Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CĂI ADEVĂRATE ȘI FALSE ÎN INVESTIGAŢIA SPIRITUALĂ

GA 243

CONFERINŢA a IX-a

Torquay, 20 August 1924

CĂI ANORMALE DE PĂTRUNDERE ÎN LUMEA SPIRITUALĂ ŞI TRANSFORMAREA LOR

Utilizarea reprezentărilor din științele naturii pentru calea cunoașterii

Am început aceste conferinţe cu o întrebare referitoare la viaţa noastră normală de vis şi de acolo am trecut la examinarea altor stări de conştienţă, care ne dau posibilitatea de a pătrunde în alte lumi decât aceea în care locuim între naştere şi moarte. În final, am discutat despre conştienţa mediumică, starea de conştienţă pe care omul o vieţuieşte în decursul unei situaţii de somnambulism, căci starea mediumică are întotdeauna această natură.

Dar amândouă aceste tipuri de trăiri, cea a visului şi cea somnambulică, sunt stări ale sufletului care se regăsesc, în forma lor adevărată, şi în viaţa normală. Numai când sunt intensificate ele pot conduce la căi de pătrundere adevărate sau false.

Astăzi vom examina din nou viaţa noastră de vis. Am văzut că atunci când omul dotat cu o conştienţă normală trece de la starea de veghe la somn el poate avea vise şi că în decursul acestei conjuncturi corpul său astral înregistrează o vibraţie reziduală a experienţelor sale în corpurile eteric şi fizic. Apoi urmează acele experienţe haotice de vis, cu adevărat extraordinare, pe care doar un iniţiat le poate interpreta corect, fiindcă omul care nu pătrunde adânc în natura lumii spirituale este pur şi simplu uluit de aceste experienţe.

Am văzut, de asemenea, şi cum, cu ajutorul exerciţiilor de meditaţie şi concentrare, ţesătura vieţii de vis poate fi întrepătrunsă cu urzirea unei conştienţe mai înalte. Noi ne imaginăm, ca urmare, omul transpus în lumea minunată şi haotică a visului; dar el rămâne pe deplin conştient în mijlocul acestei vieţi de vis care, pentru el, este la fel de reală ca şi viaţa obişnuită. Atunci dobândeşte cunoaşterea unei alte lumi, în care îi poate însoţi pe cei morţi în existenţa lor de după moarte. El simte că îl învăluie o lume ce e mult mai reală decât lumea noastră prezentă. Întrebarea care se pune acum este: Care este adevărata natură a lumii cu care se află el în contact? Am vorbit deja despre acest lucru, dar astăzi aş dori să abordez chestiunea dintr-un alt unghi.

Am descris deja cum, pe vremuri, trăiau pe Pământ învăţători iluştri care nu sălăşluiau în corpuri fizice, ci doar în subtile corpuri eterice, şi erau, ca urmare, capabili să se încarneze în eterul care înconjoară Pământul. Ei îi instruiau pe oameni prin inspiraţie şi au pus bazele culturii primordiale de pe Pământ. Când privim înapoi spre aceste vremuri străvechi cu ajutorul stării de conştienţă adecvate, vedem cum aceşti învăţători primordiali luau parte la viaţa omenirii. Apoi ei s-au retras în sfera lunară şi astăzi mai pot fi găsiţi doar aici, unde au supus scopurilor lor fiinţe care nu au trăit niciodată pe Pământ. Ei trăiesc în mijlocul acestor fiinţe elementare şi lucrează asupra fiinţelor omeneşti care au trecut pragul morţii, învăţându-i cum să se achite de obligaţiile lor în ceea ce priveşte karma. Acestea sunt fiinţele de care trebuie să ne preocupăm mai întâi când pătrundem în lumea spirituală. La fel cum în viaţa noastră de pe Pământ nu putem ignora societatea şi relaţiile sociale, tot astfel în căutarea unei cunoaşteri mai înalte noi trebuie să cooperăm cu aceste fiinţe. Cu ajutorul acestor fiinţe lunare care au fost odată învăţătorii primordiali ai omenirii, împreună cu fiinţele pe care aceştia le-au luat în serviciul lor, noi putem investiga lumea spirituală care se învecinează nemijlocit cu a noastră. Aici vom putea găsi cheia epocilor pământeşti mai vechi şi a încarnărilor precedente ale fiinţelor omeneşti. Vom putea apoi descoperi personalităţi care au trăit odinioară pe Pământ şi cu care am avut, sau nu, legături karmice. Pentru a ilustra acest lucru, am arătat cum, prin dezvoltarea acestui nivel de conştienţă, noi ajungem treptat să luăm legătura cu fiinţe pământeşti ca de pildă Brunetto Latini, Dante, Alanus ab Insulis şi alţii, care nu mai sunt în prezent încarnaţi pe Pământ.

