Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


DESPRE COMIC ŞI LEGĂTURA LUI CU ARTA ŞI VIAŢA

Articol din opera postumă a lui Rudolf Steiner, scris pe la 1890/91

Puţine dintre ideile fundamentale ale esteticii au suferit mai mult din cauza premiselor greşite ale ştiinţei germane despre frumos ca aceea de comic. Dacă, aşa cum fac esteticienii germani, frumosul este explicat în sensul că ideea (divinul) apare într-o imagine senzorială, atunci în faţa încercării de a defini noţiunea de comic apar greutăţi insurmontabile. Fiindcă, dacă se porneşte de la această premisă, trebuie să distingem la orice creaţie artistică (la obiectul frumos) două lucruri: în primul rând, imaginea senzorială, obiectul material făcut din marmură, culoare, sunet, cuvânt ş.a.m.d. şi, în al doilea rând, ideea, care e făcută perceptibilă prin această imagine. Aici pot surveni trei cazuri. I. Se poate întâmpla ca ideea şi imaginea concretă să coincidă perfect, astfel încât ideea nu e prea înaltă, prea spirituală, prea sublimă pentru a fi înfăţişată cu ajutorul acestei imagini şi imaginea poate fi în aceeaşi privinţă demnă de idee, plină de sens, adecvată ideii. În acest caz, există o armonie perfectă între idee şi percepţie, nici una nu o pune în umbră pe cealaltă, fiecare este pe măsura celeilalte. Nu simţim nicăieri o ieşire în afară, nici o rămânere în urmă. Esteticienii germani cred că, dacă apare acest caz, avem de-a face cu “frumosul, pur şi simplu”, cu “frumosul în sine”. II. Se poate întâmpla ca ideea să apară mai importantă, mai mare decât percepţia, ideea să o depăşească pe aceasta, să meargă mai departe decât ea, astfel încât percepţia apare prea neînsemnată, prea mică, lacunară pentru a cuprinde divinul (ideea) în întreaga sa dimensiune. În acest caz, vasul nu e suficient de mare pentru a primi în el conţinutul (ideea). Dacă în faţa “frumosului, pur şi simplu” simţim mulţumirea cauzată de armonia dintre divin (ideal, ideea) şi pământesc (realitate), dincoace trebuie să stăm plini de admiraţie în faţa măreţiei ideii, care apare atât de colosală, încât nu putem găsi nici o imagine pe măsura ei. Avem de-a face în acest caz cu sublimul. III. Mai e posibil şi cazul diametral opus; şi anume, ca imaginea (percepţia) să fie mai mare, mai importantă, mai grandioasă decât ideea. Dacă în cazul al doilea ideea tulbură armonia prin măreţia ei, aici dizarmonia e cauzată de faptul că imaginea senzorială precumpăneşte. Aceasta se înghesuie înainte, se ridică împotriva ideii, se revoltă împotriva divinului. Aici nu putem găsi, în mod consecvent, decât urâtul. Dacă mai reflectăm la faptul că tragicul e doar un caz special al sublimului, cu cele patru noţiuni: frumos, sublim, tragic şi urât, am epuizat inventarul esteticii, iar pentru comic nu există nici un loc. Fiindcă e uşor de văzut că nu mai e posibil un al patrulea caz, pe lângă cele trei amintite.

