Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


DESPRE ADEVĂR ŞI VEROSIMILITATE ÎN OPERELE ARTISTICE

Articol din anul 1898

Pe această temă există un articol interesant al lui Goethe, scris sub formă de dialog [ Nota 44 ]. În el e tratată în mod exhaustiv întrebarea: “Ce fel de adevăr trebuie să cerem de la operele artistice?” Ceea ce se spune aici e mai valoros decât numeroasele volume scrise în epoca modernă pe această temă. Dat fiind faptul că în prezent domneşte un interes şi o confuzie la fel de mare în legătură cu această problemă, poate că ar fi locul aici să amintim ideile principale din dialogul scris de Goethe.

El porneşte de la descrierea “teatrului în teatru”. “Într-un teatru german se imaginase o clădire de formă ovală, gen amfiteatru, în ale cărei loje sunt pictaţi mulţi spectatori, ca şi cum ei ar lua parte la ceea ce se petrece jos. Unii spectatori reali de la parter şi din loje erau nemulţumiţi de acest lucru şi au vrut să ia în nume de rău faptul că cineva se gândise să le prezinte ceva atât de neadevărat şi neverosimil. Cu această ocazie a avut loc o convorbire, al cărei conţinut este redat aici, în mod aproximativ.” 

Convorbirea e dusă de un purtător de cuvânt al artistului, care crede că prin spectatorii pictaţi şi-a rezolvat problema, şi un spectator, care nu se simte satisfăcut de asemenea spectatori pictaţi, pentru că el cere adevărul naturii. Acest spectator cere ca “totul să-mi pară cel puţin adevărat şi real”. “De ce şi-ar da decoratorul osteneala de a trage toate liniile, în modul cel mai exact, după regulile perspectivei, de a picta toate obiectele conform cu atitudinea cea mai perfectă? De ce s-ar studia costumaţia? De ce s-ar cheltui atâta, ca să i se rămână fidel, pentru a mă transpune pe mine în epoca respectivă? De ce e lăudat cel mai mult actorul care exprimă sentimentele în modul cel mai adevărat, care ajunge cel mai aproape de adevăr cu felul lui de a vorbi, de a sta şi a se mişca, actorul care mă amăgeşte în aşa fel încât eu nu cred că văd o imitaţie, ci obiectul însuşi?”

Purtătorul de cuvânt îi spune acum spectatorului în ce măsură toate acestea nu-i dau dreptul să susţină că la teatru trebuie să aibă în faţa lui oamenii şi procesele în aşa fel încât ele să-i pară adevărate; el ar trebui să afirme, mai degrabă, că nu are nici o clipă sentimentul de a vedea ceva adevărat, ci o aparenţă, în orice caz, o aparenţă a adevărului.

La început, spectatorul crede că purtătorul de cuvânt îi pune în faţă un joc de cuvinte. Cu multă subtilitate, Goethe îl pune pe purtătorul de cuvânt să răspundă: “Şi îmi daţi voie să replic aici că, dacă vorbim despre efectele spiritului nostru, nici un fel de cuvinte nu sunt destul de gingaşe şi subtile şi că jocurile de cuvinte de acest fel indică ele înseşi o nevoie a spiritului nostru, care, dat fiind faptul că noi nu prea putem exprima ceea ce se petrece în interiorul nostru, caută să opereze prin contrarii, să răspundă la întrebare din două direcţii şi să sesizeze astfel lucrul la mijloc, dacă pot spune aşa.”

Oamenii sunt obişnuiţi să trăiască numai în reprezentările grosolane pe care le produce viaţă cotidiană, văd adesea o jonglerie inutilă cu cuvintele în distincţiile noţionale mai fine pe care trebuie să le facă cel ce vrea să înţeleagă raporturile gingaşe, infinit de complicate, ale realităţii. Ce-i drept, e adevărat că ne putem certa excelent prin cuvinte, că putem construi cu ajutorul cuvintelor un sistem, dar nu întotdeauna cel ce face sistemul e vinovat dacă nici o noţiune nu e exprimată prin cuvântul potrivit.

E caraghios, adeseori, să-i auzi pe unii plângându-se că la cuvintele unui filosof sau ale altuia nu-şi pot reprezenta nimic. Ei cred întotdeauna că filosoful e de vină – când, de fapt, adesea de vină sunt cititorii, care nu ştiu să gândească, pe când filosoful a gândit foarte mult.

