Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


II

FIINŢA ARTELOR

Berlin, 28 octombrie 1909

Să ne imaginăm că în faţa noastră se întinde o suprafaţă vastă, acoperită cu zăpadă; pe ea se află diferite râuri şi lacuri, îngheţate de la un mal la celălalt. În mare parte e îngheţat şi un ţărm de mare, situat în apropiere, pe care înoată nişte blocuri de gheaţă imense, ici şi colo copaci şi pâlcuri de pădure scunde, acoperite în întregime cu zăpezi şi sloiuri de gheaţă. E seară. Soarele a apus deja şi a lăsat în urmă strălucirea aurie a amurgului.

În mijlocul acestui peisaj se află două femei. Şi din roşul amurgului se naşte, am putea spune că din el e trimis un sol al lumilor superioare; el se opreşte în faţa celor două femei şi ascultă cu încordare ceea ce gura lor spune în legătură cu sentimentele lor cele mai proprii, cu trăirile lor cele mai proprii.

Una dintre cele două femei îşi cuprinde trupul cu braţele; se adună în ea însăşi, şi ea rosteşte cuvintele: “Mi-e frig!” – Cealaltă îşi trimite privirile peste întinderea acoperită de zăpadă, peste apele îngheţate, peste copacii încărcaţi cu ţurţuri de gheaţă şi de pe buzele ei cuvintele ies în totală uitare a propriei senzaţii, în totală uitare a ceea ce simte ea însăşi sub influenţa gerului ce domneşte în peisajul fizic exterior din jur: “Ce minunat e totul, de jur împrejur!” – Şi simţim cum în inima ei năvăleşte căldura, fiindcă ea uită tot ceea ce ar putea simţi din cauza frigului fizic şi sub influenţă fizică. Ea e copleşită cu totul în interiorul ei de frumuseţea nespusă a acestui peisaj atât de îngheţat.

Şi Soarele coboară mai jos, roşul amurgului păleşte, iar cele două femei cad într-un somn adânc. Una dintre ele, cea care simţise adineaori gerul atât de tare în propria sine corporală, cade într-un somn care ar putea-o duce direct la moarte; iar cealaltă se cufundă într-un somn din care se poate vedea cum efectul sentimentului exprimat de ea în cuvintele: “Ah, ce frumos!”, mai răsună ca ecou şi îi încălzeşte membrele şi le menţine în somn prospeţimea interioară a vieţii. Această femeie a auzit cum tânărul născut din strălucirea amurgului rosteşte cuvintele: “Tu eşti arta!” – Şi ea adormi. Şi duse cu ea în somn adânc toate rezultatele impresiilor pe care le avusese în peisajul descris. Şi în somnul ei se amestecă un fel de vis, care, totuşi, nu era vis, care, într-o anumită privinţă, era realitate, o realitate de o natură cu totul deosebită, înrudită cu visul numai din punct de vedere exterior, dar fiind revelarea unei realităţi pe care sufletul femeii n-ar fi putut s-o bănuiască prea uşor înainte. Fiindcă ceea ce trăia ea nu era un vis, ci doar arăta ca un vis. Ceea ce trăia ea poate fi desemnat drept imaginaţiune astrală. Şi dacă vrem să exprimăm trăirea pe care ea a avut-o, n-o putem îmbrăca altfel în cuvinte decât redând-o sub forma unor imagini în care vorbeşte cunoaşterea imaginativă. Fiindcă sufletul femeii ştia că în clipa aceea nu se poate vorbi decât în mod intim despre ceea ce-i fusese sugerat de tânăr prin cuvintele “Tu eşti arta!”, dacă îmbrăcăm în cuvinte cunoaşterea imaginativă. Aşa că, în acest caz, vom îmbrăca în cuvinte impresiile cunoaşterii imaginative de care a avut parte sufletul acelei femei.

După ce simţul ei interior s-a trezit şi ea putea să distingă puţin ce era în jur, ea a perceput o fiinţă ciudată, o făptură care trebuie privită într-un cu totul alt fel decât atunci când, în cunoaşterea pur fizică, ne imaginăm o fiinţă spirituală. Acea fiinţă era săracă în tot ceea ce ar mai putea aminti de lumea fizic-senzorială. Acea fiinţă spirituală mai amintea de lumea fizic-senzorială numai prin faptul că ea arăta întru câtva ca trei cercuri împletite între ele; trei cercuri aşezate perpendicular unul pe celălalt, ca şi cum unul dintre ele ar fi stat orizontal, celălalt vertical, iar al treilea de la dreapta la stânga. Iar ceea ce curgea prin acele cercuri, ceea ce putea fi perceput, nu era de natură să trezească amintirea vreunei impresii fizic-senzoriale, ci amintea, mai degrabă, ceva de natură pur sufletească, ceva care poate fi comparat numai cu sentimentele şi afectele sufletului. Dar din această fiinţă se revărsa ceva care nu putea fi desemnat altfel decât spunându-se: din ea se revarsă un fel de mâhnire adânc reţinută, intimă, ca un doliu după ceva. Şi când sufletul femeii a văzut aceasta, ea s-a hotărât să întrebe: “Dar care e cauza mâhnirii tale?”

