Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


CONTELE TOLSTOI. CE ESTE ARTA?

Articol din anul 1898

Contele Tolstoi [ Nota 43 ] a dat tiparului o lucrare intitulată “Ce este arta?” De când s-a înrolat în rândurile predicatorilor de morală, romanicerul rus a distrus simpatiile unei mari părţi dintre foştii săi admiratori. Conţinutul teoriei sale morale nu se situează deloc la înălţimea atinsă de el ca artist. Acest conţinut este o morală a sentimentului, care se bazează pe iubirea generală de oameni şi pe compasiune, ţintind să combată egoismul. Un creştinism diluat – aceasta e cea mai bună expresie care se poate găsi, pentru a-l caracteriza. De pe poziţiile teoriei sale morale răspunde Tolstoi şi la întrebarea pe care şi-o pune acum: Ce este arta? Pentru început, el atrage atenţia asupra uriaşei cantităţi de muncă umană care trebuie depusă pentru a se realiza o operă de artă. El porneşte de la o repetiţie la operă, la care asistase cândva. Şi descrie cât timp şi efort costă o asemenea repetiţie şi cât de fără iubire tratează conducătorii ei personalul cu care lucrează. Şi pe urmă, el îşi spune: ce rezultă, după atâtea osteneli şi atâta muncă? “Pentru cine se fac toate acestea? Chiar dacă din când în când la operă apar nişte motive frumoase, plăcute auzului, ele ar putea fi, pur şi simplu, cântate, fără aceste stupide costumaţii, acte, recitative şi mişcări ale braţelor. Iar un balet, în care nişte femei pe jumătate goale fac nişte mişcări excitante şi încolăcesc ghirlande în jurul trupului lor, nu e altceva decât un spectacol care corupe moravurile, aşa că nici măcar nu poţi pricepe pentru cine este făcut. Un om cult s-a săturat de toate acestea, iar un muncitor obişnuit, pur şi simplu, nu le înţelege. El poate să le placă numai acelora care – lucru pe care, de asemenea, aş vrea să-l pun la îndoială – încă nu sunt suprasaturaţi de aşa-numitele plăceri domneşti, dar şi-au însuşit nişte nevoi domneşti, şi vor să-şi arate cultura, ca nişte lachei tineri, să zicem... Şi această întreagă prostie respingătoare nu devine plină de bunătate, nici măcar veselă, ci e jucată cu răutate, cu o cruzime animală.”

Din cauză că arta cere asemenea sacrificii, trebuie să ne întrebăm: Care e scopul artei? Cu ce contribuie arta la evoluţia civilizaţiei umane în totalitatea ei? Ca să găsească răspuns la această întrebare, Tolstoi îi trece în revistă pe esteticienii germani, francezi şi englezi, care şi-au publicat concepţiile referitoare la sarcinile artei. Şi ajunge la o părere nefavorabilă despre aceşti esteticieni. El găseşte că nu domneşte acordul asupra noţiunii de artă. “Dacă facem abstracţie” – spune el – “de definiţiile cu totul inexacte şi care nu acoperă noţiunea de artă, ale frumosului, care îşi găsesc esenţa ba în utilitate, ba în capacitatea de a servi unui scop, ba în simetrie, ba în ordine, ba în proporţionalitate, ba în netezime, ba în armonia părţilor, ba în diversele uniri ale acestor principii, dacă facem abstracţie de asemenea încercări nesatisfăcătoare de a da nişte definiţii obiective, – atunci toate determinările estetice ale frumosului pot fi reduse la două concepţii fundamentale: prima, că frumosul este ceva care există în sine şi pentru sine, o formă de manifestare a ceea ce este perfectul absolut, ideea, spiritul, voinţa, Dumnezeu –, şi a doua, că frumosul este o anumită satisfacţie resimţită de noi, care nu are drept scop nişte avantaje personale.” Tolstoi găseşte că ambele concepţii sunt imperfecte şi el vede gradul imperfecţiunii în faptul că ele au la bază o idee primitivă despre cultura umană. Pe o treaptă inferioară a concepţiilor, oamenii văd şi scopul actului de a mânca în plăcerea pe care le-o procură mâncarea. O treaptă mai înaltă a înţelegerii este aceea pe care ei îşi dau seama că scopul actului de a mânca este hrănirea şi, cu aceasta, stimularea vieţii, şi ajung să considere că plăcerea este doar un adaos de rang secundar. Tot aşa, se află pe o treaptă inferioară omul care crede că scopul artei constă în savurarea frumosului. “Pentru a defini exact arta, trebuie să încetăm, înainte de toate, să o considerăm un mijloc de atingere a scopului, pe când, dimpotrivă, noi trebuie să vedem în artă una dintre condiţiile vieţii umane. Pornind de la aceste puncte de vedere, trebuie să admitem că arta este unul dintre mijloacele prin care oamenii au relaţii unul cu altul.” Tolstoi nu admite că arta ar fi un scop în sine. Oamenii trebuie să se înţeleagă, să se iubească şi să se stimuleze unii pe alţii; acesta este, pentru el, scopul oricărei culturi. Arta nu este, crede el, decât un mijloc pentru realizarea acestui scop superior. Prin cuvinte, oamenii îşi comunică unii altora gândurile şi experienţele. Omul individual trăieşte prin vorbire în şi cu întregul neamului omenesc. Ceea ce cuvintele singure nu sunt în stare să facă, pentru a produce această convieţuire, trebuie să facă arta. Ea trebuie să intermedieze sentimentele şi senzaţiile de la un om la altul, aşa cum fac cuvintele cu experienţele şi gândurile. “Activitatea artei constă în faptul că omul, percepând cu ajutorul urechii sau al ochiului expresia sentimentelor unui alt om, e în stare să simtă şi el aceste sentimente.”

Cred că Tolstoi uită care este originea artei. Artistul nu e preocupat, în primă instanţă, de comunicare. Când văd un fenomen din natură sau din viaţa omului, o pornire originară mă îmboldeşte să-mi fac în spirit o imagine a acestui fenomen. Şi fantezia mea mă îmboldeşte să transform şi să modelez această imagine într-un mod care corespunde anumitor înclinaţii existente în mine. Pentru a plăsmui această imagine, eu mă folosesc de mijloacele care corespund facultăţilor mele. Dacă aceste mijloace sunt culorile, eu pictez, iar dacă sunt reprezentările, atunci scriu poezii. N-o fac pentru a comunica ceva, ci din cauză că simt nevoia să-mi fac despre lume nişte imagini pe care mi le insuflă fantezia mea. Eu nu sunt mulţumit cu forma pe care o au pentru mine natura şi viaţă umană, când le privesc doar ca spectator pasiv. Vreau să creez nişte imagini pe care să le născocesc eu însumi sau pe care – chiar dacă le iau din afară – să le redau în felul meu. Omul nu vrea să fie un simplu privitor, nu vrea să fie un spectator, şi nimic altceva, al evenimentelor lumii. El vrea să adauge şi din sine însuşi ceva la ceea ce vine spre el din exterior. De aceea devine artist. Cum acţionează apoi mai departe cele create astfel, acesta e un fenomen-consecinţă. Şi dacă e să vorbim despre efectul artei asupra culturii şi civilizaţiei umane, poate să aibă dreptate Tolstoi. Dar îndreptăţirea artei, ca atare, trebuie să fie căutată, independent de efectul ei, într-o nevoie originară a naturii umane.