Există un om foarte plin de duh [Nota 58], care a făcut o afirmație remarcabilă în legătură cu întreaga filosofie umană. El a spus într-o scriere apărută recent și care tratează despre imposibilitatea și inutilitatea străduinței filosofice umane: Omul nu posedă mai multă filosofie decât un animal și se deosebește de animal numai prin faptul că face încercări furibunde de a ajunge la o filosofie, iar la urmă e nevoit să-și spună că trebuie să se resemneze, că trebuie să sfârșească în neștiință. – Există în această carte multe lucruri demne de a fi citite, ea sintetizând, de fapt, tot ceea ce poate fi spus împotriva filosofiei. Respectivul a devenit, de aceea, profesor de filosofie la o universitate. Voi cita aici una dintre afirmațiile acestui om, care se ocupă pe larg de modul cum oamenii studiază natura. Afirmația e destul de radicală. Fiindcă domnul respectiv spune: Natura e peste tot plină de mister, și omul, când simte în mod real caracterul misterios al naturii, în toate direcțiile, nu poate decât să-și aducă foarte intens în fața privirii micimea infinită a propriei sale ființe. În veșnicia ei, natura se extinde la nesfârșit și noi ar trebui să simțim, de fapt, că stăm în fața naturii, cu ideile și reprezentăririle noastre despre ea, holbându-ne ca niște proști! – Am citat spusele acelui om și se poate spune că afirmația lui nu este complet eronată, că, într-adevăr, când privim natura, noi, ca oameni, simțim foarte intens cât de puțin corespunde ceea ce suntem în stare să cuprindem în gândurile noastre, chiar atunci când facem cea mai spirituală știință a naturii, cu marile, infinitele mistere ale naturii. Și dacă n-am simți că gândul – până la care natura însăși nu ajunge, care se poate produce numai în sufletul uman – stă față în față cu natura, dacă n-am ști că acest gând corespunde unei nevoi umane, dacă n-am simți că, lăsând să domnească gândul despre natură, în aceasta există ceva din întreaga noastră menire ca oameni și din evoluția noastră umană, ceva de care avem nevoie așa cum sămânța are nevoie de plantă, atunci, în cazul unei autocunoașteri interioare mature, n-am ști în ce scop reflectăm asupra naturii. Noi reflectăm asupra naturii pentru noi înșine și știm că, prin gândul despre natură, când stăm față în față cu ea, ne aflăm, propriu-zis, foarte departe de această natură. Așa ne simțim atunci când privim natura.
Când ne simțim față în față cu viața spirituală, cu viața suprasensibilă, trebuie să vorbim altfel. Oricât ne-ar părea încă de neînsemnată, de copilărească, această viață suprasensibilă, când se manifestă în noi, simțim, totuși, o necesitate interioară de a exprima ceea ce spiritul ne dezvăluie în suflet. Și, cu toate că trebuie să simțim cea mai puternică responsabilitate față de tot ceea ce exprimăm în legătură cu spiritul, de ceea ce putem spune despre suprasensibil, despre ceea ce nu poate ieși la lumina zilei decât în suflet, noi simțim că trebuie să dăm curs acestei necesități, că trebuie să rostim aceste lucruri pe baza unei necesități interioare, exact la fel cum, copil fiind, omul crește sau învață să vorbească. În raport cu lumea sensibilă și cu cea suprasensibilă ne simțim, așadar, în două situații diametral opuse.
Și mai există o a treia, pe care am putea s-o numim: A reflecta asupra artei sau a-și spune părerile și impresiile despre artă. – Când vrem să ne exprimăm o părere sau o impresie despre artă, nu avem nici acel sentiment de a sta alături, pe care îl avem ori de câte ori ne formăm gânduri în legătură cu natura, nu avem nici senzația de constrângere care ne năpădește în raport cu revelările interioare ale suprasensibilului, ci, atunci când încercăm să ne exprimăm gândurile și sentimentele legate de artă, avem mai degrabă senzația că, de fapt, suntem stânjeniți în permanență de gândul pe care-l dezvoltăm. În raport cu savurarea operei de artă, gândul este, de fapt, un adevărat tulburător al păcii. Și, în fața a tot ceea ce se referă la artă, am vrea să ne reprimăm mereu gândirea, vorbirea, și să savurăm arta în tăcere. Dacă, dintr-un motiv sau altul, vrem, totuși, să vorbim despre artă, n-ar trebui s-o facem pornind de la modul de a gândi al unui profesor de estetică ori, chiar, al unui critic de artă. Nu-i așa, nu am porni de la modul de a gândi al unui critic de artă, fiindcă ne pare inutil ca, după ce am consumat un șir de mâncăruri, cineva să ne țină o prelegere, explicând de ce ne-au plăcut ele. Am vrea să spunem numai ceea ce putem simți noi înșine în contact cu arta, ca bucurii, reconfortare ș.a.m.d., după cum simțim nevoia să spunem ce am trăit stând cu un prieten drag. Despre artă am vrea să vorbim dintr-un anumit prea-plin al inimii, nu dintr-un simț critic, și nici n-am vrea să ridicăm pretenția ca, prin ceea ce avem de spus, să exprimăm ceva legic sau general valabil, ci, în fond, am vrea să dăm numai un fel de mărturisire subiectivă. Mi se pare că acesta este sentimentul pe care îl are orice om, ori de câte ori se vorbește despre artă: că, de fapt, gândul deranjează, și tocmai acest lucru îmi pare a indica natura proprie a artei.