Şi atunci, din direcţia acelei fiinţe fantomatice i se făcu femeii următoarea mărturisire: “O, am un motiv să fiu în dispoziţia aceasta; fiindcă mă trag dintr-un neam spiritual înalt. Aşa cum îţi apar ţie, îţi apar la fel cum este şi sufletul uman. Dar tu trebuie să te ridici sus, în sferele ierarhiilor, dacă vrei să descoperi originea mea. Eu am coborât până aici din ierarhii mai înalte ale existenţei. Dar oamenii care se află pe partea cealaltă a existenţei, în lumea fizică, unde nu suntem noi acum, aceşti oameni mi-au răpit ultimul vlăstar; mi l-au smuls pe ultimul dintre aceia care se trag din mine şi l-au luat pentru ei şi l-au încătuşat de o formaţiune în formă de stâncă, după ce, mai întâi, l-au făcut cât se poate de mic!”

Şi sufletul femeii se avântă să întrebe: “Cine eşti tu, de fapt? Acum eu nu mai pot desemna lucrurile decât prin cuvinte care mi-au rămas în amintire din viaţa pe planul fizic. Cum mă poţi face să înţeleg fiinţa ta şi fiinţa vlăstarului tău, pe care oamenii l-au încătuşat de stânca aceea?”

“Dincolo, în lumea fizică, oamenii mă desemnează drept un simţ, drept un simţ mic de tot. Ei mă desemnează printr-un simţ pe care ei îl numesc simţul echilibrului, şi care a devenit mic, care cuprinde trei cercuri nu întregi de tot, care sunt fixate în ureche. Acesta este ultimul meu vlăstar. Pe el mi l-au răpit şi l-au dus în lumea cealaltă şi i-au luat ceea ce el avea aici, ca să poată fi liber în toate direcţiile. Ei au rupt fiecare dintre cele trei cercuri şi l-au fixat de fiecare parte pe un suport. Aici – aşa cum mă vezi aici – eu nu sunt fixată de nimic; aici prezint în mine, în toate direcţiile, nişte cercuri perfecte. Aici eu sunt rotunjită în toate direcţiile. Abia aici vezi adevărata mea înfăţişare!”

Şi sufletul femeii se avântă să întrebe: “Cum aş putea să te ajut?”

Iar fiinţa cea fantomatică zise: “Mă poţi ajuta numai dacă îţi uneşti sufletul cu al meu, dacă transferi aici, în mine, tot ceea ce, dincolo, în viaţă, oamenii află prin simţul echilibrului. Atunci tu te vei uni cu mine însămi; şi vei deveni la fel de mare ca mine însămi. Atunci, îţi vei elibera simţul echilibrului şi te vei ridica – eliberată din punct de vedere spiritual – deasupra încătuşării de Pământ!”

Şi sufletul femeii făcu aşa. El deveni una cu fiinţa fantomatică de dincolo. Şi, devenind una cu ea, simţi că trebuie să facă ceva. Şi puse un picior în faţa celuilalt, transformă starea de repaos în mişcare şi transformă mişcarea în horă şi rotunji hora în forma ei.

“Acum, m-ai transformat!” – spuse fiinţa fantomatică. “Acum, eu am devenit ceea ce nu pot deveni decât prin tine, dacă tu faci ceea ce ai făcut adineaori. Acum, eu am devenit o parte din tine însăţi; am devenit aşa încât, sub această formă, oamenii nu mă pot decât presimţi. Eu am devenit arta dansului. Pentru că tu ai vrut să rămâi suflet şi nu te-ai unit cu materia fizică, m-ai putut elibera. Şi, totodată, prin faptul că ai pus un pas înaintea celuilalt, m-ai condus spre ierarhiile cărora le aparţin, spre Spiritele Mişcării, şi m-ai condus spre Spiritele Formei, prin faptul că ai rotunjit hora. Pe mine însămi m-ai condus spre Spiritele Formei. Dar acum nu ai voie să mergi mai departe; dacă ai mai face un singur pas în plus faţă de cei pe care i-ai făcut pentru mine, ar fi zadarnic tot ce ai făcut. Fiindcă Spiritele Formei sunt acelea care au avut sarcina de a provoca toate procesele în cursul evoluţiei Pământului. Dacă ai intra în sfera a ceea ce este misiunea Spiritelor Formei, ai distruge iarăşi tot ceea ce ai făcut adineaori, fiindcă ai cădea în mod inevitabil în regiunea care dincolo, la cei ce vă vorbesc despre sferele spirituale, e numit ‘jarul poftelor’, când e descrisă lumea astrală. Dansul tău spiritual s-ar transforma în ceea ce corespunde poftei sălbatice, când oamenii practică aproape singurul aspect pe care îl mai cunosc din mine, când îşi dansează dansurile lor. Dar aşa, dacă rămâi la ceea ce ai făcut acum, atunci, prin hora ta şi prin rotunjirea pe care ai dat-o horei, ca formă, tu ai creat o copie a acelor dansuri grandioase care au fost dansate în spaţiul ceresc de planete şi sori, pentru a face posibilă naştere lumii fizic-senzoriale!”

