Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


SENSIBIL-SUPRASENSIBILUL ÎN REALIZAREA LUI PRIN ARTĂ

München, 17 februarie 1918
Conferinţa a doua

Există un om foarte plin de duh [ Nota 58 ], care a făcut o afirmaţie remarcabilă în legătură cu întreaga filosofie umană. El a spus într-o scriere apărută recent şi care tratează despre imposibilitatea şi inutilitatea străduinţei filosofice umane: Omul nu posedă mai multă filosofie decât un animal şi se deosebeşte de animal numai prin faptul că face încercări furibunde de a ajunge la o filosofie, iar la urmă e nevoit să-şi spună că trebuie să se resemneze, că trebuie să sfârşească în neştiinţă. – Există în această carte multe lucruri demne de a fi citite, ea sintetizând, de fapt, tot ceea ce poate fi spus împotriva filosofiei. Respectivul a devenit, de aceea, profesor de filosofie la o universitate. Voi cita aici una dintre afirmaţiile acestui om, care se ocupă pe larg de modul cum oamenii studiază natura. Afirmaţia e destul de radicală. Fiindcă domnul respectiv spune: Natura e peste tot plină de mister, şi omul, când simte în mod real caracterul misterios al naturii, în toate direcţiile, nu poate decât să-şi aducă foarte intens în faţa privirii micimea infinită a propriei sale fiinţe. În veşnicia ei, natura se extinde la nesfârşit şi noi ar trebui să simţim, de fapt, că stăm în faţa naturii, cu ideile şi reprezentăririle noastre despre ea, holbându-ne ca nişte proşti! – Am citat spusele acelui om şi se poate spune că afirmaţia lui nu este complet eronată, că, într-adevăr, când privim natura, noi, ca oameni, simţim foarte intens cât de puţin corespunde ceea ce suntem în stare să cuprindem în gândurile noastre, chiar atunci când facem cea mai spirituală ştiinţă a naturii, cu marile, infinitele mistere ale naturii. Şi dacă n-am simţi că gândul – până la care natura însăşi nu ajunge, care se poate produce numai în sufletul uman – stă faţă în faţă cu natura, dacă n-am şti că acest gând corespunde unei nevoi umane, dacă n-am simţi că, lăsând să domnească gândul despre natură, în aceasta există ceva din întreaga noastră menire ca oameni şi din evoluţia noastră umană, ceva de care avem nevoie aşa cum sămânţa are nevoie de plantă, atunci, în cazul unei autocunoaşteri interioare mature, n-am şti în ce scop reflectăm asupra naturii. Noi reflectăm asupra naturii pentru noi înşine şi ştim că, prin gândul despre natură, când stăm faţă în faţă cu ea, ne aflăm, propriu-zis, foarte departe de această natură. Aşa ne simţim atunci când privim natura.

Când ne simţim faţă în faţă cu viaţa spirituală, cu viaţa suprasensibilă, trebuie să vorbim altfel. Oricât ne-ar părea încă de neînsemnată, de copilărească, această viaţă suprasensibilă, când se manifestă în noi, simţim, totuşi, o necesitate interioară de a exprima ceea ce spiritul ne dezvăluie în suflet. Şi, cu toate că trebuie să simţim cea mai puternică responsabilitate faţă de tot ceea ce exprimăm în legătură cu spiritul, de ceea ce putem spune despre suprasensibil, despre ceea ce nu poate ieşi la lumina zilei decât în suflet, noi simţim că trebuie să dăm curs acestei necesităţi, că trebuie să rostim aceste lucruri pe baza unei necesităţi interioare, exact la fel cum, copil fiind, omul creşte sau învaţă să vorbească. În raport cu lumea sensibilă şi cu cea suprasensibilă ne simţim, aşadar, în două situaţii diametral opuse.

Şi mai există o a treia, pe care am putea s-o numim: A reflecta asupra artei sau a-şi spune părerile şi impresiile despre artă. – Când vrem să ne exprimăm o părere sau o impresie despre artă, nu avem nici acel sentiment de a sta alături, pe care îl avem ori de câte ori ne formăm gânduri în legătură cu natura, nu avem nici senzaţia de constrângere care ne năpădeşte în raport cu revelările interioare ale suprasensibilului, ci, atunci când încercăm să ne exprimăm gândurile şi sentimentele legate de artă, avem mai degrabă senzaţia că, de fapt, suntem stânjeniţi în permanenţă de gândul pe care-l dezvoltăm. În raport cu savurarea operei de artă, gândul este, de fapt, un adevărat tulburător al păcii. Şi, în faţa a tot ceea ce se referă la artă, am vrea să ne reprimăm mereu gândirea, vorbirea, şi să savurăm arta în tăcere. Dacă, dintr-un motiv sau altul, vrem, totuşi, să vorbim despre artă, n-ar trebui s-o facem pornind de la modul de a gândi al unui profesor de estetică ori, chiar, al unui critic de artă. Nu-i aşa, nu am porni de la modul de a gândi al unui critic de artă, fiindcă ne pare inutil ca, după ce am consumat un şir de mâncăruri, cineva să ne ţină o prelegere, explicând de ce ne-au plăcut ele. Am vrea să spunem numai ceea ce putem simţi noi înşine în contact cu arta, ca bucurii, reconfortare ş.a.m.d., după cum simţim nevoia să spunem ce am trăit stând cu un prieten drag. Despre artă am vrea să vorbim dintr-un anumit prea-plin al inimii, nu dintr-un simţ critic, şi nici n-am vrea să ridicăm pretenţia ca, prin ceea ce avem de spus, să exprimăm ceva legic sau general valabil, ci, în fond, am vrea să dăm numai un fel de mărturisire subiectivă. Mi se pare că acesta este sentimentul pe care îl are orice om, ori de câte ori se vorbeşte despre artă: că, de fapt, gândul deranjează, şi tocmai acest lucru îmi pare a indica natura proprie a artei.