Cu totul altfel se prezintă problema dacă punem la baza ei ideea de frumos prezentată de mine (“Goethe, părinte ale unei noi estetici”). Arta nu poate avea nicidecum şi niciodată sarcina de a înfăţişa ideea însăşi. Fiindcă aceasta este misiunea ştiinţei. Dacă ideile fundamentale ale esteticii germane ar fi juste, atunci  n-ar exista absolut nici o deosebire, după conţinut, între ştiinţă şi artă. Aceasta din urmă n-ar trebui decât să înfăţişeze sub o formă perceptibilă ceea ce prima exprimă prin cuvânt (gând). Această reflecţie simplă dovedeşte că arta trebuie să aibă o cu totul altă misiune. Şi aceasta este diametral opusă aceleia pe care o are de îndeplinit ştiinţa. Dacă aceasta din urmă trebuie să redea divinul sub forma gândirii nemijlocite, aşa cum planează ea pe deasupra realităţii senzoriale, într-o formă ideatică pură, arta trebuie să înalţe realitatea senzorială, ceea ce este perceptibil, în sfera divinului. Când stăm în mod nemijlocit faţă în faţă cu natura, cu realul, găsim că acestea nu sunt nici divine, nici nedivine, nici pline de idei, nici goale de idei, ci, pur şi simplu, indiferente faţă de divinitate, faţă de idee. Gânditorul priveşte prin acest înveliş indiferent şi vede ideea sub formă de gând. Dar în acest scop el trebuie să sară peste realitatea nemijlocită, trebuie să treacă prin ea şi să privească dincolo de ea. Cine se opreşte la simpla realitate, nu poate să ajungă la idee. În alt fel se apropie artistul de realitate. El nu trece dincolo de realitate, ci o primeşte cu iubire, ba chiar trăieşte şi urzeşte în lumea senzorială, materială, în realitate. Ce înfăţişează el, sunt nişte obiecte ale naturii nemijlocite, ale existenţei reale. În creaţiile artei, noi nu întâlnim, în ceea ce priveşte conţinutul (ce-ul lor), nimic din ceea ce n-am putea întâlni şi în natură. Artistul modifică numai forma (cum-ul). El înfăţişează obiecte ale realităţii, dar în alt mod decât aşa cum le găsim în lumea reală. El le înfăţişează ca şi cum ele ar fi la fel de necesare, de pline de legitate, de divine, ca şi ideea. După conţinut, arta are de-a face cu senzorialul, după formă, ea are de-a face cu ideea. Dacă ştiinţa înfăţişează ideea conform cu conţinutul şi cu forma, dacă natura, tot aşa, înfăţişează senzorialul după formă şi conţinut, prin artă apare o sferă nouă, sfera senzorialului în veşmântul divinului. Dacă cineva ar vrea să afirme că e posibil, de asemenea, ca cineva să înfăţişeze divinul în veşmântul senzorialului, afirmaţia lui e infirmată prin faptul că nimeni nu poate fi interesat de o asemenea sarcină. Fiindcă se poate ca cineva să simtă o dată nevoia de a înălţa ceva situat mai jos, ceva mai puţin valoros, în regiunea a ceea ce e situat mai sus, a ceea ce e mai valoros, dar nu şi invers. Tocmai din insatisfacţia provocată de ceva real în forma lui cea mai originar-proprie se naşte dorul de a-l îndumnezei. Dar de ce să vrea cineva să transpună divinul, care, în sine, produce satisfacţia cea mai înaltă, într-o altă formă?

Împărăţia senzorialului lipsit de idee este realitatea, împărăţia ideii lipsite de senzorialitate este ştiinţa, iar împărăţia ideii senzoriale este arta. Cea dintâi lume o întâlnim dacă privim cu simţuri sănătoase lumea înconjurătoare, pe cea de-a doua, dacă ne cufundăm în regiunea gândirii noastre, pe a treia nu o găsim nicăieri ca realitate gata-făcută; trebuie s-o creăm noi înşine. Dacă împărăţia naturii are o realitate senzorială, împărăţia ştiinţei o realitate pur spirituală, împărăţia artei nu are nici o realitate. Numim, de aceea, sfera creaţiilor artistice sferă a aparenţei estetice. Aparenţa estetică este senzorialul îndumnezeit de spiritul uman creator.

