Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CĂI ADEVĂRATE ȘI FALSE ÎN INVESTIGAŢIA SPIRITUALĂ

GA 243

CONFERINŢA a XI-a

Torquay, 22 August 1924

CUM STAU LUCRURILE CU ÎNȚELEGEREA PENTRU CERCETAREA SPIRITUALĂ

Două posibilități de cercetare

Desigur, am mai putea adăuga foarte multe la ceea ce am spus deja în decursul acestor conferinţe, dar ne vom strădui astăzi să încheiem cu un rezumat al întregului subiect.

Abordarea pe care am utilizat-o de-a lungul acestor conferinţe ridică o problemă importantă: Care este atitudinea faţă de investigaţia spirituală aşa cum este ea prezentată de către antroposofie? Care este poziţia cu privire la înţelegerea învăţăturilor antroposofiei, având în vedere că azi sunt puţini cei care pot avea acces imediat la exerciţii şi practici spirituale care să le dea posibilitatea să vieţuiască şi să testeze temeinic ei înşişi descrierile altor lumi pe care le oferă antroposofia? Aceasta este o întrebare foarte importantă pentru toţi cei care se simt îndemnaţi şi chiar încearcă un dor de a studia antroposofia. Dar această întrebare este întotdeauna privită într-o falsă lumină, şi riscă cu atât mai mult să fie greşit interpretată fiindcă cei care o pun sunt incapabili de a înţelege procedeele corecte, ca acelea pe care le-am recomandat în aceste conferinţe.

Unii pot pune întrebarea: La ce-mi folosesc toate aceste descrieri ale lumii spirituale, dacă nu pot privi eu însumi în această lume? Aş dori, deci, să mă refer la această chestiune în scurta analiză pe care o voi face astăzi.

Nu este adevărat că o persoană nu poate dobândi o cunoaştere şi înţelegere a învăţăturii antroposofice decât dacă este în stare să investigheze personal lumea spirituală. Este esenţial, în special în zilele noastre, să facem diferenţa între descoperirea realităţilor legate de diferitele lumi şi înţelegerea acestor realităţi. Această diferenţă vă va deveni clară dacă vă amintiţi că omul, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, face, de fapt, parte din mai multe lumi şi că experienţele sale îşi au sursa în diferite lumi. Omul, aşa cum este el constituit astăzi, îşi adună cunoştinţele şi îşi derivă conştienţa existenţei zilnice în decursul experienţelor sale cotidiene. În decursul trăirilor din starea de veghe, această conştienţă care a fost punctul de pornire al cercetării noastre îi dă o anumită perspectivă asupra unui câmp de observaţie limitat, asupra acelui aspect al lumii care este accesibil observaţiei senzoriale, şi care poate fi abordat şi interpretat cu ajutorul intelectului pe care el şi l-a dezvoltat în decursul evoluţiei.

Cu înţelegerea sa, omul pătrunde prin visele sale în acea lume care se află ascunsă în spatele lumii fenomenelor, într-un mod vag şi nedefinit, aşa cum am arătat deja. În viaţa sa sufletească, omul ia contact cu acea lume prin care trece între moarte şi o nouă naştere doar în decursul somnului fără vise, când este înconjurat de întuneric spiritual şi unde duce o viaţă pe care în mod normal nu şi-o poate aminti.

Omul cunoaşte trei stări de conştienţă: starea de veghe, visul şi somnul profund. Dar el nu trăieşte doar în lumile în care această întreită stare de conştienţă îi îngăduie accesul, căci este o fiinţă în a cărei împărăţie se găsesc multe lăcaşuri. Corpul său fizic trăieşte în altă lume decât corpul său eteric, la rândul său, corpul eteric în altă lume decât corpul astral şi amândouă trăiesc în lumi diferite de cea a Eului.

Această conştienţă întreită – conştienţa clară a stării de veghe, conştienţa de vis şi conştienţa de somn (suntem tentaţi s-o numim absenţă a conştienţei, dar poate fi descrisă doar ca o conştienţă diminuată) – aparţine Eului aşa cum există el astăzi. Şi acest Eu, atunci când priveşte înăuntru, are de asemenea trei stări de conştienţă. Când priveşte în afară, el cunoaşte conştienţa de veghe (de zi), conştienţa de vis şi cea de somn. Când priveşte înăuntru, cunoaşte conştienţa clară a intelectului; o conştienţă simţitoare, o viaţă simţitoare, deşi aceasta e mult mai opacă şi mai visătoare decât ne imaginăm de obicei; şi, în fine, conştienţa neclară, semiobscură a voinţei care se aseamănă cu starea de somn profund. Conştienţa normală nu poate câtuşi de puţin explica originea voirii, după cum nu poate explica originea somnului. Când un om îndeplineşte un act de voinţă, acesta este însoţit de un gând care este clar şi lucid. El învăluie acest gând cu un sentiment, care este mai puţin definit. Gândul pătruns de sentiment coboară apoi în membre; acest proces nu poate fi vieţuit de către conştienţa normală. Pentru acel tip de investigaţie despre care am vorbit ieri şi alaltăieri, voinţa se prezintă sub forma imaginii următoare: când un gând voieşte ceva la nivelul capului şi apoi este transmis întregului corp prin sentiment, astfel încât omul voieşte în întregul său corp, se instalează ceva asemănător cu un delicat, subtil şi intim proces de combustie.

