea devine prea densă, prea concentrată, apare durerea. Pierderea cunoştinţei într-o stare de leşin şi starea de tensiune sub influenţa durerii sunt polarităţi care ilustrează anormalităţile conştienţei. Acest lucru ilustrează foarte exact reacţiile noastre în faţa lumii cristalelor minerale, înainte de a deveni conştienţi de substanţialitatea lor – pe de o parte, sentimentul că am putea cădea într-o stare de leşin şi, astfel, am putea oricând să ne dizolvăm în Univers, şi, pe de altă parte, sentimentul că ne-am putea prăbuşi sub influenţa durerii.
Apoi simţim că tot ceea ce ne oferă stabilitate este centrat în zona inimii. Şi dacă ne-am dezvoltat conştienţa până la nivelul deja arătat, putem percepe că tot ceea ce ne susţine conştienţa obişnuită de veghe, tot ceea ce o menţine „normală”, dacă mi se permite să folosesc această expresie oarecum grosolană, este aurul, Aurum, care se găseşte fin dispersat pe tot cuprinsul Pământului şi lucrează cu mai mare intensitate asupra inimii decât asupra oricărui alt organ.
Mai devreme ne-am familiarizat cu formarea, cu cristalizarea mineralelor. Acum devenim conştienţi de substanţialitatea, de metalitatea lor. Ne dăm seama în ce mod această natură metalică lucrează asupra omului însuşi.
În mod exterior, vedem formarea cristalelor în lumea minerală. Dar lăuntric noi ştim că forţele aurului, care sunt fin dispersate pe întregul Pământ, ne susţin inima şi menţin conştienţa normală a vieţii noastre de zi cu zi. Şi, astfel, putem spune că aurul are influenţă asupra centrului-inimă al omului. Pe baza acestei informaţii, putem acum să ne începem investigaţiile. Dacă, observând metalul aur, aşa cum îl cunoaştem noi, ne concentrăm asupra culorii sale, asupra durităţii sale şi asupra tuturor aspectelor compoziţiei şi structurii sale şi apoi transformăm această trăire într-o realitate lăuntrică, descoperim că aurul se află în relaţie cu inima. Dacă ne concentrăm asupra altor metale, asupra fierului şi proprietăţilor sale, de pildă, descoperim ce efect are fierul asupra noastră. Aurul are o influenţă armonizatoare, el linişteşte tensiunea şi conflictele, iar omul este astfel readus la o stare de echilibru interior. Dacă, după ce ne-am familiarizat cu toate aspectele acestuia, ne focalizăm intens atenţia asupra fierului, uitând de tot restul Universului, concentrându-ne numai asupra metalului, astfel încât să devenim, cum ar fi vorba, uniţi lăuntric cu fierul, să ne identificăm cu fierul, simţim ca şi cum conştienţa noastră s-ar ridica din zona inimii. Suntem încă deplin conştienţi, în vreme ce urmăm drumul acestei conştienţe ce se ridică de la inimă spre laringe. Dacă ne-am făcut corect exerciţiile spirituale, nu ni se poate întâmpla niciun rău; altfel, ne cuprinde o uşoară senzaţie de leşin. Pe măsură ce conştienţa noastră urcă, ne dăm seama de această stare datorită faptului că ne-am dezvoltat o intensă activitate lăuntrică, o conştienţă superioară. Apoi ne transpunem treptat în această conştienţă ce urcă şi luăm legătura cu lumea în care vedem sufletele-grup ale animalelor. Concentrându-ne asupra metalităţii fierului, am intrat în lumea astrală.
Când ne-am familiarizat cu formele metalelor, ajungem pe tărâmul fiinţelor spirituale superioare; când ne familiarizăm cu substanţialitatea şi metalitatea lor, intrăm în lumea astrală, lumea sufletelor. Simţim cum conştienţa noastră urcă spre laringe (vezi desenul), şi astfel intrăm într-o nouă sferă a conștienței. Datorăm această modificare a conştienţei concentrării noastre asupra fierului şi simţim că nu mai suntem aceeaşi persoană ca mai înainte. Dacă am atins această stare cu o conştienţă trează, limpede, ne dăm seama că am trecut dincolo de Sinele nostru de până atunci; am pătruns în lumea eterică. Pământul a dispărut, el nu mai prezintă niciun interes pentru noi. Noi am urcat până în sferele planetare care, cum s-ar spune, au devenit sălaşul nostru. Astfel, ne retragem treptat din trup şi devenim integraţi în Univers. Calea de la aur la fier este calea ce conduce spre Univers.