Dat fiind faptul că noi, ca oameni, trăim, în primă instanță, în lumea senzorială, se poate ridica întrebarea: În ce raport se află arta față de lumea senzorială? – Și, dat fiind faptul că, în calitate de oameni, nu putem simți complet ceva în legătură cu lumea senzorială decât dacă avem o relație cu suprasensibilul, am putea întreba, de asemenea: În ce raport se află arta cu suprasensibilul? – Ei bine, după câte mi se pare, în cazul unei simțiri elementare, care se dezvoltă în raport cu activitatea artistică, se va ajunge foarte curând la convingerea că arta nu este nici în situația de a reda lumea senzorială, așa cum ne înconjoară ea în mod nemijlocit, nici de a da expresie gândului.
În raport cu lumea senzorială, cel ce are simțul naturii va avea întotdeauna sentimentul că, dacă vrem s-o înfățișăm și să creăm o imagine a ei, tot nu putem ajunge din urmă natura însăși, pentru că natura este mai frumoasă și mai desăvârșită decât orice copie a ei. – În raport cu spiritualul – diferitele creații poetice care exprimă o concepție despre lume sau alta o dovedesc –, un asemenea om va avea sentimentul că, dacă vrei să redai această lume, furnizezi niște descrieri de paie, inutile. Creațiile literare care vor să exprime o concepție despre lume au, în orice caz, un caracter pedant-școlăresc; orice simțire artistică adevărată va respinge întotdeauna creațiile alegoric-simbolice.
Și așa se face că tocmai întrebarea referitoare la raportul artei cu lumea senzorială și cu cea suprasensibilă va putea să ne apară drept o problemă vitală a artei. De aceea, se pune întrebarea: Mai există oare, în afară de lumea senzorială și de cea suprasensibilă, și altceva, care să aibă legătură cu sarcinile esențiale ale activității artistice și ale savurării operelor de artă? – Vom putea găsi răspunsul la această întrebare numai dacă ne vom adânci în mod real în procesul sufletesc al creării operelor de artă și al savurării lor: așa cum el nu poate fi descris de o estetică bazată pe legi, ci poate fi numai trăit. Când stăm față în față cu lumea, în viața obișnuită, aridă, și, în primă instanță, neartistică, avem, de-a face, pe de-o parte, cu percepția senzorială, pe de altă parte, cu ceea ce e produs în propriul nostru suflet prin percepție senzorială, cu gândul. A cere de la artă o percepție de felul celei pe care ne-o oferă natura, de exemplu, copierea unui om, mi se pare, din motivele amintite, un lucru destul de imposibil, și, de aceea, inutil. A voi să înfățișezi cu mijloacele artei ceea ce oferă perceperea nemijlocită a naturii, așa ceva izvorăște întotdeauna din anumite rătăciri ale artei. Pe de altă parte, se pare – poate că acest lucru e puțin bizar, dar îl trăim, totuși, m-am referit la el când am arătat cum este când vorbim despre artă -: În procesul real al creării și savurării operelor artistice, omul are tendința de a exclude pe cât posibil gândul, de a nu-l lăsa în nici un fel să ajungă până pe treapta de gând. Această situație mi se pare că are la bază faptul că în sufletul uman se formează necontenit diferite procese, care, fie se desfășoară până la sfârșit, fie sunt întrerupte într-un loc oarecare. Putem urmări aceste procese numai dacă, printr-o observare spirituală a vieții sufletești, coborâm în mod real în adâncurile vieții sufletești, care pentru conștiența obișnuită rămân în subconștient sau în inconștient.
Cine observă viața omului va constata – la început, făcând abstracție de observarea lumii exterioare – că această viață sufletească, în măsura în care se dezvoltă în mod liber drept cugetare, drept simțire interioară, are mereu o tendință pe care n-o putem caracteriza altfel decât spunând: Ceea ce se tălăzuiește și se unduiește aici în viața sufletească, sub formă de senzații, impulsuri de voință reprimate, sentimente și altele asemenea, vrea să se ridice la suprafață și vrea – de fapt, și în viața sufletească sănătoasă – să ia forma a ceea ce am putea numi un fel de viziune. În străfundurile sufletului, omul tinde mereu, în viață, să modeleze viața sufletească în permanentă unduire și tălăzuire sub formă de viziune. În orice caz, în viața sufletească sănătoasă nu e voie ca viziunea să iasă la lumina zilei, ea trebuie înlocuită, trebuie oprită în timp ce se naște, căci altfel apare o viață sufletească maladivă. Dar în orice suflet se fac simțite asemenea tendințe de a lua forma unei viziuni și, de fapt, noi trecem prin viață oprind în permanență, în subconștient, viziunile pe cale de apariție, făcându-le să pălească până ajung pe treapta de gând. Aici ne ajută atunci percepția, imaginea exterioară. Când pășim în mod nemijlocit în fața lumii exterioare, cu viața noastră sufletească mereu în fierbere și când lumea exterioară, cu impresiile ei, acționează asupra noastră, această lume exterioară tocește ceea ce