Şi sufletul femeii trăi mai departe în această stare. Şi de ea se apropie o altă fiinţă spirituală – iarăşi foarte, foarte, diferite de ceea ce oamenii îşi reprezintă de obicei, în cunoaşterea lor fizic-senzorială, drept formă a spiritelor. În faţa ei a păşit ceva, care era ca o făptură terminată în ceea ce priveşte suprafaţa, ca o făptură care nu are trei dimensiuni. Dar această fiinţă avea ceva foarte ciudat. Cu toate că era încheiată în ceea ce priveşte suprafaţa, sufletul femeii o putea vedea mereu, în starea sa imaginativă, din două direcţii, şi această făptură se arăta în două moduri cu totul diferite, o dată dintr-o direcţie, altă dată din cealaltă direcţie.

Şi iarăşi, sufletul femeii întrebă această fiinţă: “Cine eşti?”

Şi acea fiinţă spuse: “O, mă trag din nişte regiuni superioare. Am coborât până în regiunea care la voi e numită regiune a spiritului şi care aici se cheamă regiunea Arhanghelilor. Am coborât până pe această treaptă. A fost necesar să cobor, pentru ca să intru în atingere cu lumea fizic-senzorială a Pământului. Dar aici, oamenii mi-au răpit ultimul meu vlăstar, ei l-au luat; şi dincolo l-au încarcerat în propria lor formă fizic-senzorială, şi dincolo ei îl numesc unul dintre simţurile lor şi îl desemnează drept ‘simţul mişcării proprii’, drept ceea ce trăieşte în ei când îşi mişcă ei înşişi membrele, părţile organismului lor.”

Şi sufletul femeii spuse: “Ce pot să fac pentru tine?”

Atunci, această fiinţă spune, la rândul ei: “Uneşte-ţi propria fiinţă cu a mea, în aşa fel încât fiinţa ta să devină una cu a mea!”

Sufletul femeii făcu aşa. Şi ea deveni una cu acea fiinţă spirituală, intră cu totul în această fiinţă spirituală. Şi sufletul acestei femei crescu iarăşi, deveni mare şi frumos. Şi fiinţa spirituală îi spuse: “Iată, pentru că ai făcut aceasta, ţi-ai câştigat posibilitatea de a cufunda în sufletele oamenilor aflaţi pe planul fizic o facultate – o facultate care se manifestă printr-o parte din ceea ce a spus tânărul că eşti tu; fiindcă ai devenit astfel ceea ce oamenii desemnează drept arta mimicii, drept arta expresiei mimice.”

Şi pentru că sufletul acestei femei mai avea încă amintirea formei sale pământeşti, deoarece adormise doar cu câteva clipe mai înainte, ea a putut să toarne în formă tot ceea ce era acum în această fiinţă însăşi. Şi ea deveni prototipul mimului.

“Dar tu ai voie să mergi numai până la un anumit pas!” spuse fiinţa cea fantomatică. “Ai voie doar exact atâta, să torni acum în formă ceea ce execuţi drept mişcare. În clipa în care ai turna în ea propriile tale dorinţe, ai schimonosi forma, transformând-o în grimasă, şi s-ar termina cu soarta artei tale. Aşa s-a întâmplat cu oamenii de dincolo, ei şi-au transpus dorinţele, poftele în expresia lor mimică, pentru ca în ea să se exprime sinea lor proprie. Tu însă trebuie să laşi să se exprime numai altruismul, şi atunci vei fi prototipul artei mimice!”

Şi sufletul acelei femei trăi mai departe în această stare. Şi de ea se apropie o altă fiinţă spirituală, care se manifesta, de fapt, numai ca o linie, care se mişca numai ca o linie. Şi când sufletul femeii observă că şi această fiinţă spirituală, care se mişca sub forma unei linii, e mâhnită, şi când o întrebă: “Ce pot să fac pentru tine?”, această fiinţă spuse: “O, eu mă trag din nişte sfere mai înalte. Dar am coborât prin sferele ierarhiilor până la sfera care la voi e desemnată de cei ce cultivă ştiinţa spirituală drept regiunea Spiritelor Personalităţii, pe care oamenii o au numai drept coppie.” – Căci şi această fiinţă trebui să mărturisească faptul că, la atingerea cu oamenii, îşi pierduse ultimul vlăstar. Şi ea spuse mai departe: “Dincolo, pe Pământ, oamenii numesc ultimul meu vlăstar simţul lor vital, simţul vieţii – acel simţ prin care îşi simt propria lor personalitate, care îi pătrunde drept dispoziţia lor momentană, drept starea lor momentană, şi pe care o simt în ei drept parte care dă vigoare şi soliditate propriei lor forme. Dar oamenii au încătuşat acest simţ în ei înşişi.”

“Ce pot să fac pentru tine?” întrebă sufletul femeii: Şi iarăşi fiinţa spirituală o rugă: “Să te contopeşti cu propria mea fiinţă! Să laşi afară tot ceea ce oamenii au din sineitatea lor şi să te cufunzi în propria mea fiinţă, să te contopeşti cu mine şi să devii una cu mine!”