După aur şi fier, ne concentrăm acum asupra cositorului, asupra metalităţii sale, culorii şi substanţialităţii sale, iar rezultatul este că ne identificăm pe deplin, în conştienţa noastră, cu cositorul. Simţim cum conştienţa ni se ridică la nivele şi mai înalte. Dar dacă încercăm să facem acest pas fără o pregătire corectă, cădem într-un leşin aproape complet, abia dacă ne mai rămâne o fărâmă de conştienţă. Dacă ne-am pregătit cum se cuvine, putem rămâne în această stare de conştienţă diminuată; dar simţim cum conştienţa noastră se îndepărtează şi mai mult de trup şi, până la urmă, atinge regiunea dintre ochi. Deşi suntem înconjuraţi de vastele spaţii ale Universului, suntem încă pe tărâmul stelelor. Dar Pământul, cu toate acestea, începe să ne apară ca o stea îndepărtată. Şi ajungem la concluzia că ne-am lăsat corpul pe Pământ, că ne-am ridicat în Cosmos şi luăm parte la viaţa stelelor.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 4 |
După aur şi fier, ne concentrăm acum asupra cositorului, asupra metalităţii sale, culorii şi substanţialităţii sale, iar rezultatul este că ne identificăm pe deplin, în conştienţa noastră, cu cositorul. Simţim cum conştienţa ni se ridică la nivele şi mai înalte. Dar dacă încercăm să facem acest pas fără o pregătire corectă, cădem într-un leşin aproape complet, abia dacă ne mai rămâne o fărâmă de conştienţă. Dacă ne-am pregătit cum se cuvine, putem rămâne în această stare de conştienţă diminuată; dar simţim cum conştienţa noastră se îndepărtează şi mai mult de trup şi, până la urmă, atinge regiunea dintre ochi. Deşi suntem înconjuraţi de vastele spaţii ale Universului, suntem încă pe tărâmul stelelor. Dar Pământul, cu toate acestea, începe să ne apară ca o stea îndepărtată. Şi ajungem la concluzia că ne-am lăsat corpul pe Pământ, că ne-am ridicat în Cosmos şi luăm parte la viaţa stelelor.
Toate acestea nu sunt nicidecum atât de simple cum ni se par auzindu-le. Ceea ce v-am descris acum, ceea ce vieţuim când urmăm calea iniţierii, şi anume, cum conştienţa se situează în laringe, la baza craniului sau în frunte, este un semn că toate aceste diferite stări de conştienţă sunt permanent prezente în om. Voi toţi, care staţi aici, aveţi în voi înşivă aceste stări de conştienţă, dar fără să fiţi conştienţi de aceasta. De ce se întâmplă aşa? Omul e o fiinţă complexă. Dacă, în momentul în care sunteţi conştienţi de întreaga organizare laringiană, v-aţi putea lipsi de creier şi de organele de simţ, nu v-aţi putea elibera niciodată de acea uşoară senzaţie subconştientă de leşin. Şi, de fapt, aşa stau lucrurile; dar aceste stări sunt pur şi simplu acoperite de conştienţa obişnuită a inimii, conştienţa-aur. Acest lucru vă este comun tuturor, face parte din alcătuirea dumneavoastră umană. O parte din dumneavoastră, care e părtaşă la această conştienţă, e situată între stele şi nu există pe Pământ.
Conştienţa-cositor se află şi mai departe în Cosmos (vezi desenul: oranj). Nu este deloc adevărat că dumneavoastră trăiți numai aici pe Pământ. Trăiți pe pământ prin faptul că aveți o inimă. Aceasa vă ține conştienţa legată de Pământ. Acel element care se află în laringe (fier: roșu), trăiește afară, în Cosmos; şi, încă mai departe, afară, trăiește acel element care se află în mijlocul frunţii (cositor). Fierul se întinde până la Marte, cositorul ajunge până la Jupiter. Doar prin aur aparţineţi dumneavoastră Pământului. Sunteţi permanent în Univers, dar conştienţa inimii vă ascunde acest lucru.