Dat fiind faptul că noi, ca oameni, trăim, în primă instanţă, în lumea senzorială, se poate ridica întrebarea: În ce raport se află arta faţă de lumea senzorială? – Şi, dat fiind faptul că, în calitate de oameni, nu putem simţi complet ceva în legătură cu lumea senzorială decât dacă avem o relaţie cu suprasensibilul, am putea întreba, de asemenea: În ce raport se află arta cu suprasensibilul? – Ei bine, după câte mi se pare, în cazul unei simţiri elementare, care se dezvoltă în raport cu activitatea artistică, se va ajunge foarte curând la convingerea că arta nu este nici în situaţia de a reda lumea senzorială, aşa cum ne înconjoară ea în mod nemijlocit, nici de a da expresie gândului.

În raport cu lumea senzorială, cel ce are simţul naturii va avea întotdeauna sentimentul că, dacă vrem s-o înfăţişăm şi să creăm o imagine a ei, tot nu putem ajunge din urmă natura însăşi, pentru că natura este mai frumoasă şi mai desăvârşită decât orice copie a ei. – În raport cu spiritualul – diferitele creaţii poetice care exprimă o concepţie despre lume sau alta o dovedesc –, un asemenea om va avea sentimentul că, dacă vrei să redai această lume, furnizezi nişte descrieri de paie, inutile. Creaţiile literare care vor să exprime o concepţie despre lume au, în orice caz, un caracter pedant-şcolăresc; orice simţire artistică adevărată va respinge întotdeauna creaţiile alegoric-simbolice.

Şi aşa se face că tocmai întrebarea referitoare la raportul artei cu lumea senzorială şi cu cea suprasensibilă va putea să ne apară drept o problemă vitală a artei. De aceea, se pune întrebarea: Mai există oare, în afară de lumea senzorială şi de cea suprasensibilă, şi altceva, care să aibă legătură cu sarcinile esenţiale ale activităţii artistice şi ale savurării operelor de artă? – Vom putea găsi răspunsul la această întrebare numai dacă ne vom adânci în mod real în procesul sufletesc al creării operelor de artă şi al savurării lor: aşa cum el nu poate fi descris de o estetică bazată pe legi, ci poate fi numai trăit. Când stăm faţă în faţă cu lumea, în viaţa obişnuită, aridă, şi, în primă instanţă, neartistică, avem, de-a face, pe de-o parte, cu percepţia senzorială, pe de altă parte, cu ceea ce e produs în propriul nostru suflet prin percepţie senzorială, cu gândul. A cere de la artă o percepţie de felul celei pe care ne-o oferă natura, de exemplu, copierea unui om, mi se pare, din motivele amintite, un lucru destul de imposibil, şi, de aceea, inutil. A voi să înfăţişezi cu mijloacele artei ceea ce oferă perceperea nemijlocită a naturii, aşa ceva izvorăşte întotdeauna din anumite rătăciri ale artei. Pe de altă parte, se pare – poate că acest lucru e puţin bizar, dar îl trăim, totuşi, m-am referit la el când am arătat cum este când vorbim despre artă -: În procesul real al creării şi savurării operelor artistice, omul are tendinţa de a exclude pe cât posibil gândul, de a nu-l lăsa în nici un fel să ajungă până pe treapta de gând. Această situaţie mi se pare că are la bază faptul că în sufletul uman se formează necontenit diferite procese, care, fie se desfăşoară până la sfârşit, fie sunt întrerupte într-un loc oarecare. Putem urmări aceste procese numai dacă, printr-o observare spirituală a vieţii sufleteşti, coborâm în mod real în adâncurile vieţii sufleteşti, care pentru conştienţa obişnuită rămân în subconştient sau în inconştient.

Cine observă viaţa omului va constata – la început, făcând abstracţie de observarea lumii exterioare – că această viaţă sufletească, în măsura în care se dezvoltă în mod liber drept cugetare, drept simţire interioară, are mereu o tendinţă pe care n-o putem caracteriza altfel decât spunând: Ceea ce se tălăzuieşte şi se unduieşte aici în viaţa sufletească, sub formă de senzaţii, impulsuri de voinţă reprimate,  sentimente şi altele asemenea, vrea să se ridice la suprafaţă şi vrea – de fapt, şi în viaţa sufletească sănătoasă – să ia forma a ceea ce am putea numi un fel de viziune. În străfundurile sufletului, omul tinde mereu, în viaţă, să modeleze viaţa sufletească în permanentă unduire şi tălăzuire sub formă de viziune. În orice caz, în viaţa sufletească sănătoasă nu e voie ca viziunea să iasă la lumina zilei, ea trebuie înlocuită, trebuie oprită în timp ce se naşte, căci altfel apare o viaţă sufletească maladivă. Dar în orice suflet se fac simţite asemenea tendinţe de a lua forma unei viziuni şi, de fapt, noi trecem prin viaţă oprind în permanenţă, în subconştient, viziunile pe cale de apariţie, făcându-le să pălească până ajung pe treapta de gând. Aici ne ajută atunci percepţia, imaginea exterioară. Când păşim în mod nemijlocit în faţa lumii exterioare, cu viaţa noastră sufletească mereu în fierbere şi când lumea exterioară, cu impresiile ei, acţionează asupra noastră, această lume exterioară toceşte ceea ce vrea să devină viziune şi face să pălească viziunea până pe treapta de gând sănătos. Am spus mai înainte: De fapt, noi trecem prin lume având mereu tendinţa de a forma viziuni, numai că noi nu devenim conştienţi întotdeauna aşa cum trebuie de percepţiile corespunzătoare. Dar cine încearcă să se lămurească asupra a ceea ce, printre rândurile vieţii, se face auzit numai uşor, în experienţele şi trăirile zilnice, cine e în stare să observe aşa ceva, va constata, fără îndoială, că, într-adevăr, apar la suprafaţă tot felul de lucruri. Trebuie să spun: Dacă, de exemplu, aş intra în sufrageria unui om şi aş găsi acolo un grup de oameni mâncând şi dacă farfuriile şi castroanele ar fi pictate în roşu, eu aş crede în mod involuntar, printr-un simţ elementar: Aici, în jurul mesei, se află un grup de gurmanzi, care vor să se cufunde, savurând bine plăcerea, în mâncărurile servite şi în alcătuirea meniului. Dacă aş vedea însă că pe masă se află nişte farfurii şi castroane pictate în albastru, eu aş crede că aceştia nu sunt nişte gurmanzi, că ei mănâncă pentru că sunt flămânzi. Am putea simţi acelaşi lucru şi puţin altfel, bineînţeles; dar nu acesta este esenţialul. Esenţialul este că omul este mereu tentat, prin ceea ce îl întâmpină în viaţă, să declanşeze o senzaţie estetică şi să o transpună, într-un anumit mod, într-o viziune ce păleşte. Este absolut posibil, desigur, ca în acest domeniu să se ajungă în prada celor mai amarnice iluzii. Nu-i nimic grav. Dar, chiar dacă nu e deloc adevărat că despre nişte comeseni care mănâncă din farfurii roşii trebuie să se spună că sunt nişte gurmanzi: din punct de vedere estetic, afirmaţia rămâne adevărată. La fel am putea spune: Dacă cineva mă primeşte într-o cameră roşie, şi mă lasă să vorbesc mereu eu însumi, un domn cât se poate de plicticos, eu voi spune: Ăsta mă minte. – Fiindcă, intrând într-o cameră roşie, eu mă aştept să apară un om care are să-mi spună ceva, şi dacă el mă lasă mereu să vorbesc eu însumi, voi resimţi aceasta drept o minciună de viaţă.

