Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA ÎN MISIUNEA EI COSMICĂ

GA 276


PRIMA CONFERINŢĂ

Dornach, 27 mai 1923

Pornind de la diferite lucruri pe care le-am dezvoltat în ultima vreme în faţa dvs. [ Nota 1 ], aş vrea să fac astăzi încă o dată un fel de expunere cu privire la evoluţia omenirii din perioada creştină şi să atrag atenţia apoi asupra câtorva aspecte care vor rezulta cel mai bine tocmai ca urmare a consideraţiilor precedente.

Dacă aruncăm o privire asupra evoluţiei omenirii, va trebui să spunem că epocile a căror existenţă o presupunem în ştiinţa spirituală antroposofică, pentru a avea o privire asupra evoluţiei omenirii, s-au format întru totul din constituţia sufletească, în general, din constituţia umană care a existat în cadrul acestor epoci. Această constituţie umană are forme foarte deosebite în diferitele epoci. Numai că astăzi oamenii sunt prea puţin dispuşi să depăşească dispoziţia actuală a sufletului şi a omenirii şi este reconstituită o evoluţie a omenirii care arată ca şi cum în perioada istorică pe care o urmărim cu ajutorul documentelor, chiar dacă a avut loc o evoluţie a civilizaţiei, descrisă în documentele exterioare, constituţia sufletească ar fi fost, totuşi, în general, mereu aceeaşi. În realitate, această constituţie sufletească s-a schimbat, şi noi cunoaştem diferite momente istorice în care ea a trecut prin câte o schimbare clar observabilă în plan exterior.

Ultimul dintre aceste momente a fost numit adeseori momentul secolului al 15-lea al erei creştine. Cel imediat precedent a fost secolul al 8-lea î. Chr., şi aşa ne-am putea întoarce şi mai departe în trecut. În cercurile noastre s-a subliniat, de altfel, adeseori, cât de just este, propriu-zis, ca un istoric de artă cum a fost Herman Grimm [ Nota 2 ] să arate că întreaga înţelegere, întreaga înţelegere istorică a oamenilor din epoca prezentă se întoarce numai până în epoca romană. Atunci s-au înrădăcinat în suflete aceleaşi reprezentări, cel puţin aproximativ aceleaşi reprezentări care mai sunt considerate valabile încă şi astăzi, uneori chiar în mod nejust, ele fiind transmise de-a lungul generaţiilor, de exemplu, noţiunile juridice romane, care nu se mai potrivesc deloc cu viaţa noastră socială etc. Oricum, prin întreg felul în care omul prezentului se transpune în viaţa socială generală, el încă mai are o oarecare înţelegere pentru ceea ce se întinde până la vechea civilizaţie romană. Dar, dacă ne întoarcem până la vechii greci, se fac, ce-i drept, şi în acest caz, descrieri istorice exterioare, după modelul a ceea ce exista mai târziu, însă cu aceasta nu se pătrunde absolut deloc în fiinţa sufletească propriu-zisă a grecilor. Şi Herman Grimm are dreptate când spune: Figurile de oameni pe care le descrie de obicei istoria drept greci sunt, de fapt, aşa cum sunt descrise, nişte umbre. – Conştienţa obişnuită nu mai poate privi în intimitatea a ceea ce a trăit în suflete şi de aceea nu mai poate înţelege în mod just nici structura socială. Încă şi mai diferită de viaţa noastră sufletească este, apoi, viaţa sufletească a oamenilor din epoca egipto-chaldeeană, situată înainte de secolul al 8-lea precreştin, şi mai diferită este cea din epoca protopersană, aşa cum am numit-o în cartea mea Ştiinţa ocultă, şi cu totul diferită de ceea ce simţim noi, în viaţa noastră sufletească, de dimineaţa până seara, este apoi viaţa sufletească a epocii protohinduse, viaţa primei epoci care a urmat după marea catastrofă atlanteană.

Dar noi putem afla, cu ajutorul ştiinţei spirituale, ce deosebiri au existat în aceste epoci în ceea ce priveşte constituţia generală a oamenilor. Iar aici trebuie să spunem că a simţi în legătură cu omul cam aşa cum simţim noi astăzi este ceva care a venit spre noi, de fapt, de-abia din epoca a patra postatlanteană. Dacă se vorbeşte despre trup, suflet, spirit, despre eul din om, aşa cum se obişnuieşte astăzi, şi despre o legătură interioară a omului cu planeta Pământ, omenirea are acest lucru începând din epoca a patra postatlanteană. Dar viaţa a devenit abia treptat aşa. Am putea spune că ea a devenit atât de legată de Pământ, încât omul se simte pe sine numai în legătura lui cu Pământul, încât el se simte străin faţă de Cosmos, privind stelele, mişcările stelare, chiar şi norii, am putea spune, ca pe ceva situat în afara locului său pământesc de viaţă şi având doar o importanţă minoră pentru el. Întreaga simţire, ba chiar şi impulsurile de voinţă ale oamenilor care au trăit înainte de epoca greco-latină, erau, dacă îmi daţi voie să folosesc această expresie, elementar-cosmice. Nu era nevoie ca omul să aibă mai întâi o filosofie pentru a se simţi o parte a întregului Univers, înainte de toate a Universului vizibil. Omului îi era firesc, era ceva de la sine înţeles să se simtă nu numai un cetăţean al Pământului, ci şi o parte a Cosmosului întreg.

