Biblioteca antroposofică

I

Goethe ca factor de cultură; modul său de a gândi, cucerire nepieritoare. Despre istoria esteticii. Lumea artei drept o a treia sferă, alături de sfera realităţii senzoriale şi sfera raţiunii (idee). Misiunea esteticii. Concepţia estetică a lui Schiller în “Scrisori despre educaţia estetică”. Concepţiile estetice greşite ale lui Schelling, Hegel, Friedrich Theodor Vischer, Fechner, Eduard von Hartmann. Concepţia despre artă a lui Goethe ca estetică viitorului. Misiunea cosmică a artistului.

Esteticienii fac distincţie între imaginea senzorială şi idee. Când există armonie între acestea două, se vorbeşte despre frumos. Când ideea apare mai mare, e admirat ceva sublim. Când percepţia devine mai puternică decât ideea, e resimţit ceva urât. Comicul e absent în această estetică. – A înfăţişa ideea e sarcina ştiinţei; arta are de-a face, după conţinut, cu senzorialul, iar după formă, cu ideea. Când realitatea e transformată conform cu raţiunea, arta înfăţişează o realitate mai înaltă. Iar realitatea transformată de către intelect în aşa fel încât rezultă o contradicţie din punctul de vedere al intelectului face să apară ceva comic. Cunoaşterea unei asemenea contradicţii şi corelaţii cu satira, ironia, prostia, umorul, frivolitatea şi melancolia.

La Goethe, Schiller, Jean Paul, noţiunile despre artă s-au născut din ea însăşi. Pentru Vischer, Carrière, Schasler, Lotze şi Zimmermann, arta era o problemă filosofică. Întrebarea fundamentală a lui Vischer: Cum realizează artistul divinul în materia senzorială? – Pentru Vischer, în natură, istorie şi artă se manifestă o fiinţă fundamentală situată deasupra omului. Pentru el, artistul e umplut de spirit divin, pe care îl întrupează în operele sale. – În 1898, artiştii nu cred că trebuie să întrupeze spiritul, ei vor să creeze lucruri ce corespund fanteziei lor. Linia religioasă care străbate în subteran expunerile lui Vischer nu mai e înţeleasă.

Tolstoi întreabă: Ce este arta? El trimite pentru început la forţa de muncă umană necesară pentru crearea unei opere de artă. Apoi el întreabă imediat care e scopul artei şi după aceea el întreabă care e contribuţia ei la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii. La esteticieni, el recunoaşte, cu privire la  frumos: ea este ceva existând în sine şi este o satisfacţie resimţită, care nu are drept scop nici un fel de avantaje personale. După Tolstoi, arta trebuie să stimuleze – prin perceperea sentimentelor semenilor noştri – convieţuirea dintre oameni. – Tolstoi uită originea artei: În artă, omul nu vrea o simplă contemplare, ci vrea să creeze ceva în plus faţă de ceea ce vine spre el din exterior. Îndreptăţirea artei trebuie căutată, în mod independent de efectele ei, într-o necesitate originară a naturii umane.

Se discută ce fel de adevăr se poate cere de la o operă artistică. Un spectator cere adevărul naturii. Purtătorul de cuvânt al artistului consideră că e adevărată nu aparenţa adevărată, ci aparenţa adevărului. (Distincţie între adevărul naturii şi adevărul artistic.) Lucruri adevărate în sensul naturii produc artiştii lipsiţi de fantezie. Asemenea opere artistice le sunt suficiente oamenilor lipsiţi de cultură estetică. Opera de artă desăvârşită este o operă a spiritului şi, prin aceasta, ea se situează deasupra naturii: ea vrea să fie savurată într-un mod mai înalt decât o operă a naturii.

II

Arta şi ştiinţa prezentate drept două figuri feminine. Legătura dansului cu simţul echilibrului şi cu Spiritele Mişcării; legătura mimicii cu simţul mişcării proprii şi cu Arhanghelii; legătura sculpturii cu simţul vieţii şi cu Spiritele Personalităţii; legătura arhitecturii cu Spiritele Formei; legătura picturii cu intuiţia şi cu Serafimii; legătura muzicii cu inspiraţia şi cu Heruvimii; legătura poeziei cu imaginaţia şi cu Spiritele Voinţei. Revitalizarea ştiinţei prin artă.

Două păcate originare în creaţia artistică: imitarea sensibilului şi redarea suprasensibilului. Limita afectivă de jos şi cea de sus în sfera de viaţă a artei. Cele două origini a tot ceea ce e artă: satisfacerea unei năzuinţe, reprimate în viaţa umană sănătoasă, după viziune, prin activitatea de modelare artistică (curentul expresionismului) şi recrearea proceselor din natura care se întinde în jurul omului (curentul impresionismului). Permanenta distrugere şi biruire a ceva inferior din natură prin ceva superior, explicată prin studierea naturii duale a formei umane şi prin încercarea modelării ei artistice în grupul statuar pentru clădirea din Dornach. Despre simţirea culorilor, aspecte coloristice şi aspecte figurale în pictură. Arta adevărată ca modelare a sensibilului în suprasensibil, a suprasensibilului în sensibil.

