Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTĂ ŞI CUNOAŞTEREA ARTEI

GA 271


IZVOARELE FANTEZIEI ARTISTICE ŞI IZVOARELE CUNOAŞTERII SUPRASENSIBILE

München, 5 mai 1918
Prima conferinţă

Din cele mai vechi timpuri a fost simţită înrudirea dintre fantezia artistică şi cunoaşterea suprasensibilă sau înrudirea ei cu ceea ce poate fi numit conştienţă clarvăzătoare sau, dacă nu se ajunge la o înţelegere greşită a termenului – lucru care uşor s-ar putea întâmpla –, cu vizionarismul. Pentru cercetătorul spiritual din epoca prezentă, care, pornind de la punctul de vedere al epocii prezente, caută să pătrundă în lumea spirituală, această legătură dintre activitatea de creaţie artistică şi cunoaşterea suprasensibilă este mult mai importantă decât cealaltă înrudire, scoasă adesea în evidenţă, dintre viaţa vizionară, care, totuşi, de fapt, are la bază nişte condiţii patologice, şi o facultate clarvăzătoare care acţionează cu adevărat numai în suflet, fără a apela la ajutorul trupului.

Se ştie însă că poeţii, artiştii în general, simt uneori că există o legătură foarte apropiată între întregul lor mod de a crea, între trăirile lor şi clarvedere. Mai ales artiştii care, creându-şi operele, caută să-şi croiască drum spre regiunile suprasensibile, creatorii de basme sau alt gen de artişti, care caută să dea formă suprasensibilului, povestesc, pe bună dreptate, pornind de la o trăire cu adevărat vie, că ei au în faţa ochilor sub o formă vizibilă, personajele lor, că acestea acţionează în faţa lor, le fac o impresie concret-obiectivă, când se ocupă de ele. Cât timp aşa ceva nu răpeşte luciditatea sufletului, prin faptul că el se află faţă în faţă cu ceea ce va turna apoi în formă artistică, cât timp aşa ceva nu se transformă în nişte viziuni care se impun de la sine, asupra cărora voinţa umană nu are nici o putere şi de care luciditatea nu poate dispune, atâta timp se mai poate vorbi de un fel de trăire la limita dintre viziunea artistică şi clarvedere. Numai că în domeniul cercetării spiritual-ştiinţifice se arată o limită absolut clară – şi acesta este lucrul important aici – între activitatea creatoare artistică, cu izvorul ei, fantezia artistică, pe de-o parte, şi clarvedere, pe de altă parte. Cine nu e în stare să ia în atenţie această limită foarte clară, cine nu e în stare să o facă să devină rodnică pentru propriile sale trăiri, uşor va putea să ajungă acolo unde ajung mulţi dintre aceia care mi-au ieşit în cale drept artişti şi care aveau o anumită frică de a nu fi stânjeniţi în activitatea lor creatoare dacă în conştienţa lor ar pătrunde ceva ce ţine de clarvedere. Există oameni care sunt adevărate naturi de artist şi care consideră că e necesar ca impulsurile pentru activitatea artistică să izvorască din subconştientul sufletului, dar care se tem ca de foc ca nu cumva ceva dintr-o realitatea suprasensibilă, care se arată conştienţei clare, să-şi proiecteze lumina în activitatea lor creatoare inconştientă.

În ceea ce priveşte trăirea lor de savurare a artei, de receptare şi înţelegere a ei, şi trăirea lumilor suprasensibile prin clarvederea suprasensibilă, există o mare deosebire, din punct de vedere subiectiv, între aceste trăiri. Procesul de creaţie artistică, de receptare şi contemplare, fac ca în sufletul în care acestea se manifestă să existe o orientare prin simţuri a personalităţii spre lumea exterioară, cu ajutorul percepţiei exterioare şi al reprezentării, care devine atunci amintire. Nu trebuie să ne gândim decât la specificul oricărei activităţi de creaţie artistică sau de savurare a operelor de artă, şi ne vom spune: Desigur, în receptarea operelor de artă şi, de asemenea, în activitatea de crearea a lor, există o percepere şi sesizare prin simţuri a lumii exterioare. Ea nu există într-un mod la fel de grosier ca în cazul celorlalte revelări senzoriale; în activitatea de receptare şi creare a operelor artistice există ceva spiritual, care lucrează în mod liber cu percepţia şi reprezentarea şi cu ceea ce trăieşte în artist drept amintire şi conţinut al memoriei. Totuşi, n-am putea să ne certăm în legătură cu îndreptăţirea naturalismului şi a individualismului, dacă n-am şti că e vorba de o sprijinire pe percepţie. Tot aşa, ne putem convinge că pe tărâmul activităţii de creare şi de savurare a operelor de artă în suflet conlucrează amintiri ascunse, lucruri subconştiente, care există în om ca amintiri. Toate acestea sunt înlăturate în ceea ce constituie, în sensul cercetării spirituale moderne, conţinutul cunoaşterii cu adevărat suprasensibile. Aici avem de-a face cu o ridicare completă a sufletului din domeniul percepţiilor senzoriale, ca şi din acela al activităţii obişnuite de reprezentare şi din ceea ce, ca amintire, are legătură cu activitatea de reprezentare. Ba chiar aceasta e marea dificultate în a-i convinge pe contemporani că poate să existe un fel de trăire interioară care exclude percepţia, precum şi activitatea obişnuită de reprezentare şi amintirea obişnuită. Mai ales omul de ştiinţă modern nu va admite că aşa ceva ar putea să existe. El va afirma întotdeauna: Tu spui că în clarvederea ta nu pătrunde nimic. Dar eu văd că tu te înşeli: Tu nu ştii că în memoria ta zace un conţinut ascuns şi că el se ridică la suprafaţă pe o cale rafinată. – Aceasta se întâmplă din cauză că cei ce ridică o asemenea obiecţie nu se ocupă cu metodele care duc la clarvedere şi care arată că impresia din lumea spirituală poate fi prezentă în mod nemijlocit acolo unde nu pătrund nici un fel de reminiscenţe, de amintiri tainice. Educaţia spirituală constă tocmai în găsirea căii pe care sufletul poate fi eliberat de impresiile exterioare şi de reprezentările bazate pe amintiri. Prin aceasta am trasat o linie de demarcaţie foarte precisă între activitatea de creaţie artistică şi producerea cunoaşterii suprasensibile, căci sufletul, eul uman în care trăieşte cunoaşterea suprasensibilă, nu apelează, într-adevăr, deloc la organizarea corporală, care participă însă când e vorba de activitatea de creaţie artistică.