Mai ales în prima epocă, în epoca protohindusă, dacă ne întoarcem, aşadar, în mileniile 7-8 ale erei precreştine, constatăm că omul simţea cu totul altfel – cred că nu pot să spun “vorbea”, dar simţea cu totul altfel în legătură cu ceea ce noi numim astăzi eu. În general, în acea epocă, bineînţeles, oamenii nu îşi exprimau în acest fel sentimentele pe care le iscau în ei lucrurile, deoarece vorbirea umană nu se extinsese asupra lucrurilor în modul cunoscut astăzi, dar noi trebuie să facem în aşa fel încât lucrurile să intre în vorbirea noastră. Şi astfel, eu aş vrea să spun că un cetăţean al epocii protohinduse nu vorbea despre eu aşa cum vorbim noi astăzi, când spunem că eul este un fel de punct, care însumează trăirile sufleteşti, ci, în era prehindusă, atunci când se vorbea despre eu, se înţelegea de la sine că eul are puţin de-a face cu Pământul şi cu evenimentele sale. Când omul se simţea un eu, el nu se simţea deloc, propriu-zis, ca şi cum ar aparţine Pământului, el se simţea ca eu, în primă instanţă, în legătură cu cerul stelelor fixe. Despre cerul stelelor fixe avea sentimentul că el îi dă soliditatea eului, sentimentul că are un eu. Iar acest eu nu era simţit deloc drept un eu uman. Omul era om numai prin faptul că era îmbrăcat, pe Pământ, cu un corp fizic. Prin acest corp fizic, care era privit drept un fel de coajă sau cochilie a eului, omul era un cetăţean al Pământului. Dar eul era privit întotdeauna ca ceva străin în cadrul lumii pământeşti. Şi, dacă am vrea să creăm astăzi un nume pentru a desemna felul cum era privit eul, ar trebui să spunem: Odinioară, omul nu se simţea deloc un eu uman, ci un eu divin.

Omul şi-ar fi putut îndrepta privirile afară, spre toate rocile posibile, spre munţi, spre stânci, el ar fi putut privi tot ceea ce există, în rest, pe Pământ, spunând despre toate acestea că sunt, că există, dar el ar fi simţit, totodată, în aceste vremuri vechi, că, dacă ar fi numai această existenţă, care există pe Pământ sub formă de pietre, plante, râuri, munţi, stânci, atunci noi, oamenii, nu am putea avea un eu. Fiindcă tot ceea ce garantează existenţa acestor lucruri şi entităţi pământeşti n-ar putea să-i garanteze eului existenţa. Omul nu simţea în el un eu uman, ci un eu divin. Şi, pentru el, eul divin era o picătură din marea divinului. Dar când voia să vorbească despre eu – o spun cu rezervele exprimate înainte –, el simţea eul, în primă instanţă, drept o creaţie a cerului stelelor fixe. Cerul stelelor fixe era resimţit de el drept singurul lucru care posedă o asemenea existenţă. Datorită faptului că eul are o existenţă asemănătoare cu aceea a cerului stelelor fixe, şi numai de aceea, omul poate să spună despre sine: Eu sunt. Dacă eul ar vrea să spună: Eu sunt, numai după măsura existenţei unei pietre sau a lumii vegetale sau a munţilor şi stâncilor, atunci eul n-ar avea nici un drept să spună: Eu sunt. Numai datorită faptului că eul e de natură stelară el poate spune: Eu sunt. Pentru că existenţa pe care o au stelele trăieşte în eu, eul poate spune Eu sunt. Oamenii din această epocă străveche a omenirii vedeau cum acolo, afară, curg râurile, cum copacii se clatină sub vânt. Dar, dacă despre eul uman, care locuieşte în corpul fizic şi are în el impulsul mă duc încolo, mă duc dincolo, mă deplasez pe suprafaţa Pământului –, dacă despre acest eu, drept elementul activ din mişcare, s-ar putea spune doar că el pune capul în mişcare aşa cum putem spune: vântul pune în mişcare copacii, sau aşa cum despre orice alt lucru de pe Pământ, care poate fi în mişcare, se poate spune că se mişcă, atunci noi n-am avea nici un drept să atribuim eului un impuls de mişcare.