Această stare de conştienţă reprezintă, ca urmare, o iluminare a stării de vis. În viaţa obişnuită, starea de vis reprezintă, ca să spunem aşa, doar un început rudimentar al acestei stări. Acum este foarte uşor să arătăm diferenţa dintre un iniţiat şi un om care trăieşte la nivelul obişnuit de conştienţă.

În decursul somnului normal, corpul fizic şi cel eteric al omului sunt lăsate în urmă, în vreme ce Eul şi corpul său astral se află în afara corpului său. În decursul stării de vis trăirile aparţin doar Eului. Este adevărat că întâmplările pe care le trăim în starea de vis aparţin corpului astral care se află în afara corpurilor fizic şi eteric, dar în ceea ce priveşte conştienţa obişnuită, doar Eul poate vieţui visul.

Iniţiatul, însă, vieţuieşte cu Eul său, şi mai ales cu corpul său astral. Deci, diferenţa dintre omul obişnuit care visează şi iniţiat este că primul vieţuieşte doar cu Eul său, atunci când se află în afara corpurilor sale fizic şi eteric, în vreme ce iniţiatul vieţuieşte şi cu corpul său astral.

Acest mod de percepţie a fost dezvoltat într-un grad înalt, mai ales în vechile Misterii, în scopul investigării lumilor suprasensibile. A mai fost dezvoltat apoi, într-o formă decadentă, pe tot parcursul Evului Mediu şi în epocile ulterioare. În epoca modernă aproape a dispărut, întotdeauna au existat indivizi izolaţi care, fie prin tradiţie, fie prin mijloace spirituale, au fost instruiţi de către vechii învăţători ai Misteriilor şi au ştiut cum să rămână pe deplin conştienţi în decursul vieţii de vis obişnuite. Întotdeauna au existat indivizi care au fost capabili să pătrundă în acste lumi, dar încercarea de a o face este periculoasă. Atunci când iniţiatul înzestrat cu cunoaştere imaginativă se cufundă în lumea normală de vis, el are sentimentul că pierde legătura cu lumea fizică, că îşi pierde conştienţa şi se scufundă într-un gol. El simte că solul solid îi piere de sub picioare, de parcă nu ar mai fi supus legii gravitaţiei. Iniţiatul vieţuieşte un sentiment de eliberare interioară, senzaţia de a fi atras într-un ocean cosmic, simte că ar putea foarte uşor să-şi piardă controlul propriei fiinţe, pentru că nu mai este ferm ancorat.

Scopul exerciţiilor spirituale descrise în cartea mea Cunoaşterea lumilor superioare este de a neutraliza acest pericol. Oricine întreprinde aceste meditaţii în maniera corectă va vedea că şi-a dezvoltat „aripi” sufleteşti şi că, după ce a învins gravitaţia, poate să-şi ia zborul. Când iniţiatul şi-a pierdut de sub picioare solul fizic şi eteric dar încă nu şi-a dezvoltat „aripile” corpului astral şi ale Eului, se creează o situaţie periculoasă. Veţi înţelege la ce mă refer, deşi mă exprim la figurat. Pericolele sunt reale. Dacă ne pregătim asiduu pentru lumea în care intrăm ca urmare a acestor exerciţii, orice pericol este exclus. Noi putem treptat să participăm la această lume aşa cum participăm la lumea fizică prin intermediul corpurilor noastre fizic şi eteric.

Aceasta era, mai mult sau mai puţin, condiţia omului în decursul epocilor de început. Astăzi noi trebuie să ajungem la această condiţie prin practicarea exerciţiilor spirituale. Omul primordial era în aşa fel constituit încât, spre deosebire de starea noastră obişnuită de conştienţă de veghe, se bucura de o stare naturală de clarvedere asemenea celei pe care am descris-o la caldeeni şi de o stare care nu poate fi echivalată cu starea noastră de vis, ci reprezenta o formă de percepţie imaginativă. Când avea în faţă o altă fiinţă omenească, omul percepea nu doar contururile fizice ale celuilalt, ci avea şi o imagine de vis a aurei ce îl înconjura. Era vorba de aura adevărată, şi nu doar de o iluzie subiectivă. Pe lângă acest dar de a percepe aura corpului fizic, omul mai poseda încă o facultate – căci acestea două sunt înrudite –, care îi permitea să perceapă aura unei fiinţe spirituale care nu este încarnată într-un corp fizic. Şi apoi el visa forma acelei fiinţe spirituale.

Observaţi diferenţa: dacă, în vremurile străvechi, un om privea la semenul său fizic, el îşi imagina, sub formă de vis, aura ce îl înconjura. Dacă întâlnea o fiinţă spirituală, un înger sau o fiinţă elementară, el avea, dintru început, o percepţie spirituală a aurei şi „visa” forma corespunzătoare a acesteia.