Când omul îşi dezvoltă o conştienţă iniţiatică, el poate vieţui această viaţă a voinţei care este supusă influenţelor căldurii, dar rămâne pe deplin subliminală pentru conştienţa obişnuită. Acesta este doar un singur exemplu care arată cum ceva care se află la nivelul conştienţei subliminale poate fi ridicat până la nivelul conştienţei iniţiatice.

Atunci când informaţiile din cartea pe care am menţionat-o ieri vor deveni treptat mai accesibile publicului, oamenii îşi vor da seama că atunci când contemplăm cu conştienţa iniţiatică un act de voinţă realizat de om avem impresia că privim o lumânare care se aprinde sau chiar aprinderea unei lumini din care izvorăşte căldură. Aşa cum avem, în acest caz, o imagine clară a fenomenului exterior, la fel vom fi capabili şi să vedem cum gândul plonjează în voinţă. Vom spune atunci: Gândul dezvoltă un sentiment şi din sentiment – în om el urmează o direcţie descendentă — ia naştere o senzaţie de căldură, se aprinde în om o flacără. Şi această flacără voieşte; ea se aprinde treptat. Această conştienţă normală o putem reprezenta schematic în modul următor:

Interior

Exterior

Tabla 12
Gândire limpede
Viaţa sentimentului
Conştienţa voinţei
Conştienţa de veghe, de zi
Conştienţa de vis
Conştienţa de somn
tabla 12


[mărește imaginea]

Deşi, pentru a putea investiga lumea spirituală, suntem nevoiţi să ne îndreptăm conştienţa către acea lume pe care căutăm s-o abordăm cognitiv, totuşi, pentru ca roadele investigaţiei noastre să poată fi comunicate în mod onest, ideile pe care le transmitem verbal trebuie să fie exprimate în limbajul altor stări de conştienţă.

Puteţi acum înţelege, poate, că acest proces comportă două aspecte. În primul rând, de exemplu, noi investigăm lumea organelor umane, aşa cum am explicat ieri. Investigăm fenomenele respective utilizând forţele ce iau naştere în om în vreme ce el se apropie mai mult de lumea spirituală în decursul vieţii sale. Apoi descoperim adevărurile pertinente, aşa cum se revelează ele înţelegerii noastre. Există în lume oameni care cunosc aceste adevăruri şi care le comunică lumii. Atunci când acestea sunt împărtăşite lumii de către astfel de oameni, ele pot fi înţelese de conştienţa normală, dacă le privim cu obiectivitatea necesară. În decursul evoluţiei umane a existat întotdeauna o minoritate care s-a dedicat investigării lucrurilor ce ţin de lumea spirituală şi care apoi a comunicat altora roadele investigaţiei sale.

Dar astăzi există un factor care militează împotriva acceptării acestui gen de cunoaştere, şi anume, este vorba de faptul că în general oamenii sunt crescuţi într-un mediu social şi în cadrul unui sistem educaţional care le condiţionează reacţiile habituale într-o asemenea măsură încât ei mai pot crede doar în lumea faptelor, lumea senzorială, şi în informaţia raţională ce derivă din lumea simţurilor. Acest obicei este atât de adânc încetăţenit încât oamenii sunt înclinaţi să spună: La universitate există profesori de nivel înalt care, pe lângă ţinerea cursurilor, investighează şi anumite aspecte ale lumii fenomenelor sau confirmă descoperirile altor cercetători din domeniul acesta. Toată lumea acceptă descoperirile lor. Chiar dacă oamenii nu investighează ei înşişi rezultatele cercetărilor, ei le cred totuşi. Această nemărginită credulitate este în special rezervată ştiinţei moderne. Oamenii cred lucruri care, pentru cei care au înţelegere, sunt nu doar problematice, ci de-a dreptul neadevărate. Această situaţie este rodul a secole întregi de educaţie. Aş dori să subliniez faptul că această formă de educaţie era necunoscută oamenilor din secolele trecute. Aceştia erau mult mai înclinaţi să-i creadă pe cei care făceau cercetări privitor la realităţile spirituale, deoarece ei încă mai păstrau ceva din vechea cunoaştere despre lumea spirituală şi din vechea participare la aceasta, care rezona cu voinţa şi simţirea lor. Astăzi o asemenea cunoaştere le este străină oamenilor. Ei sunt obişnuiţi cu o abordare care pe Continent este mai mult teoretică, iar în Anglia şi în America mai mult practică, şi care a devenit deja ferm încetăţenită.