Dar, pentru că lucrurile stau aşa, ia naştere întrebarea: Care este raportul dintre impulsurile ce se înalţă din străfundurile subconştiente ale sufletului, în cazul creaţiei artistice şi al savurării operelor de artă, şi ceea ce ia naştere din lumea spirituală pură, sub formă de impresii prezente în mod nemijlocit, prin cunoaşterea spirituală? – Pentru a da răspunsul la această întrebare, aş vrea să pornesc de la câteva experienţe pe care le are, în legătură cu arta, clarvăzătorul însuşi. Aceste experienţe pe care le putem avea, în general, cu artele, sunt caracteristice deja în punctul lor de plecare. Se arată atunci că acela care a învăţat să stea în mijlocul vieţii suprasensibile, să acumuleze cunoaştere suprasensibilă, ajunge, într-adevăr, în situaţia de a exclude pentru anumite perioade de timp toate impresiile senzoriale şi reprezentările ce rămân în amintire, legate de aceste impresii. Toate acestea pot fi excluse, pot fi eliminate din suflet. Şi dacă cel care stă astfel în mijlocul clarvederii suprasensibile caută, de asemenea, aflându-se în faţa unei opere artistice, să vadă în mod absolut clar tot ceea ce e obişnuit să vadă în faţa unui fenomen senzorial exterior, atunci apare o cu totul altă trăire. În raport cu fenomenul senzorial, clarvăzătorul este în stare întotdeauna să excludă percepţiile senzoriale şi reprezentările de care el îşi poate aminti, dar în faţa operei de artă nu poate să facă la fel. De la aceasta, pentru văzător rămâne întotdeauna, deşi, bineînţeles, el exclude tot ceea ce ţine de senzaţii şi reprezentări, un conţinut interior important, pe care el nici nu poate şi nici nu vrea să-l excludă. O operă de artă oferă ceva care se dovedeşte a fi înrudit cu clarvederea lui. Aici se naştere întrebarea: În ce constă această înrudire?

Vom găsi răspunsul dacă vom încerca să sesizăm ce anume lucrează în om atunci când el vede în mod spiritual, în cadrul unei cunoaşteri suprasensibile. Aflăm atunci ce reprezentări deficitare avem noi, oamenii, despre noi înşine şi despre legătura noastră cu lumea exterioară, când rămânem în cadrul conştienţei obişnuite. Noi credem atunci că reprezentarea, simţirea şi voinţa sunt nişte activităţi strict separate una de alta. Ce-i drept, psihologia deduce aceste activităţi una dintr-alta, dar nu cu prea multă pricepere. Cel ce trăieşte însă complexitatea propriu-zisă a vieţii sufleteşti, aşa cum se prezintă ea în cazul percepţiei clarvăzătoare, ştie că o asemenea separaţie între activitatea de reprezentare, simţire şi voinţă nici măcar nu există, că, în starea de conştienţă şi în viaţa obişnuită, în orice act de reprezentare există un rest de simţire şi voinţă, în fiecare simţire există un rest de reprezentare şi voinţă, în fiecare act de voinţă există şi o activitate de reprezentare, ba chiar de percepţie; în impulsul de voinţă rămâne un rest ce ţine de percepţie care e ascuns în el, rămânând subconştient. Acesta e lucrul pe care trebuie să-l ştim, dacă vrem să înţelegem ce e clarvederea. Fiindcă din cele spuse vă puteţi da seama că în actul percepţiei clarvăzătoare activitatea de reprezentare şi de percepţie tac, dar nu tac simţirea şi voinţa. Dar n-ar fi vorba de clarvedere dacă omul ar manifesta numai simţire şi voinţă ca în starea de conştienţă obişnuită. Dimpotrivă, când omul trece în starea de clarvedere, orice impuls de voinţă de felul impulsurilor de voinţă din viaţa obişnuită trebuie adus la tăcere. Omul ajunge în starea deplinei linişti.