În felul acesta lucrau cei dintâi pictori, dar astăzi noi nu mai suntem conştienţi de asta. Aceşti pictori vedeau fiinţele spirituale şi „visau” formele ce le corespundeau. Ei înfăţişau fiinţele din ierarhia îngerilor sub o formă aproape omenească, pe arhangheli îi reprezentau cu corpuri nesubstanţiale, dar cu cap şi aripi clar definite; iar pe arhai ca fiind alcătuiţi doar dintr-un cap, cu aripi, pentru că aceasta era forma pe care ei o „visau”. Aceste percepţii erau la fel de naturale pentru omul din vechime pe cât de natural este pentru noi azi să vedem trăsăturile fizice ale celuilalt. Deoarece omul şi-a pierdut treptat clarvederea, el trebuie să şi-o recâştige prin pregătire spirituală. Dar deoarece clarvederea era ceva natural pentru omul primitiv, şi este relativ uşor de recâştigat prin pregătire spirituală, ea a făcut obiectul unor ample investigaţii de-a lungul vremii. A existat dintotdeauna un viu interes pentru lumea condusă de fiinţele lunare şi iniţiaţii vechilor Misterii, adevăraţi investigatori, care ne pot învăţa multe despre această lume, despre întâlnirea lor cu cei morţi, despre cercetarea sferei lunare şi despre cum se vede lumea privită din perspectiva acesteia.

Copernic şi-a stabilit sistemul heliocentric din punctul de vedere al conştienţei terestre. Vechiul sistem ptolemeic nu este greşit; dacă privim din punctul de vedere al conştienţei sferei lunare, datele sale sunt corecte. Dar o caracteristică a acestor investigatori, şi anume, a iniţiaţilor sferei lunare, este că activităţile lor nu pot depăşi această sferă.

Cunoaşteţi cu toţii faptul că Societatea antroposofică de astăzi a făcut mai înainte parte din Societatea teosofică. Societatea teosofică, care se aseamănă cu multe alte societăţi înrudite, fondate în ultimii ani, a acumulat o literatură bogată. Dacă veţi consulta această literatură veţi vedea că ea descrie – corect sau greşit, asta nu are importanţă pentru moment – acea lume despre care vă vorbesc acum, sfera lunară, lumea pe care noi o investigăm împreună cu fiinţele lunare. Și pentru mine a fost ceva semnificativ, aș spune ceva care de inițial a fost legată o împiedicare, atunci când mi s-a propus să lucrez în cadrul Societăţii teosofice.  Ea a constat în faptul că în cadrul Societăţii teosofice practic am găsit numai investigaţii şi literatură care se refereau la sfera lunară. Fără îndoială, în această literatură întâlnim multe informaţii incorecte, dar şi multe lucruri unice şi importante, în special în scrierile lui H. P. Blavatsky. Dar tot ceea ce se găseşte în scrierile lui H. P. Blavatsky este determinat de asocierea ei cu sfera lunară şi de relaţia ei cu iniţiaţii care au ales, ca un act de sacrificiu, să rămână în urmă în această sferă lunară.

Ei bine, eu pot spune că am ajuns să cunosc pe mulţi dintre aceşti iniţiaţi şi modul în care asemenea spirite pătrund în sfera lunară și cum ei sunt neinteresați atunci când vrei să mergi mai departe.

Când am scris cartea Ştiinţa ocultă, între 1906 şi 1909, am descris Pământul cu încarnările sale anterioare, Lună, Soare şi Saturn*. Descrierea mea nu s-a oprit la încarnarea lunară; eu am urmărit încarnările Pământului în trecut, până la încarnarea Saturn, în vreme ce toţi iniţiaţii care au mai vorbit despre aceste lucruri şi-au încheiat relatarea cu perioada dintre Lună şi Soare; ei puteau urmări în trecut încarnarea Pământului doar până la sfera lunară. Orice sugestie de a privi spre încarnări şi mai timpurii ale Pământului era întâmpinată cu indiferenţă, iar câteodată chiar cu o oarecare nelinişte. Ei declarau că acest lucru este imposibil, deoarece calea era blocată de o barieră insurmontabilă. Desigur că era foarte important şi nu lipsit de interes să înţelegi motivul pentru care lucrurile stăteau astfel. S-a dovedit curând, când i-am cunoscut mai îndeaproape pe aceşti iniţiaţi, că ei aveau o aversiune, o antipatie faţă de modul de gândire ştiinţific modern. Când li s-au prezentat ideile lui Darwin, Haeckel şi ale urmaşilor acestora, au fost teribil de indignaţi şi le-au considerat copilăreşti şi stupide, refuzând să aibă de-a face cu ele. Faţă de ideile lui Goethe la început au avut mai puţină antipatie, dar mai târziu au descoperit că şi acesta foloseşte tot limbajul omului de ştiinţă modern şi s-au lepădat de el.

* Vezi capitolul IV: Omul şi evoluţia lumii.