Raportul artei cu sensibilul şi cu suprasensibilul. Procesele sufleteşti ale activităţii de creaţie artistică, respectiv ale savurării operei de artă: viziunile ce se înalţă din suflet sunt modelate în formă artistică (curentul expresionismului) sau o viaţă ferecată prin vrajă în natură, care e în permanenţă ucisă de o viaţă superioară, este mântuită (curentul impresionismului). Simţul artistic pentru culori. Modelarea plastică a formei umane. Dubla îndoire a suprafeţei ca fenomen originar al vieţii interioare. Caracterul sensibil-suprasensibil al raportului dintre natura exterioară şi interiorul fiinţei umane. Metamorfozarea formei umane. Exemplu: Grupul statuar de la Dornach. Realizarea sensibil-suprasensibilului prin artă. Elementul sensibil-suprasensibil în concepţia despre artă a lui Goethe.

Înrudirea şi deosebirea dintre fantezia artistică şi conştienţa văzătoare. Diferitele domenii ale artei din punctul de vedere al văzătorului: În arhitectură şi sculptură, o trăire a conţinutului spiritual al lumii; în muzică, o simţire a propriei fiinţe în voinţă. Trăirea spirituală a culorilor în pictură. Enigma incarnatului. Întâlnirea dintre izvorul fanteziei artistice şi cel al cunoaşterii suprasensibile în pictură şi în vorbirea umană. În muzică, poezie, sculptură, arhitectură şi pictură – o trăire şi o modelare inconştientă a unor procese din organismul uman, o trăire conştientă a acestor procese în cazul clarvederii. Legătura necesară dintre activitatea artistică şi clarvedere şi fecundarea lor reciprocă.

Raportul dintre activitatea de creaţie artistică şi savurarea operelor de artă, pe de-o parte, şi perceperea clarvăzătoare a lumii spirituale. Trăirile clarvăzătorului în cadrul cunoaşterii suprasensibile ce răsare din simţire şi voinţă, în raport cu arhitectura, sculptura, pictura şi poezia. Raportul special al văzătorului cu pictura. Trăirea incarnatului ca o vibrare încoace şi încolo între pălire şi înroşire. Raportul dintre văzător şi vorbire, cufundarea sa în spiritul modelării vorbirii şi intrarea sa în domeniul forţelor plăsmuitoare ale vorbirii. Modelarea unor procese fiziologice inconştiente de către muzician, poet, arhitect, sculptor şi pictor. Cufundarea conştientă a văzătorului în aceste procese. Podul ce trebuie clădit în viitor între arta adevărată şi cunoaşterea suprasensibilă.

Relaţiile clarvederii moderne cu activitatea de creaţie artistică şi cu savurarea operelor de artă. Esenţa sculpturii, relaţia sa cu simţul echilibrului şi cu simţul mişcării. Artă şi critică de artă. Clarvedere şi poezie şi muzică. Procesele fiziologice aflate la baza activităţii de creaţie muzicală şi poetică. Organismul uman, o copie a Macrocosmosului. Văzătorul şi vorbirea. Perceperea celuilalt om drept clarvedere adevărată. Misterul incarnatului. Trăirea spirituală a culorilor şi a formelor. Relaţia specială a văzătorului cu pictura. Fecundarea reciprocă dintre activitatea văzătorului şi activitatea artistului.

Originea suprasensibilă a artei. Naturalismul în arta din epoca materialistă. Întrebarea referitoare la cauza reală a apariţiei diferitelor arte. Legătura artelor cu viaţa prenatală şi cu viaţa de după moarte. Trăirea culorilor între adormire şi trezire. Pictura ca revelare a lumii spirituale care îl înconjoară pe om în spaţiu. Arta euritmiei: manifestare vie a suprasensibilului, ca martoră a legăturii omului cu lumea suprasensibilă. Arta viitorului: o înfăţişare nemijlocită a suprasensibilului.

Căutările legate de întrebarea: Cum trebuie să vorbim despre arte. Conferinţa “Goethe, părinte al unei noi estetici” (1888) şi conferinţa “Esenţa artelor” (1909) ca două etape ale acestei căutări. Novalis şi Goethe ca doi poli pentru înţelegerea artelor poetic-muzicale şi a celor sculptural-arhitectural-picturale. Trăirea libertăţii umane în direcţia acestor poli diametral opuşi. Naşterea euritmiei între artele muzical-poetice şi cele sculptural-arhitecturale.