Şi sufletul femeii făcu aşa. Şi el observă că, deşi acea fiinţă avea doar extinderea unei linii, se umplu el însuşi de forţă în toate direcţiile, că acum umplea însăşi acea formă pe care o avea pe Pământ, de care îşi amintea şi care îi apărea aici doar într-o strălucire nouă, într-o frumuseţe nouă. Şi apoi fiinţa spirituală zise: “Prin această faptă a ta ai realizat ceea ce face iarăşi din tine un detaliu în marele domeniu după care ai fost numită. Tu ai devenit în acest moment ceva pentru care oamenii de dincolo au, în orice caz, o posibilitate de realizare: Ai devenit prototipul artei plastice!”

Sufletul acestei femei devenise prototipul artei plastice. Şi acum, prin ceea ce îşi însuşise, prototipul artei plastice putea să toarne în sufletele oamenilor o facultate. Prin acel Spirit al Personalităţii, ea devenise în stare să toarne aceasta în sufletele oamenilor; putea s-o toarne drept facultate. Şi, prin aceasta, ea le dăduse oamenilor de pe Pământ fantezia plastică, posibilitatea de a crea în imagini plastice.

“Dar tu nu ai voie să faci nici un pas mai departe decât ai făcut! Trebuie să rămâi cu totul în formă. Fiindcă ceea ce este în tine nu are voie să fie dus decât până la Spiritele Formei şi la regiunile lor. Dacă mergi mai departe, acţionezi drept sfera care aprinde poftele umane, dacă nu rămâi la forma  nobilă, atunci tocmai în domeniul tău nu poate să apară nimic bun. Dacă rămâi însă în acea schelărie nobilă a formei, atunci ai voie să torni în acea formă ceea ce va fi posibil doar într-un viitor îndepărtat. Şi atunci, cu toate că n-au ajuns nici pe departe să aibă acea formă prin care să manifeste în mod pur ceea ce astăzi s-a lăsat în prada cu totul altor forţe din ei, atunci vei avea voie să le arăţi ceea ce oamenii vor trăi cândva, într-o stare purificată, pe viitoarea planetă Venus, când înfăţişarea lor, forma trupurilor lor va fi devenit cu totul alta. Vei avea voie să atragi atenţia asupra purităţii şi castităţii pe care forma umană o va avea în viitor, spre deosebire de forma umană actuală.”

Şi din marea de forme în veşnică transformare a lumii imaginative se ivi ceva care părea a fi prototipul statuii Venus din Millo.

“La crearea formei, tu nu ai voie să mergi decât până la o anumită limită. În clipa în care ai depăşi cât de puţin forma, în aşa fel încât ai distruge personalitatea puternică ce trebuie să menţină coeziunea formei umane, te-ai afla la graniţa a ceea ce mai e încă posibil drept frumos, drept operă de artă.”

Şi din marea de forme în veşnică transformare a lumii astral-imaginative se ivi din nou o înfăţişare. Puteai să vezi cum, prin ceea ce conţinea, forma exterioară a omului fusese adusă chiar până la limita unde forma ar nega unitatea personalităţii, unde personalitatea s-ar pierde, dacă s-ar trece numai cu un pas dincolo de această fază. Şi din imaginile lumii astrale se ivi figura lui Laokoon.

Şi trăirile acestei femei în lumea imaginativă continuară. Acum, de ea se apropie o fiinţă despre care ea ştiu: “Această formă nu există dincolo, pe planul fizic; nu există nimic în planul fizic care să-i corespundă, cu aceasta fac cunoştinţă abia acum. În planul fizic există diferite lucruri care ar putea aminti de ea, pe departe; dar această fiinţă nu există nicăieri atât de bine conturată şi rotunjită ca aici.” – Era o făptură minunat de frustă, care, după ce a fost întrebată de sufletul femeii, i-a spus că se trage din nişte regiuni îndepărtate, nu numai din regiuni înalte; dar că, în primă instanţă, trebuie să acţioneze în acea sferă a ierarhiilor care e numită sfera Spiritelor Formei. “Oamenii de dincolo” – vorbi acea fiinţă către sufletul femeii – “n-au fost niciodată în stare să dea vreo copie a mea, să realizeze undeva ceva care să-mi corespundă în întregime. Fiindcă înfăţişarea mea, aşa cum este ea aici, nu există pe planul fizic. De aceea, ei au fost nevoiţi să mă rupă în bucăţi, şi prin această îmbucătăţire am fost pusă în situaţia ca acum, dacă tu îndeplineşti ceea ce ai de îndeplinit, dacă te uneşti cu mine, să pot să-ţi dau nişte facultăţi prin care tu poţi sădi în sufletele oamenilor o facultate a fanteziei. Dar, pentru că în om e sfâşiată, totul nu poate să apară decât ici şi colo, sfâşiat în forme separate. Nimic din mine nu poate fi numit un simţ uman; dar tocmai de aceea oamenii nu m-au putut încătuşa. Ei au putut doar să mă sfâşie în bucăţi. Şi mi l-au luat, de asemenea, pe ultimul meu vlăstar; dar l-au sfâşiat în bucăţi.”