Pe Continent există deja teorii detaliate despre aceste lucruri, în vreme ce în Anglia şi în America există o percepţie instinctivă pentru ele, care nu este nicidecum uşor de învins. De-a lungul secolelor, omenirea s-a obişnuit cu o abordare ştiinţifică înrudită cu lumea fenomenelor şi a ajuns să accepte descoperirile astronomiei, botanicii, zoologiei şi medicinei, de pildă, în forma în care sunt ele prezentate în şcolile recunoscute sau în centrele de învăţătură. De pildă, un chimist face anumite cercetări în laboratorul său. Oamenii nu înţeleg câtuşi de puţin tehnicile pe care le foloseşte el. Dar lucrarea sa este apreciată şi lumea declară fără ezitare: „Acesta este adevărul, aceasta este cunoaşterea care nu face apel la credinţă.” Dar ceea ce ei numesc cunoaştere este, de fapt, un act de credinţă.

Dintre metodele ce au fost adoptate pentru cercetarea lumii fenomenelor, pentru stabilirea legilor lumii fenomenelor cu ajutorul raţiunii ca instrument, nici măcar una nu oferă o urmă de informaţie despre lumea spirituală. Dar puţini sunt cei care îşi pot permite să se lipsească pe deplin de lumea spirituală. Cei care o fac, nu sunt cinstiţi cu ei înşişi, şi se conving singuri de aceasta. Omenirea simte o imperioasă nevoie de a şti câte ceva despre lumea spirituală. Pentru moment oamenii îi ignoră pe cei care au ceva de spus despre lumea spirituală aşa cum este ea cunoscută acum, dar sunt dispuşi să asculte tradiţiile istorice, învăţăturile Bibliei şi Scripturile sacre ale Orientului. Ei sunt interesaţi de aceste scrieri tradiţionale, căci altfel nu îşi pot satisface nevoia de a intra în relaţie cu lumea spirituală. În pofida faptului că atât Biblia cât şi Scripturile orientale au fost investigate numai de către iniţiaţi individuali, lumea afirmă că ele reflectă un alt tip de abordare, care nu are nicio relaţie cu cunoaşterea lumii fenomenelor, cu cunoaşterea ştiinţifică, ci depinde de credinţă şi face apel la credinţă. Şi astfel s-a creat o linie de demarcaţie rigidă între ştiinţă şi credinţă. Lumea repartizează ştiinţa lumii fenomenelor iar credinţa lumii spirituale.

Printre teologii Bisericii evanghelice de pe Continent – şi nu printre aceia ai Bisericii catolice, care au păstrat vechile tradiţii şi care nu acceptă dihotomia postulată de Biserica evanghelică sau de specialiştii ştiinţelor naturii – s-au răspândit nenumărate teorii care afirmă că există limite clare pentru cunoaştere şi că dincolo de acestea este domeniul credinţei. Ei sunt convinşi că nu există vreo altă posibilitate.

Anglia este mai puţin îndoctrinată, pentru că aici teoretizarea nu este la modă. Aici atitudinea tradiţională este, pe de o parte, să asculţi ceea ce are de spus ştiinţa şi, pe de altă parte, să trăieşti cu pietate – aş exagera dacă aş spune cu habotnicism – în credinţă şi să ţii cele două sfere într-o separare rigidă.

De multă vreme, atât învăţaţii cât şi oamenii obişnuiţi au adoptat acest punct de vedere. Newton a pus bazele unei teorii a gravitaţiei, deci, a unei concepţii despre spaţiu care, prin însăşi natura sa, exclude orice posibilitate a unei abordări spirituale. Dacă lumea ar fi aşa cum a descris-o Newton, ar fi lipsită de spirit. Dar nimeni nu are curajul s-o recunoască. Nu ne putem imagina o Prezenţă divin-spirituală care să trăiască, să se mişte şi să îşi aibă fiinţa în lumea newtoniană.

Cu toate acestea, nu doar adepţii acestor idei acceptă o concepţie despre spaţiu şi timp care exclude spiritualul, ci şi cei care sunt angajaţi în cercetări independente. Newton oferă un excelent exemplu pentru aceştia din urmă, căci el nu doar a pus bazele unei concepţii despre lume care exclude spiritualul ci, în acelaşi timp, în interpretarea sa referitoare la Apocalipsă, acceptă pe deplin spiritualul.

Legăturile dintre cunoaşterea lumii fenomenelor şi cunoaşterea lumii spirituale au fost rupte. Astăzi teoreticienii se străduie să aducă dovezi solide ale acestei dihotomii şi se fac toate eforturile pentru a inocula această idee în gândurile şi sentimentele celor ce privesc teoria cu neîncredere, astfel ca până la urmă aceasta să le intre în reflex.

Pe de altă parte, inteligenţa omului, puterea sa de înţelegere şi ideaţie, capacitatea sa de a concepe idei au atins în prezent un nivel la care, dacă el îşi ţine aceste capacităţi sub control conştient, poate înţelege prin raţiune, deşi nu poate investiga prin raţiune, învăţăturile ştiinţei iniţiatice.