vrea să devină viziune și face să pălească viziunea până pe treapta de gând sănătos. Am spus mai înainte: De fapt, noi trecem prin lume având mereu tendința de a forma viziuni, numai că noi nu devenim conștienți întotdeauna așa cum trebuie de percepțiile corespunzătoare. Dar cine încearcă să se lămurească asupra a ceea ce, printre rândurile vieții, se face auzit numai ușor, în experiențele și trăirile zilnice, cine e în stare să observe așa ceva, va constata, fără îndoială, că, într-adevăr, apar la suprafață tot felul de lucruri. Trebuie să spun: Dacă, de exemplu, aș intra în sufrageria unui om și aș găsi acolo un grup de oameni mâncând și dacă farfuriile și castroanele ar fi pictate în roșu, eu aș crede în mod involuntar, printr-un simț elementar: Aici, în jurul mesei, se află un grup de gurmanzi, care vor să se cufunde, savurând bine plăcerea, în mâncărurile servite și în alcătuirea meniului. Dacă aș vedea însă că pe masă se află niște farfurii și castroane pictate în albastru, eu aș crede că aceștia nu sunt niște gurmanzi, că ei mănâncă pentru că sunt flămânzi. Am putea simți același lucru și puțin altfel, bineînțeles; dar nu acesta este esențialul. Esențialul este că omul este mereu tentat, prin ceea ce îl întâmpină în viață, să declanșeze o senzație estetică și să o transpună, într-un anumit mod, într-o viziune ce pălește. Este absolut posibil, desigur, ca în acest domeniu să se ajungă în prada celor mai amarnice iluzii. Nu-i nimic grav. Dar, chiar dacă nu e deloc adevărat că despre niște comeseni care mănâncă din farfurii roșii trebuie să se spună că sunt niște gurmanzi: din punct de vedere estetic, afirmația rămâne adevărată. La fel am putea spune: Dacă cineva mă primește într-o cameră roșie, și mă lasă să vorbesc mereu eu însumi, un domn cât se poate de plicticos, eu voi spune: Ăsta mă minte. – Fiindcă, intrând într-o cameră roșie, eu mă aștept să apară un om care are să-mi spună ceva, și dacă el mă lasă mereu să vorbesc eu însumi, voi resimți aceasta drept o minciună de viață.
Așa că noi suntem înclinați mereu, când trecem prin viață, să înălțăm cele trăite de noi pe treapta de viziune reprimată, care pălește apoi, sub influența impresiilor exterioare ale vieții. Savurarea și crearea operelor artistice merge întotdeauna cu un pas mai departe. Procesul de savurare și creare a operelor artistice nu poate să lase ca ceea ce fierbe și clocotește jos, în viața sufletească, să se înalțe în mod subconștient până pe treapta de simplu gând. Prin aceasta, noi ne-am impregna de gânduri, dar n-am reuși să creăm ceva artistic. Dar dacă suntem, ca artiști – sau dacă artistul vine în întâmpinarea noastră –, în situația de a prezenta pentru un lucru care vrea să se înalțe în suflet, ceva exterior, numai o combinație de culori, să zicem, și dacă simțim că această combinație de culori ne dă ceva de care noi avem nevoie pentru ca viziunea respectivă, care nu are voie să ajungă până pe treapta de viziune, să aibă o completare exterioară, atunci noi avem în mod evident în fața noastră ceva artistic. Îmi pot imagina că cineva, folosind niște mijloace artistice oarecare, s-ar mulțumi să exprime niște dispoziții sufletești, niște sentimente, prin combinația de culori, care poate că nu corespund deloc unui obiect exterior – poate, cu cât ele îi corespund mai puțn, cu atât mai bine –, dar care sunt, aș zice, contra-imaginea a ceea ce, în viața lui sufletească, vrea să devină viziune. În cadrul discuțiilor destul de bogate care s-au purtat în ultimul timp în legătură cu tot felul de probleme ale artei, oamenii au devenit mai atenți la asemenea fenomene și, dacă cineva creează o operă care nu are nimic comun cu lumea exterioară, care are exclusiv sarcina caracterizată de mine adineaori, ei vorbesc despre o artă expresionistă. Azi mai e disprețuită presupunerea că ceea ce se pregătește astfel, ca dor, în sufletul uman și tinde spre un țel, corespunde unei tendințe fundamentale a omenirii: a transpune în lumea senzorială ceea ce nu se poate revela sufletului decât pe cale spirituală. Dacă, în orice caz, cineva ar vrea să exprime, cu niște mijloace senzoriale oarecare, un gând, ceva care a ajuns deja de la stadiul de viziune la acela de gând palid, el nu ar face artă. Dacă evităm gândul și ne punem direct în față forma senzorială modelată, am stabilit legătura dintre om și ceea ce a luat naștere aici din punct de vedere artistic, în timp ce gândul a fost scos din joc. Și ne este îngăduit să spunem: Tocmai acesta este esențialul, că arta nu redă nici lucruri senzoriale, nici unele suprasensibile, ci lucruri sensibil-suprasensibile, ceva care este în mod nemijlocit replica, în lumea senzorială, a unei trăiri suprasensibile. Prin artă nu se poate realiza nici senzorialul, nici suprasensibilul, ci numai sensibil-suprasensibilul.