Pe scurt, poţi veni cu asemenea idei. Între anii 1906 şi 1909, când mă cufundam cu totul în ideile ştiinţifice moderne pentru a le impregna cu imaginaţiuni, am descoperit că este posibil să pătrunzi în sfera Soarelui şi a lui Saturn. Eu nu am folosit aceste concepte ştiinţifice ca o metodă de cunoaştere în maniera lui Haeckel sau Huxley, ci drept motivare lăuntrică, pentru a depăşi limitările cărora le erau supuşi iniţiaţii într-o vreme în care încă nu exista abordarea ştiinţifică modernă şi, ca urmare, omul putea ajunge la o stare mai înaltă de conştienţă doar prin impregnarea lumii de vis cu imaginaţiuni. Când am scris Ştiinţa ocultă am încercat să confer sens lăuntric abordării ştiinţifice deplin conştiente a lui Huxley şi a altora, abordare care în mod normal este asociată doar cu lumea exterioară, şi să impregnez cu ea lumea imaginativă. Atunci a devenit posibil să înţeleg întreaga succesiune a fazelor Saturn, Soare şi Lună şi să investighez vechea cunoaştere iniţiatică pe Pământ.

Vă descriu această cale a cunoaşterii pentru ca dumneavoastră să puteţi înţelege cum apar asemenea lucruri. Poate veţi spune că aceasta este o interpretare personală. Dar în acest caz elementul personal este, de fapt, pe deplin obiectiv. Criticile îndreptate împotriva cărţii mele Ştiinţa ocultă afirmă că e scrisă ca un manual de matematică, că m-am străduit să evit interpretările subiective şi că am descris cu detaşare matematică întreaga cale de dezvoltare la care mă refeream. Cu toate acestea, calea este exact aşa cum am descris-o. Originea acesteia are la bază faptul că modul de gândire care a existat începând cu epoca lui Copernic şi Galileo şi a fost îmbogăţit de Goethe a fost îmbinat cu acea dispoziţie a sufletului care este prezentă în mod normal în imaginaţiune. În acest fel a fost posibil să fie urmărită în trecut acea sferă care a fost dintotdeauna accesibilă iniţiaţilor, până la originea sa, pe Saturn.

Din acest exemplu veţi înţelege, poate, cât de important este să abordăm aceste lucruri nu într-un mod vag, la întâmplare, ci cu o voinţă clară şi conştientă, şi să venim cu un element de precauţie acolo unde nechibzuinţa poate prelua uşor controlul. În condiţii normale, viaţa de vis se află în contact doar cu Eul, dar aici avem un exemplu care dovedeşte că aceasta atinge şi corpul astral.

La întrebarea: Care este diferenţa dintre ştiinţele moderne ale naturii şi informaţia pe care am dat-o eu în Ştiinţa ocultă? aş răspunde: Omul de ştiinţă modern poate face apel doar la Eu şi începe să viseze în momentul în care lasă să-i scape Eul, în vreme ce eu am fost capabil să preiau în viaţa de vis conceptele ştiinţelor naturii, să direcţionez corpul astral pentru a pătrunde în lumile pe care doream să le descriu.

Aceasta este o cale ce vă poate fi descrisă exact şi va servi ca exemplu pentru a indica, poate, într-un mod mai precis în ce fel căile adevărate diferă de cele false.


Depășirea metodelor caricaturale ale științelor naturale pentru studiul mediumismului și somnambulismului

Starea diametral opusă celei de vis este starea de somnambulism şi mediumism. Cel ce visează trăieşte în întregime în Eul şi corpul său astral. Chiar dacă nu percepe conştient în corpul astral, totuşi el trăieşte în acest corp. El trăieşte în Eul şi corpul astral aflate în afara corpurilor sale fizic şi eteric. Este cufundat în propria lui fiinţă, şi fiinţa sa este apoi afiliată altor lumi. Astfel, cel care visează este cufundat, ca să spunem aşa, în propria lui fiinţă şi de aici el este cufundat în Cosmos şi, într-o oarecare măsură, în organismul său fizic.

Situaţia mediumului şi a somnambulului este exact opusă. Omul se află într-o stare mediumică sau somnambulică numai atunci când Eul său şi corpul astral sunt în afara corpurilor sale fizic şi eteric; dar în acest caz, după cum v-am atras atenţia, Eul şi corpul său astral sunt posedate de către o fiinţă străină.

Astfel, noi vedem mediumul sau somnambulul cu făptura lui fizică, dar Eul şi corpul astral al acestuia sunt ieşite din corpurile fizic şi eteric. Eul şi corpul astral sunt suprimate, fiindcă o altă fiinţă le ia în stăpânire. În consecinţă, mediumul nu poate influenţa în mod corect corpurile fizic şi eteric. Chiar şi atunci când suntem cufundaţi în somn fără vise, de pildă, noi exercităm o influenţă asupra corpurilor fizic şi eteric. În timpul stării de veghe noi străbatem din interior corpurile noastre fizic şi eteric; în timpul somnului, le protejăm din afară împotriva invaziilor.

Acest lucru nu este valabil în cazul somnambulilor. Mediumul sau somnambulul nu au control asupra corpurilor lor fizic şi eteric; acestea sunt, ca să spunem aşa, teritoriu părăsit.