Este esenţial ca următorul punct de vedere să-şi găsească o mai largă acceptare: că investigaţiile în domeniul lumii spirituale trebuie întreprinse de acei care, în actuala lor viaţă pe Pământ, se pot folosi de forţe provenite din încarnări trecute, căci aceste forţe sunt cele care eliberează puterile necesare pentru investigaţii spirituale; şi apoi că rezultatele acestor investigaţii trebuie acceptate de un număr din ce în ce mai mare de oameni şi încorporate în idei formulate inteligibil; şi că, atunci când rezultatele investigaţiei spirituale sunt acceptate printr-o înţelegere sănătoasă, a fost pregătită o cale pentru aceşti alţi oameni, datorită acestei înţelegeri, pentru ca ei să aibă o experienţă reală a lumii spirituale. Căci eu am spus deseori că modul cel mai sănătos de a intra în lumea spirituală este ca mai întâi să citeşti despre ea sau să asimilezi ceea ce se spune despre ea.

Dacă acceptăm aceste idei, ele prind viaţă înăuntrul nostru şi noi vom ajunge nu doar la înţelegere, ci şi la clarvedere, potrivit cu nivelul nostru de dezvoltare karmică. În privinţa acestor lucruri trebuie să luăm foarte serios în considerare karma. În prezent, omul nu se preocupă de karma; el crede că, la fel cum analizăm sulful în laborator, tot astfel putem analiza prin tehnici de laborator originea aşa-ziselor fenomene paranormale; şi că, la fel ca şi cu sulful, trebuie să supunem individul care manifestă forme anormale de cunoaştere la teste experimentale.

Dar sulful mineral nu are karma. Doar sulful care este asociat corpului uman are karma, deoarece doar oamenii sunt supuşi karmei. Noi nu putem presupune că a fi subiect de experienţă într-un laborator face parte din karma omului, ceea ce ar fi o condiţie indispensabilă pentru ca investigaţiile respective să aibă cât de cât valoare.

Din acest motiv avem nevoie de ştiinţa spirituală. Ar trebui în primul rând să aflăm care sunt condiţiile karmice care ne îngăduie să obţinem cunoştinţe despre lumea spirituală prin intermediul altuia. Am explicat în mod clar aceste lucruri la sfârşitul ultimelor ediţii ale cărţii mele Teosofie. Dar azi omenirea nu este încă pregătită să accepte această idee, nu din neputinţă, ci din conservatorism; dar importanţa sa este imensă.

Este esenţial să ne dăm seama că nu trebuie să ne apucăm imediat să investigăm lumea spirituală; dar, pe de altă parte, dacă nu adoptăm practici indezirabile, ca de pildă experimente asupra karmei, atunci când nu există o necesitate karmică, sau mediumuri ale căror procedee nu le înţelegem, şi dacă ne bazăm pe conştienţa obişnuită, care este starea potrivită de conştienţă pentru această lume, vom putea ajunge la o înţelegere perfectă a comunicărilor ştiinţei iniţiatice. Greşim foarte tare dacă ne închipuim că nu putem avea această înţelegere fără a putea mai întâi să vieţuim noi înşine lumea spirituală. A spune „La ce-mi foloseşte lumea spirituală, dacă nu o pot vieţui eu însumi?” înseamnă a încuraja încă una din erorile deseori comise în prezent, înseamnă a săvârşi una dintre cele mai mari, mai periculoase şi mai evidente erori şi trebuie să fie recunoscut clar ca atare de către cei care se asociază unei mişcări cum este Societatea antroposofică.


Naștere și moarte, și răul

Existenţa omului în plan fizic este legată de existenţa în alte lumi. Pentru o minte lipsită de prejudecăţi acest lucru poate fi explicat prin aceea că experienţele pe care le trăieşte omul, privite în lumina experienţei umane totale, sunt de aşa natură încât, în ceea ce priveşte cele mai vitale întrebări ale vieţii, nu pot fi înţelese prin intermediul conştienţei obişnuite de zi, căci ele par să nu aibă nicio legătură cu acestea, când, de fapt, în unele situaţii există o strânsă legătură.

De aceea aş dori ca în această scurtă prezentare să vorbesc mai întâi despre intrarea omului în această lume fizică şi ieşirea lui de aici, despre naştere şi despre moarte.

Naşterea şi moartea, cele două evenimente cruciale ale vieţii noastre pe Pământ, par a fi fenomene izolate pentru conştienţa obişnuită. Noi asociem tot ceea ce precede naşterea, tot ceea ce e legat de încarnarea umană, cu începutul vieţii noastre pe Pământ, şi moartea cu sfârşitul ei. Ele par să fie separate. Dar cercetătorul spiritual vede cum ele se apropie din ce în ce mai mult una de alta. Căci dacă urmăm calea ce duce la misteriile Lunii şi ademenim noaptea în domeniul zilei în maniera descrisă ieri, putem percepe cum, în decursul proceselor naşterii, corpul fizic şi corpul eteric cresc treptat şi devin înfloritoare; cum se dezvoltă ele din germene, cum capătă treptat formă umană, şi cum de-a lungul vieţii pământeşti vitalitatea lor creşte treptat până la vârsta de 35 de ani, când începe treptat să scadă şi apare un proces de declin. Acest proces poate, desigur, să fie observat în mod exterior. Dar cel ce urmează calea lunară, pe care am descris-o ieri, percepe cum în vreme ce viaţa celulară a corpurilor fizic şi eteric creşte, se dezvoltă şi capătă formă de embrion o altă formă a vieţii, pe care în antroposofie o numim corp astral şi Eu, este supusă forţelor degradării şi morţii.