Este o mare deosebire între “a părea adevărat” şi a avea “aparenţa adevărului”. Un spectacol de teatru este, bineînţeles, o aparenţă. Acum, cineva poate fi de părere că aparenţa trebuie să ia o înfăţişare prin care să creeze impresia realităţii. Sau un altul poate fi convins că aparenţa trebuie să arate în mod sincer: eu nu sunt o realitate; sunt o aparenţă. Dacă aparenţa are această sinceritate, atunci nu poate să-şi ia legile din realitate, atunci ea trebuie să-şi aibă propriile ei legi, care nu sunt identice cu acelea ale realităţii. Cine vrea o aparenţă artistică prin care se maimuţăreşte realitatea, acela va spune: într-un spectacol de teatru, totul trebuie să se desfăşoare aşa cum s-ar fi desfăşurat în realitate, dacă ar fi avut loc acelaşi proces. Iar cine vrea o aparenţă artistică prezentată în mod sincer drept aparenţă, va spune: într-un spectacol de teatru, unele lucruri trebuie să se desfăşoare altfel decât se desfăşoară ele în mod obişnuit în realitate; legile după care au legătură între ele procesele dramatice sunt altele decât acelea după care au legătură între ele cele reale.

Cine are o asemenea convingere trebuie să admită, aşadar, că în artă există nişte legi pentru legătura dintre fapte care nu există pentru un model corespunzător din natură. Asemenea legi ne furnizează fantezia. Ea nu creează imitând natura, ci creează, alături de adevărul naturii, un adevăr artistic mai înalt.

Această convingere e pusă de Goethe în gura “purtătorului de cuvânt al artistului”. El afirmă că “adevărul artistic şi adevărul naturii sunt cu totul diferite şi că artistul n-ar trebui şi nici n-ar avea voie să caute ca opera sa să apară, de fapt, ca o operă a naturii.”

Vor voi să furnizeze în operele lor adevăruri ale naturii numai acei artişti cărora le lipseşte fantezia, şi care, de aceea, nu sunt în stare să creeze nimic adevărat din punct de vedere artistic, ci trebuie să se împrumute de la natură, dacă vor să producă ceva. Şi vor cere adevărul naturii în operele de artă numai acei spectatori care nu au suficientă cultură estetică pentru a se ridica la cerinţa unui adevăr artistic special, alături de adevărul naturii. Ei cunosc numai acel adevăr pe care îl trăiesc zilnic. Iar când se află în faţa artei, se întreabă: Oare concordă acest produs artificial cu ceea ce noi cunoaştem drept realitate? Omul care are cultură estetică mai cunoaşte şi un alt adevăr în afară de acela al realităţii comune. El caută acest alt fel de adevăr în artă.

Goethe îl pune pe “purtătorul de cuvânt al artistului” să facă deosebirea dintre un om înzestrat cu cultură estetică şi unul care nu are cultură estetică, dând un exemplu cam vulgar, dar foarte potrivit: “Un mare naturalist avea printre animalele sale de casă şi un maimuţoi, pe care o dată nu l-a mai văzut apărând, şi, după multă căutare, l-a găsit în bibliotecă. Acolo, animalul se aşezase pe jos şi risipise în faţa lui stampele unei lucrări de istorie naturală, nelegate. Uimit de studiul atât de zelos al prietenului său din casă, stăpânul se apropie mai mult şi văzu, spre surprinderea şi necazul său, că maimuţoiul cel pofticios înghiţise toţi gândăceii pe care-i găsise desenaţi ici şi colo.”

Maimuţoiul nu cunoaşte decât gândăcei reali din punct de vedere natural, şi felul cum se comportă el în viaţa comună cu asemenea gândăcei reali din punct de vedere natural este acela că îi mănâncă. În stampele acelea nu îl întâmpină ceva real, ci numai nişte aparenţe. El nu ia aparenţa drept aparenţă. Fiindcă el nu şi-ar putea crea nici o relaţie cu o aparenţă. El ia aparenţa drept realitate şi se comportă faţă de ea ca faţă de o realitate.