Când un om este înzestrat cu constituţia sufletească normală pentru vremurile noastre, doar forţele plantelor şi ale mineralelor au o influenţă asupra corpurilor sale fizic şi eteric. Dacă forţele mineralelor, respectiv, ale pământului mineral, nu ne-ar influenţa corpul fizic, noi nu am putea umbla, nu ne-am putea mişca, fiindcă depindem de aceste forţe. Este permis să luăm parte la lumea forţelor minerale; asta este situaţia normală, dar ele nu trebuie să pătrundă în corpul eteric.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul plantelor. Este îngăduit ca forţele plantelor să lucreze, într-o oarecare măsură, asupra corpului eteric, dar nu prea intens. Dar forţelor care dau naştere senzaţiei la animal şi forţelor fiinţei omeneşti nu ar trebui să li se permită să influenţeze corpul fizic al omului, şi mai ales corpul eteric al acestuia. Deoarece corpurile fizic şi eteric ale mediumului sau somnambulului nu sunt ocupate, forţele pământeşti animale sau umane lucrează asupra mediumului sau somnambulului. Corpurile fizic şi eteric pot fi influenţate prin sugestie. Aşa cum gândul trece din vis în mediul înconjurător, la fel, în acest caz, voinţa se detaşează de fiinţa omenească şi se uneşte cu mediul înconjurător. Noi îi putem sugera mediumului sau somnambulului să se ridice şi să meargă; dacă îi dăm un cartof, îi putem sugera că acesta e o pară gustoasă şi aşa mai departe. Ca fiinţe omeneşti, când sugestionăm un medium sau un somnambul, ne aflăm în contact direct cu corpul fizic, şi ca urmare, şi cu corpul eteric. Mediumul şi somnambulul poartă, în corpul lor eteric mediul înconjurător fizic, care ar trebui să se reflecte doar în corpul lor fizic, aşa cum se întâmplă la omul normal. Deci, omul normal, într-o stare de vis, se lasă în voia lumii sale spirituale lăuntrice, în vreme ce mediumul se lasă în voia lumii exterioare a naturii.

Mediumismul sau somnambulismul, însă, reprezintă stări normale în măsura în care acestea, în sine, sunt fireşti. Capacitatea de a se mişca, de a apuca obiecte, de a înfăptui orice fel de acţiune exterioară este o realizare magico-somnambulistică pentru fiecare om. Dar această activitate trebuie să se limiteze la corpul fizic; ea nu trebuie să ajungă până la corpul eteric, altfel normalul se transformă în anormal.

Cel care visează trăieşte în întregime înăuntrul fiinţei proprii, pe când mediumul sau somnambulul se află în afara fiinţei lor. Corpurile fizic şi eteric ale mediumului sau somnambulului funcţionează oarecum în felul automatelor iar noi le putem influenţa pentru că Eul şi corpul lor astral nu se ocupă de ele. Şi de aceea, aşa cum în cazul celui care visează se creează o lume spirituală internă, şi în fiinţa mediumului sau somnambulului ia naştere o uniune cu lumea exterioară a naturii, cu lumea formelor şi a originii lor, cu tot ceea ce e perceptibil şi tot ceea ce e înrudit cu timpul şi cu spaţiul.

Când ne cufundăm în lumea viselor, ne cufundăm într-o lume fără formă, în ceea ce este o stare de continuă transformare. Când pătrundem cu corpul nostru fizic şi eteric în lumea în care mediumul sau somnambulul îşi exercită voinţa sub influenţa sugestiei, totul este foarte clar definit; tot ceea ce se adaugă ca rezultat al influenţei exterioare se realizează cu o extraordinară precizie.

Această lume reprezintă exact antiteza lumii de vis normale; la somnambul observăm o activitate de vis, o creaţie naturală care este externalizată. Este visare în acţiune, activitate într-o stare de vis, în locul unei visări care trebuie să aibă loc doar în spaţiul experienţei lăuntrice.

Din punctul de vedere al iniţierii, această antiteză este cât se poate de interesantă şi semnificativă. Când iniţiatul se cufundă în lumea visului pentru a o impregna cu imaginaţiuni el întâlneşte dificultăţi. Am vorbit deja despre acest lucru. El simte că nu mai este supus gravitaţiei, că pierde solul solid de sub picioare. Când iniţiatul pătrunde în această lume el trebuie să facă acest lucru în mod conştient, în vreme ce somnambulul ajunge acolo în mod inconştient, simte că dintr-o clipă într-alta îşi va pierde cunoştinţa. El este permanent confruntat cu această posibilitate, şi trebuie să se controleze cât se poate de ferm, astfel încât să-şi menţină o conştienţă deplină. Dacă noi, în calitate de iniţiaţi, pătrundem în această lume, trebuie să procedăm cu tot atâta inteligenţă şi bun-simţ ca şi o persoană normală în lumea vizibilă şi tangibilă. Iniţiatul nu trebuie să lase să devină vizibil faptul că, deşi trăieşte o viaţă normală, în acelaşi timp el trăieşte pe deplin conştient într-o lume spirituală. Căci dacă şi-ar imagina, fie şi pentru o singură clipă, că s-a detaşat de lumea fizică, ar începe să-şi dea aere, iar semenii săi l-ar considera ciudat. Şi ar spune: Ia te uită şi la nebunul ăla! Aceasta se poate întâmpla dacă iniţiatul nu păstrează un control strict asupra lui însuşi în vreme ce cutreieră prin lumea spirituală, care este omniprezentă, la fel cum şi lumea sensibilă este omniprezentă.