În cadrul misteriilor, maestrul le-ar fi vorbit discipolilor săi cam aşa: Puteţi vedea cum copacii se clatină, cum apele curg în râuri şi fluvii, dar de la valurile pe care le ridică marea eul n-ar putea învăţa niciodată să dezvolte acele impulsuri de mişcare pe care le dezvoltă omul atunci când îşi deplasează corpul în mişcare pe suprafaţa Pământului. Acest lucru, eul nu-l poate învăţa niciodată de la vreun lucru pământesc pus în mişcare. Eul poate învăţa aceasta numai pentru că el aparţine mişcărilor planetelor, mişcărilor stelare. Eul poate învăţa să se mişte numai de la Marte, de la Jupiter, de la Venus. Iar când eul se mişcă în mod voluntar pe suprafaţa Pământului, eul face un lucru care există prin faptul că ţine de lumea în mişcare, planetară, a stelelor. – Şi unui om din această epocă veche a istoriei omenirii i s-ar fi părut cu totul de neînţeles ca cineva să spună: Ia te uită, din creierul tău se înalţă gânduri. – Dacă ne transpunem astăzi în dispoziţia sufletească pe care am avut-o noi înşine, fiindcă noi suntem cei care am trecut prin vieţile din vechea epocă protohindusă, şi dacă ne punem apoi în faţă dispoziţia sufletească actuală, în care se crede că gândurile ies din creier, atunci omului vechi, care am fost noi înşine, îi apare absolut fără sens, cu totul fără sens ceea ce crede omul nou. Fiindcă omul vechi ştia că gândurile n-ar putea să iasă niciodată dintr-o masă cerebrală. El ştia că Soarele este acela care incită gândurile, şi că Luna este aceea care aduce iarăşi gândurile la tăcere. El atribuia interacţiunii dintre Soare şi Lună viaţa gândurilor din sine însuşi. Astfel, în prima epocă postatlanteană, în epoca protohindusă, eul divin era privit drept ceva care ţine de mişcările planetare, de interacţiunea dintre Soare şi Lună. Ceea ce are eul de la Pământ era privit aproximativ ca nişte evenimente ce trec pe lângă eul cosmic-divin, pe când esenţa eului era, pentru aceste vremuri vechi, de o natură cu totul cosmic-divină. 

A doua epocă a fost numită în cartea mea Ştiinţa ocultă epoca protopersană. Acum, percepţia eului cosmic nu mai era la fel de vie ca în epoca protohindusă. Această percepţie era deja estompată. Dar, în această epocă, omul trăia într-un mod intensiv ciclul anotimpurilor, despre care am vorbit adeseori aici în ultima vreme. Astăzi omul a devenit, propriu-zis, o râmă, aceasta este, bineînţeles, o imagine, el a devenit o râmă pentru că trăieşte mereu închis în sine, dar nici măcar o râmă, fiindcă aceasta iese din locuinţa ei pământească atunci când plouă, dar, nu-i aşa, astăzi omul trăieşte mereu închis în sine. Nu apare nimic deosebit pentru el, cel mult, nişte diferenţe abstracte de felul: Avem o senzaţie neplăcută când plouă şi n-am luat cu noi umbrela, ne orientăm iarna după zăpadă şi vara după căldura solară, ne ducem la ţară şi facem alte lucruri asemănătoare. – Aşadar, şi noi trăim ciclul anotimpurilor, dar într-un mod îngrozitor de palid. Noi nu-l mai trăim cu întreaga noastră fiinţă umană. Am trăit ciclul anotimpurilor cu întreaga noastră fiinţă umană în epoca protopersană. Atunci, când era perioada Crăciunului, omul simţea: Da, acum sufletul Pământului este unit cu Pământul, acum Pământul se îmbracă în pătura lui de zăpadă, – care pentru oamenii de astăzi nu mai este altceva decât apă îngheţată. Dar odinioară ea era veşmântul în care se îmbracă Pământul pentru a se izola de Cosmos, pentru a duce în Cosmos o viaţă individual-independentă, pentru că sufletul Pământului se unea intim cu Pământul în timpul lunilor de iarnă, în perioada pe care o desemnăm astăzi drept perioada Crăciunului. Oamenii simţeau, de asemenea: Da, acum sufletul Pământului este unit cu Pământul. – Omul trebuia să se îndrepte el însuşi cu viaţa lui sufletească spre ceea ce trăieşte în Pământ. Omul simţea, aş zice, sub pătura de zăpadă, sufletul Pământului unit cu Pământul. Pătura de zăpadă devenea pentru om transparentă din punct de vedere sufletesc. El simţea sub covorul de zăpadă spiritele elementare, care poartă forţa seminţelor de-a lungul iernii, până în primăvara următoare. Când venea apoi primăvara, el simţea cum Pământul îşi expiră, într-un anumit sens, sufletul, cum Pământul tinde să-şi deschidă sufletul spre Cosmos, şi făcea el însuşi, cu simţirea sa, acelaşi gest de deschidere pe care îl făcea Pământul faţă de Cosmos. El începea să ridice înspre Cosmos ceea ce dezvoltase pe parcursul iernii drept ataşament, drept ataşament al sufletului faţă de Pământ.