Şi iarăşi – fără a ezita în faţa sacrificiului de a fi el însuşi sfâşiat pentru o clipă –, sufletul femeii se uni cu această entitate spirituală. Şi atunci această entitate spirituală îi zise: “Acum, că ai făcut aceasta, ai redevenit un detaliu a ceea ce ai fost desemnată ca întreg. Ai devenit prototipul arhitecturii, al artei de a construi. Tu le poţi da oamenilor prototipul fanteziei arhitecturale, dacă torni în sufletul uman ceea ce ai dobândit adineaori. Dar vei putea să le dai numai o fantezie arhitecturală care să le arate detaliile ce le dau posibilităţi de a face nişte clădiri care par să se mărească tot mai mult de sus în jos, din lumile spirituale, aşa cum se vede în cazul piramidei. Tu le vei da oamenilor capacitatea de a face doar un fel de copie a ceea ce sunt eu, dacă îi vei îndemna să folosească arta arhitecturii pentru a clădi un templu al spiritului şi nu ceva menit să slujească unui scop pământesc oarecare, şi să facă în aşa fel încât el să aibă acest caracter deja în forma exterioară.”

Şi – la fel cum înainte din marea astrală tălăzuitoare apăruse piramida – acum se ivi templul grec.

Şi din marea astrală tălăzuitoare apăru un alt chip – o făptură care nu avea tendinţa de a năzui de sus în jos, pentru a se lărgi în partea de jos, ci care tindea să se înalţe de jos în sus, întinerind pe măsură ce urca: o a treia formă în care trebuise să fie sfâşiată fantezia arhitecturală. Se ivi domul gotic.

Şi sufletul femeii trăi mai departe în lumea imaginativă. Şi de ea se apropie o altă fiinţă, şi mai străină decât cea dinainte, şi mai ciudată. Cu totul străină şi ciudată. Din ea radia un fel de iubire ce încălzeşte şi, totuşi, ceva care putea să fie foarte îngheţat.

“Cine eşti?” întrebă sufletul femeii.

“Dincolo, în planul fizic, eu am un nume în forma lui justă numai printre aceia care le relatează oamenilor despre lumea spirituală. Numai aceştia ştiu să-mi folosească numele aşa cum trebuie. Fiindcă eu mă numesc intuiţia! Eu mă numesc intuiţia şi mă trag dintr-o sferă îndepărtată. Şi, pornind spre lume din acea sferă îndepărtată, eu am coborât din sfera Serafimilor!”

Fiinţa intuiţiei era de natură serafică. Şi iarăşi, sufletul femeii zise: “Ce vrei să fac?”

“Trebuie să te uneşti cu mine! Trebuie să ai curajul de a te uni cu mine! Atunci vei putea să aprinzi în sufletele oamenilor de dincolo, de pe Pământ, o facultate care este şi ea parte din activitatea fanteziei lor, şi prin care vei deveni un detaliu al întregului, drept care ai fost desemnată adineaori, de către tânărul acela.”

Şi sufletul femeii se hotărî să săvârşească acea faptă. Şi astfel, ea deveni ceva care, de fapt, şi în ceea ce priveşte forma exterioară, era foarte departe de ceea ce este forma umană fizică, şi despre care ar fi putut să-şi facă o părere numai cineva care a privit adânc în sufletul omului însuşi. Fiindcă numai cu ceva de natură sufletească ar mai putea fi comparată entitatea în care se transformă acum sufletul femeii, sufletul care înainte încă mai avusese ceva eteric.

“Pentru că ai făcut aceasta”, spuse fiinţa spirituală serafică, ce purta numele de intuiţie, “poţi să-i înzestrezi pe oameni cu acea facultate care este fantezia picturală. Tu ai devenit prototipul picturii. Prin aceasta, tu vei fi în stare să aprinzi în oameni o facultate. Unul dintre simţurile lor, ochiul, care are în el ceva care nu e atins, ca activitate de gândire, de propria sineitate a omului – ceva care conţine gândirea sintetizatoare a lumii exterioare –, acest simţ îl vei putea înzestra cu fantezia picturală, după ce o vei avea în tine. Şi acest simţ va fi în stare să recunoască în ceea ce, de obicei, e lipsit de viaţă şi de suflet – transpărând prin suprafaţă – fiinţa sufletească. Şi, prin facultatea ta, oamenii vor umple cu suflet tot ceea ce de obicei le apare la suprafaţă drept culoare, drept, formă; ei vor face în aşa fel încât prin formă să vorbească sufletul şi ca prin culoare să nu vorbească doar culoarea exterioară senzorială, ci prin culoarea pe care o vor aşterne pe suprafaţă să vorbească ceva care este fiinţa interioară a culorii, după cum tot ceea ce vine de la mine tinde dinspre partea cea mai interioară spre exterior. Tu vei fi în stare să le dai oamenilor o facultate prin care ei vor deveni capabili să introducă prin propria lor lumină sufletească, până şi în natura neînsufleţită, care de obicei apare numai în culori şi forme lipsite de suflet, ceea ce este mişcarea sufletească. Acesta e darul pe care ai să-l faci oamenilor, prin care ei vor putea să transforme mişcarea în repaos, prin care vor putea să fixeze ceea ce este schimbător în lumea fizică exterioară. Îi vei învăţa să reţină pe pânză culoarea ce apare fugar, pe care alunecă grăbită raza Soarelui ce răsare, culorile care există în natura neînsufleţită!”