Pe de altă parte, ne putem pune întrebarea: Dacă nu merge ca ceea ce ne întâmpină în viața aridă, de zi cu zi, ca percepție, în natura exterioară, să ne apară, pur și simplu, în artă, copiind natura, cum e posibil atunci să ne raportăm în mod artistic la natură? Dacă natura n-ar cuprinde în ea nimic altceva decât ceea ce ne oferă în percepția exterioară, și ceea ce, în aceasta, stimulează în noi gândurile, nu ar exista nici o necesitate să ia naștere arta. Se poate vorbi despre o necesitate a activității artistice creatoare numai dacă în natură există mai mult decât îi apare, în produsele finite ale naturii, reprezentării, gândului, care în artă nu poate oferi puntea de trecere între personalitate și natura exterioară. Acum, în orice caz, noi trebuie să spunem: Natura are în ea acel incomensurabil, are în ea, de asemenea, acel infinit intensiv, pe care nu le putem înțelege deloc cu gândul, în mod nemijlocit. Natura are în ea și în senzorial suprasensibilul. Ne dăm seama pe ce se întemeiază sensibil-suprasensibilul naturii exterioare înseși, dacă privim natura încercând să sesizăm ce există în ea în afară de impresia senzorială. Ei bine, voi da un exemplu: Când stăm față în față cu un om, ne putem îndrepta atenția spre forma umană, spre faptul că prin forma umană se revelează incarnatul, spre faptul că prin forma exterioară se lasă ghicită, în fizionomie, în mimică, ființa sufletească; putem urmări cum viața inhibă, în general, ceea ce este formă exterioară. Bineînțeles, putem face asta. Dar dacă am vrea să reproducem tot ceea ce există astfel la o ființă umană, noi n-am putea să ajungem din urmă natura, fiindcă dorința de a reproduce, pur și simplu, obiecte exterioare din natură e ceva neartistic. Cel care, în fața unei opere artistice, întreabă unde este asemănarea cu un obiect din natură, își pune din capul locului eticheta, arătând – aceste lucruri trebuie spuse în mod radical – că nu dorește să vadă o operă de artă, ci o ilustrație. Dar aici avem de-a face cu altceva. Trebuie să ne spunem: Când urmărim ceea ce se exprimă în forma umană, atunci ceea ce ni se înfățișează drept formă este ucis de tot restul, de tot ceea ce trăiește în ea – de colorit, care provine de la viața nemijlocită, de conținutul sufletesc –, forma e ucisă de toate acestea. Și aici zace misterul naturii: În detaliile ei, natura e atât de nesfârșită, încât fiecare detaliu suportă să fie ucis de ceva supraordonat lui. Dar, dacă avem simțul necesar, putem să trezim iarăși la o viață nouă ceea ce am ucis din propria noastră ființă; noi putem reînvia ceea ce a fost ucis în forma omului de către viața supraordonată, ceea ce a fost ucis prin faptul că a fost pătruns de viață sufletească, noi putem reînvia acest ceva, în formă, în așa fel încât forma însăși să devină acum o ființă vie, fără a ascunde în sine viața și conținutul sufletesc. Putem, de exemplu, ca sculptori, să dăm formei ca atare ceea ce trebuie să /pre/luăm prin faptul că lucrăm în diferite materiale; constatăm că natura e atât de infinită, încât ascunde în fiecare din detaliile ei infinit mai mult decât arată. Când pune în fața noastră o formă, ea ucide viața interioară a formei, viața este ferecată în ea ca prin vrajă și noi o putem desfereca din vrajă. Dacă în natură ne iese în întâmpinare ceva colorat, în mod absolut sigur în obiectul însuși culoarea a fost ucisă prin altceva. Dacă iau doar culoarea, atunci eu sunt în stare să trezesc din culoarea însăși ceva care nu are absolut nimic în comun cu culoarea obiectului. Eu creez din culoare o viață care doar zace ferecată în acea culoare, când culoarea apare pe suprafața obiectului din natură. Așa este posibil să desferecăm din vrajă, la tot ceea ce ne întâmpină în natură, o viață care a fost ferecată în ea. Așa este posibil să eliberăm peste tot în natură ceea ce zace în ea și în infinitatea ei intensivă și să nu creăm nicăieri o imitație a naturii, ci să desferecăm iarăși ceea ce, în natură, a fost ucis de către ceva superior.
Când vorbim despre aceste lucruri, suntem tentați să vorbim în paradoxuri; dar aceasta, după câte cred, nu strică, deoarece din cazurile extreme, radicale, se poate vedea cum se prezintă situația în cazurile mai puțin radicale. După cum, pe de-o parte, eu îmi pot imagina – când arta lucrează, prin viziunea reprimată, din interior, și când eu creez o contra-imagine, din forme și linii și culori – că aceste linii și culori pot fi combinate în așa fel încât să nu exprime nimic altceva decât viziunea oprită, reprimată, pe de altă parte, eu pot spune: Mi se pare posibil ca dintr-o ființă naturală, un om, să zicem, în care viața însăși a fost ucisă, care a devenit un cadavru, eu să creeze pe cale pur artistică ceva viu, prin faptul că scot ceva din universul general, care mai poate să dea viață, în mod artistic, acelui cadavru. Nu e necesar să se întâmple chiar asemenea cazuri extreme. Există însă posibilitatea, drept caz-limită, ca, dacă natura a ucis deja o ființă, să apară o creare din nou chiar a cadavrului, prin faptul că se aduce acum în joc ceva care însuflețește această formă drept ceva absolut diferit față de ceea ce este omul însuși cu ființa lui sufletească. Mi-aș putea imagina că ia naștere o operă de artă seducătoare prin faptul că într-un cadavru răsare o viață nouă, care oglindește misterele ce există cu privire la om, și care sunt voalate doar prin faptul că, până la moarte, omul are în el propria sa ființă sufletească. Nu e nevoie să ne împiedicăm de un asemenea caz-limită. Tocmai că acesta este un caz-limită. Cu ajutorul lui putem ajunge să înțelegem că activitatea artistică poate fi activă în mod opus naturii exterioare, fiindcă, de fapt, în permanență – chiar dacă nu dusă până la cazul-limită –, activitatea artistică și savurarea operelor de artă au loc în acest fel. Arta este un permanent proces de mântuire a unei vieți misterioase, care nu se poate manifesta în natura însăși, și care trebuie dezvăluită. Atunci când mă aflu în fața formei umane, eu stau în fața unei creații a naturii, care a fost ucisă, dar încerc să trezesc viața proprie a acestei forme, și, din formă, cu toate că nu e decât o formă moartă, să trezesc din nou omul întreg.