Ceea ce înţelegem noi aici prin clarvedere nu înseamnă transpunerea haotică şi agitată în lumea spirituală, aşa cum are ea loc, de exemplu, la dervişi, ci tăcerea deplină a tot ceea ce se manifestă drept voinţă în viaţa obişnuită, drept forţă a sentimentelor emoţionale. În ceea ce omul face să treacă din voinţă în faptă mai trăieşte încă ceva din sentimentul emoţional. Acest sentiment – şi în ceea ce priveşte manifestarea lui în voinţă – trebuie să tacă. Dar nu tace simţirea emoţională ca atare şi, în special, nu tace impulsul de voinţă. Activitatea de percepţie şi de reprezentare tac, dar impulsurile simţirii emoţionale şi ale voinţei sunt îndreptăţite, doar că trec într-o stare de dispoziţie sufletească liniştită, de aceea îşi vor manifesta altfel ca de obicei caracterul de percepţie şi de reprezentare. Dacă cineva ar rămâne la simpla manifestare interioară mistică a voinţei, el n-ar ajunge în lumea spirituală. Dar în dispoziţia sufletească liniştită, ceea ce, de obicei, sunt nişte sentimente emoţionale şi nişte impulsuri de voinţă, se manifestă în mod spiritual. Tocmai simţirea şi voinţa se manifestă în aşa fel încât păşesc în faţa sufletului uman ca fiinţe spirituale obiective, formate din gânduri viguroase, acum revelându-se, devenind capabil să se situeze în lumea spirituală, acel rest al activităţii de percepţie şi de reprezentare din cadrul simţirii şi al voinţei care de obicei rămâne nebăgat în seamă. Dacă am observat acest lucru, dacă am înţeles că văzătorul trăieşte în simţire şi în voinţă aşa cum trăieşte omul de obicei în activitatea de gândire şi de percepţie – nu într-o gândire şi simţire neclare, nu într-o mistică nebuloasă, ci la fel de clar cum trăieşte de obicei în cadrul activităţii de reprezentare şi de percepţie –, atunci putem avea nişte relaţii rodnice cu arta, în orice caz, în aşa fel încât abia acum ne dăm seama ce lipsite de valoare sunt nişte sintetizări de felul acelora exprimate prin cuvântul “artă”.

Arta cuprinde nişte domenii foarte variate: arhitectura, sculptura, muzica, poezia, pictura şi altele, şi s-ar putea spune: Dacă am vrea să stabilim, având experienţa clarvăzătorului, relaţiile dintre diferitele arte, în faţa ochiului ne-ar apărea în mod concret diversitatea artelor, într-o măsură cu mult mai mare decât o poate face filosofia când sintetizează totul sub numele de artă. – Dacă ne cucerim posibilitatea de a trăi conţinutul de gândire al lumii şi conţinutul spiritual al lumii cu ajutorul simţirii emoţionale şi al voinţei transpuse în gândire, vom ajunge să ne stabilim un raport special faţă de arhitectură.

Spuneam că în cazul percepţiei clarvăzătoare încetează activitatea obişnuită de reprezentare şi percepţie, dar apare o cu totul altă gândire, care decurge din simţire şi voinţă, o activitate de reprezentare care este, de fapt, o gândire în forme, care, gândind, ar putea să înfăţişeze în mod nemijlocit diferite forme de repartizare a forţelor în spaţiu, diferite raporturi cantitative existente în spaţiu. Această gândire se simte înrudită cu ceea ce se exprimă în arhitectură şi sculptură, când acestea pun în faţa noastră nişte creaţii artistice veritabile. Ne simţim deosebit de bine, ca la noi acasă, cu gândirea şi percepţia, în arhitectură şi sculptură, pentru că acea gândire abstractă, cu caracter de umbră, pe care epoca prezentă o iubeşte atât de mult, încetează să lucreze, tace, şi apare o gândire concret-obiectuală, care nu poate face altfel decât să-şi transpună conţinutul în forme spaţiale, în forme spaţiale mişcate, în forme care se dilată, se supraîncovoaie, se îndoaie, forme în care se exprimă voinţa ce curge prin lume. Clarvăzătorul e nevoit să renunţe la cunoaşterea bazată pe gândire, folosită în restul ştiinţei, când vrea să cunoască ceva din lumea spirituală. Căci atunci n-ar cunoaşte nimic spiritual. Omul doar se amăgeşte crezând că desfăşoară o activitatea de cunoaştere pe tărâm spiritual, fiindcă în lumea spirituală nu se poate pătrunde cu gândurile obişnuite. Cine vrea să pătrundă în lumea spirituală trebuie să aibă, ca gânditor, ceva care creează în sine forme sculpturale sau arhitecturale, în orice caz, nişte forme vii. Şi ne dăm seama astfel că artistul intră într-o trăire a formelor existente în subconştient. Acestea caută să se ridice la suprafaţă, îi umplu sufletul, se transpun în reprezentări obişnuite, care în parte pot fi calculate; ele sunt transpuse în ceea ce este modelat apoi în formă artistică. Arhitectul şi sculptorul sunt un element de trecere spre ceea ce clarvăzătorul trăieşte, ca activitatea de reprezentare şi percepţie, în lumea spirituală. În organizarea arhitectului se furişează ceea ce văzătorul percepe drept formă, pentru viaţa sa de gândire şi percepţie. De jos, din adâncurile vieţii sufleteşti, acestea se înalţă în valuri şi sunt conştientizate. Aşa îşi creează arhitectul şi sculptorul formele lor. Deosebirea constă numai în faptul că ceea ce stă la baza creaţiei arhitecturale şi sculpturale, drept element dătător de formă esenţial, se înalţă din nişte impulsuri subconştiente, pe când clarvăzătorul descoperă aceste impulsuri drept ceea ce îi este lui necesar pentru a sesiza marile conexiuni ale lumii spirituale. Aşa cum noi avem de obicei reprezentare şi percepţie, clarvăzătorul trebuie să dezvolte în el nişte facultăţi care atrag atenţia asupra a ceea ce străbate cu fiori marele edificiu al lumii şi îl face să se cutremure. Iar ceea ce el vede şi trăieşte astfel, ca văzător, apare întotdeauna în mod inconştient în arhitect şi în sculptor, le pătrunde activitatea creatoare, în timp ce ei îşi creează formele artistice.

Într-alt fel se simte în trăirile sale acela care cunoaşte prin proprie experienţă lumea suprasensibilă şi caută legătura cu activitatea creatoare poetică sau muzicală. Clarvăzătorul ajunge treptat să-şi simtă interiorul cu totul altfel decât în conştienţa obişnuită, care formează reprezentări despre lumea senzorială exterioară şi o percepe: El se simte, în simţirea şi voinţa sa, în sine însuşi.