În situaţia maimuţoiului se află acei oameni care iau aparenţa artistică ca pe o realitate. Când văd la teatru un furt sau o scenă de dragoste, ei vor să aibă de la aceste scene exact acelaşi lucru pe care îl au de la scenele respective în realitate.

“Spectatorul” din convorbirea imaginată de Goethe este condus, prin exemplul cu maimuţoiul, spre o concepţie mai pură despre savurarea operelor artistice şi el spune: “Nu cumva amatorul necultivat cere ca o operă de artă să fie naturală numai pentru a o putea savura, de asemenea, pe o cale naturală, adesea grosolană şi comună?” – O operă de artă vrea să fie savurată într-un mod mai înalt decât o operă a naturii. Cine nu a sădit în sine însuşi, prin cultura estetică, acest mod superior de a savura arta, seamănă cu un maimuţoi care mănâncă gândăcei pictaţi, în loc să-i privească şi să-şi cucerească, privindu-i, nişte cunoştinţe ştiinţifice. “Purtătorul de cuvânt” cuprinde acest gând în cuvintele: “O operă de artă desăvârşită este o operă a spiritului uman şi, în acest sens, şi o operă a naturii. Dar, prin faptul că obiectele risipite sunt luate împreună şi chiar şi cele mai comune sunt primite în importanţa şi demnitatea lor, ea este deasupra naturii. Ea vrea să fie înţeleasă de un spirit care s-a născut armonios şi e cultivat, şi acesta găseşte ceea ce este excelent, desăvârşit în sine şi conform cu natura lui. Despre asta nu-şi face nici o idee amatorul comun; el tratează o operă de artă ca pe un obiect întâlnit în piaţă: dar adevăratul amator de artă nu vede numai adevărul a ceea ce a fost imitat, ci şi calităţile a ceea ce a fost ales, modul plin de spirit în care s-a făcut alăturarea, suprapământescul micii lumi a artei; el simte că trebuie să se ridice până la nivelul de artist, ca să savureze opera, simte că trebuie să se adune din viaţa lui risipită, să locuiască împreună cu opera de artă, s-o privească în repetate rânduri şi să-şi dea astfel lui însuşi o existenţă mai înaltă.”

Arta care tinde spre simplul adevăr natural, spre imitarea de maimuţă a realităţii cotidiene comune, este infirmată în clipa în care simţim în noi posibilitatea de a ne da “existenţa mai înaltă” cerută mai sus. În fond, această posibilitate fiecare o poate simţi numai la el însuşi. De aceea, nu va putea să existe o infirmare generală, convingătoare a naturalismului. Cel care cunoaşte numai realitatea cotidiană, comună, va rămâne în veci un naturalist. Cel care descoperă în sine facultatea de a privi dincolo de entitatea din natură o entitate artistică deosebită, va resimţi naturalismul ca fiind concepţia despre lume a unor oameni obtuzi din punct de vedere artistic.

După ce ai înţeles acest lucru, nu vei mai lupta împotriva naturalismului cu arme logice sau de alt fel. Fiindcă o asemenea luptă ar fi echivalentă cu aceea prin care am încerca să-i dovedim maimuţoiului că gândăceii pictaţi nu trebuie mâncaţi, ci priviţi. Dacă am ajunge atât de departe, încât să-l fi făcut pe maimuţoi să înţeleagă că nu trebuie să mănânce gândăceii pictaţi: el, totuşi, n-ar înţelege niciodată un lucru, şi anume, la ce sunt buni gândăceii pictaţi, de vreme ce nu e voie să-i mâncăm. Tot aşa e şi cu omul fără cultură estetică. Poate că vom reuşi cumva să-l facem să înţeleagă că o operă de artă nu trebuie tratată la fel cu un obiect pe care îl întâlnim în piaţă. Dar pentru că el nu înţelege un alt raport decât acela pe care şi-l poate forma faţă de lucrurile din piaţă, el nu va putea să priceapă de ce există atunci opere de artă.

Cam acesta e conţinutul dialogului amintit, scris de Goethe. Vedem că în el sunt tratate într-un mod superior nişte probleme care sunt supuse astăzi unei noi examinări. Examinarea acestor lucruri, ca şi a multor altora, nu ar mai fi necesară, dacă oamenii ar vrea să ia asupra lor osteneala de a se adânci în gândurile celor care s-au apropiat de aceste lucruri în contextul unei culturi foarte înalte.