Dacă meditaţi asupra plumbului sau asupra unui metal asemănător şi, din nou, vă concentraţi asupra substanţialităţii şi metalităţii sale, atunci ieșiți complet din dumneavoastră. Atunci vă devine complet clar: Acolo jos pe Pământ se află corpul dumneavoastră fizic şi corpul eteric. Ele vi se par străine. Ele sunt acolo jos. Au tot atâta importanţă pentru dumneavoastră cât are o piatră care se află pe o stâncă. Conştienţa a ieșit în afară din dumneavoastră, pe aici (prin partea de sus a capului: roșu). Ori încotro ne-am îndrepta, o minusculă cantitate, o tinctură de plumb poate fi întotdeauna găsită în Univers. Această formă de conştienţă ajunge până foarte departe în spaţiu; cu conştienţa centrată în craniu, omul rămâne întotdeauna într-o stare de deplină inconştienţă.
Imaginaţi-vă în ce stare de iluzie trăieşte omul de obicei. Când stă la birou şi-şi face contabilitatea sau scrie articole, îi place să-şi închipuie că gândeşte cu capul. Nu aceasta este realitatea. Nu capul propriu-zis aparţine Pământului, ci aspectul său fizic. Conştienţa capului se extinde de la laringe în sus, până departe în Univers. Universul se revelează numai în centrul capului. Ceea ce vă determină condiţia umană între naştere şi moarte este centrul inimii. Dacă scrieţi articole bune sau proaste, dacă modul cum vă faceţi contabilitatea vă dezavantajează sau nu semenii – toate acestea sunt determinate de centrul inimii. Este pură iluzie să ne imaginăm că acea conştienţă a capului omului este limitată doar la Pământ, căci, de fapt, ea se află într-o permanentă stare de inconştienţă. Şi acesta este motivul pentru care capul este în mod particular expus unor dureri de care celelalte organe sunt ferite. Permiteţi-mi să duc mai departe această idee. Când încercăm, în starea noastră prezentă, să aflăm motivele acestei situaţii suntem permanent ameninţaţi, dinspre partea spirituală, cu anihilarea conştienţei noastre intelectuale, cu o dispariţie a întregii conştienţe şi prăbuşirea în inconştienţă totală.
Imaginea noastră despre om este, în consecinţă, astfel: la nivelul laringelui (fier) omul dezvoltă acea conştienţă care ajunge până la arhetipurile regnului animal. Este conştienţa care aparţine domeniului stelelor, dar în viaţa de zi cu zi noi nu ne dăm seama de existenţa ei. Încă mai sus, în regiunea ochilor (cositor) este conştienţa arhetipurilor regnului vegetal, iar dedesubt sunt imaginile lor reflectate. Deasupra, încununând totul, este centrul conştienţei-plumb, care ajunge la sfera lui Saturn; centrul capului nostru nu are habar de articolele pe care le scriem, acestea sunt produsul centrului inimii. Dar capul este deplin conştient de ceea ce se întâmplă în spaţiul cosmic. Descrierile noastre despre întâmplările şi activităţile terestre provin de la inimă; capul, în acest timp, se poate concentra asupra felului în care o fiinţă divină se manifestă într-un cristal de pirită, de sare sau de cuarţ.
Pentru conştienţa unui iniţiat care priveşte această adunare prezentă aici, este evident că ascultaţi ceea ce eu vă spun cu inimile, în vreme ce cele trei niveluri superioare de conştienţă ale dumneavoastră sunt afară, în Cosmos. Cosmosul este scena unor activităţi de cu totul alt ordin decât cele cunoscute conştienţei pământeşti obişnuite. În Cosmos, mai ales în ceea ce se înfăptuieşte acolo şi radiază până la mari depărtări, se ţese pentru noi toţi pânza destinului, a karmei noastre.