Cine este în măsură să practice autoobservaţia, ştie că omul este în sine însuşi numai în simţire şi voinţă. Dar clarvăzătorul scoate din sine tocmai simţirea şi voinţa şi, prin faptul că simţirea şi voinţa îi procură reprezentări şi percepţii, el se detaşează de sine însuşi, în ceea ce priveşte simţirea şi voinţa, în schimb, survine altceva. El se regăseşte. Prin faptul că are conştienţa clară de a fi ieşit din trupul său, de a nu percepe nimic prin intermediul trupului său, el se regăseşte în lumea exterioară, trece în mod intuitiv la ceea ce a perceput în forme mişcate şi le modelează drept reprezentări. El îşi duce sinea în lumea exterioară. Făcând aceasta, el învaţă, într-un anumit sens, să-şi spună: Printr-o trăire interioară reală, bazată pe experienţă proprie, se poate cunoaşte că acum eu am ieşit afară din trupul meu, care mi-a fost întotdeauna mijlocitorul raporturilor mele cu lumea exterioară, dar eu m-am regăsit prin faptul că m-am cufundat în lumea spirituală. – Când aceasta devine trăire interioară, văzătorul constată că e nevoit să-şi primească din nou voinţa şi simţirea de la lumea spirituală, să se primească din nou pe sine însuşi, din lumea suprasensibilă. El trebuie să facă aceasta, lui dăruindu-i-se iarăşi o simţire şi o voinţă – dar o simţire şi o voinţă transformate, care nu recurg la ajutorul trupului, o simţire care e intim înrudită cu trăirea muzicală, care este, într-adevăr, atât de înrudită cu trăirea muzicală, încât s-ar putea spune: Ea e şi mai muzicală decât perceperea muzicii înseşi. Este un sentiment prin care simţi că parcă, ascultând cu fiinţa sufletească o simfonie sau o altă lucrare muzicală, te-ai revărsa în sunete, ai deveni tu însuţi melodie, vibraţie.

Iar cu poezia ne aflăm în voinţă. Asta vrea poezia, pe care tocmai în acest fel învăţăm să o simţim drept poezie adevărată, prin faptul că ne regăsim voinţa în ea. Simţire în muzică, voinţă în poezia adevărată.

În raport cu pictura, clarvăzătorul se află într-o situaţie specială, deosebit de semnificativă. Aici nu are loc nici unul, nici altul dintre fenomenele descrise, ci cu totul alt fenomen, şi mai caracteristic. Faţă de pictura adevărată, clarvăzătorul are sentimentul – şi ar putea fi el însuşi pictor, fiindcă vom vedea că activitatea de creaţie artistică şi cunoaşterea suprasensibilă pot coexista foarte bine una lângă alta – că pictorul vine spre el dintr-o regiune nedefinită a lumii, că îi aduce în întâmpinare o lume a liniei şi culorii şi el vine spre pictor din direcţia opusă, fiind nevoit să transpună ceea ce pictorul aduce cu sine, ceea ce pictorul a transpus din lumea exterioară în arta lui, deci, să transpună toate acestea, sub formă de imaginaţiuni, în trăirile pe care le are el însuşi în lumea spirituală.

Atâta doar: culorile pe care le trăieşte clarvăzătorul sunt alte culori decât cele ale pictorului şi totuşi aceleaşi. Ele nu se stânjenesc una pe alta. Cine vrea să-şi facă o reprezentare despre acest lucru, să studieze partea senzorial-etică din “Teoria culorilor” a lui Goethe, acolo unde el vorbeşte despre acţiunea morală a culorilor. Acolo sunt cuprinse aspectele cele mai elementare. Acolo e descris, pe baza unui instinct interior, ce efecte afective se trezesc în suflet la fiecare culoare. Până la această simţire ajunge clarvederea, din lumea spirituală, până la acest sentiment, pe care omul îl trăieşte cu adevărat zilnic în lumea superioară.

Nu trebuie să credem că, descriind aura colorată, clarvăzătorul vorbeşte despre culori în acelaşi fel ca şi pictorul. El are sentimentul pe care îl avem de obicei în contact cu galbenul şi roşul, dar acesta e trăit în mod spiritual, nu trebuie confundat cu viziunile fizice. În acest punct există neînţelegerea cea mai gravă. Pentru văzător, trăirea în contact cu pictura este ceva care poate fi desemnat drept întâlnirea cu ceva similar, care vine din direcţia opusă, în punctul unde e posibilă înţelegerea, pentru că din exterior vine acelaşi lucru care este creat din interior în afară. Aici, eu presupun întotdeauna că e vorba de o activitate artistică cu care e posibilă o înţelegere, dacă nu a fost mai înainte ceva naturalist, ci artă adevărată. Clarvăzătorul e nevoit să imagineze, să ilustreze – dacă ne exprimăm în mod grosolan – ceea ce trăieşte. El face acest lucru prin faptul că îşi exprimă trăirile cu ajutorul culorilor şi al formelor. Aici, el se întâlneşte cu pictorul. Şi, iarăşi, trebuie să spunem că, dacă l-ar întreba pe pictor: Cum ne raportăm noi unul la celălalt? – pictorul ar trebui să răspundă: În mine trăieşte ceva! Prin faptul că am umblat prin lume cu ochiul meu obişnuit şi am văzut culori şi forme, prin faptul că le-am transformat, cu mijloacele artei, eu am trăit în mine ceva care înainte se tălăzuia în adâncurile sufletului meu; acest ceva s-a ridicat în conştienţă şi a devenit artă. – Clarvăzătorul i-ar spune pictorului: Ceea ce trăieşte în adâncurile sufletului tău trăieşte în lucruri. Datorită faptului că tu ai trecut printre lucruri, tu trăieşti cu sufletul în spiritul lucrurilor. – Numai că – pentru a-ţi păstra forţa de a picta şi de a trăi în mod conştient ceea ce trăiai când, afară, treceai printre lucruri, pentru ca în tine să nu se stingă ceea ce se apropie de simţuri – tu trebuie să menţii vii în subconştient impulsurile care creează pictura. – Acum, esenţialul este că impulsurile inconştiente urcă, tălăzuindu-se, în conştienţă. Clarvăzătorul spune: Eu am umblat prin aceeaşi lume, dar am fost atent la ceea ce trăieşte în tine. Am privit ceea ce s-a deschis în tine, în subconştient, am făcut ca tu să devii conştient de ceea ce era subconştient pentru tine.