Acest lucru ne aduce într-o zonă de care Societatea teosofică nu s-a ocupat, dar care a fost deja revendicată de cei „mari şi tari” dintre cercetătorii ştiinţelor naturii, şi anume, sfera cercetării parapsihologice. Aceste cercetări sunt realizate de către oameni de formaţie ştiinţifică şi cu potenţial limitat, care fac studii statistice şi experienţe cu mediumuri cu scopul de a demonstra natura lumii spirituale. În prezent se fac, în tot felul de societăţi şi, pornind de la cele mai diferite puncte de vedere, încercări de a investiga în mod obiectiv care sunt procesele ce au loc atunci când un om îşi mişcă membrele sau reacţionează nefiind în starea sa normală de conştienţă, ci cu o conştienţă diminuată sau complet obliterată, într-un moment în care alte fiinţe i-au luat în posesie sufletul. Şi astfel reacţiile celor a căror conştienţă a fost în acest mod înăbuşită sunt înregistrate.

Mi s-a sugerat chiar, de către entuziaşti ai acestui tip de investigaţii, ca Eu, împreună cu rezultatele investigaţiilor mele, să mă pun la dispoziţia lor, în laboratoarele lor, pentru ca ei să poată investiga obiectiv fenomenele lumii lăuntrice. Acest lucru e tot atât de înţelept cum ar fi cineva care ar veni să spună: Eu nu înţeleg deloc matematica, aşa încât nu pot spune dacă afirmaţiile matematicienilor sunt adevărate sau false. Cel mai bine ar fi ca ei să vină în laboratorul meu de parapsihologic iar eu voi face experimente cu ei, ca să confirm dacă sunt sau nu mari matematicieni. Cam aşa arată situaţia. Eu vă vorbesc aici despre un domeniu de investigat, în prezent când nu se face nicio încercare de a se analiza fiinţa lăuntrică a omului, ci se cercetează doar din exterior mediumismul şi somnambulismul prin modalităţi care sunt o caricatură a metodelor ştiinţifice. Dacă oamenii ar ajunge cu adevărat la fiinţa lăuntrică a omului, ar înţelege că în cazul mediumismului şi somnambulismului au în faţă un vehicul exterior, un automat constituit din corp fizic şi eteric; că ei nu investighează realitatea spirituală, ci că acel ceva pe care doresc să-l investigheze a părăsit vehiculul exterior. Ei refuză pur şi simplu să observe aspectele mai subtile ale lumii spirituale; deseori vor să perceapă spiritualul nu doar prin trăire lăuntrică, ci şi sub formă vizibilă şi tangibilă.

Această abordare ia câteodată şi alte forme, ca, de pildă, în cazul Societăţii teosofice, chiar în perioada când eu descrisesem deja această cale: se căuta fiinţa spirituală a lui Christos într-un corp fizic. Se urmărea să se găsească o manifestare directă a spiritualului în lumea exterioară.


Arta ca punte de la materie la spirit

Noi trebuie să acceptăm lumea fizică aşa cum este ea şi să căutăm spiritualul acolo unde el există cu adevărat – în lumea fizică, desigur, dar în primul rând în sferele spirituale care impregnează lumea fizică.

Şi aici mai există o problemă. Omul aflat într-o stare normală se simte îndemnat să arunce o punte peste prăpastia ce desparte zona trăirii lăuntrice de percepţia exterioară, între lumea haotică a celui ce visează şi lumea anormală a mediumului şi somnambulului. Din uniunea acestor două lumi şi din fecundarea lor reciprocă se naşte arta. Căci în artă forma exterioară este pătrunsă de spirit iar conţinutul spiritual este îmbrăcat în formă exterioară.

În vreme ce Societatea teosofică era ocupată să proclame o fiinţă omenească obişnuită ca fiind o entitate spirituală, noi, cei din Societatea antroposofică, ne simţeam îndemnaţi să direcţionăm izvorul ocult către artă. Astfel s-au născut dramele-misterii şi euritmia şi s-a dezvoltat arta vorbirii. Acestea şi alte realizări din cadrul Societăţii antroposofice au fost fructe ale impulsului de a arunca un pod peste prăpastia ce desparte spiritualul de fizic, astfel încât conştienţa să poată uni lumea haotică a celui ce visează şi lumea confuză a mediumului sau somnambulului. În artă, aceste două lumi sunt aduse împreună în mod conştient.