Astfel am ajuns treptat să înţelegem omul prin intermediul relaţiei sale cu Universul – cât de fundamentală este interrelaţia lui cu lumea exterioară, cum este permanent ameninţat să fie anihilat din afară, să fie redus la o stare de inconştienţă, şi cum este, în ultimă analiză, susţinut de inima sa.
Când medităm asupra altor tipuri de metale, abordarea noastră spirituală este diferită. Putem folosi pentru cupru aceeaşi metodă pe care am folosit-o în cazul fierului, cositorului şi plumbului. Când medităm asupra naturii metalice a cuprului, devenim, cum s-ar spune, una cu el, ne unim cu cuprul; întregul nostru suflet e pătruns de cupru, de culoarea şi consistenţa lui, de suprafaţa lui ciudată, striată. Pe scurt, ne identificăm pe deplin cu răspunsul nostru psihic la metalitatea cuprului. În acest caz, nu vieţuim o tranziţie treptată spre inconştienţă, ci opusul acestei situaţii. Avem senzaţia că întreaga noastră fiinţă lăuntrică ne este inundată cu ceva; reacţiile noastre devin mai sensibile. Avem impresia clară că atunci când medităm asupra cuprului acesta ne pătrunde întreaga fiinţă. El radiază din centrul de sub inimă şi se difuzează în întregul corp.
Este ca şi cum am avea un al doilea corp, un al doilea om înăuntrul nostru. Avem o senzaţie de presiune interioară. Aceasta declanşează o uşoară durere, care creşte treptat. Totul pare să se afle într-o stare de tensiune interioară.
Când examinăm această situaţie cu ajutorul conştienţei iniţiatice simţim prezenţa unui al doilea om înăuntrul nostru. Şi această trăire are implicaţii importante, căci acum ne putem spune: Sinele nostru obişnuit, moştenire a naşterii şi educaţiei noastre, instrumentul cu ajutorul căruia cunoaştem lumea, ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii; dar, prin pregătire şi meditaţie, noi ne-am trezit la realitatea acestui al doilea om, care, acum, îşi preia potenţialul de percepţie. Acest al doilea om este într-adevăr o fiinţă remarcabilă. El nu are ochi sau urechi separate, ci este în acelaşi timp ochi şi ureche. El seamănă cu un organ de simţ cu capacităţi delicate de percepţie; percepe lucruri pe care noi nu le observăm în mod obişnuit. Lumea noastră a devenit dintr-odată mai bogată.
La fel cum un şarpe îşi poate lepăda pielea, tot aşa este posibil, pentru scurt timp – şi putem vieţui foarte multe, în câteva secunde – ca acest al doilea om, omul-cupru, să se retragă din corp şi să se mişte liber în lumea spirituală. El se poate separa de corp, dar cu preţul unei dureri cu intensitate crescândă. Când suntem separaţi de corp avem parte de o gamă mai largă de experienţe. Când am atins acel nivel la care suntem capabili să ne părăsim corpul, putem să urmăm o persoană care a trecut prin poarta morţii.
În acest caz, toate legăturile noastre pământeşti cu cel decedat au încetat. El a fost îngropat sau incinerat, legătura sa cu Pământul a fost tăiată. Când ne părăsim corpul odată cu cel de-al doilea om – deci, cu percepţia clarvăzătoare – putem urma călătoria sufletului după moarte. Şi atunci aflăm că sufletul, în primii ani sau zeci de ani după moarte, îşi retrăieşte, în ordine inversă, viaţa pe care a trăit-o pe Pământ. Acesta este un fapt pe care îl putem observa, căci noi însoţim sufletul care a trecut prin poarta morţii. Timpul necesar pentru această recapitulare este o treime din durata vieţii noastre. Un om care a trăit 60 de ani îşi va recapitula experienţele vieţii vreme de aproximativ 20 de ani. Noi îi putem urmări sufletul pe durata acestei perioade. Acum putem învăţa foarte multe despre experianţele pe care le are omul după moarte. În decursul recapitulării, experienţele avute sunt de alt fel. Să mă iertaţi dacă vă dau un exemplu oarecum grosolan. Să presupunem că, înainte cu trei ani să muriţi, aţi urecheat pe cineva. Eraţi furios pe el şi aţi explodat de mânie; i-aţi provocat durere fizică şi morală. Aţi avut o oarecare satisfacţie, pedepsindu-l, fiindcă v-a supărat. Acum, când vă recapitulaţi viaţa în ordine inversă şi ajungeţi, după un an, la acest episod, nu vă retrăiţi propria izbucnire de mânie, ci durerea fizică şi morală a victimei dumneavoastră. Vieţuiţi sentimentele acesteia şi simţiţi efectiv urecheala; trăiţi durerea pe care aţi provocat-o. Şi acelaşi lucru se aplică tuturor faptelor. Le veţi retrăi exact aşa cum le-au resimţit celelalte persoane implicate. Este posibil să urmăm sufletul uman după moarte, pe parcursul tuturor acestor experienţe.