Când descoperim ungherele ascunse ale vieţii – am făcut ieri o descriere concretă în această privinţă – devenim conştienţi de naşterea fizicului şi etericului şi de moartea astralului şi Eului. Noi percepem moartea întreţesută vieţii cu viaţa, iarna vieţii în alianţă cu primăvara ei.

Şi iarăşi, atunci când observăm omul cu conştienţă iniţiatică, vedem cum, pe măsură ce corpul său intră în declin, are loc o înmugurire a Eului şi a corpului astral începând cu vârsta de 35 de ani. Această viaţă înmugurindă este întârziată de prezenţa forţelor pe cale de a muri din corpurile fizic şi eteric. Cu toate acestea, are loc în mod clar o reînnoire. Prin intermediul investigaţiei spirituale ajungem să recunoaştem prezenţa morţii în viaţă şi a vieţii în moarte. Şi astfel ne putem pregăti pentru a urmări înapoi drumul parcurs de ceea ce am văzut ca forţe muribunde la momentul naşterii, până în viaţa sa prepământească, unde ni se revelează în întreaga sa însemnătate şi măreţie.

Şi pentru că percepem înflorirea treptată a astralului şi a Eului înăuntrul etericului şi fizicului ce slăbesc (căci ele sunt încătuşate în fizic şi eteric), noi ne pregătim pentru a le urmări în lumea spirituală după ce se vor elibera din corpurile fizic şi eteric în momentul morţii. Astfel vedem cum naşterea şi moartea sunt legate una de alta, deşi pentru conştienţa obişnuită ele par a fi evenimente izolate.

Toate aceste informaţii ce ne-au fost revelate prin cercetare spirituală pot fi asimilate de către conştienţa obişnuită, aşa cum am indicat în prima parte a conferinţei de azi. În acelaşi timp însă trebuie să fim gata să renunţăm la pretenţia conştienţei obişnuite de a primi dovezi concrete sau ştiinţifice.

Am cunoscut odată un om care susţinea că, aşa cum o piatră cade la pământ, dacă ridic un scaun în aer şi-i dau drumul acesta cade de asemenea, pentru că toate lucrurile sunt supuse gravitaţiei. Aşa că, dacă Pământul nu este susţinut de nimic, aşa cum se afirmă, acesta trebuie în mod necesar să cadă. Dar el nu înţelegea faptul că obiectele cad la pământ pentru că sunt supuse atracţiei gravitaţionale a Pământului, dar Pământul însuşi se mişcă liber în spaţiu la fel ca stelele care se susţin şi se atrag reciproc.

Cei care, ca şi savantul modern, pretind dovezi susţinute a ceea ce ne arată simţurile seamănă cu acel om care credea că Pământul trebuie să cadă dacă nu e fixat bine la locul lui. Adevărurile antroposofice sunt asemenea stelelor care se susţin reciproc. Oamenii trebuie să fie dispuşi să vadă întregul tablou. Şi dacă pot face aceasta cu ajutorul înţelegerii lor obişnuite ei vor putea într-adevăr începe să sesizeze idei antroposofice cum ar fi, de pildă, interrelaţia dintre naştere şi moarte.

Să mergem puţin mai departe şi să luăm cazul aceluia care cunoaşte bine principiile ştiinţei moderne dar, deşi e atent şi receptiv cu privire la ideile antroposofice, totuşi nu a învăţat încă să ia în considerare omul întreg, ci doar organele separate, în maniera descrisă ieri.

Prin intermediul cunoaşterii organelor dobândite în cursul iniţierii, noi devenim conştienţi nu doar de naştere şi de moarte, ci şi de ceva cu totul diferit. În lumina acestei cunoaşteri despre organe, naşterea şi moartea îşi pierd obişnuita însemnătate, căci numai omul întreg moare, nu şi organele sale luate separat. Plămânii, de pildă, nu pot muri. Ştiinţa înţelege astăzi în mod vag că atunci când fiinţa umană întreagă a murit organele luate separat pot fi animate într-o oarecare măsură. Indiferent dacă un om este îngropat sau incinerat, organele separate ale acestuia nu mor. Organele individuale îşi urmează calea către acea sferă a Cosmosului cu care este înrudit fiecare din ele. Chiar dacă un om e îngropat sub pământ, fiecare organ îşi găseşte calea către Cosmos prin apă, aer sau căldură, de la un caz la altul, în realitate ele se dizolvă, nu pier; piere doar omul întreg.