În această epocă, omul nu mai putea, bineînţeles, să-şi înalţe privirile, pur şi simplu, spre Cosmos, cum făcea în epoca precedentă, când îi era clar: când îmi înalţ privirile spre Cosmos, văd ceea ce dă eului meu existenţă şi mişcare şi gânduri. Dar apoi, el îşi înălţa privirile, presimţind, spre Cosmos şi îşi spunea: Ceea ce mă uneşte în timpul iernii cu Pământul mă îndeamnă acum să mă înalţ, presimţind, spre Cosmos. – El nu îşi mai ştia într-un mod la fel de intensiv ca înainte legătura cu Cosmosul, dar o simţea, într-un anumit fel, pe baza presimţirii. La fel cum în epoca protohindusă eul se simţea drept ceva cosmic, în epoca protopersană astralitatea din om se simţea drept ceva ce trăieşte împreună cu ciclul anotimpurilor. Omul trăia împreună cu ciclul anotimpurilor. Am putea spune că omul devenea foarte serios când vedea, în perioada iernii, pe cale sufletească, jos, pătura de zăpadă, el se umplea de o dispoziţie gravă; se cufunda în sine. El începea să facă atunci ceea ce am numi astăzi cercetări de conştiinţă. Şi el se deschidea cu o anumită bucurie Cosmosului, când se apropia primăvara. El se contopea, aş zice, într-o anumită stare de răpire, cu viaţa cosmică, nu cu aceeaşi claritate ca în epoca protohindusă, dar într-o anumită stare de răpire, simţindu-se bucuros, ieşit din corporalitatea umană, tocmai în miezul verii, în perioada pe care noi astăzi am numi-o a Sânzienelor. După cum în timpul iernii el se simţea unit cu spiritele înţelepte ale Pământului, în miezul verii el se simţea unit cu spiritele voioase, care, aş zice, dansează şi jubilează mereu în Cosmos, care zboară în jurul Pământului. Eu descriu doar felul cum simţeau oamenii .

Pe urmă, sufletul uman începea să simtă, când se apropia perioada noastră actuală a lunilor august, septembrie, că trebuie să se întoarcă iarăşi spre Pământ, dar că primise nişte forţe pe care şi le luase din Cosmos, în timpul extazului său de vară, nişte forţe care îi dau posibilitatea de a trăi într-un mod mai lăuntric-uman în timpul iernii. Oamenii trăiau cu adevărat, în acele vremuri vechi, cu întreaga lor fiinţă, viaţa ciclului anual, în aşa fel încât ei simţeau spiritualitatea ciclului anual ca pe propria lor problemă umană. Şi pe atunci ei simţeau că e important ca în anumite puncte cruciale din an să înveţe să simtă în mod intensiv împreună cu acest ciclu anual. În această perioadă au luat naştere impulsurile pentru crearea sărbătorilor propriu-zise. Mai târziu, oamenii nu au mai simţit caracterul sărbătoresc al anumitor perioade ale anului decât în mod mai mult sau mai puţin tradiţional. Unele s-au păstrat, de exemplu, sărbătorile solstiţiului de vară, care mai prezintă doar nişte urme ale trăirii împreună cu ciclul anotimpurilor. În vremurile vechi, această trăire împreună cu ciclul anotimpurilor era puternică, intensivă.