Aşa că noi suntem înclinaţi mereu, când trecem prin viaţă, să înălţăm cele trăite de noi pe treapta de viziune reprimată, care păleşte apoi, sub influenţa impresiilor exterioare ale vieţii. Savurarea şi crearea operelor artistice merge întotdeauna cu un pas mai departe. Procesul de savurare şi creare a operelor artistice nu poate să lase ca ceea ce fierbe şi clocoteşte jos, în viaţa sufletească, să se înalţe în mod subconştient până pe treapta de simplu gând. Prin aceasta, noi ne-am impregna de gânduri, dar n-am reuşi să creăm ceva artistic. Dar dacă suntem, ca artişti – sau dacă artistul vine în întâmpinarea noastră –, în situaţia de a prezenta pentru un lucru care vrea să se înalţe în suflet, ceva exterior, numai o combinaţie de culori, să zicem, şi dacă simţim că această combinaţie de culori ne dă ceva de care noi avem nevoie pentru ca viziunea respectivă, care nu are voie să ajungă până pe treapta de viziune, să aibă o completare exterioară, atunci noi avem în mod evident în faţa noastră ceva artistic. Îmi pot imagina că cineva, folosind nişte mijloace artistice oarecare, s-ar mulţumi să exprime nişte dispoziţii sufleteşti, nişte sentimente, prin combinaţia de culori, care poate că nu corespund deloc unui obiect exterior – poate, cu cât ele îi corespund mai puţn, cu atât mai bine –, dar care sunt, aş zice, contra-imaginea a ceea ce, în viaţa lui sufletească, vrea să devină viziune. În cadrul discuţiilor destul de bogate care s-au purtat în ultimul timp în legătură cu tot felul de probleme ale artei, oamenii au devenit mai atenţi la asemenea fenomene şi, dacă cineva creează o operă care nu are nimic comun cu lumea exterioară, care are exclusiv sarcina caracterizată de mine adineaori, ei vorbesc despre o artă expresionistă. Azi mai e dispreţuită presupunerea că ceea ce se pregăteşte astfel, ca dor, în sufletul uman şi tinde spre un ţel, corespunde unei tendinţe fundamentale a omenirii: a transpune în lumea senzorială ceea ce nu se poate revela sufletului decât pe cale spirituală. Dacă, în orice caz, cineva ar vrea să exprime, cu nişte mijloace senzoriale oarecare, un gând, ceva care a ajuns deja de la stadiul de viziune la acela de gând palid, el nu ar face artă. Dacă evităm gândul şi ne punem direct în faţă forma senzorială modelată, am stabilit legătura dintre om şi ceea ce a luat naştere aici din punct de vedere artistic, în timp ce gândul a fost scos din joc. Şi ne este îngăduit să spunem: Tocmai acesta este esenţialul, că arta nu redă nici lucruri senzoriale, nici unele suprasensibile, ci lucruri sensibil-suprasensibile, ceva care este în mod nemijlocit replica, în lumea senzorială, a unei trăiri suprasensibile. Prin artă nu se poate realiza nici senzorialul, nici suprasensibilul, ci numai sensibil-suprasensibilul.