Acum, trebuie să facem o incursiune pe tărâmul subiectivităţii, căutând să aflăm din ce dispoziţie fundamentală a personalităţii izvorăşte dorul de artă şi de savurare a unor opere artistice. Orice căutare mai înaltă a omului este o căutare a libertăţii. A domni liber peste pornirile naturii, peste legile senzorialităţii, peste pasiunile umane şi legiferările umane, acesta e drumul şi ţelul omului de o calitate mai bună. A fi din ce în ce mai puţin supus cerinţelor naturii, şi a da curs din ce în ce mai mult la ceea ce spiritul a recunoscut drept idee – aceasta eliberează spiritul. Libertatea este dominaţie a spiritului asupra naturii, dominaţie a ideii asupra realităţii. Ceea ce eu fac în conformitate cu legile naturii, trebuie să fac, la fel cum picătura de ploaie trebuie să cadă pe Pământ conform cu o lege imuabilă. Dacă  acţionez exclusiv pe baza unor asemenea imbolduri naturale, nu sunt o sine adevărată, nu sunt o personalitate liberă, fiindcă nu mă impulsionez eu însumi, ci sunt impulsionat, nu voiesc, ci trebuie, eu sunt nevoit. Dar cu cât aprind mai mult în mine lumina spiritului, cu atât devin mai liber. De-abia acum pot spune: eu sunt acela care acţionează, care săvârşeşte ceva. Totodată, apare împrejurarea că eu ştiu cărei lumini îi urmez, că am în faţa mea, sub o formă pură, transparentă, în spirit, obiectul spre care ţinteşte acţiunea mea. Eu nu urmez luminii de dragul individualităţii mele, ci de dragul obiectului pe care l-am cunoscut. O asemenea acţiune, deşi izvorăşte cu adevărat din sine şi nu de altundeva, e perfect altruistă. Fiindcă ea e săvârşită de către sine nu de dragul sinei. O asemenea acţiune este o acţiune săvârşită din iubire, izvorâtă din dăruirea totală a sinei către obiect. Înţelese în străfundul lor cel mai adânc, sunt fapte cu adevărat libere numai faptele săvârşite din iubire. Creaţiile artistului sunt (alături de altele) asemenea fapte săvârşite din iubire. Fiindcă artistul caută să învingă realitatea senzorială, prin faptul că o spiritualizează. El vrea să pună în faţa sufletului nostru o operă care, cu toate că e de natură senzorială, nu e străbătută de nişte legi ale naturii, ci de nişte legi spirituale. Ceea ce, în obiect, este numai natural, trebuie să fie eliminat, să fie biruit, şi să fie prezentat ca şi cum ar fi ceva divin. Arta este un proces neîntrerupt de eliberare a spiritului uman şi, totodată, educatoarea neamul omenesc pentru a acţiona din iubire. Cine e în stare să privescă pe deplin în adâncurile unei opere de artă cu adevărat mari, va simţi acel sublim elan în sus, care ne face să uităm numai pentru răstimpul contemplării ei spaţiul şi timpul şi propria noastră personalitate şi să ne pierdem cu totul în obiectul contemplat. Numai cine cunoaşte iubirea deplină, pură şi neîntinată va înţelege cu totul şi această contemplare ce te face să uiţi de tine. Cel ce nu cunoaşte iubirea adevărată, va sta mereu străin şi în faţa artei adevărate.

Dacă trebuie să admitem, să presupunem că în opera de artă spiritul uman îndumnezeieşte materia, atunci specia operei de artă va depinde de facultatea spirituală pe care o pune în activitate.

Aici trebuie să menţinem prezent în noi gândul că lucrul la care spiritul nostru ajunge la urmă de tot, în lume este primul şi cel mai înalt. Unitatea ideatică, principiul originar al lucrurilor, precede în mod neîndoios toate lucrurile lumii. Dar noi, cu căutarea noastră spirituală, ajungem la urmă de tot la acest principiu originar. Primul lucru care ne întâmpină în lume este diversitatea infinită a lucrurilor senzoriale, care sunt, totuşi, de fapt, ultima emanaţie a principiului originar. Simţurile percep această diversitate, raţiunea, intelectul le ordonează, le compară şi formează, astfel, noţiuni, înţelepciunea priveşte apoi unitatea lăuntrică a acestei multitudini. Dar percepţia senzorială, raţiunea şi înţelepciunea sunt cele trei facultăţi prin care noi înţelegem universul. Percepţia senzorială ne aduce natura golită de spirit, intelectul, raţiunea – pluralitatea noţiunilor, iar raţiunea superioară, integrală, înţelepciunea  – ideea divină ce tronează peste toate.

Dacă facem acum un pas mai departe pe baza explicaţiei date de noi frumosului, trebuie să ne punem întrebarea: în ce măsură, presupunându-se existenţa celor trei facultăţi amintite, materia senzorială poate fi remodelată de către artist?

E sigur, înainte de toate, că simţurile nu pot întreprinde nici un fel de reprelucrare, fiindcă sarcina lor este aceea de a percepe realitatea cât mai fidel şi mai netransformată posibil. Intelectul, raţiunea care formează noţiuni despre lucrurile izolate, are deja puţin de-a face cu spiritualul, ce-i drept, el are încă o pluralitate, dar deja una care a ieşit din senzorial. Cu aceasta, raţiunii îi este deja posibil să spiritualizeze natura. Despre raţiunea superioară, raţiunea integrală, înţelepciune aproape că nu mai e nevoie să spunem aceasta, fiindcă ea sesizează chintesenţa a tot ce este spiritual.