Dar de aceasta se lega şi o transformare totală în conştienţa cea mai lăuntrică a omului. În epoca protohindusă, oamenilor li s-ar fi părut destul de imposibil ca cineva să le vorbească despre popor. Astăzi, aşa ceva le pare paradoxal oamenilor, fiindcă ei nu-şi pot imagina că şi simţirea legată de noţiunea popor a apărut cândva. Bineînţeles, condiţiile vieţii de pe Pământ au făcut să fie necesar şi în epoca protohindusă ca oamenii care locuiau împreună pe un anumit teritoriu să aibă relaţii mai intense decât cu cei aflaţi mai departe, dar noţiunea de popor, sentimentul de a aparţine unui popor nu exista în epoca protohindusă. Pe atunci exista altceva. Exista un sentiment foarte viu al succesiunii generaţiilor. Fiul se simţea drept fiu al tatălui său, drept nepot al bunicului său, drept strănepot al străbunicului său. Lucrurile nu erau, în orice caz, aşa cum suntem nevoiţi să le descriem noi astăzi, cu noţiunile noastre uzuale, dar ele pot fi descrise astfel, fiindcă redăm, totuşi, adevărul lor. Dacă am privi în intimitatea modului de a gândi al acelor vremuri vechi, am constata că în cadrul familiei se veghea cu stricteţe să se poată indica, privind în trecut, cât de departe pot fi număraţi strămoşii, cine a fost bunicul, străbunicul, stră-străbunicul, cât de departe în trecut se putea număra, până la un strămoş, foarte, foarte îndepărtat. Omul se simţea o verigă în şirul generaţiilor. Şi, prin aceasta, el se simţea mult mai puţin în prezent decât va fi cazul mai târziu. El se simţea strâns unit cu şirul generaţiilor. Ceea ce s-a păstrat sub o formă caricaturală în principiul nobleţei, în sentimentul de a fi o verigă în şirul generaţiilor, după principiul descendenţei dintr-un neam de nobili, era în epoca protohindusă ceva de la sine înţeles pentru orice om, nu erau necesare cronici de familie. De aceea, era cu totul altfel în acele vremuri vechi, căci conştienţa umană însăşi indica printr-o clarvedere instinctivă o legătură cu şirul strămoşilor, prin faptul că omul nu-şi amintea, într-un anumit mod, numai propriile lui trăiri personale, ci îşi amintea, într-un mod aproape la fel de viu ca în cazul propriilor trăiri, de trăirile tatălui său, ale bunicului său. Aceste amintiri au luat din ce în ce mai mult un caracter de umbră, dar conştienţa umană avea o coeziune în cadrul şirului de generaţii înrudite prin legături de sânge. Prin urmare, faptul de a te simţi în şirul generaţiilor juca un rol important. Noţiunea de popor, sentimentul de a fi în sânul unui popor, s-a ivit paralel cu acesta, dar încet. În epoca protopersană, el încă nu era foarte bine conturat, ci s-a ivit treptat, în cursul timpului. Din momentul în care n-a mai existat conştienţa vie a faptului de a trăi în şirul generaţiilor, conştienţa s-a umplut de legătura cu poporul, aş zice, de legătura actuală cu poporul, pe când în acele vremuri foarte vechi esenţialul care era avut în vedere era legătura de sânge, de-a lungul timpului.

Noţiunea de popor şi-a dobândit importanţa sa plenară de-abia în a treia epocă postatlanteană, în epoca egipto-chaldeeană. Dar în epoca egipto-chaldeeană deja era paralizată, într-o oarecare măsură, conştienţa ciclului anual. În schimb, în această epocă, până în ultimul mileniu al erei precreştine, a existat, în orice caz, o conştienţă vie a faptului că lumea e guvernată de gânduri, că pretutindeni în lume trăiesc gânduri. Am arătat deja într-un alt context că acea concepţie pe care o avem noi astăzi, conform căreia gândurile iau naştere în noi înşine şi se extind asupra lucrurilor din exterior, i-ar fi părut unui om din epoca de atunci ca şi cum cineva care ar bea azi un pahar cu apă ar spune că limba lui produce apa. Se poate întâmpla ca cineva să-şi închipuie că limba lui produce apa, în realitate, el îşi ia apa din cantitatea totală de apă a Pământului, care e ceva unitar. Dar cineva foarte naiv ar putea crede, dacă n-ar vedea, de exemplu, legătura dintre cantitatea de apă din paharul lui şi cantitatea de apă de pe întreg Pământul, că apa ia naştere pe limba lui. În acelaşi fel ar fi obiectat oamenii din vechea epocă egipto-chaldeeană dacă cineva ar fi spus că gândurile iau naştere în cap. Ei ştiau că pretutindeni în lume trăiesc gânduri. Ceea ce scoate omul din marea de gânduri a lumii în acest vas al capului său e scos din marea de gânduri a lumii. În această epocă, omul nu mai vieţuia în eul divin lucrurile vizibile ale Cosmosului, şi nici ciclul anual în fiinţa sa astrală, dar el vieţuia împreună cu gândurile cosmice, cu Logosul, în corpul eteric. Un om al epocii egipto-chaldeene n-ar fi vorbit despre corpul fizic al omului aşa cum vorbim noi astăzi. Noi vorbim despre acest corp fizic ca despre ceva care este principalul la om. Omul epocii egipto-chaldeene simţea trupul în sensul că vedea în el numai rezultatul a ceea ce trăieşte ca gând în corpul eteric. O imagine a gândului uman, asta era pentru omul acestei epoci corpul fizic al omului. El nu-i atribuia importanţa pe care i-o atribuim noi astăzi. În cursul acestei perioade s-a conturat apoi din ce în ce mai mult, până la un anumit grad de claritate, tocmai noţiunea de popor. Aşa că noi putem spune: Omul a devenit din ce în ce mai mult un cetăţean al Pământului. – În cea de-a treia epocă postatlanteană, el a pierdut într-o măsură destul de mare legătura dintre lumea stelară şi eul său. Se mai calcula încă în astrologie această legătură, dar ea nu mai era contemplată în conştienţa elementară. Ciclul anual, care este important pentru corpul astral, nu mai era perceput în mod nemijlocit. Dar, oricum, mai era percepută gândirea Cosmosului. Omul ajunsese din ce în ce mai mult, ca să spunem aşa, să resimtă greutatea pământească drept fiinţa sa. Numai că el simţea gândul ca pe ceva atât de viu, încât încă nu credea că această fiinţă se epuizează o dată cu greutatea pământească.