Pe de altă parte, ne putem pune întrebarea: Dacă nu merge ca ceea ce ne întâmpină în viaţa aridă, de zi cu zi, ca percepţie, în natura exterioară, să ne apară, pur şi simplu, în artă, copiind natura, cum e posibil atunci să ne raportăm în mod artistic la natură? Dacă natura n-ar cuprinde în ea nimic altceva decât ceea ce ne oferă în percepţia exterioară, şi ceea ce, în aceasta, stimulează în noi gândurile, nu ar exista nici o necesitate să ia naştere arta. Se poate vorbi despre o necesitate a activităţii artistice creatoare numai dacă în natură există mai mult decât îi apare, în produsele finite ale naturii, reprezentării, gândului, care în artă nu poate oferi puntea de trecere între personalitate şi natura exterioară. Acum, în orice caz, noi trebuie să spunem: Natura are în ea acel incomensurabil, are în ea, de asemenea, acel infinit intensiv, pe care nu le putem înţelege deloc cu gândul, în mod nemijlocit. Natura are în ea şi în senzorial suprasensibilul. Ne dăm seama pe ce se întemeiază sensibil-suprasensibilul naturii exterioare înseşi, dacă privim natura încercând să sesizăm ce există în ea în afară de impresia senzorială. Ei bine, voi da un exemplu: Când stăm faţă în faţă cu un om, ne putem îndrepta atenţia spre forma umană, spre faptul că prin forma umană se revelează incarnatul, spre faptul că prin forma exterioară se lasă ghicită, în fizionomie, în mimică, fiinţa sufletească; putem urmări cum viaţa inhibă, în general, ceea ce este formă exterioară. Bineînţeles, putem face asta. Dar dacă am vrea să reproducem tot ceea ce există astfel la o fiinţă umană, noi n-am putea să ajungem din urmă natura, fiindcă dorinţa de a reproduce, pur şi simplu, obiecte exterioare din natură e ceva neartistic. Cel care, în faţa unei opere artistice, întreabă unde este asemănarea cu un obiect din natură, îşi pune din capul locului eticheta, arătând – aceste lucruri trebuie spuse în mod radical – că nu doreşte să vadă o operă de artă, ci o ilustraţie. Dar aici avem de-a face cu altceva. Trebuie să ne spunem: Când urmărim ceea ce se exprimă în forma umană, atunci ceea ce ni se înfăţişează drept formă este ucis de tot restul, de tot ceea ce trăieşte în ea – de colorit, care provine de la viaţa nemijlocită, de conţinutul sufletesc –, forma e ucisă de toate acestea. Şi aici zace misterul naturii: În detaliile ei, natura e atât de nesfârşită, încât fiecare detaliu suportă să fie ucis de ceva supraordonat lui. Dar, dacă avem simţul necesar, putem să trezim iarăşi la o viaţă nouă ceea ce am ucis din propria noastră fiinţă;  noi putem reînvia ceea ce a fost ucis în forma omului de către viaţa supraordonată, ceea ce a fost ucis prin faptul că a fost pătruns de viaţă sufletească, noi putem reînvia acest ceva, în formă, în aşa fel încât forma însăşi   să devină acum o fiinţă vie, fără a ascunde în sine viaţa şi conţinutul sufletesc. Putem, de exemplu, ca sculptori, să dăm formei ca atare ceea ce trebuie să /pre/luăm prin faptul că lucrăm în diferite materiale; constatăm că natura e atât de infinită, încât ascunde în fiecare din detaliile ei infinit mai mult decât arată. Când pune în faţa noastră o formă, ea ucide viaţa interioară a  formei, viaţa este ferecată în ea ca prin vrajă şi noi o putem desfereca din vrajă. Dacă în natură ne iese în întâmpinare ceva colorat, în mod absolut sigur în obiectul însuşi culoarea a fost ucisă prin altceva. Dacă iau doar culoarea, atunci eu sunt în stare să trezesc din culoarea însăşi ceva care nu are absolut nimic în comun cu culoarea obiectului. Eu creez din culoare o viaţă care doar zace ferecată în acea culoare, când culoarea apare pe suprafaţa obiectului din natură. Aşa este posibil să desferecăm din vrajă, la tot ceea ce ne întâmpină în natură, o viaţă care a fost ferecată în ea. Aşa este posibil să eliberăm peste tot în natură ceea ce zace în ea şi în infinitatea ei intensivă şi să nu creăm nicăieri o imitaţie a naturii, ci să desferecăm iarăşi ceea ce, în natură, a fost ucis de către ceva superior.

Când vorbim despre aceste lucruri, suntem tentaţi să vorbim în paradoxuri; dar aceasta, după câte cred, nu strică, deoarece din cazurile extreme, radicale, se poate vedea cum se prezintă situaţia în cazurile mai puţin radicale. După cum, pe de-o parte, eu îmi pot imagina – când arta lucrează, prin viziunea reprimată, din interior, şi când eu creez o contra-imagine, din forme şi linii şi culori – că aceste linii şi culori pot fi combinate în aşa fel încât să nu exprime nimic altceva decât viziunea oprită, reprimată, pe de altă parte, eu pot spune: Mi se pare posibil ca dintr-o fiinţă naturală, un om, să zicem, în care viaţa însăşi a fost ucisă, care a devenit un cadavru, eu să creeze pe cale pur artistică ceva viu, prin faptul că scot ceva din universul general, care mai poate să dea viaţă, în mod artistic, acelui cadavru. Nu e necesar să se întâmple chiar asemenea cazuri extreme. Există însă posibilitatea, drept caz-limită, ca, dacă natura a ucis deja o fiinţă, să apară o creare din nou chiar a cadavrului, prin faptul că se aduce acum în joc ceva care însufleţeşte această formă drept ceva absolut diferit faţă de ceea ce este omul însuşi cu fiinţa lui sufletească. Mi-aş putea imagina că ia naştere o operă de artă seducătoare prin faptul că într-un cadavru răsare o viaţă nouă, care oglindeşte misterele ce există cu privire la om, şi care sunt voalate doar prin faptul că, până la moarte, omul are în el propria sa fiinţă sufletească. Nu e nevoie să ne împiedicăm de un asemenea caz-limită. Tocmai că acesta este un caz-limită. Cu ajutorul lui putem ajunge să înţelegem că activitatea artistică poate fi activă în mod opus naturii exterioare, fiindcă, de fapt, în permanenţă – chiar dacă nu dusă până la cazul-limită –, activitatea artistică şi savurarea operelor de artă au loc în acest fel. Arta este un permanent proces de mântuire a unei vieţi misterioase, care nu se poate manifesta în natura însăşi, şi care trebuie dezvăluită. Atunci când mă aflu în faţa formei umane, eu stau în faţa unei creaţii a naturii, care a fost ucisă, dar încerc să trezesc viaţa proprie a acestei forme, şi, din formă, cu toate că nu e decât o formă moartă, să trezesc din nou omul întreg.