Geneza spune că omul a luat ființă prin suflarea lui Dumnezeu, că lui i-a fost insuflat un suflet uman. Aceasta ne-ar putea face să mai vedem în aer și altceva decât cunoscuta combinație dintre oxigen și azot. Am putea fi ispitiți să vedem în aer ceva din ceea ce trezește din sine sufletul uman, ceva sufletesc; am putea fi ispitiți să credem că, în fond, acest aer duce dorul de a fi inspirat de om, de a deveni un suflet. Am putea să vedem în aer reversul sufletului uman, prin urmare, mai mult decât ceva, pur și simplu, neviu: dorul după om. Dar realitatea este că, în cazul aerului, cu greu vom ajunge să avem un asemenea sentiment, din cauză că aerul și focul incită prea puțin activitatea plastică. Nimeni nu va voi să picteze focul, și la fel de puțin fulgerul, nimeni nu va voi să picteze aerul. Așadar, chiar direct față de aer nu vom putea să ajungem ușor la acest sentiment; dar mi se pare că o simțire cu adevărat artistică va putea să ajungă ușor la acest sentiment în raport cu lumea luminii și a culorilor. Față de lumea luminii și a culorilor putem avea, într-adevăr, sentimentul: Fiecare culoare sau, în orice caz, raporturile de culoare, au un dor de a deveni fie un om întreg, fie o parte din om. În ființa umană, ele se întâlnesc fie ca expresie interioară a ființei sale, fie prin faptul că lumina cade asupra lui și e reflectată. Prin urmare, putem spune: Dacă trăim noi înșine în lumină, atunci trăim și noi dorul luminii de a lua, de exemplu, forma chipului uman. – Putem avea sentimentul: Roșul, galbenul, vor ceva; ele vor să devină ceva care face parte din om, ele au un grai al lor. Și atunci nu vom încerca să-l imităm doar pe om, într-un mod arid. Eliberarea de model trebuie să devină, în general, un ideal al creației artistice. Cine n-a depășit modelul, în clipa în care începe să creeze, cine nu-l privește doar ca pe ceva care i-a dat o îndrumare despre felul cum să surprindă tainele naturii, va rămâne dependent de model și va crea niște ilustrații. Cine are însă o simțire artistică va fi tentat să plăsmuiască din culoare un om sau o altă ființă sau o formă din natură. Pentru un asemenea om, lumea culorilor va dobândi o viață interioară diferențiată. El va găsi că nuanțele de roșu, de galben, au însușirea de a ne tenta să le folosim acolo unde vrem ca ceva să-și dea expresie, să vorbească prin sine însuși. Ceea ce ne întâmpină în culoarea roșie sau galbenă se va exprima pentru noi prin el însuși, va crea din propria sa putere idealul artei, de a exclude gândul. Altfel este când avem în față albastrul, violetul. În cazul lor, vom avea mult mai mult sentimentul că, cel puțin într-una din direcții, cu albastrul, cu violetul, ne apropiem de gând. Vom avea sentimentul că, folosind albastrul, violetul, nu putem reda ceva care se exprimă singur pe sine, ci ceva care exprimă mai curând altceva. Vom fi tentați să înfățișăm albastrul, conform cu interioritatea sa, prin faptul că îl arătăm în mișcare. Și vom face experiența că ne vine greu să provocăm o mișcare interioară a obiectului prin faptul că facem să apară pe nuanța de roșu niște linii. Pe roșu va lua naștere mai degrabă, prin linii, prin nuanțări, aș zice, fizionomia. Roșul va vorbi prin sine însuși. Albastrul, dacă îl conducem mai mult în direcția liniei, își va trăda natura interioară, ne va îndrepta mai mult sub suprafața culorii, decât ne va face să ieșim deasupra ei. Când ceva se exprimă drept culoare, avem sentimentul: culoarea mă împinge înapoi. Albastrul ne conduce înăuntru, sub suprafața culorii, avem impresia că în ceea ce se exprimă prin albastru este posibilă mișcarea, manifestarea ei. Dacă vom picta în albastru o ființă pur sensibil-suprasensibilă, adică o ființă suprasensibilă pe care vrem s-o transpunem în lumea senzorială, și dacă vom exprima mobilitatea sa interioară prin nuanțările albastrului – așa ceva va putea fi rodnic.
Astfel, orice ne întâmpină în natură drept parte a ei, ceea ce, în natură, e ucis de o viață superioară, poate fi dezvrăjit de noi. Putem găsi sensibil-suprasensibilul în natura însăși, putem da viață simplei forme. Vom constata că nu putem face niciodată cu adevărat o impresie satisfăcătoare, dacă redăm într-o operă de artă plastică forma umană, pur și simplu, așa cum este ea. Acum mulți ani, am fost nevoit să fac o experiență cu un prieten, care a devenit sculptor, o experiență ciudată. El mi-a spus – eram amândoi foarte tineri -: Da, ia te uită, de fapt, o adevărată sculptură ar trebui creată prin imitarea fiecărei încovoieri a suprafeței. – Trebuie să mărturisesc că această afirmație m-a făcut de-a dreptul să văd roșu, fiindcă mi se părea că astfel n-ar putea să iasă decât realizarea artistică cea mai respingătoare. Fiindcă, în orice caz, dacă vrem să dăltuim din piatră sau din lemn forma omului, ceea ce, în el, ucide viața prin ceva superior, fără să avem această viață interioară, atunci trebuie să-i dăm viață în mod special, trebuie să punem suprafața să spună ceea ce ea nu poate să spună niciodată la omul natural exterior.
