Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA ÎN MISIUNEA EI COSMICĂ

GA 276


CONFERINŢA A DOUA

Dornach, 1 iunie 1923

Unul dintre rezultatele unei ştiinţe spirituale antroposofice just înţelese şi just integrate în civilizaţia epocii va fi acela că ea va fertiliza toate domeniile vieţii artistice. Tocmai în epoca noastră trebuie să se sublinieze în mod energic faptul că înclinaţiile umane către artă au regresat într-o foarte mare măsură. Ba poate că ne este îngăduit chiar să spunem că în cercurile antroposofice nu există întotdeauna o înţelegere deplină pentru faptul că noi ne străduim ca în cadrul mişcării antroposofice să se reverse într-o măsură cât mai largă elementul artistic. Aceasta are legătură, fireşte, cu slaba înclinaţie, amintită adineaori, a omenirii actuale pentru artă.

Se poate spune că cel din urmă care a simţit cu mare intensitate întreaga viaţă spirituală şi, în sânul acestei vieţi spirituale, arta, a fost Goethe şi că după el arta a fost privită din ce în ce mai mult drept ceva care nu ţine în mod necesar de viaţă, ci este un adaos la viaţă, ba, am putea spune, chiar un fel de lux. Nici o mirare dacă în aceste condiţii şi operele de artă iau în multe cazuri forma unor obiect de lux.

Dar tocmai vremurilor vechi, care, în felul descris de mine adineaori, aveau o legătură vie, prin resturile vechii clarvederi, cu lumea spirituală, le era proprie însuşirea de a căuta în artă ceva fără care nu poate exista o civilizaţie generală: Se poate ca unii, de pe poziţiile actuale, să simtă antipatie faţă de caracterul uneori rigid al formelor de artă orientale sau africane, dar nu acesta este esenţialul. În momentul de faţă, esenţialul nu este, pentru noi, felul cum ne raportăm la diferitele forme de artă, ci esenţialul trebuie să fie felul cum arta a fost introdusă, prin modul de a gândi şi simţi al oamenilor, în civilizaţia generală. Şi despre aceasta ne propunem să spunem astăzi câte ceva, ca bază pentru expunerile pe care le vom face acum şi în conferinţele următoare. Noi trebuie să vedem o anumită legătură între întregul caracter al vieţii spirituale actuale şi mentalitatea artistică pe care tocmai am caracterizat-o în câteva cuvinte.

Dacă avem tendinţa de a-l privi pe om, cum se face astăzi, numai şi numai drept produsul cel mai înalt al activităţii naturii, drept cea mai evoluată entitate a naturii, drept acea fiinţă care a apărut în şirul evolutiv al celorlalte fiinţe, într-un anumit moment din evoluţia Pământului, atunci falsificăm întreaga poziţie a omului faţă de lume, deoarece, în realitate, omul nu poate avea acea relaţie satisfăcută cu lumea exterioară, când el se dăruieşte impulsurilor elementare din sufletul său, relaţie pe care ar trebui să o aibă dacă ar fi adevărat că el este, într-un fel, doar punctul final al creaţiunii naturale. Dacă şirul animalelor s-ar fi dezvoltat în felul considerat astăzi în ştiinţă drept cel just, atunci omul, care n-ar putea fi nimic altceva decât acest cel mai înalt produs al activităţii naturii, ar trebui să fie perfect satisfăcut de locul său în Univers, în Cosmos. El n-ar trebui să aibă o năzuinţă specială de a crea ceva care să depăşească lumea naturală. Dacă vrem, de exemplu, să creăm ceva în domeniul artei, aşa cum au făcut grecii redându-l pe omul idealizat, atunci înseamnă că suntem nesatisfăcuţi, într-un anumit sens, cu ceea ce ne oferă natura. Fiindcă, altfel, dacă am fi satisfăcuţi, n-am introduce în natură nimic care să depăşească natura. Dacă am fi perfect satisfăcuţi din punct de vedere muzical de cântecul privighetorilor şi ciocârliilor, atunci n-am compune sonate şi simfonii, pentru că am simţi aşa ceva drept neadevărat, drept mincinos. Adevăratul, naturalul, ar trebui să se reducă atunci la cântecul privighetorilor şi ciocârliilor. Propriu-zis, concepţia actuală despre lume pretinde să fim satisfăcuţi cu imitarea a ceea ce există în natură, dacă vrem să creăm, totuşi, ceva, fiindcă, în momentul în care creăm ceva care depăşeşte natura, trebuie să simţim această creaţie care depăşeşte natura ca pe ceva mincinos, dacă nu presupunem că mai există şi o altă lume în afară de cea naturală. Oamenii ar trebui să înţeleagă bine acest lucru.