Geneza spune că omul a luat fiinţă prin suflarea lui Dumnezeu, că lui i-a fost insuflat un suflet uman. Aceasta ne-ar putea face să mai vedem în aer şi altceva decât cunoscuta combinaţie dintre oxigen şi azot. Am putea fi ispitiţi să vedem în aer ceva din ceea ce trezeşte din sine sufletul uman, ceva sufletesc; am putea fi ispitiţi să credem că, în fond, acest aer duce dorul de a fi inspirat de om, de a deveni un suflet. Am putea să vedem în aer reversul sufletului uman, prin urmare, mai mult decât ceva, pur şi simplu, neviu: dorul după om. Dar realitatea este că, în cazul aerului, cu greu vom ajunge să avem un asemenea sentiment, din cauză că aerul şi focul incită prea puţin activitatea plastică. Nimeni nu va voi să picteze focul, şi la fel de puţin fulgerul, nimeni nu va voi să picteze aerul. Aşadar, chiar direct faţă de aer nu vom putea să ajungem uşor la acest sentiment; dar mi se pare că o simţire cu adevărat artistică va putea să ajungă uşor la acest sentiment în raport cu lumea luminii şi a culorilor. Faţă de lumea luminii şi a culorilor putem avea, într-adevăr, sentimentul: Fiecare culoare sau, în orice caz, raporturile de culoare, au un dor de a deveni fie un om întreg, fie o parte din om. În fiinţa umană, ele se întâlnesc fie ca expresie interioară a fiinţei sale, fie prin faptul că lumina cade asupra lui şi e reflectată. Prin urmare, putem spune: Dacă trăim noi înşine în lumină, atunci trăim şi noi dorul luminii de a lua, de exemplu, forma chipului uman. – Putem avea sentimentul: Roşul, galbenul, vor ceva; ele vor să devină ceva care face parte din om, ele au un grai al lor. Şi atunci nu vom încerca să-l imităm doar pe om, într-un mod arid. Eliberarea de model trebuie să devină, în general, un ideal al creaţiei artistice. Cine n-a depăşit modelul, în clipa în care începe să creeze, cine nu-l priveşte doar ca pe ceva care i-a dat o îndrumare despre felul cum să surprindă tainele naturii, va rămâne dependent de model şi va crea nişte ilustraţii. Cine are însă o simţire artistică va fi tentat să plăsmuiască din culoare un om sau o altă fiinţă sau o formă din natură. Pentru un asemenea om, lumea culorilor va dobândi o viaţă interioară diferenţiată. El va găsi că nuanţele de roşu, de galben, au însuşirea de a ne tenta să le folosim acolo unde vrem ca ceva să-şi dea expresie, să vorbească prin sine însuşi. Ceea ce ne întâmpină în culoarea roşie sau galbenă se va exprima pentru noi prin el însuşi, va crea din propria sa putere idealul artei, de a exclude gândul. Altfel este când avem în faţă albastrul, violetul. În cazul lor, vom avea mult mai mult sentimentul că, cel puţin într-una din direcţii, cu albastrul, cu violetul, ne apropiem de gând. Vom avea sentimentul că, folosind albastrul, violetul, nu putem reda ceva care se exprimă singur pe sine, ci ceva care exprimă mai curând altceva. Vom fi tentaţi să înfăţişăm albastrul, conform cu interioritatea sa, prin faptul că îl arătăm în mişcare. Şi vom face experienţa că ne vine greu să provocăm o mişcare interioară a obiectului prin faptul că facem să apară pe nuanţa de roşu nişte linii. Pe roşu va lua naştere mai degrabă, prin linii, prin nuanţări, aş zice, fizionomia. Roşul va vorbi prin sine însuşi. Albastrul, dacă îl conducem mai mult în direcţia liniei, îşi va trăda natura interioară, ne va îndrepta mai mult sub suprafaţa culorii, decât ne va face să ieşim deasupra ei. Când ceva se exprimă drept culoare, avem sentimentul: culoarea mă împinge înapoi. Albastrul ne conduce înăuntru, sub suprafaţa culorii, avem impresia că în ceea ce se exprimă prin albastru este posibilă mişcarea, manifestarea ei. Dacă vom picta în albastru o fiinţă pur sensibil-suprasensibilă, adică o fiinţă suprasensibilă pe care vrem s-o transpunem în lumea senzorială, şi dacă vom exprima mobilitatea sa interioară prin nuanţările albastrului – aşa ceva va putea fi rodnic.

Astfel, orice ne întâmpină în natură drept parte a ei, ceea ce, în natură, e ucis de o viaţă superioară, poate fi dezvrăjit de noi. Putem găsi sensibil-suprasensibilul în natura însăşi, putem da viaţă simplei forme. Vom constata că nu putem face niciodată cu adevărat o impresie satisfăcătoare, dacă redăm într-o operă de artă plastică forma umană, pur şi simplu, aşa cum este ea. Acum mulţi ani, am fost nevoit să fac o experienţă cu un prieten, care a devenit sculptor, o experienţă ciudată. El mi-a spus – eram amândoi foarte tineri -: Da, ia te uită, de fapt, o adevărată sculptură ar trebui creată prin imitarea fiecărei încovoieri a suprafeţei. – Trebuie să mărturisesc că această afirmaţie m-a făcut de-a dreptul să văd roşu, fiindcă mi se părea că astfel n-ar putea să iasă decât realizarea artistică cea mai respingătoare. Fiindcă, în orice caz, dacă vrem să dăltuim din piatră sau din lemn forma omului, ceea ce, în el, ucide viaţa prin ceva superior, fără să avem această viaţă interioară, atunci trebuie să-i dăm viaţă în mod special, trebuie să punem suprafaţa să spună ceea ce ea nu poate să spună niciodată la omul natural exterior.