Dacă, de exemplu, îndoim o suprafață, și apoi o îndoim încă o dată, în așa fel încât îndoitura să fie, la rândul ei, îndoită, vom constata că avem aici cel mai simplu fenomen originar al vieții interioare. O suprafață îndoită în acest fel, la care îndoitura e îndoită încă o dată, poate fi folosită în cele mai diverse moduri și – bineînțeles, lucrurile trebuie să fie dezvoltate în continuare – din suprafața însăși va proveni viața interioară a suprafeței. Aceste lucruri ne dovedesc că există o legătură între natura exterioară și ființa interioară umană, care, în realitate, este de natură sensibil-suprasensibilă. Noi ajungem să ne formăm gânduri în raport cu natura exterioară tocmai prin faptul că această natură exterioară ucide prin ceva superior ceea ce, de obicei, sunt părți izolate ale naturii și ține ferecată o viață spirituală superioară. Și astfel, noi suntem nevoiți să percepem această viață ucisă prin gândul palid. Dacă evităm acest gând palid și încercăm să sesizăm ceea ce zace ferecat în părțile izolate ale naturii și efectuăm noi înșine procesul, îl recompunem noi înșine, pentru a-i conferi o viață superioară, atunci parcurgem procesul activității de creație artistică sau pe acela al savurării unei opere de artă. Amândouă se raportează unul la celălalt numai în sensul că într-un caz apare mai târziu ceea ce în celălalt caz apare mai devreme și că într-un caz apare mai devreme ceea ce în primul caz apare mai târziu. Dacă urmărim acest mod de a privi, care se îndreaptă spre marea infinitate a naturii, spre posibilitatea de a dezvrăji misterele naturii, ca să vedem ce reprezintă el în viața sufletească a omului, trebuie să spunem: Prin aceasta, nu facem să apară lumea palidă a gândurilor. Ceea ce dezvrăjim astfel e mai luminos decât ceea ce poate să perceapă simplul gând. Dar se stabilește, iarăși, o legătură între obiectul exterior și sufletul uman, în care gândul este exclus, și în care, totuși, se tinde spre o relație spirituală între om și obiect.
Se poate merge, bineînțeles, mai departe, și atunci se ajunge la ceea ce, în zilele noastre, multor oameni poate să le pară cu totul absurd, groaznic. Poate că ei înțeleg aceste lucruri; dar, în primă instanță, oamenilor le-a părut întotdeauna groaznic un lucru care, pe urmă, după ce s-au obișnuit o vreme cu el, le-a părut de la sine înțeles. Când priviți un om – nu e nevoie să-l priviți decât în ceea ce privește scheletul lui –, veți putea ajunge chiar și printr-un mod de a observa foarte superficial la părerea că scheletul constă în mod clar din două părți foarte distincte – azi nu vrem să ținem seama de rest -: scheletul capului, care doar e așezat pe trup, și restul scheletului. Cel ce are un simț al formei va constata – nu printr-o studiere anatomică, ci printr-o privire bazată pe sentiment, a scheletului capului și a scheletului trupului – că una din forme este metamorfoza celeilalte, că ne putem reprezenta oasele capului, ca formă, în sensul că oriunde există o adâncitură, ea poate și să crească și, pe de altă parte, acolo unde există o protuberanță, ea poate și să dea înapoi. Prin simplă transformare, putem, într-adevăr – prin modificarea formei –, să facem să rezulte din restul scheletului, scheletul capului și, până la un grad înalt, restul scheletului să rezulte din scheletul capului. Astfel, putem spune: În cap este ferecat prin vrajă omul întreg. Chiar dacă vedem undeva un schelet fără cap, vom fi tentați, dacă nu vrem să rămânem la simpla percepție senzorială, să întregim pe cale sensibil-suprasensibilă acest schelet, adăugând capul; vom fi tentați să facem în așa fel încât viziunea capului să ia naștere din schelet. Sunt oameni care nu-și pot reprezenta acest lucru. Dar este imposibil ca în natură să ia naștere un schelet al trunchiului uman, fără scheletul capului. Pentru cel ce nu merge în întâmpinarea naturii cu activitatea sa de reprezentare doar ca om cu gândire abstractă, ci purtând în propria lui simțire ființa naturii și simțind obiectul din natură așa cum trebuie el să fie, este de la sine înțeles faptul că din scheletul corpului îi apare, ca o viziune, scheletul capului. Dar pentru cel ce pătrunde aceste lucruri, se întâmplă așa: Dacă el are numai capul și completează acum, de aici, ca printr-o viziune, un om întreg, acest om va fi altfel decât dacă, invers, are restul scheletului. E asemănător și, totuși, diferit: Așa că și aici putem spune: Afară, în natură, în om a fost creat ceva întreg, care constă, când îl dezmembrăm, din cap și din restul organismului; dar fiecare în parte vrea să fie un om întreg. Într-un întreg superior a fost ucisă viața care e ferecată, în fiecare din părți, ca om întreg. Dacă excludem gândul care se înalță în noi când suntem în fața unui om, ne vedem obligați să creăm iarăși din propriul nostru interior ceea ce îi luăm astfel omului, prin faptul că îl analizăm. Și în acest fel construim în mod creator, la fel ca natura însăși, pe urmele naturii. Creăm acest proces infinit de intensiv, de important, al unificării a ceea ce, în părțile sale, trebuie ucis mai întâi, ca să reapară pe o treaptă mai înaltă. Și, bineînțeles, lucrul devine altfel, când îl recreăm în spirit.