Şi din marea tălăzuitoare a lumii imaginative se înălţă o imagine, o imagine care înfăţişa pictura peisagistă. Şi se ivi o a doua imagine, care înfăţişa altceva, şi pe care fiinţa cea fantomatică o explică spunând:

“Ceea ce în viaţa umană se petrece şi e trăit într-un timp mai scurt sau mai lung, într-un minut sau într-un ceas sau în secole, şi care se comprimă într-o clipă scurtă – aceasta îi vei învăţa pe oameni să picteze pe pânză, prin facultatea pe care le-o vei da. Tu le vei da oamenilor capacitatea ca, şi atunci când trecutul şi viitorul se intersectează cu putere, şi atunci când aceste două mişcări, a trecutului şi a viitorului, se întâlnesc, să ştie cum pot fi ele fixate, în punctul întâlnirii lor, drept linişte egală în centru.”

Şi din lumea tălăzuitoare a imaginaţiunilor se înălţă tabloul “Cina cea de Taină” al lui Leonardo da Vinci [ Nota 45 ].

“Dar vei avea greutăţi. Şi vei avea cele mai mari greutăţi când îi vei pune pe oameni să aplice facultatea ta la ceea ce conţine deja mişcare şi suflet, acolo unde ei au introdus deja mişcare şi suflet din planul fizic. Aici te vei putea poticni cel mai uşor. Aici va fi limita unde copiile prototipului care eşti tu vor mai putea fi numite artă. Şi aici va fi pericol.”

Şi din marea tălăzuitoare a lumii imaginative se înălţă portretul.

Şi sufletul femeii trăi mai departe în lumea imaginativă. Şi de ea se apropie o altă fiinţă, tot străină, care nu semăna cu nimic din ceea ce poate fi întâlnit dincolo, în lumea fizică – tot ceva care poate fi numit o fiinţă cerească, o fiinţă care nu poate fi comparată cu nimic din planul fizic. Şi sufletul femeii întrebă: “Cine eşti?” – Şi atunci acea fiinţă zise: “O, dincolo, pe globul pământesc, eu am un nume care e folosit corect numai de aceia care le aduc oamenilor soliile lumii spirituale; iar aceştia mă numesc inspiraţia. Eu mă trag dintr-o sferă îndepărtată, dar a trebuit să am mai întâi locul meu în regiunea care dincolo, unde se vorbeşte despre lumea spirituală, e desemnată drept regiunea Heruvimilor.”

O fiinţă din sfera Heruvimilor se desprinse din lumea imaginativă. Şi iarăşi, fiinţa heruvimică răspunse la întrebarea femeii: “Ce pot face pentru tine? Ce să fac?” – “Trebuie să te transformi în mine însămi! Trebuie să devii una cu mine!”

Şi, cu tot pericolul care era legat de aceasta, sufletul femeii se contopi cu entitatea fiinţei heruvimice. Şi astfel, el deveni şi mai neasemănător cu toate realităţile fizice care există dincolo, pe globul pământesc. Dacă despre fiinţa dinainte încă s-ar mai fi putut spune: Există măcar ceva ca o analogie a ei pe globul pământesc –, această fiinţă heruvimică trebuia desemnată drept ceva care poartă ea însăşi în sine o entitate absolut străină de tot ceea ce există pe globul pământesc, aşa că nu putea fi comparată cu nimic. Şi însuşi sufletul femeii deveni din ce în ce mai neasemănător cu toate realităţile pământeşti, el deveni în aşa fel încât vedeai, privindu-l: acum a trecut el însuşi într-o sferă spirituală, el îşi are locul, cu întreaga sa entitate, în sfera spirituală care nu poate fi găsită în lumea fizică.

“Pentru că ai făcut aceasta, vei putea să sădeşti în sufletele oamenilor o facultate. Şi când, pe globul pământesc, această facultate va răsări în sufletele oamenilor, ea va trăi în aceste suflete drept fantezie muzicală. Şi oamenii nu vor avea nimic pe care să-l poată lua din exterior – aşa de străină ai devenit, cu facultatea ta, de globul pământesc –, nimic care să poată fi luat de ei din exterior, pentru a putea întipări în el ceea ce simte sufletul însuşi, sub influenţa ta inspiratoare. Ei trebuie să aprindă aceasta într-un mod nou, prin proprie putere, printr-un simţ pe care de obicei îl cunosc într-un alt mod: Acum, ei trebuie să dea simţului sunetului o formă nouă; trebuie să găsească sunetul muzical în propriul lor suflet. Trebuie să creeze, ca din înalturi cereşti, din propriul lor suflet! Şi dacă oamenii vor crea în acest fel, atunci din propriul lor suflet va curge ceva care va fi ca un reflex uman a tot ceea ce în natura exterioară nu poate să curgă şi să răsară decât în mod imperfect. Din sufletul omului se va revărsa un asemenea reflex a tot ceea ce, în lumea din afară, murmură izvorul, a ceea ce face vântul să se întâmple, a ceea ce tunetul face să să rostogolească; nu o copie a tuturor acestor lucruri, ci ceva care, ieşind din nişte adâncuri necunoscute ale spiritelor, vine în întâmpinarea tuturor acestor minunăţii ale naturii, ca o soră firească, acesta e lucrul care va ţâşni din sufletul oamenilor. Prin aceasta, oamenii vor deveni capabili să creeze ceva care îmbogăţeşte viaţa Pământului, care e nou pe Pământ, ceva care n-ar fi existat fără facultatea ta, ca un fel de sămânţă a viitorului de pe Pământ. Şi tu le vei da facultatea de a exprima ceea ce trăieşte în sufletele lor, ceea ce n-ar putea fi exprimat niciodată, dacă oamenii ar trebui să se limiteze la ceea ce au cum, la gând, la noţiune. Pentru toate sentimentele care mistuie noţiunea, care ar îngheţa dacă ar trebui să se mulţumească doar cu noţiunea, pentru toate acele sentimente, pentru care noţiunea ar fi ca un duşman de moarte, tu le vei da posibilitatea de a sufla afară, în ambianţa din jurul Pământului, pe aripile cântecului, sâmburele cel mai lăuntric al sufletului şi de a imprima acestei ambianţe ceva care altfel n-ar exista. Toate acele sentimente puternice şi complicate, toate sentimentele care trăiesc în sufletul uman ca o puternică lume, care altfel n-ar putea fi niciodată trăite în lumea exterioară în această formă, care pot fi trăite numai dacă omul ar cutreiera cu sufletul istoria lumii şi spaţiile cereşti, toate aceste sfere care nu pot fi trăite în lumea exterioară, pentru că aici trebuie să se reverse toţi curenţii adverşi, care ar trebui să străbată secole şi milenii, dacă am vrea să ştim ce trăiri au oamenii aici sau acolo: prin facultatea ta, ei vor putea comprima toate acestea şi să le toarne în ceva ce îşi vor fi cucerit ei înşişi, în lucrările lor muzical-simfonice.”

