Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


I

DINTR-UN CAIET DE NOTIŢE

de pe la 1888

Orice gândire caută spiritul în natură; pentru ştiinţă, lumea realului este un lucru la care ea nu se poate opri, un punct de trecere prin care ea trebuie să meargă mai departe până la esenţa lucrurilor, care poate fi sesizată numai ca idee. Numai dacă spiritul uman depăşeşte această realitate, dacă el sparge coaja şi ajunge până la miez, i se arată ce anume menţine unitatea acestei lumi în sâmburele ei cel mai lăuntric. Noi nu putem ajunge niciodată la mulţumire văzând câte un fenomen izolat din natură, ci numai când avem legea, nu putem avea satisfacţie percepând individul, ci doar generalul. Omul îşi construieşte în interiorul său o lume ce corespunde nevoilor sale spirituale, căreia îi este proprie acea armonie după care năzuieşte spiritul său, în care se află acea logică riguroasă pe care el o caută. Natura exterioară, aşa cum ni se oferă ea în mod nemijlocit, nu e niciodată în stare să ne îndeplinească această năzuinţă. Numai privirea ce pătrunde în adâncuri a ochiului solar vede Soarele spiritual care trăieşte şi guvernează în dosul fenomenelor. Forma de manifestare exterioară ne apare golită de Dumnezeu. De aceea, epocile care au avut o orientare predominant teologizantă n-au putut să întemeieze niciodată o estetică.

Estetica nu poate fi decât copilul acelor epoci în care cultivarea artei îi apare omului drept o înaltă sarcină, al epocilor în care arta devine pentru el o înaltă fiică a cerului, având de îndeplinit o misiune divină. Dacă în fiecare fenomen individual din natură ne apare lucrarea divină în întreaga ei intensitate, ce sarcină mai poate să-i revină artei? Divinul ar trebui să fie cunoscut în forma lui cea mai sublimă, ca idee, pentru a indica şi formei de manifestare a fenomenului individual locul ei în sistemul concepţiei noastre despre lume. Ce-i drept, spiritul intuitiv vede în particular – generalul, în individ – ideea, dar numai pentru că, în timp ce privirea lui rămâne cu totul în sfera realului, vede în acesta mai mult decât pot vedea simplele simţuri. În contact cu fenomenul individual, în el se aprinde ideea, fiindcă el nu se opreşte la individ ca atare.

Artistul re-creează individul, îi conferă caracter de generalitate; face ca el să devină din ceva numai accidental ceva necesar, din ceva pământesc, ceva divin. Sarcina artistului nu este aceea de a da ideii o formă senzorială, nu, ci sarcina lui constă în a face ca realul să apară în lumina ideală. Ce-ul e luat din realitate, dar nu acesta este esenţialul, cum-ul este proprietatea forţei plăsmuitoare a geniului, şi acesta este esenţialul.

Când individul ne apare rupt de întregul lumii, dezvoltându-şi idealitatea sa liberă, el ne apare într-un cu totul alt fel decât în realitate, şi, cu toate că ne apare în adevărul său, acest adevăr este, totuşi, o aparenţă, în raport cu legitatea naturii. În opera dramatică, necesitatea naturală devine eticul, pentru că activitatea omenirii nu trebuie s-o numim etică, ci istorică. Frumosul nu este un microcosmos, şi un microcosmos nici n-ar fi frumos. Fiindcă tocmai în depăşirea, la individ, a propriei fiinţe, în ceea ce priveşte însuşirile şi dimensiunea, constă frumosul. Noi simţim aceasta ca pe o perfecţiune care nu ne poate ridica în contact cu  universul, fiindcă aici, pur şi simplu, ea este de la sine înţeleasă.