Dar oamenii nu trag din naturalism concluzia care se impune în domeniul artei. Fiindcă, ce ar rezulta, dacă s-ar trage această concluzie? Cel mult s-ar putea impune cerinţa de a se imita numai ceea ce există în natură. Ei bine, un grec sau chiar un om aparţinând unei civilizaţii mai vechi, un grec din epoca anterioară lui Eschil, să zicem, ar fi spus, dacă cineva ar fi vrut să-i înfăţişeze ceva ce doar imită natura: La ce bun să faci aşa ceva? La ce bun să pui nişte oameni să vorbească pe scenă aşa cum vorbesc în viaţă! Pentru asta nu trebuie decât să ieşi în stradă. De ce e nevoie să se prezinte aşa ceva pe scenă? Aşa ceva este cu totul inutil. Pe stradă putem vedea mult mai bine ceea ce spun oamenii în viaţa obişnuită. – Vechiul grec n-ar fi înţeles deloc ce rost ar avea să se imite, pur şi simplu, natura. Fiindcă, dacă nu iei parte la nici un fel de viaţă spirituală, nu ai aproape nici un impuls pentru vreun fel de activitate de modelare, care să depăşească realitatea pur naturală. Şi de unde să îl iei, dacă nu participi la nici un fel de viaţă spirituală? Atunci trebuie să iei, pur şi simplu, de la singura realitate pe care o recunoşti, adică de la natură. Toate epocile care au creat lucruri cu adevărat noi în artă s-au aflat întotdeauna, din direcţia sufletului uman, într-o legătură absolut precisă cu lumea spirituală. Şi, tot din această legătură a omului, în acord cu spiritul, cu lumea spirituală, s-a născut arta. Arta nu poate lua naştere niciodată din altceva decât din legătura omului cu lumea spirituală. Epocile care vor să fie numai naturaliste, dacă ar fi sincere din punct de vedere interior, ar trebui să devină absolut neartistice, adică filistine. Şi epoca noastră are predispoziţiile cele mai variate pentru filistinism.

Să luăm diferitele arte înseşi. Simplul naturalism, simplul filistinism naturalist aproape că nu va putea crea o artă arhitecturală artistică, dacă îmi daţi voie să folosesc acest pleonasm – astăzi arhitectura se îndepărtează adeseori foarte mult de artă, chiar dacă e numită artă –, căci, dacă oamenii nu simt nevoia de a se întâlni în anumite lăcaşuri unde este cultivat ceva spiritual şi de a construi nişte clădiri pentru asemenea lăcaşuri, atunci ei nu vor construi clădiri pentru impulsuri spirituale. Vor construi simple clădiri utilitariste. Şi ce vor spune oare despre aceste clădiri utilitariste? Ei bine, ei vor spune: Construim ca să ne protejăm, ca să-i protejăm pe oameni, ca să nu fim nevoiţi să trăim în aer liber, construim un înveliş pentru familie sau pentru oamenii individuali. – Tot mai mult va fi scoasă în evidenţă ideea de protejare a corporalului-natural, când se vorbeşte despre arhitectură de pe poziţia naturalismului. Chiar dacă, în general, poate, acest lucru nu e recunoscut întotdeauna, fiindcă oamenii se jenează să-l recunoască, în aspectele de amănunt el e recunoscut întotdeauna. Există astăzi numeroşi oameni care ţi-o iau în nume de rău dacă o casă destinată a fi locuită, ceva care este considerat că trebuie să fie doar util, e sacrificat unui principiu al frumosului, al artisticului. Astăzi se aude chiar, adeseori, afirmaţia că a construi în mod artistic e prea scump. Dar oamenii nu au gândit întotdeauna aşa, nu au gândit aşa mai ales în epocile în care ei simţeau în sufletul lor o legătură cu lumea spirituală. Fiindcă în aceste vremuri se simţea în privinţa omului şi a legăturii lui cu lumea spirituală, cam aşa: Eu mă aflu aici, în lume, dar, aşa cum stau eu aici cu această formă umană, care e locuită de suflet şi spirit, eu port în mine ceva care nu există în mediul pur natural. – Când ceea ce este spiritul şi sufletul părăseşte această formă corporală, atunci vedem cum se comportă mediul fizic faţă de această formă corporală fizică. Atunci, mediul fizic descompune această formă corporală, drept cadavru. De-abia atunci încep să acţioneze legile naturale, când omul a devenit un cadavru. Cât timp nu e un cadavru, cât timp trăieşte pe Pământul fizic, el sustrage, prin ceea ce a adus din lumea spirituală, prin sufletul şi spiritul uman, el sustrage acţiunii lumii fizice substanţele şi forţele care rămân apoi, ca rest, în cadavru.