Cândva aceste lucruri vor fi cunoscute. Oamenii vor înţelege motivul strădaniilor noastre atunci când arta vorbirii, aşa cum a fost ea practicată de doamna Marie Steiner, va ajunge din nou la nivelul la care se ridica în vechime, când oamenii erau în mod instinctiv spirituali. Pentru ei, ritmul şi măsura vorbirii erau mai importante decât dicţia abstractă, golită de conţinut. Aceste lucruri trebuie readuse la viaţă. Iar euritmia ne readuce în faţă omul care se desfăşoară înaintea noastră prin mişcare, omul aşa cum este el cu adevărat ca fiinţă sufletească şi spirituală. Asta învăţăm noi prin euritmie.

În artă, deci, trebuie mai întâi să construim o punte între lumea în care rătăceşte fără scop cel care visează şi lumea prin care se poticnesc orbeşte mediumul sau somnambulul. În epoca materialistă de azi cel care visează este lăsat în seama reflecţiilor sale solitare şi nu ştie nimic despre configuraţiile şi formele materiale care exprimă şi revelează spiritualul, iar somnambulul îşi trăieşte viaţa fără să-i pese prea tare dacă se bucură de faima unui medium sau dacă inventează, ca bolşevicii, teorii despre un stat ideal şi, la fel ca mediumul, proiectează tot felul de manifestări în lumea care îl înconjoară. Atât cel care visează cât şi somnambulul iau parte la lumea contemporană fără măcar să bănuiască existenţa spiritualului.

Este esenţial ca noi să regăsim acea punte care conduce de la spirit la materie şi de la materie la spirit. În sfera artei trebuie mai întâi să construim această punte, astfel încât să nu ne mai poticnim în derivă, într-o stare de semiconştienţă, ci ne dezvoltăm un simţ pentru artă prin mişcări spirituale de alt tip decât cele normale. Astfel euritmia îşi are adevăratul izvor lăuntric într-un impuls ce porneşte din iniţiere şi tot ceea ce noi exersăm în cadrul artei vorbirii îşi are originea în aceeaşi sursă. Şi când se va ţine, în curând, la Dornach cursul de artă dramatică, şi atunci vom încerca să readucem la viaţă imaginea spirituală a artei dramatice. Multă vreme preocuparea majoră în domeniu a fost cum poate se prezenta actorul pe scenă cu cât mai mult realism. În anii 90, discuţiile asupra acestui subiect erau de-a dreptul comice. Problema care se punea – şi până la urmă a câştigat punctul de vedere naturalist – era dacă personajele lui Schiller n-ar trebui să- şi declame replicile eroice cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, pentru că aşa cerea moda contemporană. Există, deci, toate motivele pentru a găsi calea corectă de a explora lumea spirituală. A urma calea trasată de artă e un principiu corect.

Este deosebit de important să transcendem străvechea ştiinţă iniţiatică ce era impregnată de Misteriile lunare şi de tot ceea ce este în legătură cu acestea şi să dezvoltăm acea stare lăuntrică a sufletului care poate fi atinsă doar dacă realizările ştiinţelor naturii – mă refer în acest context la cuceririle intelectuale ale ştiinţelor naturii – pot fi folosite pentru a fructifica cunoaşterea ocultă a iniţiatului. Pe de altă parte, este la fel de important să facem un domeniu special de cercetare din experimentele confuze, diletante care au loc, pentru a stabili ce se întâmplă cu formele ectoplasmice atunci când, în stare de transă, mediumul sau somnambulul sunt posedaţi de fiinţe elementare. Căci aceste două căi sunt, de fapt, una şi aceeaşi, şi anume, trecerea de la vis la visarea conştientă şi la abordarea conştientă a lumii exterioare, pe care ştiinţele naturii o cunosc doar în ceea ce priveşte proprietăţile sale minerale – şi aceste aşa-numite cercetări parapsihologice îşi propun să o exploreze în modul lor diletant. Având în vedere că noi trăim într-o epocă ştiinţifică, este important să urmăm această cale de investigare spirituală şi totodată să explorăm spiritual acel tărâm care este opus lumii viselor.

Somnambulul sau mediumul au manifestări cu care noi nu suntem obişnuiţi în viaţa de zi cu zi. Scrierea, mişcările, vorbirea şi simţul gustului nu sunt cele ale omului obişnuit, deoarece corpul astral şi Eul sunt în afara corpurilor fizic şi eteric, care sunt părăsite şi lăsate în voia influenţelor Cosmosului. Noi ne confruntăm cu manifestări fizice şi eterice care nu reflectă acţiunea normală a naturii, ci vin din lumea spirituală. În fond, nu contează dacă noi sugestionăm mediumul sau dacă mediumul este supus vreunei influenţe stelare, climatice sau metalice pe care o asimilează în corpul său eteric.