Moartea, deci, înseamnă ceva doar cu privire la fiinţa umană întreagă. La animal organele mor, în vreme ce la om ele se dizolvă în Cosmos. Dizolvarea este rapidă. Înmormântarea este un proces mai lent, incinerarea un proces rapid. Putem urmări organele individuale cum apucă pe calea către infinit, fiecare în direcţia sferei sale. Ele nu se pierd în infinit, ci se întorc sub forma măreţei fiinţe cosmice pe care v-am descris-o ieri. Astfel, când observăm organele cu ajutorul conştienţei iniţiatice, vedem ce se întâmplă cu adevărat cu acestea la moartea omului, şi anume, această revărsare a organelor către acele regiuni ale Cosmosului cu care fiecare din ele e înrudit. Inima ia o altă cale decât plămânii; ficatul o altă cale decât inima sau decât plămânii. Ele se dispersează în întregul Cosmos. Apoi apare omul Cosmic; noi îl vedem aşa cum este el în realitate, integrat în Cosmos. Şi în viziunea acestui om cosmic devenim conştienţi de sursa încarnărilor succesive, de exemplu. Noi avem nevoie de această viziune care îşi are originea nu în omul întreg, ci în percepţia diferitelor sale organe, pentru a putea recunoaşte din nou, clar şi distinct, revenirea karmică a vieţilor pământeşti trecute în viaţa actuală.

Din acest motiv, cei care s-au apropiat de lumea spirituală urmând calea lunară, misticii, teosofii şi aşa mai departe, au perceput cele mai stranii fenomene – suflete omeneşti aşa cum au trăit ele pe Pământ, zei şi spirite – dar nu au putut nici să le recunoască nici să se decidă ce anume sunt acestea, nici să aibă cât de cât vreo siguranţă că se află în prezenţa lui Alanus ab Insulis, Dante sau Brunetto Latini. Câteodată acestor entităţi li s-au dat numele cele mai groteşti. Şi ele nu erau capabili să determine dacă încarnările pe care le contactau erau ale lor proprii sau ale altor oameni, sau ce anume erau.

Astfel, lumea spirituală este asociată cu tărâmul conştienţei lunare care a fost ademenită în timpul zilei; apoi, sub influxul impulsurilor lui Venus, viziunea se pierde şi noi contemplăm acum lumea spirituală în totalitatea ei, dar fără acea limpezime clară pe care ar trebui s-o aibă. Aici, pe acest tărâm începem noi să realizăm poziţia omului în cadrul lumii luate ca întreg şi poziţia sa ca fiinţă cosmică.

Legat de aceasta, totuşi, noi suntem nevoiţi să înţelegem un lucru tragic. Căci dacă omul ar fi doar omul fizic întreg aşa cum pare el să fie aici pe Pământ, ce fiinţă virtuoasă, docilă şi nobilă ar fi! Aşa cum nu putem cerceta moartea cu ajutorul conştienţei obişnuite – moartea poate fi întotdeauna înţeleasă în sensul pe care l-am sugerat deja – tot astfel nu putem descoperi, cu ajutorul conştienţei obişnuite, de ce fiinţele omeneşti, cu chipurile lor inocente – şi nu putem nega că au chipuri inocente au o înclinaţie către rău. Ceea ce poate deveni rău nu este întregul om. Tegumentul său exterior, pielea, în sine însuşi este nobil şi bun; dar omul se întoarce către rău prin organele sale individuale; potenţialul pentru rău se află în organele sale.

Şi astfel ajungem noi să recunoaştem relaţia dintre organe şi sferele cosmice care le corespund, şi tot în aceste sfere îşi are originea şi obsesia pentru rău; căci, în ultimă instanţă, obsesia este ceva inerent fie şi în cea mai slabă manifestare a răului.

Astfel, cunoaşterea omului întreg pe care ne-am dobândit-o ne arată, mai întâi, naşterea şi moartea; în al doilea rând, cunoaşterea organizării omului ne revelează relaţia sa cu Cosmosul în sănătate şi în boală, şi anume, răul.

Deci noi putem percepe spiritual acea fiinţă care a trecut prin Misteriul de pe Golgotha doar atunci când suntem capabili să contemplăm omul cosmic prin intermediul organologiei umane. Căci ca şi om cosmic a venit Christos de pe Soare. Până în acel moment El nu a fost om pământesc. El S-a apropiat de Pământ sub o formă cosmică. Cum ne-am putea aştepta să recunoaştem omul cosmic dacă nu ne-am pregătit mai întâi să-l înţelegem aşa cum este el în realitate? Tocmai din această înţelegere a omului cosmic se poate dezvolta christologia.