Am spus-o adeseori, actul de a mânca nu e ceva atât de simplu cum ne imaginăm de obicei. Noi mâncăm, dar dacă hrana intră în organismul nostru, ea este un produs al activităţii naturii, substanţă naturală şi forţe naturale. Ele ne sunt foarte străine. Nu le putem tolera în organismul nostru. Le transformăm în cu totul altceva. Iar acele forţe şi legi prin care transformăm în cu totul altceva alimentele nu sunt legile mediului fizic pământesc, ci legile pe care noi le aducem aici, în lumea fizică pământească, dintr-o altă lume. Aşa gândeau oamenii cu privire la acest lucru, aşa gândeau ei cu privire la multe altele, în vremurile în care omul avea o legătură cu lumea spirituală. Astăzi, oamenii gândesc: Ei da, legile naturii acţionează în biftecul din farfurie, ele acţionează în biftecul de pe limbă, din stomac, din intestine, din sânge – mereu numai legi ale naturii! – Faptul că în întâmpinarea biftecului vin nişte legi spiritual-sufleteşti, pe care oamenii le-au adus aici, în această lume, dintr-o altă lume, şi că ele îl transformă în cu totul altceva, acest lucru nu există deloc în conştienţa unei civilizaţii pur naturaliste, atât de paradoxal sună, fiindcă, bineînţeles, oamenii cu mentalitate materialistă se jenează să-l exprime în acest fel grotesc. Dar, în realitate, ei trăiesc cu acest mod de a gândi. Şi acesta este transferat apoi şi asupra modului de a gândi despre artă, fiindcă, la urma urmelor – de ce construim noi astăzi case? Pentru a fi mai bine protejaţi când ne mâncăm biftecul! Ei bine – e doar un amănunt luat la întâmplare, bineînţeles, dar tot ceea ce este gândit în felul amintit tinde în această direcţie.

În schimb, în vremurile în care oamenii încă mai aveau o conştienţă vie a raportului dintre om şi Univers, ei proclamau pentru clădirile lor cele mai preţioase principiul protejării sufletului uman pe Pământ de mediul său pământesc. Dacă exprim aceasta în cuvinte actuale, sună paradoxal. În vremurile vechi, lucrurile nu erau exprimate în acelaşi fel ca astăzi. Exprimarea nu era abstractă în acelaşi sens. Lucrurile erau mai mult simţite, simţite în mod inconştient. Dar aceste sentimente, aceste sentimente inconştiente erau spirituale. Noi le îmbrăcăm astăzi în cuvinte clare. Totuşi, ele exprimă în mod absolut exact ceea ce trăia în suflete în vremurile mai vechi. Pe atunci, s-ar fi spus: După ce şi-a parcurs viaţa pământească, omul trebuie să-şi depună corpul fizic. Atunci, după ce a depus acest corp fizic, spiritual-sufletescul său trebuie să-şi găsească drumul de pe Pământ afară, spre Universul spiritual. – Vedeţi dvs., acesta era un sentiment important, care exista odinioară printre oameni: Cum se orientează sufletul, când nu mai e situat prin corpul său fizic în mediul pământesc? – Acum, el se află în sfera morţii, trebuie să găsească drumul înapoi de pe Pământ spre lumile spirituale. 