Cred că aceasta trezește deja ca reprezentare o anumită groază. Noi, la clădirea noastră din Dornach, am făcut încercarea – încercări se pot face în toate domeniile, nu poate fi vorba niciodată de a voi să îngustăm arta prin cine știe ce dogme –, cu un grup statuar care va fi sculptat în lemn [Nota 59] – e important să fie sculptat în lemn, în piatră nu s-ar putea face așa ceva –, deci, am încercat să reunim în acest grup statuar, printr-o figură centrală, ceea ce și la om e reunit, dar reunit de către natură, acolo unde părțile au fost ucise prin ceva mai înalt. Orice om este asimetric. Dar noi putem simți ceea ce, în partea stângă, vrea altceva decât în partea dreaptă: atunci în fața noastră stau doi oameni, omul stâng și omul drept. Ceea ce este specializat ca om stâng, și ca om drept, în natură e reunit într-o unitate superioară, prin faptul că a fost ucisă voința proprie a părților. În fața privirii artistice care iese în întâmpinarea voinței naturii, se înalță iarăși, aș zice, forma completă a omului stâng și a omului drept. Fiecare vrea, de fapt, altceva, și artistul – lucru care poate să rămână foarte subconștient – trebuie să retrăiască procesul pe care natura îl săvârșește pe o altă treaptă, când îl ucide pe omul stâng și pe omul drept și realizează echilibrul în omul întreg. Dacă plăsmuim acum în mod artistic o figură umană în care e sugerat prin formă că omul este o ființă asimetrică, la aceasta trebuie să se mai adauge ceva. Dacă percepem sensibil-suprasensibilul, acesta ne obligă să adăugăm cu adevărat ceea ce este necesar, ca alte părți. De aceea, noi am fost nevoiți să creăm și alte figuri. Am fost nevoiți să compensăm scindarea și reunirea în omul stâng și omul drept prin faptul că am sugerat celelalte două contrarii. Ce trăiește în om drept viziune, când el își imaginează omul trunchiului, completat pe cale vizionară, drept om întreg? – În acest caz, am avea, trăind în forma exterioară, ceea ce se înalță drept porniri, instincte, din trunchi spre cap, ceea ce ar putea fi numit partea luciferică din om. Vom voi să modelăm acest element luciferic altfel decât a făcut-o natura: Vom transforma, de exemplu, omoplații, dându-le forma de aripi; apoi, vom fi tentați, iarăși, să reunim ceea ce natura îngustează, aceste aripi, cu forma urechii și a capului. Din aceste părți umane sensibil-suprasensibile va rezulta altceva decât un om natural obișnuit, dar ceea ce rezultă va înfățișa o anumită latură a ființei umane, pe care n-am avea voie s-o redăm separat. Ar fi groaznic dacă cineva ar pune în fața noastră așa ceva, ca figură separată, dar împreună cu omul și transpus în compoziția justă față de om, așa ceva poate fi recompus în așa fel încât să fie imitată forța compozițională a naturii. Și invers, ceea ce, în capul uman, vrea să devină om întreg, trebuie creat după modelul naturii. Ceea ce, în capul uman, vrea să devină om întreg, dacă e plăsmuit drept om întreg, este ceva osificat, învârtoșat. Aceasta este tendința pe care trebuie s-o învingem necontenit în noi, pe care o învingem, într-adevăr, dacă, pe lângă impulsurile pe care le purtăm în ființa noastră prin capul nostru, în noi acționează și acelea care, din restul organismului, mențin proaspăt ceea ce e pe cale de osificare. Ceea ce este capul trebuie să fie biruit de noi prin ceea ce provine de la sângele organismului inimii. Aici, dispoziția sensibil-suprasensibilă a omului ne dă posibilitatea de a recrea drept figuri separate ceea ce, în forma umană izolată, e compus în mod tainic, pe o altă treaptă, de către natura însăși.
Ceea ce ar putea fi numit un proces post-creator devine cu adevărat un proces în viața sufletească umană, ceva pe care natura nu îl imită doar într-un mod exterior abstract, ci ceva ce continuă devenirea naturii în omul însuși. Aceasta presupune că, de fapt, artistul și cel ce savurează operele de artă stau față în față cu natura și cu ei înșiși într-un mod foarte complicat – lucru care rămâne doar în subconștient, fiindcă gândul este exclus. Acest lucru e de înțeles. Trebuie să spunem, desigur: Din punct de vedere sufletesc, noi ne aflăm față de ceea ce vrea să devină operă de artă, într-un proces complicat. Dacă cineva ar vrea să picteze o femeie frumoasă redând, pur și simplu, înfățișarea ei exterioară, el ar ucide din punct de vedere interior această femeie, prin faptul că doar imită ceea ce dă natura. El ar înfățișa-o moartă. Ea nu ar trăi în tabloul lui, tocmai în cazul în care el ar crea o copie foarte fidelă. Artistul trebuie să fie în stare să o transforme mai întâi într-un cadavru, și apoi, printr-un umor autentic, adevărat, să creeze din nou frumusețea ei, dintr-un cu totul alt element. Nu putem picta așa cum trebuie o femeie frumoasă, dacă, vorbind la figurat, în alegorii, n-am bătut-o zdravăn mai întâi – trebuie s-o snopim în bătaie, aș zice, sau să facem ceva asemănător, să o transformăm, într-un fel, în ceva mort. Frumusețea ei există în natură prin cu totul altceva decât trebuie ea să existe în opera de artă finită. Trebuie să descoperim mai întâi prin umor elementul care creează din nou ceea ce noi trebuie să ucidem. Se poate spune: Dacă stăm față în față cu un erudit serios, redarea acestuia este, de fapt, în primă instanță, o comedie; vom fi tentați, probabil, să râdem de mina lui serioasă. Dar o vom fi scos la capăt din punct de vedere artistic cu chipul serios al eruditului numai după ce i-am dat din nou viață, într-un mod plin de umor, prin altceva. Va trebui să-l facem din nou agreabil, și atunci îl vom putea înțelege dintr-o cu totul altă direcție.