Vedeţi astfel că există căi adevărate ce duc către lumea spirituală, către cunoaşterea naşterii şi morţii şi a relaţiei dintre organismul uman şi Cosmos, către recunoaşterea răului şi cunoaşterea lui Christos, omul cosmic. Toate acestea pot fi înţelese, dacă sunt prezentate în aşa fel încât să se vadă cum diferitele aspecte ale lor se sprijină reciproc. Şi modul cel mai bun de a găsi calea proprie a fiecăruia către lumea spirituală este prin înţelegere şi prin meditaţie asupra a ceea ce am înţeles. Mai departe există alte reguli pentru meditaţie, care aduc un ajutor suplimentar. Aceasta este calea corectă către lumea spirituală, pentru fiinţele omeneşti din prezent. Pe de altă parte, tot ce înseamnă experimente cu alte căi care nu folosesc şi nu menţin canalele normale ale conştienţei, toate experimentele cu stări de transă, ca de pildă mediumismul, somnambulismul, hipnotismul şi altele asemenea, toate cercetările cu privire la evenimente ce nu pot fi sesizate cu ajutorul unei conştienţe ce maimuţăreşte ştiinţele moderne ale naturii – toate acestea sunt căi false, căci ele nu duc către adevărata lume spirituală.


Revelarea cerescului în pământesc prin artă

Când omul devine atent ca simțire – și el poate aceasta – la ceea ce rezultă din cercetarea spirituală, așa cum am indicat acum, că prin cunoaşterea organelor omul cosmic revine, se întoarce înapoi, atunci Christos poate fi înțeles întru câtva în aceasă revenire; când aceste lucruri, ceea ce cercetarea și contemplarea ocultă poate deschide, ceea ce poate fi asimilat în conștiența inițiatului prin cercetare, când aceasta se ridică la viață ca simțire în om, atunci întru câtva, în cadrul pământescului se revelează cerescul prin sentiment în acea conștiență pe care v-am indicat-o. Și aceasta se petrece prin artă.

Prin intermediul simţirii, arta întrupează în mod semiconştient ceea ce omul primeşte din lumea spirituală, pe acele căi de întoarcere despre care am vorbit. Ca urmare, de-a lungul tuturor epocilor, aceia ce erau predestinaţi prin karma lor să o facă au fost cei ce au înveşmântat spiritualul în formă materială.

Arta noastră naturalistă a abandonat abordarea spirituală. Fiecare realizare deosebită din istoria artei reprezintă spiritualul într-o formă accesibilă simţurilor, sau, mai bine-zis, ridică elementul material până la nivelul spiritului. Rafael este atât de preţuit pentru că, într-o măsură mai mare decât orice alt pictor, a reuşit să înveşmânteze spiritualul în reprezentări sensibile.

A existat odată în decursul istoriei artelor o mişcare generală ce a pus accentul mai mult pe artele plastice sau grafice. În prezent trebuie să injectăm o viaţă nouă artelor plastice, căci vigoarea impulsului original s-a pierdut cu mulţi ani în urmă.

De secole, impulsul către muzică tot creşte şi se amplifică. Ca urmare, şi artele plastice au luat, într-o mai mare sau mai mică măsură, un caracter muzical. Muzica, ce include, de asemenea, şi elementul muzical din artele vorbirii, este destinată să devină arta viitorului.

Primul Goetheanum de la Dornach a fost conceput în mod muzical şi de aceea arhitectura, sculptura şi pictura sa au fost atât de puţin înţelese. Şi din acelaşi motiv al doilea Goetheanum va fi, de asemenea, puţin înţeles, pentru că elementul muzical trebuie introdus în pictură, sculptură şi arhitectură în conformitate cu evoluţia viitoare a omului.

Venirea fiinţei lui Christos, a fiinţei Sale viu-spirituale, pe care am numit-o punctul culminant al evoluţiei omeneşti, a fost magnific reprezentată în pictura renascentistă şi prerenascentistă, dar în viitor ea va trebui să fie exprimată prin muzică.

Nevoia de a da expresie muzicală Impulsului christic a existat şi în trecut. Ea s-a manifestat la Richard Wagner şi a fost cauza principală ce a dus la crearea operei Parsifal. Dar în Parsifal introducerea Impulsului christic în lumea fenomenelor, unde acesta caută să dea expresie celui mai pur spirit creştin, a fost doar indicată simbolic, ca de pildă prin apariţia Porumbelului şi aşa mai departe. Şi Comuniunea a fost tot simbolic reprezentată. Muzica din Parsifal nu reuşeşte să arate adevărata însemnătate a Impulsului Christic pentru Cosmos şi Pământ.

Muzica este capabilă să înfăţişeze acest Impuls christic în mod muzical, prin tonuri care sunt străbătute lăuntric de spirit. Dacă muzica se va lăsa inspirată de ştiinţa spirituală, va găsi căile pentru a exprima Impulsul christic, căci ea va revela în mod pur artistic şi intuitiv cum poate fi trezit, în tonuri simfonice, acest Impuls christic în Cosmos şi pe Pământ.