Astăzi, bineînţeles, oamenii nu-şi prea fac griji în legătură cu asemenea lucruri, dar au fost epoci în care aceasta a fost o grijă principală a omului: Cum găseşte sufletul calea înapoi, în lumile spirituale? Fiindcă, se spunea, acolo afară sunt pietre, acolo afară sunt plante, acolo afară sunt animale. Tot ceea ce putem avea de la pietre, de la plante, de la animale, dacă omul preia aşa ceva în el, e prelucrat de către corpul său fizic. Corpul său fizic posedă forţele spirituale prin care poate să învingă mineralul, când omul preia în sine, de exemplu, ceva sărat. El posedă forţele spiritual-sufleteşti prin care să învingă vegetalul pur, când consumă plante. El posedă forţele spiritual-sufleteşti prin care să transforme substanţa animală în ceva uman, când mănâncă ceva de provenienţă animală. Şi corpul fizic este mijlocitorul pentru ceea ce omului, care coboară din lumi spirituale, îi este absolut străin din cele ce sunt pe Pământ. Cu corpul fizic, omul poate să stea pe Pământ. Cu corpul fizic, omul poate exista printre minerale, plante şi animale. Dar, după ce corpul fizic a fost depus, sufletul stă parcă în pielea goală, el este aşa cum poate fi numai în lumea spirituală. Atunci sufletul, pentru că a depus corpul fizic, ar trebui să spună: Cum pot să răzbat prin impuritatea animalelor, ca să ies din regiunea pământească? Şi cum pot străbate, prin ceea ce prelucrează lumina în plante, prin ceea ce atrage, densifică lumina, cum pot ieşi din această sferă a lumii vegetale acum, când trebuie să mă duc spre întinderile luminii şi am fost deprins să trăiesc, pe Pământ, în lumina densificată de plante? Cum să ies din sfera mineralelor, care mă izbesc pretutindeni, ca suflet, acum, când eu nu le pot dizolva prin sevele trupului meu?

În vremurile vechi din evoluţia omenirii, acestea erau nişte griji religios-culturale. Pe atunci, oamenii cugetau la ceea ce au de făcut pentru suflete, mai ales pentru sufletele care le erau preţioase, pentru ca acestea să găsească liniile, suprafeţele, formele potrivite prin care să poată ajunge în lumea spirituală. Au fost create arcadele mausoleelor, monumentele mortuare, artele arhitecturale funerare, care, în primă instanţă, aveau, în esenţă, rostul de a înfăţişa ce trebuie să existe pentru suflet, astfel încât, după ce a fost dezbrăcat de corpul fizic, să nu se izbească de animale, plante, minerale, ci să găsească, de-a lungul liniilor arhitecturale, drumul înapoi în lumea spirituală. De aceea vedem cum în civilizaţiile vechi toate acestea se dezvoltă în mod caracteristic din cultul morţilor. Dacă vrem să înţelegem cum au fost create formele arhitectonice mai vechi, trebuie să încercăm pretutindeni să înţelegem cum îşi regăseşte sufletul drumul înapoi în lumea spirituală după ce a fost dezbrăcat de corp. Prin intermediul mineralelor, al plantelor, al animalelor, nu-l poate găsi. Dar, deoarece prin formele arhitecturale ce se boltesc deasupra lui – aşa se credea –, sufletul se află într-un anumit raport faţă de corpul fizic părăsit, el poate găsi acest drum, care îl scoate afară, în lumea spirituală. În acest sentiment zace unul dintre impulsurile fundamentale care au dus la apariţia vechilor forme arhitectonice. Ele au luat naştere din construcţiile funerare, în măsura în care formele arhitectonice erau forme artistice, nu simple forme utilitariste. Caracterul artistic al arhitecturii e strâns legat de cultul morţilor sau şi de faptul că, de exemplu, în Grecia antică, se înălţau temple închinate Athenei, lui Apollo. Fiindcă, exact aşa cum se considera despre sufletul uman că el nu se poate dezvolta dacă e nevoit să se dezvolte în raport cu natura exterioară din jur, minerale, plante, animale, tot aşa se credea că divin-spiritualul lui Apollo, Zeus, al Athenei nu se pot manifesta dacă ei sunt înconjuraţi de simpla natură, dacă nu li se creează din spiritualul omului formele prin care sufletescul să se poată dezvolta înspre Cosmos. Trebuie să studiem felul cum sufletul se raportează la Cosmos, şi atunci vom înţelege măsurile formei arhitecturale complicate din vechiul Orient. Totodată, aceste forme arhitectonice ale vechiului Orient sunt o dovadă vie a faptului că oamenii, din a căror fantezie s-au născut aceste forme arhitectonice, şi-au spus: În interiorul lui, omul nu este din lumea care îl înconjoară pe Pământ. El este dintr-o altă lume. De aceea, el are nevoie de nişte forme care să fie ale lui, în măsura în care el este dintr-o altă lume. – Pe baza simplului principiu naturalist nu poate fi înţeleasă nici o formă de artă istorică. Aşa că putem spune: Ce zace în formele arhitectonice? – Ei bine, să zicem că aici e desenat în mod schematic trupul uman, iar aici e sufletul uman. Sufletul uman vrea să se dezvolte în toate părţile. Felul cum vrea el să se dezvolte, făcând abstracţie de trup, felul cum vrea să-şi scoată fiinţa afară în Cosmos, devine formă arhitectonică.