Tocmai în cazul unui asemenea mod de a concepe lucrurile va apărea ca o problemă importantă, mare, a sufletului uman un lucru care, poate, de obicei nu e observat întotdeauna corect. Dacă facem cunoştinţă cu cele caracterizate adineaori, în cadrul unei experienţe interioare, ne întâmpină ceva care atinge adânc viaţa. Este enigma incarnatului, această minunată culoare a cărnii umane, care este, de fapt, o mare problemă pentru clarvăzători. Ea ne aminteşte foarte bine că o clarvedere de felul celei la care mă refer eu nu este chiar atât de străină de viaţa obişnuită; atâta doar că nu se observă acest lucru. Aş vrea să rostesc o frază paradoxală, dar adevărată: Orice om e clarvăzător, dar teoretic acest lucru e negat chiar şi acolo unde, practic, el nu poate fi negat. Dacă ar fi negat în mod practic, aceasta ar distruge întreaga viaţă.

Există astăzi unii oameni ciudaţi, care gândesc: Cum ajung să am în faţa mea eul unui alt om? – Ei vor să rămână cu totul în sfera naturalismului, vor să rămână nişte naturalişti veritabili, de aceea îşi spun: Am în amintire ovalul feţei sale şi alte amănunte, şi pentru că din diferite trăiri am aflat că sub asemenea înfăţişări se ascunde un om, trag concluzia că în dosul acestei forme de nas va fi existând un eu uman. – Întâlnim astăzi la “oamenii inteligenţi”  asemenea explicaţii. Dar aşa ceva nu e în concordanţă cu experienţa la care ajungem atunci când observăm viaţa îndemnaţi de propriul nostru interes faţă de viaţă. Eu trag concluzia că aici există un eu uman nu din forma feţei ş.a.m.d. Eu ştiu că în faţa mea se află un eu, datorită faptului că percepţia provenită de la ceea ce mă întâmpină drept om fizic se bazează pe altceva decât percepţia pe care o am în legătură cu cristalele sau plantele. Nu e adevărat că nişte corpuri neînsufleţite din natură fac aceeaşi impresia pe care o face un om. În cazul animalului e altfel. Ceea ce stă în faţa noastră drept obiect uman senzorial se autoanihilează, se face el însuşi transparent din punct de vedere ideatic şi, de fiecare dată când stăm în faţa unui om, vedem în mod nemijlocit, prin clarvedere adevărată, eul său. Acesta e faptul real cu care avem de-a face aici. O asemenea clarvedere nu constă decât în faptul că noi extindem asupra lumii acest fel de a sta cu propriul nostru subiect în faţa unui om, ca să vedem dacă mai există şi altceva care poate fi perceput în acelaşi fel ca şi omul.

Nu putem ajunge să avem impresiile reale despre clarvedere fără să înţelegem pe ce se bazează perceperea unui alt om, care e atât de diferenţiată datorită faptului că se întemeiază pe vederea clarvăzătoare a celuilalt suflet. În această clarvedere, incarnatul joacă un rol deosebit. În cazul perceperii clarvăzătoare a unui om, incarnatul este ceva gata-făcut; pentru cel ce contemplă în mod suprasensibil, trăirea din cadrul contemplării se schimbă în raport cu incarnatul. Pentru el, aceasta este o stare de mijloc. Îndreptând astfel clarvederea, care se extinde asupra celorlalte tărmuri ale lumii, spre fiinţa umană, se ajunge ca incarnatul atât de liniştit să penduleze între extreme şi starea de mijloc. Percepem pălirea sau înroşirea feţei, care este ca şi cum ar radia căldură. În acest fenomen, în faptul că îl vedem pe om pălind sau înroşindu-se, avem starea de mijloc. De o asemenea trăire în mişcare se leagă faptul că ştim că ne cufundăm şi în fiinţa exterioară a omului, nu numai în sufletul său, în eul său. Ne cufundăm în ceea ce este el prin sufletul său în trupul său, prin incarnat. Acesta e un lucru care ne ajută să înţelegem relaţia dintre perceperea operei de artă şi cunoaşterea suprasensibilă. Fiindcă ceea ce devine atât de mobil în perceperea incarnatului zace în mod inconştient în munca artistică de creare a incarnatului. Artistul nu trebuie să fie conştient de aceasta decât în mod subtil. Dar un artist va fi în stare să pună vibraţia fină, vie, în starea de mijloc a incarnatului, numai dacă e în stare să aibă această trăire.