Pentru aceasta nu e nevoie decât să fim în stare să ne aprofundăm experienţa sferei terţei majore printr-o îmbogăţire lăuntrică a experienţei muzicale care să pătrundă până în profunzimile ascunse ale simţirii. Dacă noi vieţuim sfera terţei majore ca pe ceva ce este în întregime cuprins în fiinţa lăuntrică a omului, şi dacă apoi simţim cum sfera cvintei perfecte are caracteristica de a „învălui” astfel încât, pe măsură ce înaintăm în configuraţia cvintei, ajungem la graniţa dintre uman şi cosmic, unde cosmicul răsună în sfera umanului iar umanul, mistuit de dor, tânjeşte să se avânte în Cosmos, atunci, în misterul ce se desfăşoară între sferele terţei majore şi cvintei perfecte, noi putem vieţui în mod muzical ceva din fiinţa lăuntrică a omului ce caută să pătrundă în Cosmos.

Şi dacă apoi reuşim să eliberăm disonanţele septimei pentru ca ele să facă ecou vieţii cosmice, unde disonanţele exprimă experienţele conştiente ale omului în Cosmos, în drumul său către diferitele tărâmuri spirituale, dacă reuşim să îngăduim disonanţelor septimei să se stingă, astfel ca prin prăbuşirea lor spre moarte să fie mai bine definite, atunci în ultimele lor vibraţii ele formează ceva ce, pentru urechea muzicală, se aseamănă cu un firmament muzical.

Dacă, apoi, după ce deja am dat o subtilă indicaţie a experienţei „minorului” împreună cu „majorul”, dacă, în rezonanţa ce se stinge a disonanţelor septimei, în această spontană re-creare a disonanţelor formând o totalitate, putem găsi o modalitate de a trece spre o dispoziţie intens minoră pornind de la disonanţele septimei, de la aproape-consonanţa acestor disonanţe ce descreşte spre sfera cvintei într-o dispoziţie de minor, şi de aici să contopim sfera cvintei cu cea a terţei minore, atunci vom fi evocat astfel vieţuirea muzicală a încarnării, şi mai mult decât atât, a încarnării lui Christos.

Când ne căutăm prin simţire drumul în afară, către sfera septimei, care pentru simţirea cosmică este doar aparent disonantă şi pe care o plămădim într-un „firmament”, prin aceea că ea este aparent susţinută de octavă, dacă am sesizat acestea cu simţirea noastră şi ne întoarcem pe acelaşi drum în maniera deja indicată şi aflăm cum, în forma embrionică a consonanţelor terţei minore, există posibilitatea de a da o reprezentare muzicală încarnării, atunci, când ne întoarcem la terţa majoră din această sferă, acel „Aleluia”al lui Christos poate răsuna, ca muzică pură, din această configuraţie muzicală.

Şi atunci, înăuntrul acestei configuraţii de tonuri omul va putea primi o percepţie nemijlocită a suprasensibilului şi o va putea exprima în mod muzical.

Impulsul christic poate fi găsit în muzică. Şi dezintegrarea simfonicului ce devine aproape disonanţă, ca la Beethoven, poate fi mântuită printr-o întoarcere la dominaţia cosmicului în muzică. Bruckner a încercat acest lucru păstrând limitele înguste ale cadrului tradiţional. Dar simfonia sa postumă ne arată că el nu s-a putut elibera de aceste limitări. Pe de o parte, suntem siliţi să-i admirăm măreţia, dar pe de altă parte găsim la el o apropiere ezitantă de adevăratele elemente ale muzicii şi incapacitatea de a ajunge la o realizare deplină a acestor elemente ce pot fi vieţuite doar în modul pe care l-am descris, şi anume, atunci când am înaintat până pe tărâmul muzicii pure şi am descoperit acolo esenţa, spiritul fundamental ce poate da naştere unei întregi lumi prin intermediul tonurilor.

Fără îndoială, într-o zi dezvoltarea muzicală pe care am descris-o va fi realizată prin inspiraţie antroposofică, dacă omenirea nu se prăbuşeşte în decadenţă; şi până la urmă — iar acest lucru depinde pe de-a-ntregul de omenire – adevărata natură a Impulsului christic va fi revelată în mod exterior.

Vreau să vă atrag atenţia asupra acestui fapt pentru că astfel veţi putea înţelege că antroposofia caută să pătrundă în toate aspectele vieţii. Acest lucru poate fi înfăptuit dacă omul, la rândul său, găseşte calea adevărată ce duce la vieţuirea şi cercetarea antroposofică. Într-o zi, se va ajunge chiar ca de pe tărâmul muzicii să răsune învăţăturile antroposofiei şi enigma creştinismului să fie dezlegată prin muzică.

Cu aceste cuvinte sper că am încheiat ceea ce am putut doar să sugerez în aceste conferinţe, pentru a indica ţelurile pe care le-am avut în vedere.

Aş dori, totuşi, să adaug că sper să fi reuşit să trezesc în sufletele dumneavoastră o anume recunoaştere a adevărurilor antroposofice; şi că aceste adevăruri vor creşte, se vor înmulţi şi vor fertiliza domenii din ce în ce mai largi ale vieţii omeneşti.

Fie ca acest ciclu de conferinţe să aducă o modestă contribuţie către ţelul cuprinzător pe care antroposofia caută să-l împlinească.