Planşa 1
desen
plansa 1


[măreşte imaginea]

Suflete, dacă vrei să-ţi părăseşti corpul fizic, pentru a intra în legătură cu Cosmosul exterior, cum vrei să arăţi atunci? – Aceasta era întrebarea. Formele arhitectonice erau răspunsurile întrupate la această întrebare.

O, putem simţi, în cadrul evoluţiei omenirii, cum a acţionat de-a lungul vremurilor sentimentul amintit. În perioada abstracţiunilor, toate dobândesc o altă nuanţă. Dar noi nu dorim să chemăm înapoi epoci mai vechi, ci să le înţelegem. Dar vrem să înţelegem de ce, când ajungem în nişte locuri unde se mai păstrează nişte datini nu chiar atât de vechi, ne apropiem de biserică şi vedem de jur împrejurul ei morminte. Nu era posibil să aibă fiecare o criptă, dar biserica era cripta comună, pentru toţi. Şi biserica este răspunsul la întrebarea care se aşeza mai întâi în faţa sufletului: Cum aş vrea să mă dezvolt, în primă instanţă, pentru a putea să scap în mod just de trup, singurul care mă leagă de lumea fizică, de Pământ? – În forma de biserică avem, într-un anumit sens, dorinţa arzătoare a sufletului după forma sa, după ce el a părăsit trupul.

Unele elemente ale cultului, provenind din nişte vremuri mai vechi, pot fi înţelese numai dacă le înţelegem în legătură cu sentimentele, cu intuiţiile pe care omul le avea faţă de lumea spirituală. Trebuie să avem, într-adevăr, un sentiment care să ne spună ce au simţit odinioară cei care au construit iniţial biserica şi cimitirul de jur împrejurul ei. Trebuie să avem un anumit simţ pentru a înţelege că în acei oameni trăia sentimentul: Suflete dragi, care muriţi, plecând de la noi, ce fel de forme vreţi să vă construim, pentru ca, în timpul în care zburaţi în preajma corpului vostru, în timpul în care mai sunteţi aproape de corpul vostru, să aveţi deja formele pe care vreţi să le luaţi după moarte? – Iar răspunsul, care urma să fie pus o dată pentru întotdeauna în faţa sufletelor ce întreabă, era forma bisericii, arhitectura bisericii. Astfel că noi suntem trimişi spre unul dintre capetele vieţii pământeşti, când ajungem la aspectul artistic al arhitecturii. Toate acestea se metamorfozează, desigur. Ceea ce a luat naştere din cultul morţilor poate deveni forma cea mai înaltă de înflorire a vieţii, cum s-a şi întâmplat, cum s-a încercat cu Goetheanumul. Dar trebuie să înţelegem lucrurile, trebuie să înţelegem că, în general, arhitectura se dezvoltă din principiul părăsirii corpului fizic de către suflet, din principiul dilatării sufletului dincolo de limitele trupului, aşa cum se întâmplă în mod real în viaţa pământească, atunci când omul păşeşte prin poarta morţii.