Şi sufletul femeii înţelese în ce fel se aduce jos, din înalturile spirituale ale lumii, ceea ce desemnăm drept inspiraţie şi cum urmează să fie exprimat, de către sufletul uman obişnuit, ceea ce este adus jos; el înţelese că toate acestea pot fi exprimate numai dacă sunt turnate în sunete. Ceea ce un cercetător spiritual poate să descrie – asta ştia acum sufletul acelei femei – când prezintă însăşi lumea inspiraţiei, şi cum poate fi redat pe planul fizic, ceea ce descrie el, prin mijloacele de expresie fizice, şi cum acestea nu aveau să devină o simplă copie, ci aveau să păşească în mod nemijlocit în faţa oamenilor doar prin arta muzicală: astfel, lucrurile acestea nu puteau fi redate decât prin opera de artă muzicală. Şi sufletul femeii înţelese că în opera de artă muzicală putea fi redat acel eveniment grandios prin care odinioară Uranus şi-a aprins propria simţire în focul iubirii pentru Gea, că ar putea fi exprimat ceea ce s-a petrecut atunci când Cronos a vrut să lumineze prin lumina lui Zeus ceea ce trăia în el ca entitate spirituală. – Asemenea trăiri adânci a avut sufletul femeii prin atingerea cu entitatea heruvimică.

Şi sufletul femeii se transpuse mai departe în ceea ce numim lumea imaginativă. Şi de ea se apropie o altă fiinţă, tot foarte îndepărtată de ceea ce există pe Pământ. Şi când sufletul femeii întrebă: “Cine eşti?”, fiinţa cea fantomatică răspunse: “Numele meu îl folosesc în mod just numai aceia care dincolo, în lumea fizică, le comunică oamenilor evenimente spirituale pe baza cercetării spirituale. Fiindcă eu sunt imaginaţia, şi mă trag dintr-o împărăţie îndepărtată. Dar din această împărăţie am venit în acea regiune a ierarhiilor care e numită regiunea Spiritelor Voinţei.

“Ce să fac pentru tine?” întrebă iar sufletul femeii.

Şi această fiinţă ceru ca sufletul femeii să-şi unească propria entitate cu acea fiinţă a Spiritelor Voinţei. Şi iarăşi, sufletul femeii deveni absolut neasemănător cu forma obişnuită a sufletului; deveni o fiinţă cu totul sufletească.

“Pentru că ai făcut aceasta, acum eşti în stare să insufli în sufletele oamenilor acea facultate care e numită la oamenii de pe globul pământesc fantezie poetică. Tu ai devenit prototipul fanteziei poetice. Şi, prin tine, oamenii vor fi în stare să exprime în limba lor ceva ce nu ar putea să exprime niciodată dacă s-ar limita la lumea exterioară şi ar vrea să redea mereu numai lucruri care există în lumea fizică exterioară. Tu le vei da oamenilor posibilitatea ca prin fantezia ta să exprime tot ceea ce atinge propria lor voinţă, şi care n-ar putea fi exprimat sub o altă formă, care n-ar putea să se reverse afară din sufletul uman prin mijloacele de expresie pământeşti. Tu le vei da oamenilor facultatea de a exprima aceasta. Pe aripile ritmului tău, ale metrului tău poetic, şi prin tot ce le vei da oamenilor, ei vor putea exprima ceva pentru care, altfel, limba ar fi un instrument mult prea grosolan. Tu le vei da posibilitatea de a exprima ceea ce, altfel, n-ar putea fi exprimat!”

Şi se ivi, ca imagine a poeziei lirice, tot ceea ce se petrecuse de-a lungul secolelor de la un neam la altul şi inspirase neamuri întregi.