Vechii caldeeni, care-şi datorau impulsurile culturale învăţăturii Misteriilor, aveau o înţelegere mai profundă a acestor lucruri decât oamenii de azi. Remarcabil este faptul că, în acele vremuri, vechii caldeeni trăiau, de fapt, în conştienţa laringelui, în vreme ce noi, astăzi, trăim în conştienţa inimii. Starea de conştienţă care, pentru ei, era cea naturală, era un fel de conştienţă-fier; trăirile lor erau asociate cu Universul; pentru ei, Pământul nu avea consistenţa solidă pe care o observăm noi acum. Atunci când, în contextul unor circumstanţe deosebit de favorabile, se aflau, de pildă, în comuniune cu fiinţele de pe Marte, se întâmpla la un moment dat ca unele fiinţe să vină de pe Lună şi să aducă cu ele alte fiinţe de tipul celor pe care le putem percepe cu conştienţa celui de-al doilea om. Şi astfel, în mod indirect, caldeenii au aflat adevăruri sublime despre viaţa de după moarte. Ei şi-au primit instruirea în privinţa acestor adevăruri din partea Universului exterior.
Acest lucru nu ne mai este necesar astăzi, căci noi îi putem urma pe cei morţi fără niciun alt ajutor. Noi îi putem urma în vreme ce ei îşi vieţuiesc experienţele în ordine inversă, fiecare din aceste întâmplări fiind retrăită de la sfârşit la început. Şi ceea ce este ciudat este că, atunci când ne identificăm cu acest al doilea om, ne găsim într-o lume care este infinit mai reală decât lumea fenomenelor. Această lume prezentă aici şi totalitatea experienţelor noastre în ea ni se par nesubstanţiale prin comparaţie cu lumea solidă, solicitantă şi foarte reală în care am intrat.
Când îi însoţim pe cei morţi în felul pe care l-am descris, noi vieţuim totul în mod amplificat; totul pare să fie mult mai real. Prin comparaţie, lumea fenomenelor ne lasă o impresie nebuloasă. Pentru orice om care se poate asocia lumii celor morţi cu ajutorul conştienţei iniţiatice, lumea fizică apare ca o imitaţie pictată, şi un iniţiat care, prin meditaţie, s-a aflat în strânsă legătură cu cei morţi ar spune despre dumneavoastră: Sunteţi cu toţii nişte măşti pictate. Nu aveţi realitate, sunteţi doar nişte măşti pictate, aşezate pe scaune.
Adevărata realitate poate fi găsită doar dincolo de lumea existenţei fizice, şi această realitate poate fi vieţuită aici şi acum. Poate unii dintre dumneavoastră vă amintiţi de personajul Strader, din dramele-misteriu. Acest personaj e creat după o persoană reală. Strader este un portret poetic, nerealist, al unei personalităţi care a trăit în ultima treime a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În viaţa reală, el a fost un om care m-a interesat profund. Şi-a început viaţa ca novice capucin, apoi şi-a părăsit vocaţia în favoarea filosofiei şi a stat o vreme în mănăstirea din Dornach. Eu l-am transformat în Strader din dramele-misteriu. Nu este un portret fidel, dar există o anumită asemănare. În a patra dramă-misteriu, după cum vă amintiţi, Strader moare. A trebuit să-l las să moară, căci epuizasem toate posibilităţile de a dezvolta personajul. Dacă aş fi încercat să-l păstrez, nu aş fi putut scrie în continuare. El nu ar mai fi putut în niciun caz să apară în a cincea dramă-misteriu. Care este motivul?