Dacă privim spre cealaltă latură a vieţii, spre naştere, după intrarea omului în lumea fizică, aici va fi necesar, în orice caz, să vă spun un lucru la care dvs. sau, cel puţin, mulţi dintre dvs., vor zâmbi puţin interior, sau poate că nu vor zâmbi – şi atunci eu aş zice: Slavă Domnului. Totuşi, acesta este un adevăr. Vedeţi dvs., când sufletul soseşte pe Pământ, pentru a intra, dacă mă pot exprima astfel, în corpul său, el coboară din lumile spiritual-sufleteşti. În primă instanţă, în aceste lumi spiritual-sufleteşti nu există forme spaţiale. Sufletul cunoaşte formele spaţiale numai atunci când îşi părăseşte corpul, când ecourile spaţialităţii mai acţionează încă. Dar când sufletul coboară aici, pentru a locui în trup, el vine dintr-o lume în care nu sunt cunoscute nici un fel de forme spaţiale, în care sunt cunoscute, din lumea noastră fizică, intensităţi cromatice, calităţi cromatice, dar nu linii spaţiale, forme spaţiale. În lumea pe care v-am descris-o adeseori şi în care omul trăieşte între moarte şi o nouă naştere, el trăieşte într-o lume a luminii, culorilor şi sunetelor, impregnată de suflet şi de spirit, într-o lume a calităţilor, a intensităţilor, dar nu într-o lume a cantităţilor, a extinderilor în spaţiu. Şi el coboară aici, se cufundă în corpul său fizic, el simte – descriu acum senzaţia, aşa cum o avea omul în cadrul unor civilizaţii primitive, aproape uitate de istorie –, el simte că se cufundă în corpul său fizic. Prin corpul fizic, i se creează imediat o relaţie cu mediul înconjurător: Acum mă transpun în spaţiu. – Acest corp fizic este adaptat deja în întregime spaţiului: Acesta îmi e străin. În lumea spiritual-sufletească nu era aşa. Aici sunt încadrat dintr-o dată în trei dimensiuni. – Aceste trei dimensiuni nu au nici un sens înainte ca omul să coboare din lumea spiritual-sufletească în lumea fizică. Dar culorile, armoniile de culori, armoniile de sunete, melodiile, au bunul lor sens în lumea spirituală. În acele vremuri vechi în care mai erau simţite asemenea lucruri, omul simţea o nevoie adâncă de a nu purta în sine lucruri care, de fapt, îi erau străine. El îşi simţea, cel mult, capul, ca fiind dat din lumea spirituală. Fiindcă ceea ce îi fusese dat în vieţile pământeşti anterioare drept restul trupului – am spus aceasta adeseori – devenise acum cap. Restul trupului va deveni un cap de-abia în viaţa pământească următoare. Şi omul acelor vremuri vechi simţea că restul trupului e adaptat la forţa gravitaţiei, la forţele ce se rotesc în jurul Pământului. El simţea acest lucru ca şi cum ar fi fost înghesuit în spaţiu. Şi simţea despre ceea ce pătrunde în corpul său fizic din mediul înconjurător: cu acestea eu, ca om, care aduc jos ceva din lumile spirituale, nu mă potrivesc deloc. Trebuie să fac ceva ca să mă potrivesc cu ele.

Vedeţi dvs., şi atunci omul introducea în lumea fizică, din lumile spirituale, culorile veşmintelor sale. Dacă arhitectura ne conduce spre acel capăt al vieţii umane la care se află moartea, atunci arta vestimentaţiei, în sensul vremurilor vechi, când omul simţea bucurie, voioşie în faţa prospeţimii cromatice, în faţa aspectului artistic al veşmintelor sale şi avea înţelegere pentru ele, ne conduce spre capătul unde se află naşterea. În vechile veşminte trăia ceea ce oamenii introduceau din existenţa prepământească, din lumea spirituală, drept predilecţie pentru lucrurile colorate, pentru lucrurile ale căror culori se armonizează între ele. Şi nu e deloc de mirare dacă, în perioada în care perspectiva vieţii prenatale a fost înlăturată, artele vestimentaţiei au căzut în diletantism. Fiindcă, nu-i aşa, în hainele moderne dvs. nu simţiţi nicidecum că omul ar putea să vadă la sine cum a trăit în existenţa prepământească. Dar, dacă studiaţi nişte culturi primitive ajunse cu adevărat pe o treaptă înaltă de dezvoltare, cu bucuria lor faţă de coloritul vioi al veşmintelor, cu cromatismul adeseori caracteristic al veşmintelor, veţi vedea că aveţi, de fapt, în arta vestimentaţiei o artă importantă, îndreptăţită, prin care omul vrea să introducă existenţa prepământească în existenţa pământească, la fel cum prin arta arhitecturii ar vrea să aducă aici existenţa postpământească, existenţa în care el se smulge de sub puterea spaţiului, când mai are încă spaţiul, dar vrea să se desprindă de el şi exprimă acest lucru în forme arhitectonice. Dacă studiaţi nişte populaţii care îşi mai păstrează portul popular, mai puteţi găsi şi astăzi, văzând asemenea porturi populare, răspunsul la întrebarea: Cum s-au adunat aici un număr de suflete, pentru a exprima în veşmintele lor acest lucru, pe baza înrudirii în care s-au aflat în existenţa prepământească şi care i-a făcut să se unească în comunitatea unui popor? – Prin veşmintele lor, oamenii voiau să-şi creeze nişte amintiri ale înfăţişării pe care o aveau în cer. Astfel, dacă vreţi să găsiţi nişte veşminte cu sens, va trebui să vă întoarceţi adesea în vremuri mai vechi.