Aşa se vede, în cazul picturii, cum se întâlnesc izvorul fanteziei artistice şi izvorul cunoaşterii suprasensibile. În viaţa obişnuită, ele se întâlnesc, chiar dacă oamenii nu-şi dau seama, în domeniul vorbirii. De obicei, vorbirea e privită astăzi şi din punct de vedere ştiinţific într-un mod foarte intelectualist; dar viaţa vorbirii e prezentă în noi sub formă de vorbire tripartită. Cine se apropie de vorbire pe calea clarvederii şi trebuie să exprime ceea ce a perceput în lumea spirituală, îşi va însuşi faţă de vorbire, în primă instanţă, un sentiment pe care unii l-ar putea numi nebunesc: Când oamenii vorbesc între ei, şi, de asemenea, când fac ştiinţă obişnuită, tot ceea ce spun ei este o degradare a vorbirii sub nivelul la care ea ar trebui să trăiască. Vorbirea ca simplu mijloc de comunicare înseamnă degradare. Simţim: De fapt, vorbirea trăieşte în propria ei entitate acolo unde ea e străbătută de valurile poeziei, acolo unde prin vorbire curge ceea ce răzbate din interiorul omului. Acolo acţionează însuşi spiritul limbii. Abia poetul descoperă unde este nivelul vorbirii, el simte vorbirea obişnuită ca pe o neglijare a nivelului mai înalt la care ar trebui să se situeze vorbirea. Putem simţi cum un poet cu o sensibilitate fină ca Morgenstern [ Nota 60 ] a putut ajunge să facă observaţia: în spre jos poate fi percepută o limită a felului nostru de a vorbi, care e foarte răspândită, limită pe care o putem numi flecăreală. El găseşte că flecăreala îşi are rădăcinile în necunoaşterea sensului şi valorii cuvântului luat în sine, că flecarul ajunge să scoată cuvântul din contururile sale precise şi să-l ducă la nebulozitate. Morgenstern simte că aici se exprimă un profund mister al vieţii. El spune că vorbirea se răzbună pe ceea ce e nebulos, pe cel care o haotizează. – Pentru că el a fost în stare să creeze puntea de legătură dintre poet şi clarvedere, această afirmaţie este la fel de uşor de înţeles ca şi faptul că el găseşte înrudirea dintre vorbire şi sunetul muzical, imagine, arhitectură ş.a.m.d.

Aceeaşi înrudire a stat la baza întregii creaţii a lui Goethe, care o viaţă întreagă s-a întrebat dacă trebuie să devină poet sau sculptor. Văzătorul trăieşte însă în afara vorbirii, ceea ce este pentru el conţinutul trăirii spirituale. Acesta este un lucru greu de explicat, pentru că cei mai muţi oameni gândesc în cuvinte, pe când clarvăzătorul gândeşte fără cuvinte şi este nevoit pe urmă să toarne în vorbirea care are deja forme bine conturate ceea ce în trăire este lipsit de cuvinte. El trebuie să ia asupra lui osteneala de a se adapta la condiţiile formale ale limbii. Nu e necesar ca el să simtă aceasta drept constrângere, fiindcă el ajunge să-şi dea seama în ce constă misterul creaţiei  vorbirii. El se poate face înţeles prin faptul că elimină din vorbire ceea ce ţine de reprezentare. De aceea e atât de necesar să se înţeleagă că mai important e felul cum spune clarvăzătorul un lucru, decât ceea ce spune. Ceea ce spune e determinat de reprezentarea pe care fiecare o aduce cu sine din exterior. Ca să nu fie considerat nebun, el e nevoit să îmbrace tot ceea ce are de spus în fraze şi asocieri de reprezentări uzuale. Pentru cele mai înalte regiuni ale spiritului e important felul cum văzătorul spune ceva. Şi îl întâmpină în mod just acela care a înţeles că văzătorul are grijă să spună unele lucruri pe scurt, altele mai pe larg, altele deloc, şi că el e nevoit să formuleze fraza, dintr-o direcţie, într-un anumit fel, apoi să adauge, din cealaltă direcţie, altă frază. Modelarea formei este foarte importantă când e vorba de regiunile mai înalte ale lumii spirituale. De aceea e important, pentru înţelegere, să nu ascultăm doar conţinutul, care, bineînţeles, ca revelare a lumii spirituale, este şi el important, ci să răzbatem prin conţinut până la felul cum este exprimat conţinutul, pentru a vedea dacă nu cumva vorbitorul doar asamblează între ele diferite fraze şi teorii, sau dacă vorbeşte din experienţă proprie. Faptul că cineva vorbeşte pe baza trăirilor avute în lumea spirituală devine vizibil în cum-ul celor spuse, nu atât de mult în conţinut, în măsura în care el are un caracter teoretic, ci în felul cum este exprimat. În cazul unor asemenea comunicări, se poate întâmpla ca din sânul formelor uzuale ale vorbirii să apară elementul artistic al limbii, acţionând în ceea ce poate să-l entuziasmeze pe văzător, în aşa fel încât acesta să se ridice până la nivelul procesului creator de limbă, în aşa fel încât el să mai creeze ceva după modelul a ceea ce a existat odinioară, când vorbirea s-a născut din organismul uman.

Dar pe ce se bazează faptul că ceea ce apare în conştienţa clarvăzătoare este transpus prin activitatea de creaţie artistică în lumea spiritelor, pe când în fantezia artistică trăieşte în mod inconştient şi subconştient? – Activitatea creatoare este, bineînţeles, conştientă, dar impulsurile, forţele motrice, trebuie să rămână în inconştient, dacă vrem ca activitatea artistică să fie spontană. Poate să-şi dea seama despre ce este vorba aici numai acela care ştie că, din anumite motive, conştienţa obişnuită a omului e menită unui alt scop decât aceluia de a ne conduce în viaţa plenară a lumii.