Această atitudine a devenit valabilă de-abia în epoca de cultură greco-latină şi ea s-a dezvoltat din ce în ce mai mult şi mai mult în cursul acestei epoci. De-abia acum corpul fizic a devenit pentru om cel mai important. Totul îşi are, la vremea sa, fireşte, îndreptăţirea profundă şi noi vedem tocmai în cazul culturii greceşti această transpunere plenară, plină de prospeţime, în corpul fizic, o putem citi din fiecare produs al civilizaţiei greceşti. Aş zice că tocmai în cultura şi civilizaţia greacă se vede această transpunere a omului în corpul fizic. Cu adevărat, pentru vechii greci era un lucru pe care ei îl simţeau la fel ca un copil care se bucură de nişte haine noi, deoarece transpunerea în corpul fizic era de o prospeţime tinerească. Oamenii se transpuneau în corpul fizic. Când epoca greco-latină a mai înaintat şi când se formaseră poporul şi civilizaţia romană, oamenii nu mai simţeau prospeţimea transpunerii în corpul fizic, corpul fizic era resimţit deja mai mult, ei bine, cum să spun, ca şi cum cineva ar purta un veşmânt oficial şi ar şti că prin uniformă înseamnă ceva. Cam aşa era sentimentul care, bineînţeles, nu era exprimat în cuvinte în acest fel, dar zăcea în întregul mod de a simţi. Romanul îşi simţea corpul fizic drept veşmântul oficial pe care i-l hărăzise ordinea cosmică a lumii. Vechiul grec simţea bucuria nespusă că acum, după ce se născuse, poate să se îmbrace cu ceva, că îi fusese repartizat un asemenea corp fizic. Aceasta a dat artei greceşti, tragediei, epopeilor homerice, acel elan specific al descrierii şi înfăţişării naturii umane, în măsura în care această natură umană are legătură şi cu aspectul fizic exterior al omului. Pentru toate realităţile psihologice trebuie căutate cauzele interioare. Încercaţi o dată să vă transpuneţi în felul de bucurie ce radiază la Homer din descrierea lui Hector, a lui Ahile ş.a.m.d., încercaţi să vedeţi cum este descrisă aici înfăţişarea exterioară, cum se pune cel mai mare preţ pe descrierea înfăţişării exterioare. În cadrul civilizaţiei romane, acest elan s-a potolit, s-a aşezat. În general, civilizaţia romană este ceva unde, aş zice, toate se aşează, unde începe acel mod de a trăi pe care noi îl mai putem înţelege prin conştienţa noastră obişnuită. Fiindcă de-abia în această a patra epocă de cultură postatlanteană omul devine, propriu-zis, un cetăţean al Pământului. Şi ceea ce era înainte percepţie a eului, a corpului astral, a corpului eteric, se retrage undeva, în indefinit. Grecii mai au un sentiment viu al faptului că gândul trăieşte în lucruri. Am descris aceasta în cartea Enigmele filosofiei. Apoi, treptat, acest stadiu e depăşit. Se ajunge la credinţa că gândul ia naştere numai în om. Şi omul se uneşte din ce în ce mai mult, în acest fel, cu corpul său fizic.