Între timp, persoana reală, cel care-şi schimbase rolul în viaţă din călugăr în filosof, murise. Şi pentru că eu fusesem profund interesat de el, am putut să-i urmăresc călătoria prin lumea spirituală. Acolo, impresia creată de personalitatea lui era mult mai reală. Viaţa şi activităţile sale pe Pământ nu mi-au mai trezit acelaşi interes, acum când îi puteam împărtăşi experienţele din viaţa de după moarte.
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Câţiva antroposofi au aflat cum stăteau lucrurile. Ei au descoperit – ingeniozitatea omului e nesfârşită – că Strader era, într-o oarecare măsură, portretul unei anume persoane reale. În decursul investigaţiilor lor, i-au descoperit manuscrisele nepublicate şi tot felul de alte documente interesante pe care le lăsase în urmă. Mi le-au adus, crezând că-mi fac o mare bucurie cu această descoperire. Dar pe mine nu m-au interesat. Ceea ce mă interesa era ceea ce făcea el după moarte. Asta era ceva mult mai real. Prin comparaţie, tot ceea ce era în legătură cu lumea exterioară pe care el o lăsase în urmă nu avea nicio însemnătate.
Oamenii au fost foarte surprinşi de faptul că am arătat atât de puţin interes, după ce ei se străduiseră atât de mult ca să adune informaţii. Dar eu n-aveam ce face cu ele, nici atunci şi nici acum. Fapt este că realitatea acestei lumi este iluzorie prin comparaţie cu acea realitate sublimă ce ni se revelează când urmăm un suflet dincolo de poarta morţii. Acolo, sufletul dăinuie într-o lume pe care şi noi o putem cunoaşte când ne identificăm cu al doilea om, care-şi poate părăsi corpul fizic, deşi doar pentru scurtă vreme. Dar în acea scurtă vreme putem vieţui multe.
Existenţa acestei lumi ale cărei graniţe se învecinează în mod direct cu cele ale lumii fenomenelor e neîndoielnică. Este o lume în care cei morţi trăiesc mai din plin. Noi venim în contact cu ei prin acest al doilea om care se desprinde de corpul fizic. Nu am suferit prin aceasta o pierdere de conştienţă, ci mai degrabă conştienţa noastră a pătruns mai în profunzime.
Dacă ne ridicăm deasupra centrului inimii, conştienţa se subțiază, slăbește, ne apropiem de o stare de leșin. În cazul în care coborâm dedesubtul centrului inimii conştienţa se comprimă, se intensifică. Intrăm în lumile carte sunt reale. Dar trebuie să putem suporta: ele presează, ele produc durere. Dar dacă ne împingem înăuntru cu curajul necesar atunci intrăm.
Așadar avem acum o conştienţă obișnuită de zi în inimă (I), o a doua conştienţă în laringe (II), o a treia conştienţă în regiunea ochilor (III), o a patra conştienţă în cap mai sus (IV), care duce deja afară în Cosmos, şi o a cincea conştienţă (V), care nu nu ne duce lumile spaţiale şi care ne duce înapoi în timp. Călătorim în timp; când ajungem la această a cincea conştienţă noi facem un drum în timp; parcurgem drumul pe care merg înapoi cei decedaţi. Am ieşit din spaţiu şi am intrat în timp.
Astfel, totul depinde de capacitatea noastră de a ne transpune în diferite stări de conştienţă, care deschid în faţa noastră diverse lumi. Pe Pământ, omul este prizonierul unei singure lumi, izolate din cauză că nu cunoaşte decât o singură stare de conştienţă; în toate celelalte stări de conştienţă el este adormit. Dacă trezim însă aceste stări de conştienţă şi le dezvoltăm, putem face experinţa celorlalte lumi.
Secretul investigaţiei spirituale constă în aceea că prin transmutarea conştienţei sale omul se transformă pe sine. Noi nu putem pătrunde în alte lumi adoptând metodele oficiale de cercetare şi investigaţie; trebuie să ne metamorfozăm, să ne transformăm conştienţa, ajungând la forme noi şi diferite.