“Şi, de asemenea, tu vei putea cuprinde la un loc tot ceea ce n-ar putea fi exprimat niciodată printr-un eveniment fizic exterior. Mesagerii tăi vor fi scalzii, poeţii tuturor timpurilor. Ei vor cuprinde în poezia epică tot ceea ce se comprimă din cercurile de viaţă ale omenirii. Şi forma pe care o ia voinţa, când pasiunile năvălesc unele împotriva celorlalte, lupta pe care oamenii de pe globul pământesc, din lumea fizică, n-ar putea s-o dea niciodată până la capăt, tu o vei proiecta în faţa lor, cu mijloacele tale, pe scena pe care o să le arăţi cum pasiunile aflate în luptă aduc moartea unuia şi biruinţa celuilalt. Tu le vei da oamenilor posibilitatea de a crea arta dramatică!”

Şi sufletul femeii observă în această clipă în el însuşi o trăire interioară – o trăire interioară care nu poate fi desemnată decât printr-o expresie care pe Pământ este, de obicei, trezirea.

Ce îl făcuse să se trezească? – El se trezise din cauză că văzuse, ca într-o imagine de oglindă, ceea ce nu există pe Pământ. Devenise el însuşi de aceeaşi fiinţă cu imaginaţiunea. Ceea ce trăieşte pe Pământ drept artă poetică este o imagine de oglindă a imaginaţiei. Sufletul femeii văzuse în arta poetică imaginea de oglindă a imaginaţiei. Şi aceasta îl făcuse să se trezească. Ce-i drept, prin trezirea ei, femeia fusese nevoită să părăsească împărăţia de vis a spiritelor, dar ajunsese, cel puţin, într-un domeniu care este asemănător cu spiritualitatea vie a imaginaţiei spirituale, chiar dacă numai ca o imagine moartă de oglindă. Şi aceasta o făcuse se se trezească.

Şi, după ce se trezise, putu să-şi dea seama că noaptea trecuse. Iarăşi în jurul ei se întindea peisajul de zăpadă, iarăşi era ţărmul de mare cu aisbergurile plutitoare şi ţurţurii atârnând de crengile copacilor. Dar, trezindu-se, ea observă că alături zăcea femeia cealaltă, aproape încremenită din cauza gerului pe care-l îndurase, fără să se fi încălzit în interior de impresia pe care ea o primise în sine şi care ar putea fi numită “Ah, ce frumos!”, datorată acestui peisaj acoperit de zăpadă. Acum, sufletul acelei femei care în timpul nopţii avusese toate trăirile descrise îşi dădu seama că cealaltă femeie, care aproape încremenise de frig, fiindcă nu putuse avea nici o trăire în lumea spirituală, este ştiinţa umană. Şi începu să o îngrijească, încercând să-i dea ceva din căldura ei. O îngriji şi, în cele din urmă, sufletul celei de a doua femei se încălzi sub impresia a ceea ce sufletul primei femei adusese cu ea, sub impresia trăirilor din timpul nopţii.

Dincolo, la răsărit, urca la orizont, întinzându-se asupra peisajului, aurora dimineţii. Soarele îşi vestea sosirea. Aurora deveni tot mai roşie şi mai roşie. Şi acum, fiindcă era treaz, sufletul femeii care avusese trăirea nocturnă era în stare să privească şi să-şi aţintească auzul la ceea ce vorbesc copiii-oameni de pe Pământ, atunci când au trăit în ei, presimţind, ceva din ceea ce poate fi trăit în lumea imaginativă. Şi el auzi, răsunând din corul copiilor-oameni, ceea ce cei mai buni făcuseră să se audă, drept presimţirile lor, în legătură cu ceea ce ei înşişi nu ştiu nimic prin imaginaţiune, dar pe care îl lasă să se reverse din străfundurile cele mai adânci ale sufletelor lor, drept reper pentru întreaga omenire; el auzi glasul unui poet care presimţise cândva măreţia a ceea ce trăieşte sufletul uman, venind din lumea imaginativă. El înţelese acum că trebuie să devină salvatorul a ceea ce era aici o ştiinţă pe jumătate îngheţată de frig, el înţelese că trebuie s-o încălzească şi s-o pătrundă cu ceea ce este el însuşi – în primă instanţă, cu ceea ce este el ca artă, şi că trebuie să comunice ştiinţei    pe jumătate îngheţate de frig ceea ce el aducea cu sine, ca amintire, din visul nocturn. Şi el îşi dădu seama că tot ceea ce este pe jumătate îngheţat poate redeveni viu cu iuţeala vântului, dacă ştiinţa ar putea să-şi însuşească, drept cunoaştere, cele comunicate de el.

Şi îşi îndreptă încă o dată privirile spre roşul aurorei. Şi aurora deveni pentru el simbolul celor din care se trezise el însuşi şi simbolul propriilor lui imaginaţiuni. Şi el înţelese ce spusese poetul, cu atâta înţelepciune, pe baza presimţirii sale. Ceea ce el auzise dintr-un spirit nou, răzbătea până la el din direcţia orizontului Pământului:

Doar prin a frumuseţii auroră [ Nota 46 ]
pătrunzi în al cunoaşterii tărâm!