În prezent, încă nu există sentimentul real care să spună cât de mult s-a schimbat situaţia în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, care există de-abia din secolul al 15-lea. Noi ne desprindem iarăşi din corpul nostru fizic, numai că nu observăm încă acest lucru. Noi încă fantazăm, s-ar putea spune, în legătură cu ceea ce simţea un grec faţă de forma umană. Dar sentimentul nostru e foarte vag. Când îl simţim, ca pe o umbră, pe Achille cel iute de picior, acest sentiment e vag. Noi simţim într-un mod mult prea vag că pentru ochiul grec aceasta era ceva care îi dădea o percepţie nemijlocită, instantanee, aş zice, a lui Achille, că Achille stătea în faţa lui în carne şi oase. Şi noi ne-am îndepărtat, în ceea ce priveşte întreaga artă, de pătrunderea corpului fizic cu suflet uman. Dacă grecul, în ultimele secole ale erei precreştine, simţea cum gândul cosmic dispare pentru el, cum gândul nu mai poate fi perceput decât dacă reflectezi înapoi, asupra omului, astăzi la oameni există o incertitudine totală în ceea ce priveşte gândul. Vedeţi dvs., unui grec din secolul al 6-lea î. Chr., să zicem, i s-ar fi părut îngrozitor de comic dacă cineva i-ar fi cerut să rezolve problema ştiinţifică a modului în care gândul are legătură cu creierul. El n-ar fi simţit deloc că poate exista o asemenea problemă, fiindcă ceea ce zace în această propoziţie i-ar fi părut un lucru absolut de la sine înţeles. El ar fi spus cam ceea ce am spune noi dacă am afirma: Iau ceasul în mână. Şi iată, mi se cere să fac speculaţii filosofice pentru a afla ce legătură există între ceas şi mâna mea. Eu cercetez carnea din care e făcută mâna mea, cercetez sticla şi metalul din care e făcut ceasul, pentru a ajunge la o înţelegere filosofică a cauzei care face ca mâna mea să fi luat ceasul şi să-l ţină. – Ei bine, dacă aş face aşa ceva, nu-i aşa, conştienţa actuală m-ar considera nebun. La fel de nebunească i s-ar fi părut vechiului grec încercarea de a explica, din natura gândului sau din natura creierului, faptul de la sine înţeles că entitatea umană percepe gândurile, apucă gândurile prin intermediul creierului, fiindcă avem acest lucru drept percepţie nemijlocită, la fel cum avem drept percepţie nemijlocită faptul că mâna ia ceasul şi nu se consideră că e necesar să se stabilească o legătură ştiinţifică între metalul din care e făcut ceasul şi carnea muşchilor. Problemele apar, în cursul timpului, în funcţie de felul cum sunt privite lucrurile. Pentru vechii greci era de la sine înţeles ceea ce noi numim astăzi legătura dintre gândire şi organism, într-o măsură la fel de mare ca şi legătura cu ceasul şi cu mâna, când iau ceasul în mână. Grecul nu speculează asupra acestui lucru, pentru el era ceva de la sine înţeles. El ştia cum trebuie să stabilească legătura între gânduri şi fiinţa sa umană. O ştia, o ştia în mod instinctiv.

Dacă eu aş pune acum întrebarea: Da, dar aici e doar o mână şi, de fapt, ceasul ar trebui să cadă jos, de ce se ţine oare acest ceas? Pentru vechiul grec ar fi fost o întrebare similară aceea pe care o punem noi astăzi: Ce face să apară gândurile în creier? Acest lucru a devenit pentru noi o întrebare pentru că noi nu mai ştim deloc în ce fel am desprins deja gândul. Noi suntem pe cale de a desprinde iarăşi gândurile de om şi nu ştim ce să credem despre gânduri, pentru că nu mai avem corpul fizic, suntem iarăşi pe cale de a ieşi din el. Aş vrea să mai folosesc şi o altă comparaţie. Omul nu are numai haine, ci acestea mai au şi buzunare, în acestea se poate vârî ceva. Ei bine, aşa era la vechii greci. Corpul uman era ceva în care se puteau vârî, aş zice, gânduri, sentimente, impulsuri de voinţă. Astăzi, noi nu ştim ce să facem cu gândurile, sentimentele şi impulsurile de voinţă din fiinţa umană. E ca şi cum am avea buzunare la hainele noastre, dar toate lucrurile ar cădea jos sau ca şi cum n-am şti ce să facem cu buzunarele şi am vrea să ducem lucrurile numai în mâini, deoarece nu suntem conştienţi de faptul că avem buzunare. Aşa că noi nu suntem conştienţi de natura organismului nostru, nu ştim ce să facem cu viaţa sufletească în raport cu organismul nostru, născocim ideile cele mai bizare cu privire la psihoparalelism ş.a.m.d. Dar pentru conştienţa unui vechi grec aceasta ar fi ca şi cum unui om care nu crede că are buzunare nu-i dă deloc prin minte să vâre ceva în aceste buzunare, că ele pentru asta sunt făcute. Dar eu vreau să spun toate acestea numai pentru a da de înţeles cum ne înstrăinăm noi iarăşi de corpul nostru fizic.