De aici decurge în mod direct: Artistul poate să transforme materialul din realitatea nemijlocită în aşa fel încât ea să apară în formă, ca şi cum ar fi străbătută fie de intelect, fie de raţiunea integrală însăşi. Arta are de-a face, aşadar, cu lucrări: 1. care după conţinut corespund vieţii realităţii, iar după formă, ordinii raţionale a lucrurilor; 2. altele, care după conţinut corespund acestei vieţi reale, iar după formă, ordinii şi unităţii înţelepte a lumii.

Când artistul, dând curs tendinţei raţiunii integrale, a înţelepciunii, , transformă realitatea, operele sale ne umplu de o satisfacţie atât de înaltă pentru că prin aceasta el pune în faţa noastră lucrurile făcute de mâna lui ca şi cum ele ar izvorî direct din principiul originar însuşi. Prin opera străbătută de focul unităţii divine, artistul ne aduce mai aproape de spiritul lumii. De aceea, privind operele de artă ale grecilor, Goethe a exclamat, plin de admiraţie: “Aici e necesitate, aici de Dumnezeu; e ca şi cum aceste lucruri veşnice ar fi fost produse de natura creatoare însăşi.” [ Nota 39 ]

Prin urmare, în aparenţa estetică pe care ne-o oferă opera de artă noi nu vedem nici o contradicţie cu adâncurile realităţii, ci numai cu suprafaţa ei. Ceea ce arta pune în faţa noastră este o realitate mai înaltă.

Dar cum se petrec lucrurile dacă artistul nu lasă înţelepciunea, ci intelectul să lucreze în el, când remodelează realitatea?

Intelectul este ceva intermediar între senzorialitate şi raţiune integrală, înţelepciune. El se îndepărtează de cea dintâi şi nu ajunge până la cea din urmă. El nu mai are adevărul de suprafaţă care constă din simpla copiere a realităţii senzoriale, dar încă nu-l are nici pe acela care zace în adâncul concepţiei integral-raţionale. Noţiunea pe care intelectul o schiţează în legătură cu obiectele izolate este lucrul cel mai nereal care există în lume. Fiindcă în ordinea lumii nu există nici un obiect izolat, pentru sine; toate sunt întemeiate în mod necesar în întregul şi în curgerea lucrurilor. Cine nu are în vedere marele întreg şi doar măsoară lucrurile izolate din cadrul acestuia, acela nu va putea cunoaşte niciodată adevărul. Eu pot să formez în interiorul meu, pe cale interioră, o noţiune despre fiecare lucru în parte: dar adevăr nu este în această noţiune, cât timp nu o luminează lumina înţelepciunii, a raţiunii integrale. Dacă eu îmi formez două noţiuni, ele se pot afla, în adâncurile ordinii lumii, într-o unitate lăuntrică, intelectul are însă numai noţiunile izolate, care, în această izolare a lor, nu trebuie deloc să concorde între ele, ci pot merge una lângă alta.

Ei bine, lucrurile senzoriale pe care spiritul uman le remodelează ca şi cum ar fi străbătute de intelect se vor afla, prin aceasta, într-o contradicţie flagrantă cu orice realitate. În intelectul însuşi lipsa de unitate a noţiunilor sale nu frapează, desigur, fiindcă el le lasă ca noţiuni separate. Dar când ele apar alături, în această contradicţie lăuntrică a lor, la unul şi acelaşi obiect, atunci aceasta apare în mod nemijlocit în faţa ochilor. Eu pot să-mi formez pe cale intelectuală o noţiune despre spiritul unui om. Mi-l reprezint pe acesta, de exemplu, ca fiind superior, maiestuos. Alături îmi formez o noţiune şi despre înfăţişarea lui exterioară. Să zicem că ea este mică, neînsemnată, stângace, greoaie, poate. De gândit, eu pot gândi foarte bine aceste două noţiuni, puse alături. Dar dacă ele îmi apar pe scenă, în carne şi oase, reunite într-o persoană, atunci eu sesizez contradicţia cu ceea ce este posibil conform legilor naturii.

E absolut indiferent cât de mare îmi reprezint capul unui om, atâta vreme cât nu trec mai departe de cap. Dar dacă asociez un cap mare cu un corp mic, şi dacă înfăţişez această asociere într-o imagine reală, voi sesiza contradicţia împotriva a ceea ce este posibil să existe.

Sesizarea unei asemenea contradicţii între un obiect creat de mâna omului şi posibilitatea sa lăuntrică produce în noi senzaţia de comic.

Prin urmare, comicul este o realitate senzorială în forma contradicţiei intelectuale: Ce-ul este senzorialitatea, iar cum-ul este intelectul, cu conţinutul lui neîntemeiat în natura întregului.