Pe de-o parte, conştienţa noastră obişnuită merge în direcţia perceperii naturii. Dar ceea ce furnizează aceasta nu se oferă noţiunilor noastre; acestea nu răzbat în afară, spre regiunea unde materia bântuie prin spaţiu, spune Du Bois-Reymond [ Nota 61 ]. Şi, iarăşi: Ceea ce trăieşte în suflet nu poate să se umple cu realitate. Oricât de profundă ar fi trăirea misticului, ea planează întotdeauna pe deasupra realităţii. Nici privind natura, nici privind în suflet, omul nu ajunge la lumea plenară. Există aici o prăpastie, peste care, de obicei, nu se poate trece. Ea poate fi trecută în mod conştient prin conştienţa văzătoare, prin activitatea de creaţie artistică. Aici, autocunoaşterea trebuie să mai devină şi altceva decât ceea ce desemnăm de obicei prin acest cuvânt. Modul de a privi al misticului consideră că a realizat destul dacă poate să spună: L-am perceput în interior pe Dumnezeu, eul meu superior. – O autocunoaştere reală caută să înţeleagă cum trăieşte în organism, desfăşurând o activitate creatoare, ceea ce de obicei noi percepem doar în punctul eului. Prin faptul că avem facultăţile de reprezentare şi percepţie, noi nu suntem doar nişte fiinţe care îşi formează reprezentări şi percepţii, ci noi mai şi expirăm şi inspirăm fără încetare. În timp ce păşim în faţa lumii, în starea de conştienţă trează, noi expirăm şi inspirăm mereu, dar conştienţa obişnuită nu percepe nimic din ceea ce se petrece astfel în noi. Aici are loc ceva minunat, ceva ce poate fi cunoscut numai prin conştienţa clarvăzătoare, dacă ea nu-şi îndreaptă atenţia exclusiv spre ceva nebulos, spre eul abstract, ci şi spre felul cum acest eu trăieşte, desfăşurând o activitate creatoare, în lumea concretă. Atunci ni se arată lucrul următor:

Când expirăm, lichidul cranian trece în canalul măduvei spinării, un săculeţ lung, având tot felul de locuri care pot fi extinse, care pot fi sfâşiate; lichidul cranian caută să coboare, să ajungă până la venele trupului. Ceea ce se petrece aici e descris de mine drept proces exterior. Conştienţa obişnuită nu pătrunde aici, dar sufletul trăieşte şi el în mod subconştient această extindere a ceea ce vine din creier, în venele trupului, şi, în cazul inspiraţiei, zăgăzuirea sângelui venos în venele dorsale, prin canalul măduvei spinării, pătrunderea lichidului cranian în creier şi jocul care are loc aici între nervi şi organele de simţ. Aici, conştienţa obişnuită are un caracter de umbră, nu ştie nimic despre ceea ce se petrece, dar sufletul şi spiritul participă la toate acestea. Procesul descris pare haotic. Dar ceea ce pulsează astfel încoace şi încolo se desfăşoară în orice om sub formă de muzică. În acest proces trăieşte o muzică interioară. Şi caracterul creator al muzicii constă în aceasta: a ridica la nivelul modelării exterioare conştiente ceea ce muzicianul se deprinde să perceapă drept muzică a corpului său sufletesc. În ea trăieşte sunetul, ploaia de viaţă subconştientă a muzicii, în care urzeşte sufletul uman. Psihologia noastră se află încă la începuturile ei cele mai elementare; lucrurile care proiectează lumină asupra vieţii unui artist mai urmează să fie cercetate de ea, în acord cu clarvederea. A percepe fiinţa umană este ceva complicat. Această cunoaştere subconştientă a sufletului este impulsul propriu-zis al fanteziei artistice, prin faptul că viaţa muzicală se desfăşoară între măduva spinării şi creier, între locul unde sângele pătrunde şi lichidul cranian, astfel încât nervul e pus în vibraţie, şi acesta răsună în direcţia creierului. Dacă se face legătura între acest fapt şi posibilitatea percepţiei superioare, în ea trăieşte mai multă muzică interioară, pe care omul o savurează, decât în impulsul obiectiv din care se naşte sufletul uman când omul coboară prin naştere, respectiv prin concepţie, din viaţa spirituală şi intră în existenţa fizică. Sufletul intră în existenţă, învăţând să cânte pe instrumentul corpului fizic.

Şi ce se întâmplă când are loc această întreagă mişcare, această vibraţie a lichidului cranian, care se ridică în creier? Ce are loc aici, în interacţiunea dintre nervi şi organele de simţ? – Când valul nervos se izbeşte de organele de simţ exterioare – nota bene, încă nu e vorba de percepţia senzorială –, când valul nervos, în stare de veghe, izbeşte, pur şi simplu, aici trăieşte în mod inconştient, fiind acoperită de percepţie: poezia! Între organele de simţ şi sistemul nervos există o regiune în care omul compune poezii în mod inconştient. Valul nervos se rostogoleşte spre organele de simţ, pătrunde în ele – procesul are loc în mod inconştient, el poate fi constatat din punct de vedere fiziologic –, această viaţă se desfăşoară în organele de simţ şi înseamnă creare de opere poetice: omul trăieşte poezia interioară creând. Iar creaţia poetică este ridicarea în conştienţă a acestei vieţi inconştiente.

Am descris acest lucru referindu-mă la procesul respirator. În cazul expiraţiei, noi trebuie să avem în vedere faptul că, în trup, lichidul cranian tinde să coboare, prin forţele care-i vin în întâmpinare din trup şi prin forţele cu care omul se situează în lumea exterioară. Noi suntem situaţi mereu, în lumea exterioară, în cadrul unor anumite raporturi statice, ori cu picioarele depărtate, ori cu braţul îndoit, ori, dacă suntem copii mici, târându-ne de-a buşilea, ori transformând acest raport static al târâtului în raportul static al poziţiei verticale: Ne situăm în starea de echilibru interior. Pe ceea ce aduc valurile expirate în întâmpinarea forţelor interioare, pe aceasta se bazează formele create în sculptură şi arhitectură. Sentimentul emoţional care trăieşte în om când el se pune în mişcare, dar menţine mişcarea în stare de repaos, este exprimat în sculptură. Aceasta este o trăire interioară, care are legătură cu formele trupului. Ne dăm seama de acest lucru numai dacă suntem obişnuiţi să modelăm activitatea de percepţie şi de gândire în reprezentări liniştite ale formei. Ajungem astfel să ştim că din trup nu vin nişte forţe haotice, ci nişte forme care arată că omul este integrat în Cosmos. Dacă ne îndreptăm atenţia mai ales spre forţele exterioare pe care sufletul le trăieşte în mod subconştient, avem de-a face cu fantezia plastică. Între acestea două se află o regiune ciudat de inconştientă, pe care sufletul o are jos, în străfundurile sale. Când valul nervos vibrează între trup şi creier, acest val, care este, de fapt, elementul rece, intelectual, din trupul uman, intră în atingere cu sângele cald. Într-o asemenea pătrundere cu căldură, într-o asemenea stare de spiritualizare zac sub formă inconştientă izvoarele creaţiei artistice care îl impulsionează pe pictor, când îşi aşterne pe perete, cu ajutorul culorilor, impresiile înălţate din subconştient. Omul e situat în mod inconştient în lumea spirituală, care poate fi deschisă numai prin clarvedere.