Trebuie să ţinem seamă de faptul că manifestările mediumului se află la dispoziţia spiritualului pentru scopuri magice. Noi nu putem studia aceste manifestări fără a cunoaşte spiritualul, aşa cum ar dori s-o facă Societatea pentru cercetare parapsihologică, prin intermediul experimentelor exterioare. Noi trebuie să explorăm relaţiile spirituale. Trebuie să observăm manifestările mediumului sau somnambulului şi baza spirituală care stă în spatele acestora.

Toate fenomenele care se manifestă prin intermediul mediumului sau somnambulului sunt asociate cu alte fenomene mediumice. Când mediumul aflat în transă realizează o acţiune sub influenţă umană sau cosmică, când un corp fizic şi eteric realizează o acţiune, acest lucru este similar cu ceea ce se petrece, deşi determinat de alţi factori, cu plantele otrăvitoare, care sunt cauzele îmbolnăvirii omului. În stare mediumică, somnambulică, se revelează doar masca externă, tranzitorie a bolii. Dintr-un anumit punct de vedere – şi va trebui să discutăm mai în amănunt acest lucru în conferinţele următoare – putem vedea în fenomenele mediumismului şi somnambulismului (nu este necesar să o facem, dar e posibil) acelaşi lucru care se întâmplă cu persoana bolnavă, căci Eul şi corpul său astral s-au retras, în mod anormal, dintr-un organ, sau din întregul organism, şi au fost înlocuite cu alte influenţe spirituale.

Oamenii au fost dintotdeauna conştienţi de aceste relaţii, şi de aceea încă din vechime Misteriile au fost asociate cu medicina. Şi pentru că oamenii nu erau pe atunci atât de curioşi ca astăzi, ei n-au simţit niciodată nevoia să se intereseze de mediumuri şi somnambuli, căci activităţile acestora le erau familiare, aşa cum le erau familiare şi stările de boală. Ei abordau aceste lucruri mai mult din punct de vedere medical. Noi trebuie să adoptăm din nou această atitudine.

Cealaltă cale, care abordează spiritualul prin intermediul fenomenelor naturale, prin intermediul ştiinţelor naturii, într-un mod diletant, trebuie şi ea urmată în mod corect. Toate fenomenele şi în mod special tot ceea ce se exprimă în stările patologice ale omului şi animalului trebuie reconsiderate din perspectiva corectă. Doar atunci vom fi în măsură să investigăm fenomenele pe care ar dori să le exploreze Societatea pentru cercetare parapsihologică.

Acest domeniu de cercetare a fost deschis de către Societatea antroposofică. Noi am putut studia fenomenele patologice în aşa fel încât prin intermediul lor a fost deschisă poarta către lumea spirituală. Acest lucru a devenit posibil pentru că eu şi Dr. Ita Wegman ne-am străduit să dezvoltăm în direcţia corectă acest domeniu de cercetare care a fost ignorat de cercetarea parapsihologică; şi, de asemenea, pentru că Ita Wegman posedă nu doar cunoştinţele unui doctor calificat, ci şi acele însuşiri terapeutice intuitive care conduc de la observarea tabloului clinic la înţelegere spirituală şi de acolo la o terapie autentică.

Aceasta este, deci, calea care trebuie urmată pentru a explora regiunea pe care am indicat-o. Prin eforturile noastre sperăm să dezvoltăm o adevărată medicină iniţiatică, care în sine este o ştiinţă a naturii iniţiatică. Astfel, calea adevărată, spre deosebire de multele căi false, va fi arătată tuturor. Şi primul volum al cărţii scrise de mine şi Dr. Ita Wegman va indica paşii care trebuie urmaţi.

În legătură cu aceasta, ar fi probabil indicat să accentuăm că diferenţele dintre căile adevărate şi cele false pot fi cel mai bine ilustrate prin exemple.

Am menţionat mai înainte că trebuie găsită o cale spre artă care să refacă legătura dintre sfera spiritualului şi sfera ştiinţelor naturii. Trebuie să adaug că pare să fie o condiţie inerentă a civilizaţiei moderne că vom găsi calea corectă către artă doar după ce vom fi explorat calea corectă cu privire la investigarea fenomenelor naturale, calea ştiinţei spirituale. Căci astăzi, în sfera artei, omenirea este atât de departe de a construi puntea despre care v-am vorbit încât nu va putea accepta ideea impregnării activă a artei de către spirit decât atunci când se va fi convins de activitatea spiritualului, care poate fi percepută mai ales în geneza a ceea ce este patologic; unde există dovezi clare despre cum operează spiritul şi cum se revelează în materie. Când omenirea va deveni conştientă de activitatea spiritualului pe tărâmul naturii, poate va fi posibil să se suscite un entuziasm sincer pentru ideea că spiritualul poate fi înfăţişat în mod direct lumii sub forma operelor de artă.

Mâine voi vorbi în continuare despre aceste lucruri.