Dacă, de exemplu, îndoim o suprafaţă, şi apoi o îndoim încă o dată, în aşa fel încât îndoitura să fie, la rândul ei, îndoită, vom constata că avem aici cel mai simplu fenomen originar al vieţii interioare. O suprafaţă îndoită în acest fel, la care îndoitura e îndoită încă o dată, poate fi folosită în cele mai diverse moduri şi – bineînţeles, lucrurile trebuie să fie dezvoltate în continuare – din suprafaţa însăşi va proveni viaţa interioară a suprafeţei. Aceste lucruri ne dovedesc că există o legătură între natura exterioară şi fiinţa interioară umană, care, în realitate, este de natură sensibil-suprasensibilă. Noi ajungem să ne formăm gânduri în raport cu natura exterioară tocmai prin faptul că această natură exterioară ucide prin ceva superior ceea ce, de obicei, sunt părţi izolate ale naturii şi ţine ferecată o viaţă spirituală superioară. Şi astfel, noi suntem nevoiţi să percepem această viaţă ucisă prin gândul palid. Dacă evităm acest gând palid şi încercăm să sesizăm ceea ce zace ferecat în părţile izolate ale naturii şi efectuăm noi înşine procesul, îl recompunem noi înşine, pentru a-i conferi o viaţă superioară, atunci parcurgem procesul activităţii de creaţie artistică sau pe acela al savurării unei opere de artă. Amândouă se raportează unul la celălalt numai în sensul că într-un caz apare mai târziu ceea ce în celălalt caz apare mai devreme şi că într-un caz apare mai devreme ceea ce în primul caz apare mai târziu. Dacă urmărim acest mod de a privi, care se îndreaptă spre marea infinitate a naturii, spre posibilitatea de a dezvrăji misterele naturii, ca să vedem ce reprezintă el în viaţa sufletească a omului, trebuie să spunem: Prin aceasta, nu facem să apară lumea palidă a gândurilor. Ceea ce dezvrăjim astfel e mai luminos decât ceea ce poate să perceapă simplul gând. Dar se stabileşte, iarăşi, o legătură între obiectul exterior şi sufletul uman, în care gândul este exclus, şi în care, totuşi, se tinde spre o relaţie spirituală între om şi obiect.  

Se poate merge, bineînţeles, mai departe, şi atunci se ajunge la ceea ce, în zilele noastre, multor oameni poate să le pară cu totul absurd, groaznic. Poate că ei înţeleg aceste lucruri; dar, în primă instanţă, oamenilor le-a părut întotdeauna groaznic un lucru care, pe urmă, după ce s-au obişnuit o vreme cu el, le-a părut de la sine înţeles. Când priviţi un om – nu e nevoie să-l priviţi decât în ceea ce priveşte scheletul lui –, veţi putea ajunge chiar şi printr-un mod de a observa foarte superficial la părerea că scheletul constă în mod clar din două părţi foarte distincte – azi nu vrem să ţinem seama de rest -: scheletul capului, care doar e aşezat pe trup, şi restul scheletului. Cel ce are un simţ al formei va constata – nu printr-o studiere anatomică, ci printr-o privire bazată pe sentiment, a scheletului capului şi a scheletului trupului – că una din forme este metamorfoza celeilalte, că ne putem reprezenta oasele capului, ca formă, în sensul că oriunde există o adâncitură, ea poate şi să crească şi, pe de altă parte, acolo unde există o protuberanţă, ea poate şi să dea înapoi. Prin simplă transformare, putem, într-adevăr – prin modificarea formei –, să facem să rezulte din restul scheletului, scheletul capului şi, până la un grad înalt, restul scheletului să rezulte din scheletul capului. Astfel, putem spune: În cap este ferecat prin vrajă omul întreg. Chiar dacă vedem undeva un schelet fără cap, vom fi tentaţi, dacă nu vrem să rămânem la simpla percepţie senzorială, să întregim pe cale sensibil-suprasensibilă acest schelet, adăugând capul; vom fi tentaţi să facem în aşa fel încât viziunea capului să ia naştere din schelet. Sunt oameni care nu-şi pot reprezenta acest lucru. Dar este imposibil ca în natură să ia naştere un schelet al trunchiului uman, fără scheletul capului. Pentru cel ce nu merge în întâmpinarea naturii cu activitatea sa de reprezentare doar ca om cu gândire abstractă, ci purtând în propria lui simţire fiinţa naturii şi simţind obiectul din natură aşa cum trebuie el să fie, este de la sine înţeles faptul că din scheletul corpului îi apare, ca o viziune, scheletul capului. Dar pentru cel ce pătrunde aceste lucruri, se întâmplă aşa: Dacă el are numai capul şi completează acum, de aici, ca printr-o viziune, un om întreg, acest om va fi altfel decât dacă, invers, are restul scheletului. E asemănător şi, totuşi, diferit: Aşa că şi aici putem spune: Afară, în natură, în om a fost creat ceva întreg, care constă, când îl dezmembrăm, din cap şi din restul organismului; dar fiecare în parte vrea să fie un om întreg. Într-un întreg superior a fost ucisă viaţa care e ferecată, în fiecare din părţi, ca om întreg. Dacă excludem gândul care se înalţă în noi când suntem în faţa unui om, ne vedem obligaţi să creăm iarăşi din propriul nostru interior ceea ce îi luăm astfel omului, prin faptul că îl analizăm. Şi în acest fel construim în mod creator, la fel ca natura însăşi, pe urmele naturii. Creăm acest proces infinit de intensiv, de important, al unificării a ceea ce, în părţile sale, trebuie ucis mai întâi, ca să reapară pe o treaptă mai înaltă. Şi, bineînţeles, lucrul devine altfel, când îl recreăm în spirit.