Nu degeaba în vremurile vechi trupul era numit templul sufletului. Aici era sugerat faptul că arhitectura e înrudită cu raportul de echilibru dintre întregul trup şi întregul Cosmos.

Arta are menirea de a exprima ceea ce artistul este în stare să introducă în munca sa creatoare de forme numai prin faptul că sufletul său trăieşte această muncă în legătură cu lumea, că trupul său este o copie microcosmică a întregului Macrocosmos. Dacă vrem să conştientizăm acest lucru, aşa ceva putem face numai prin clarvedere. De ce estetica obişnuită, construită după modelul ştiinţelor naturii, e atât de sterilă? – Artistul nu are ce face cu această estetică oficială, care vrea să conştientizeze ceea ce este inconştient în natura omului exact la fel ca şi cercetarea practicată de obicei în ştiinţele naturii. Clarvederea ridică în conştienţă ceea ce trăieşte în activitatea artistică, dar tocmai artistul nu are voie să se teamă de clarvedere, aşa cum se tem atâţia. Cele două domenii pot să trăiască în personalitatea umană separat, unul lângă altul, pentru că ele pot fi atât de distincte. E posibil ca sufletul să trăiască în afara trupului, în lumea spirituală: atunci el poate observa cum cele ce de obicei rămân în subconştient se cristalizează în forma artistică, dar şi cum acestea pot fi trăite de văzător din punct de vedere artistic, separat de clarvederea sa. Prin această trăire nu poate avea loc decât o fecundare a artei şi ea poate numai să-i fie de folos artistului, după cum, la rândul lor, şi artiştii pot să fecundeze clarvederea. Văzătorul care are simţ sau gust artistic va fi ferit de pericolul ca ştiinţa spirituală să fie pătrunsă prea mult de filistinism. El va descrie lumea spirituală într-un mod viu, în mişcare, el va putea plăsmui într-o formă mai adecvată cum-ul ştiinţei spirituale la care m-am referit deja, decât acela care şi-a procurat intrarea în lumea spirituală fără simţ artistic. Nu e necesar să manifestăm teamă faţă de clarvedere, cum fac mulţi artişti. Mă refer la teama luată în serios, nu de teama pe care o poate nutri cineva la gândul că ar putea fi numit antroposof. Mă refer la teama principială, foarte des întâlnită, a acelora care cred că prin clarvedere ar putea fi stânjenită spontaneitatea activităţii artistice. În realitate, nu există o asemenea stânjenire. Dar noi trăim într-o epocă în care necesitatea istorică a evoluţiei omenirii obligă sufletul să facă să devină conştiente lucruri care înainte existau în mod naiv, subconştient. Înţelege epoca în care trăim numai acela care transpune tot mai mult ceea ce există în subconştient în perceperea liberă a conştientului.

Dacă acest imperativ al epocii nu va fi adus la îndeplinire, cultura omenirii va intra într-o fundătură. Arta nu poate fi înţeleasă prin ştiinţa obişnuită, de aceea estetica oficială e respinsă de artist. Clarvederea elaborează însă o ştiinţă care nu scutură roua de pe petalele artei, când caută s-o înţeleagă. Clarvederea e suficient de mobiă pentru a înţelege arta. De aceea, putem înţelege că e o realitate a epocii actuale necesitatea de a se clădi o punte de legătură între artă şi clarvedere, acest lucru poate fi subliniat drept un imperativ, aşa cum atât de frumos a făcut-o Christian Morgenstern, în nişte cuvinte care atrag atenţia asupra necesităţii unei cotituri. El spune [ Nota 62 ]: “Cine vrea să se cufunde numai cu simţirea în ceea ce poate fi trăit astăzi din realitatea divin-spirituală, cine nu vrea să pătrundă în ea şi prin cunoaştere, seamănă cu analfabetul care doarme o viaţă întreagă cu abecedarul sub pernă.”

Adeseori, oamenii vor să doarmă o viaţă întreagă cu abecedarul cunoaşterii lumii sub pernă, pentru a nu lăsa ca puterea creatoare elementară cu care au venit pe lume să fie diminuată de ştiinţa clarvăzătoare. Cine înţelege ştiinţa clarvăzătoare aşa cum poate fi ea concepută astăzi, pe culmea epocii, va înţelege că, în sensul lui  Morgenstern, trebuie să ieşim din starea de analfabetism, trebuie să clădim punţi de legătură între artă şi clarvedere şi că în acest fel asupra artei va cădea o lumină nouă, iar clarvederea va fi impregnată de o căldură nouă, datorită artei. Astfel încât, ca rod al străduinţelor juste, într-un viitor sănătos, prin lumina clarvăzătoare şi prin căldura artistică, în evoluţia viitoare a omenirii va putea acţiona un impuls important.