Esențialul este, deci, să facem în așa fel încât ceea ce în natură este ucis să reînvie din nou prin propria noastră viață subiectivă, să fie dezvrăjit, eliberat. Dacă eu observ un flăcău sprinten care urcă pe pășunea alpină și îl pictez, pur și simplu, așa cum mi se înfățișează el ochilor, voi crea, probabil, ceva absolut mort; dacă mă străduiesc însă, aș zice, să-l ucid mai întâi, și, printr-un fel anume de a conduce liniile, să creez o armonie între el și natura din jurul lui, voi crea ceva artistic. Hodler a încercat să facă asemenea lucruri și putem vedea că în subconștient se tinde peste tot spre ceva similar; aceasta a și dus la discuția artistică referitoare la ceea ce s-ar putea numi, pe de-o parte, crearea reversului pentru viziunea nedusă până la capăt și, pe de altă parte, crearea reversului subiectiv pentru ceea ce în natură este ferecat și ucis în permanență de către o viață superioară. Și astfel, sensibil-suprasensibilul se apropie de om din două direcții, astfel, omul poate încerca să conducă aceasta în artă spre o nouă existență, mai înaltă.
În conferința mea anterioară pe aceeași temă am încercat să leg gândurile pe care le-am expus aici, în fața dvs., pentru a arăta cum se poate realiza sensibil-suprasensibilul prin artă, de
anumite gânduri ale lui Goethe. Acest lucru mi-a fost luat în nume de rău și eu observ acum că a mers fără să pornesc de la Goethe. Mi se reproșează atâtea, tocmai când pornesc de la
Goethe, deoarece oamenii care își închipuie că se apropie deosebit de mult de Goethe reproducând de la el o idee pe care n-o înțeleg, cred că sunt în măsură să-i critice pe alții, care și-au dat
osteneala de a pătrunde problema. Poți înțelege aceste atitudini; este un proces natural în viața umană; și, de fapt, uneori trebuie să ne bucurăm mult dacă o afirmație a noastră e supusă unei
asemenea judecăți. Putem fi chiar de părerea următoare: Dacă ea ar fi fost apreciată în alt mod, pozitiv, ar trebui să credem că am spus un lucru absolut inutil ori prostesc. Ceea ce, deci, am
fost în stare să evit, vreau să prezint măcar la sfârșit. Cred cu adevărat că cel ce se apropie cu înțelegere de Goethe va găsi prefigurat deja în concepția despre artă generoasă și competentă a
lui Goethe – chiar dacă exprimat în alt fel – ceea ce am prezentat astăzi drept elementul sensibil-suprasensibil al artei. Chiar și expresia e luată de la Goethe. Și eu cred, deși sunt întru
totul de părerea că, într-un anumit sens, e adevărat că cel căruia arta îi dezvăluie tainele ei simte o antipatie destul de pronunțată la gândul de a se face o critică intelectuală a artei sau o
expunere estetic-intelectuală, eu cred că despre artă nu se poate vorbi decât de pe pozițiile vieții, că despre artă vorbim cel mai just atunci când îi ascultăm pe artiștii înșiși. În orice caz,
ajungem atunci să facem niște experiențe ciudate. De regulă, artiștii critică îngrozitor ceea ce fac ceilalți confrați ai lor, și, dacă avem bucuria noastră în legătură cu operele artiștilor,
uneori nu ne putem bucura de ceea ce spun artiștii despre operele lor, deoarece uneori trăiesc ei înșiși în niște iluzii cu privire la operele lor, dar artistul trebuie să creeze din iluzii și
tocmai acest lucru va putea să fie just, care îi dă impulsul potrivit pentru activitatea sa creatoare. Chiar dacă eu admit foarte bine toate acestea, și chiar dacă înțeleg foarte bine, dintr-o
anumită direcție, că artistul este întotdeauna foarte fragil în față oricărei încercări grosolane de abordare a artei sale, venită dinspre studierea estetic-științifică sau de alt fel, eu nu
cred, totuși, că e absolut inutil să ne facem în legătură cu arta niște reprezentări bazate pe senzații. Eu cred că arta trebuie să țină întotdeauna pasul cu înaintarea generală a vieții
sufletești. Cred că tocmai prin studierea sensibil-suprasensibilului, așa cum se modelează el prin viziunea reprimată, așa cum ne întâmpină el în natura exterioară, când noi dezvrăjim ceea ce
este ferecat în ea, arta dezleagă enigmele naturii în mod sensibil-suprasensibil. Astfel că la sfârșit vreau să citez, ca pe un fel de sinteză a expunerii de astăzi, această frumoasă rostire, de
om care cunoaște lumea, a lui Goethe: „Cel căruia natura începe să-i dezvăluie taina ei vădită, simte un dor nestăvilit după interpreta ei cea mai demnă, arta.”