Cred că aceasta trezeşte deja ca reprezentare o anumită groază. Noi, la clădirea noastră din Dornach, am făcut încercarea – încercări se pot face în toate domeniile, nu poate fi vorba niciodată de a voi să îngustăm arta prin cine ştie ce dogme –, cu un grup statuar care va fi sculptat în lemn [ Nota 59 ] – e important să fie sculptat în lemn, în piatră nu s-ar putea face aşa ceva –, deci, am încercat să reunim în acest grup statuar, printr-o figură centrală, ceea ce şi la om e reunit, dar reunit de către natură, acolo unde părţile au fost ucise prin ceva mai înalt. Orice om este asimetric. Dar noi putem simţi ceea ce, în partea stângă, vrea altceva decât în partea dreaptă: atunci în faţa noastră stau doi oameni, omul stâng şi omul drept. Ceea ce este specializat ca om stâng, şi ca om drept, în natură e reunit într-o unitate superioară, prin faptul că a fost ucisă voinţa proprie a părţilor. În faţa privirii artistice care iese în întâmpinarea voinţei naturii, se înalţă iarăşi, aş zice, forma completă a omului stâng şi a omului drept. Fiecare vrea, de fapt, altceva, şi artistul – lucru care poate să rămână foarte subconştient – trebuie să retrăiască procesul pe care natura îl săvârşeşte pe o altă treaptă, când îl ucide pe omul stâng şi pe omul drept şi realizează echilibrul în omul întreg. Dacă plăsmuim acum în mod artistic o figură umană în care e sugerat prin formă că omul este o fiinţă asimetrică, la aceasta trebuie să se mai adauge ceva. Dacă percepem sensibil-suprasensibilul, acesta ne obligă să adăugăm cu adevărat ceea ce este necesar, ca alte părţi. De aceea, noi am fost nevoiţi să creăm şi alte figuri. Am fost nevoiţi să compensăm scindarea şi reunirea în omul stâng şi omul drept prin faptul că am sugerat celelalte două contrarii. Ce trăieşte în om drept viziune, când el îşi imaginează omul trunchiului, completat pe cale vizionară, drept om întreg? – În acest caz, am avea, trăind în forma exterioară, ceea ce se înalţă drept porniri, instincte, din trunchi spre cap, ceea ce ar putea fi numit partea luciferică din om. Vom voi să modelăm acest element luciferic altfel decât a făcut-o natura: Vom transforma, de exemplu, omoplaţii, dându-le forma de aripi; apoi, vom fi tentaţi, iarăşi, să reunim ceea ce natura îngustează, aceste aripi, cu forma urechii şi a capului. Din aceste părţi umane sensibil-suprasensibile va rezulta altceva decât un om natural obişnuit, dar ceea ce rezultă va înfăţişa o anumită latură a fiinţei umane, pe care n-am avea voie s-o redăm separat. Ar fi groaznic dacă cineva ar pune în faţa noastră aşa ceva, ca figură separată, dar împreună cu omul şi transpus în compoziţia justă faţă de om, aşa ceva poate fi recompus în aşa fel încât să fie imitată forţa compoziţională a naturii. Şi invers, ceea ce, în capul uman, vrea să devină om întreg, trebuie creat după modelul naturii. Ceea ce, în capul uman, vrea să devină om întreg, dacă e plăsmuit drept om întreg, este ceva osificat, învârtoşat. Aceasta este tendinţa pe care trebuie s-o învingem necontenit în noi, pe care o învingem, într-adevăr, dacă, pe lângă impulsurile pe care le purtăm în fiinţa noastră prin capul nostru, în noi acţionează şi acelea care, din restul organismului, menţin proaspăt ceea ce e pe cale de osificare. Ceea ce este capul trebuie să fie biruit de noi prin ceea ce provine de la sângele organismului inimii. Aici, dispoziţia sensibil-suprasensibilă a omului ne dă posibilitatea de a recrea drept figuri separate ceea ce, în forma umană izolată, e compus în mod tainic, pe o altă treaptă, de către natura însăşi.

Ceea ce ar putea fi numit un proces post-creator devine cu adevărat un proces în viaţa sufletească umană, ceva pe care natura nu îl imită doar într-un mod exterior abstract, ci ceva ce continuă devenirea naturii în omul însuşi. Aceasta presupune că, de fapt, artistul şi cel ce savurează operele de artă stau faţă în faţă cu natura şi cu ei înşişi într-un mod foarte complicat – lucru care rămâne doar în subconştient, fiindcă gândul este exclus. Acest lucru e de înţeles. Trebuie să spunem, desigur: Din punct de vedere sufletesc, noi ne aflăm faţă de ceea ce vrea să devină operă de artă, într-un proces complicat. Dacă cineva ar vrea să picteze o femeie frumoasă redând, pur şi simplu, înfăţişarea ei exterioară, el ar ucide din punct de vedere interior această femeie, prin faptul că doar imită ceea ce dă natura. El ar înfăţişa-o moartă. Ea nu ar trăi în tabloul lui, tocmai în cazul în care el ar crea o copie foarte fidelă. Artistul trebuie să fie în stare să o transforme mai întâi într-un cadavru, şi apoi, printr-un umor autentic, adevărat, să creeze din nou frumuseţea ei, dintr-un cu totul alt element. Nu putem picta aşa cum trebuie o femeie frumoasă, dacă, vorbind la figurat, în alegorii, n-am bătut-o zdravăn mai întâi – trebuie s-o snopim în bătaie, aş zice, sau să facem ceva asemănător, să o transformăm, într-un fel, în ceva mort. Frumuseţea ei există în natură prin cu totul altceva decât trebuie ea să existe în opera de artă finită. Trebuie să descoperim mai întâi prin umor elementul care creează din nou ceea ce noi trebuie să ucidem. Se poate spune: Dacă stăm faţă în faţă cu un erudit serios, redarea acestuia este, de fapt, în primă instanţă, o comedie; vom fi tentaţi, probabil, să râdem de mina lui serioasă. Dar o vom fi scos la capăt din punct de vedere artistic cu chipul serios al eruditului numai după ce i-am dat din nou viaţă, într-un mod plin de umor, prin altceva. Va trebui să-l facem din nou agreabil, şi atunci îl vom putea înţelege dintr-o cu totul altă direcţie.