Oriunde am studia ceva comic: vom constata că ceea ce a făcut creatorul din materialul său este în contradicţie cu natura mai adâncă, interioară, a existenţei. Şi cel ce e în stare să vadă transpărând această contradicţie, o va resimţi drept ceva comic.

Efectul eliberator care constă în râsul cauzat de un obiect comic îşi are temeiul în faptul că omul care vede contradicţia se simte deasupra obiectului; el crede că înţelege mai bine problema, decât aşa cum apare ea în faţa lui, înfăţişată aici. Cine nu vede contradicţia, pierde şi efectul comicului. De aceea, se poate ca unul şi acelaşi obiect să-i pară comic unui om, iar altuia nu. Cine nu poate să înţeleagă contradicţia, nu înţelege nici comicul. Aici, bineînţeles, poate să apară cazul în care perceperea unei asemenea contradicţii ne transpune chiar într-o dispoziţie de tristeţe. Dar atunci noi şi privim acel lucru altfel. Nu ne mai îndreptăm privirile spre contradicţia intelectuală, ci spre dizarmonia în care se află ceva particular în raport cu întregul. Dar aceasta îşi are temeiul ei, într-o viziune a raţiunii integrale, într-o concepţie a înţelepciunii. Şi aici comicul încetează. Aceasta se întâmplă când percepem ceva lipsit de coerenţă în natura însăşi, de exemplu, ceva malformat, schilod. Aici noi nu mai percepem părţile izolate cu intelectul, ci vedem contradicţia dintre ceea ce a devenit şi ceea ce ar fi trebuit şi ar fi putut să devină, şi aceasta ne conduce mai adânc decât până la o simplă percepere vizuală a raţionamentului.

Din acest motiv, în natură ne întâmpină în mod nemijlocit atât de puţine aspecte cu adevărat comice. În general, comicul este o creaţie umană.

Când redă comicul, omul poate chiar să aibă în mod nemijlocit intenţia de a realiza prin elementul imagine, prin ceva ce poate fi perceput, ceea ce nu poate fi obţinut prin prezentarea simplă a unor noţiuni care se contrazic: a conduce spre cunoaşterea contradicţiei. Ceea ce nu face impresia necesară sub formă de gânduri, va face redarea perceptibilă. Aceasta este intenţia ironiei, a satirei comice. Nici parodia şi travestiul nu vor altceva decât să ridiculizeze caracterul unul lucru prin alăturarea opusului său care-l contrazice.

Este în natura comicului să găsească un cerc mult mai larg de consumatori decât celelalte forme de artă. Fiindcă omul nu trebuie decât să sesizeze cu intelectul detaliile cele mai contradictorii; percepţia contradicţiei înseşi îi furnizează imaginea. Înălţarea până la nivelul percepţiei raţional-integrale, înţelepte aici nu e absolut deloc necesară.

Zace în fiinţa comicului, de asemenea, faptul că el serveşte în principal la înfăţişarea prostiei omeneşti. Prostia constă în faptul că cineva consideră real un lucru sucit, care se contrazice. Dacă plăsmuirile iluzorii, fantasmagoriile i-ar fi prezentate pretutindeni prostului în mod exterior, sub o formă senzorială, poate că el ar fi convins mai uşor decât pe o altă cale de prostia lui.

Artistul serios, care nu creează din întreg, din tot, din integral ci îşi cârpeşte opera din detalii, uşor poate ajunge să creeze, involuntar, ceva comic. Tot aşa, noi punem în faţa semenilor noştri, cu propria noastră persoană, un obiect comic, dacă săvârşim nişte acţiuni în care pentru spectatori nu apare la lumina zilei, stridentă, decât contradicţia trăită.

Efectul comicului depinde mereu, bineînţeles, de înălţimea la care se situează deasupra obiectului comic cel ce judecă, adică, el depinde de măsura în care acesta e capabil să sesizeze contradicţia în întreaga ei profunzime. Înţeleptul, de exemplu, va avea o impresie comică dacă vede cum atâţia oameni se străduiesc în viaţă pentru un anumit lucru, îl preţuiesc şi îl idolatrizează, pe când lui acesta nu-i pare deloc vrednic de preţuire şi idolatrizare. Din cele spuse mai sus reiese că el poate să rămână la impresia de comic numai cât timp se opreşte la sesizarea contradicţiei cu intelectul. Dacă pătrunde mai adânc şi cugetă la eforturile pe care le depune omenirea pentru o nulitate goală, el va trebui, fireşte, să privească lucrurile mai serios.