Acest lucru este întemeiat în evoluţia omenirii. Dacă ne îndreptăm încă o dată privirile spre epoca protohindusă, când omul privea în urmă la şirul generaţiilor până la un strămoş îndepărtat, ei bine, el nu simţea nevoia să caute zeii în altă parte în afara acestui şir al generaţiilor. El rămânea, deoarece pentru el omul însuşi era divin, el rămânea cu totul în cadrul evoluţiei umane, el căuta divinul în strămoşii săi. Evoluţia omenirii era aria în care căuta el divinul.

A venit apoi perioada al cărei punct de maximă înflorire a fost civilizaţia egipto-chaldeeană, când noţiunea de popor a ajuns pe o treaptă deosebit de înaltă. Acum divinul era văzut în diferiţii zei ai poporului, în ceea ce trăieşte împreună din punct de vedere spaţial, conform cu înrudirea de sânge.

Şi a venit pe urmă Antichitatea greacă, în care omul s-a simţit, aş zice, desdumnezeit, în care el a devenit un cetăţean al Pământului. De-abia acum a apărut necesitatea de a căuta zeii deasupra Pământului, de a înălţa privirile spre zei. Omul din vechime ştia de existenţa zeilor prin faptul că îşi îndrepta privirea spre stele. Grecul avea deja nevoie, pe lângă stele, de ceva al său, propriu, pentru a privi spre zei. Dar această nevoie devine din ce în ce mai mare în sânul omenirii. Omenirea trebuie să dezvolte din ce în ce mai mult şi mai mult capacitatea de a face abstracţie de fizic, de a face abstracţie de cerul înstelat fizic, de a face abstracţie de ciclul fizic al anului, de a face abstracţie de ceea ce simte omul când stă faţă în faţă cu obiectele, astăzi, când el nu mai poate vedea gândurile lipite de obiecte. Omul trebuie să-şi cucerească posibilitatea de a descoperi divin-spiritualul drept ceva situat deasupra şi în afara fizic-senzorialului, pentru a-l putea găsi de-abia pe urmă în fizic-senzorial.

A sublinia în mod energic acest lucru, tocmai în aceasta constă misiunea ştiinţei spirituale antroposofice. Şi, în felul acesta, ştiinţa spirituală antroposofică se dezvoltă din sânul întregii evoluţii a omenirii pe Pământ. Noi trebuie să avem mereu în vedere faptul că antroposofia nu este ceva care a fost adus în viaţa lumii printr-o voinţă arbitrară şi introdus în evoluţia omenirii ca un fel de program, că ea este ceva ce rezultă pentru epoca noastră din necesităţile interioare ale evoluţiei omenirii. Dacă în epoca noastră materialismul se poate impune, aceasta nu este decât o rămânere în urmă. Necesităţii reale a epocii îi corespunde tocmai faptul că – deoarece omul nu a devenit doar un cetăţean al Pământului, aşa cum a fost în Antichitatea greacă, ci chiar s-a înstrăinat din nou de calitatea de cetăţean al Pământului, aşadar, nu mai ştie ce are de făcut cu spiritual-sufletescul său în raport cu trupul – pentru om rezultă necesitatea de a privi spiritual-sufletescul în el însuşi, fără fizic. Prin faptul că, alături de această nevoie care trăieşte azi în mod real în străfundurile sufletului, există materialismul, el este o rămânere ahrimanică la ceea ce în Antichitatea greacă, şi în cea romană, mai era natural pentru om. Pe atunci puteai privi spre fizic, fiindcă în fizic se mai vedea spiritualul. Din cauza rămânerii pe loc, azi noi nu mai vedem în fizic spiritualul, ci luăm doar fizicul ca atare. Aceasta generează materialism. În evoluţia omenirii a apărut o tendinţă, dacă pot spune astfel, de adversitate faţă de evoluţia pe mai departe. Astăzi, omenirea încă se sfiieşte să formeze noţiuni noi, ea ar vrea să mai dezvolte în continuare vechile noţiuni. Noi trebuie să depăşim această adversitate faţă de evoluţia pe mai departe. Dacă vom trece la o atitudine prietenoasă faţă de evoluţia pe mai departe, ne vom cuceri, de asemenea, o relaţie absolut naturală faţă de ceva de felul dezvoltării spirituale antroposofice, dezvoltare care trece de la o nevoie perimată la nevoia cu adevărat actuală a omenirii, şi anume aceea de a se înălţa până la spiritual.    

Am vrut să cuceresc şi astăzi, iarăşi, un punct de vedere de pe care puteţi vedea că antroposofia rezultă ca o necesitate, pentru epoca noastră, în evoluţia omenirii.