Esenţialul este, deci, să facem în aşa fel încât ceea ce în natură este ucis să reînvie din nou prin propria noastră viaţă subiectivă, să fie dezvrăjit, eliberat. Dacă eu observ un flăcău sprinten care urcă pe păşunea alpină şi îl pictez, pur şi simplu, aşa cum mi se înfăţişează el ochilor, voi crea, probabil, ceva absolut mort; dacă mă străduiesc însă, aş zice, să-l ucid mai întâi, şi, printr-un fel anume de a conduce liniile, să creez o armonie între el şi natura din jurul lui, voi crea ceva artistic. Hodler a încercat să facă asemenea lucruri şi putem vedea că în subconştient se tinde peste tot spre ceva similar; aceasta a şi dus la discuţia artistică referitoare la ceea ce s-ar  putea numi, pe de-o parte, crearea reversului pentru viziunea nedusă până la capăt şi, pe de altă parte, crearea reversului subiectiv pentru ceea ce în natură este ferecat şi ucis în permanenţă de către o viaţă superioară. Şi astfel, sensibil-suprasensibilul se apropie de om din două direcţii, astfel, omul poate încerca să conducă aceasta în artă spre o nouă existenţă, mai înaltă.

În conferinţa mea anterioară pe aceeaşi temă am încercat să leg gândurile pe care le-am expus aici, în faţa dvs., pentru a arăta cum se poate realiza sensibil-suprasensibilul prin artă, de anumite gânduri ale lui Goethe. Acest lucru mi-a fost luat în nume de rău şi eu observ acum că a mers fără să pornesc de la Goethe. Mi se reproşează atâtea, tocmai când pornesc de la Goethe, deoarece oamenii care îşi închipuie că se apropie deosebit de mult de Goethe reproducând de la el o idee pe care n-o înţeleg, cred că sunt în măsură să-i critice pe alţii, care şi-au dat osteneala de a pătrunde problema. Poţi înţelege aceste atitudini; este un proces natural în viaţa umană; şi, de fapt, uneori trebuie să ne bucurăm mult dacă o afirmaţie a noastră e supusă unei asemenea judecăţi. Putem fi chiar de părerea următoare: Dacă ea ar fi fost apreciată în alt mod, pozitiv, ar trebui să credem că am spus un lucru absolut inutil ori prostesc. Ceea ce, deci, am fost în stare să evit, vreau să prezint măcar la sfârşit. Cred cu adevărat că cel ce se apropie cu înţelegere de Goethe va găsi prefigurat deja în concepţia despre artă generoasă şi competentă a lui Goethe – chiar dacă exprimat în alt fel – ceea ce am prezentat astăzi drept elementul sensibil-suprasensibil al artei. Chiar şi expresia e luată de la Goethe. Şi eu cred, deşi sunt întru totul de părerea că, într-un anumit sens, e adevărat că cel căruia arta îi dezvăluie tainele ei simte o antipatie destul de pronunţată la gândul de a se face o critică intelectuală a artei sau o expunere estetic-intelectuală, eu cred că despre artă nu se poate vorbi decât de pe poziţiile vieţii, că despre artă vorbim cel mai just atunci când îi ascultăm pe artiştii înşişi. În orice caz, ajungem atunci să facem nişte experienţe ciudate. De regulă, artiştii critică îngrozitor ceea ce fac ceilalţi confraţi ai lor, şi, dacă avem bucuria noastră în legătură cu operele artiştilor, uneori nu ne putem bucura de ceea ce spun artiştii despre operele lor, deoarece uneori trăiesc ei înşişi în nişte iluzii cu privire la operele lor, dar artistul trebuie să creeze din iluzii şi tocmai acest lucru va putea să fie just, care îi dă impulsul potrivit pentru activitatea sa creatoare. Chiar dacă eu admit foarte bine toate acestea, şi chiar dacă înţeleg foarte bine, dintr-o anumită direcţie, că artistul este întotdeauna foarte fragil în faţă oricărei încercări grosolane de abordare a artei sale, venită dinspre studierea estetic-ştiinţifică sau de alt fel, eu nu cred, totuşi, că e absolut inutil să ne facem în legătură cu arta nişte reprezentări bazate pe senzaţii. Eu cred că arta trebuie să ţină întotdeauna pasul cu înaintarea generală a vieţii sufleteşti. Cred că tocmai prin studierea sensibil-suprasensibilului, aşa cum se modelează el prin viziunea reprimată, aşa cum ne întâmpină el în natura exterioară, când noi dezvrăjim ceea ce este ferecat în ea, arta dezleagă enigmele naturii în mod sensibil-suprasensibil. Astfel că la sfârşit vreau să citez, ca pe un fel de sinteză a expunerii de astăzi, această frumoasă rostire, de om care cunoaşte lumea, a lui Goethe: “Cel căruia natura începe să-i dezvăluie taina ei vădită, simte un dor nestăvilit după interpreta ei cea mai demnă, arta.”