Şi iarăşi, prostului îi vor face o impresie comică unele lucruri de care înţeleptul nu poate să râdă deloc. Dacă cel dintâi priveşte un lucru numai conform cu latura lui exterioară şi nu vede profunzimea acestuia, el poate să râdă de caracterul contradictoriu al acestei suprafeţe. Tocmai ceea ce fac naturile mai bine înzestrate, e luat adeseori în râs, fiindcă faptele lor nu sunt înţelese, dar e sesizată contradicţia în care se află aceste fapte cu ceea ce se obişnuieşte în viaţă.

Cine are un simţ pentru detectarea contradicţiilor din viaţă şi pentru unirea aspectelor contradictorii, care pot fi aduse împreună, în mod artificial, numai de către intelect, va fi deosebit de apt pentru interpretarea lucrărilor comice. Gluma nu este altceva decât jocul raţiunii care caută în lucruri foarte îndepărtate unele de altele ceva asemănător şi oferă prin asocierea ce urmează o contradicţie evidentă.

Efectul comicului mai depinde şi de gradul în care contradicţia precumpăneşte asupra acordului, care, chiar dacă e mai redus, totuşi există. Lucrurile absolut străine sunt excluse şi din sfera comicului. Putem spune: Comicul corespunde intelectului, dar e în contradicţie atât cu senzorialul, cât şi cu raţiunea absolută.

Cine percepe contradicţia, dar ia intelectul drept raţiune absolută şi, în loc să râdă, se întristează din cauza dizarmoniei, nu are simţul comicului. El va vedea peste tot numai contradicţii şi le va considera “singura realitate” a lumii. Aceasta duce la dispoziţia sufletească a melancolicului. Cine, dimpotrivă, e convins că în dosul intelectului se află raţiunea integrală, în dosul contradicţiei, unitatea interioară, superioară, poate să râdă liniştit văzând dizarmonia.

Ba el poate chiar să înainteze până la concepţia următoare: acolo unde este contradicţie, în joc se află numai intelectul; dacă privim situaţia mai profund, cu înţelepciune, ajungem întotdeauna la armonie. Un asemenea om are convingerea că întotdeauna contradicţia este de suprafaţă, că ea nu este niciodată profundă; de aceea, o ia întotdeauna uşor, drept ceva care scapă viaţa de uniformitate şi monotonie, dar care dispare de îndată ce pătrundem mai adânc. Acest om râde de lucrurile care se contrazic şi devine serios în faţa acordului divin dintre lucruri. La el găsim dispoziţia fundamentală a umorului.

Şi mai e posibil un al treilea caz. Cineva poate să aibă foarte bine un organ de percepere a contradicţiei, dar să nu aibă unul prin care să perceapă unitatea şi idealitatea. Un asemenea om poate să înţeleagă foarte bine ceea ce e sucit, meschin, iraţional, neînţelept, dar înţelegerea lui nu va fi bazată pe simţul profunzimii. Un asemenea om poate prea bine să râdă, dar el nu va fi cu adevărat serios şi evlavios. Aceasta e dispoziţia fundamentală a frivolităţii. Melancolicul simte, ce-i drept, nevoia armoniei adânci, dar nu are forţa spirituală de a o percepe. De aceea, lui îi lipseşte şi simţul prin care să poată râde de lucrurile sucite. Lui îi lipseşte ceea ce ar trebui să ia în serios; şi, de aceea, el ia în serios lucruri care nu pot fi considerate serioase. Omul înzestrat cu umor poate să râdă fără grijă de absurditate, fiindcă ştie că aceasta nu e situată la baza existenţei, ci la suprafaţa ei, şi pentru că are un simţ cu care să perceapă lucrurile aflate la baza existenţei lumii. Omul frivol are numai simţul pentru aspectele superficiale, dar şi numai nevoia de acestea. El nu cunoaşte profunzimea şi nici nu vrea să o cunoască. El trăieşte la suprafaţă.

Aş zice că am încheiat astfel cercul pe care am vrut să-l parcurgem. Am căutat ideea de comic drept formă a aparenţei estetice şi, de asemenea, am caracterizat poziţia pe care această idee o are faţă de viaţă. Căci comicul nu este doar o creaţie arbitrară a omului, ci este singurul mod în care ar trebui, din multe puncte de vedere, să privim şi să înfăţişăm latura exterioară, contradictorie, a vieţii.