Dar, pe de altă parte, puteţi vedea că în epocile în care întreaga fiinţă a omului era în stăpânirea elementului artistic, indiferent că, sub influenţa unor condiţii speciale din sânul cărora provenea sau crescuse, un om devenea pictor sau altceva, aşadar, puteţi vedea că îşi avea sensul său adânc ceea ce a făcut Rafael când a pictat, de exemplu, o Maria Magdalena sau o Maria. Ele poartă veşminte cu totul diferite. Dar veţi constata că pe urmă Rafael păstrează veşmintele de Magdalena pentru toate Magdalenele sale şi, în esenţă, veşmintele de Maria pentru toate Mariile, pentru că el mai avea un sentiment viu, sau măcar o tradiţie vie, a faptului că noi exprimăm cu ajutorul veşmintelor spiritual-sufletescul pe care îl coborâm din cer pe Pământ. Prin aceasta îşi primeşte vestimentaţia sensul ei. Omul de astăzi va spune că ea primeşte un sens şi prin faptul că ne ţine de cald. Ei da, fireşte, acesta este sensul material, dar aşa nu iau naştere forme artistice. Formele artistice iau naştere întotdeauna prin legătura cu spiritualul. Omul trebuie să găsească din nou această legătură cu spiritualul, dacă vrea să înainteze până la artisticul real.

Prin faptul că antroposofia vrea să perceapă spiritualul în mod nemijlocit, ea poate avea, totodată, o influenţă fertilizatoare asupra artei. Fiindcă acele lucruri pe care suntem nevoiţi să le dezvăluim, drept marile mistere ale lumii şi ale vieţii, prin cercetare antroposofică, duc în cele din urmă de la sine la artă. Acest lucru trebuie văzut într-un mod spiritual just. Ceea ce în viaţa pământească anterioară nu a fost cap se transformă în raporturile sale de forţe, devine cap în viaţa pământească următoare. Şi se înţelege de la sine că pe urmă acesta se umple cu materie pământească. Am explicat adeseori că nu se poate ridica, bineînţeles, obiecţia prostească: dar corpul fizic a fost distrus cu totul, cum se poate ca de aici să se formeze un cap? Ei bine, nici celelalte obiecţii care sunt ridicate împotriva antroposofiei nu sunt, de regulă, mult mai inteligente. Obiecţia este, bineînţeles, foarte ieftină. Dar aici nu e vorba, în esenţă, de umplerea cu materie, ci de complexul de forţe care trece prin lumea spirituală.

Complexul de forţe care există în întregul nostru organism fizic, în organismul picioarelor ş.a.m.d., indiferent că forţele sunt verticale sau orizontale, că rămân împreună sau au tendinţe divergente, se rotunjeşte, devine complexul de forţe din care, în următoarea viaţă pământească, se va forma capul nostru. Dar aici conlucrează toate ierarhiile superioare, când are loc această transformare, metamorfozarea picioarelor, a labei piciorului etc., în cap uman. Aici colaborează toate spiritele cerului. Nu e de mirare dacă, în partea superioară, capul are acea formă prin care apare drept copie a imensităţii spaţiului ce se bolteşte rotund deasupra noastră, că în continuare apare drept copie a atmosferei ce înconjoară Pământul şi a forţelor atmosferice. Am putea spune că în partea superioară a capului avem copia fidelă a cerului, în partea mediană a capului avem deja adaptarea capului la piept, la ceea ce este adaptat la tot ceea ce se roteşte în jurul Pământului. În pieptul nostru avem nevoie de aerul care dă ocol Pământului, avem nevoie de lumina care dă ocol Pământului ş.a.m.d. Dar, după cum întreg organismul nostru nu se află în nici un fel de legătură a formei cu boltirea superioară a capului – ci numai într-o legătură a substanţelor –, tot astfel pieptul nostru se află într-o legătură cu formaţiunea nasului, cu tot ceea ce este partea mediană a capului.

desen

Iar dacă ajungem mai jos, la nivelul gurii, gura este deja în legătură cu cea de-a treia parte a organizării tripartite a omului, cu organismul digestiei, cu organismul hrănirii, cu organismul mişcării. Vedem cum ceea ce a străbătut cerurile, pentru a deveni pe Pământ, din formaţiunea lipsită de cap a trupului, un cap, încă mai este adaptat cerului în partea de sus, cu boltirea sa maiestuoasă, dar vedem cum deja în partea mediană se adaptează la ceea ce este omul datorită ambianţei Pământului, şi cum acest ceva e adaptat apoi la ceea ce este omul ca om pământesc datorită forţei gravitaţiei, datorită substanţelor pământeşti, în formaţiunea gurii.

Astfel că formaţiunea capului uman conţine, aş zice, dacă vrem să ne folosim de vechile expresii ale mitologiei europene, regiunile: Asgard, cetatea zeilor, în partea de sus. Midgard, regiunea de mijloc, adevărata patrie a omului pe Pământ. Ceea ce ţine de Pământ, Jotunheim, patria uriaşilor, a spiritelor pământeşti.

Planşa 2
Asgard

Midgard

Jotunheim
plansa 2

Nu ajungem să înţelegem în mod clar toate acestea dacă le privim doar cu ajutorul unor noţiuni abstracte, ci ele ne devin clare de-abia când reuşim să vedem capul uman în mod artistic, în legătura sa cu originea sa spirituală, numai când vedem în acest cap uman, într-un anumit sens, cerul, Pământul şi iadul, iadul nefiind, bineînţeles, reşedinţa prin excelenţă a diavolului, ci numai Jotunheim, patria uriaşilor. Şi atunci îl avem, din nou, în capul uman, pe omul întreg.

Am putea spune că privim în mod just acest cap uman dacă vedem în boltirea de sus a capului amintirea cea mai pură a încarnării pământeşti precedente a omului, dacă vedem în partea mediană, în partea inferioară a regiunii ochilor şi în regiunea nasului, în regiunea urechilor, amintirea deja estompată de atmosfera Pământului, iar în formaţiunea gurii – forma umană anterioară, supusă de Pământ, forma umană deja exilată pe Pământ. În forma frunţii sale, omul aduce cu sine, într-un anumit sens, ceea ce îi este transmis în virtutea karmei din viaţa sa pământească anterioară. În forma bărbiei, omul este supus deja de viaţa pământească a epocii prezente, el exprimă blândeţea sau încăpăţânarea vieţii lui actuale, prin forma deosebită a bărbiei sale. El nu ar avea o bărbie, dacă organizarea anterioară a restului organismului nu s-ar transforma în organizarea actuală a capului. Dar, în ceea ce priveşte forma gurii şi a bărbiei, suma impulsurilor pământeşti actuale este atât de mare, încât cele trecute sunt presărate în cele prezente, sunt înghesuite în cele prezente. De aceea, nimeni, dacă are o simţire artistică, nu va spune că omul e surprinzător prin fruntea sa deosebit de proeminentă. Cine are o capacitate de simţire artistică nu va spune acest lucru. El va fi atent întotdeauna la arcuirea frunţii, la suprafeţele mai plate ale frunţii, va deveni atent în special la faptul că arcuirea iese în afară sau se retrage înapoi. În ceea ce priveşte bărbia, va spune că ea este ascuţită, ieşită în faţă, trădând încăpăţânarea, sau că ea se dă înapoi cu blândeţe, că e teşită. Aici începem să înţelegem forma omului drept ceva creat din întreg Universul, şi nu numai din Universul actual – aici găsim prea puţin –, ci din Universul temporal, în ultimă instanţă, şi din cel extratemporal.

Constatăm că printr-o abordare antroposofică suntem împinşi, pur şi simplu, spre artă, că filistinismul cel neartistic nu mai este deloc compatibil cu o înţelegere adevărată, vie, a antroposofiei. De aceea e un asemenea chin, aş zice, pentru naturile neartistice, să se armonizeze cu antroposofia ca întreg. Ei ar voi, fireşte, foarte mult, să vadă în mod abstract în viaţa actuală împlinirea vieţilor pământeşti trecute, dar nu sunt în stare să se adâncească în mod real în formele care se revelează în mod nemijlocit artistic, ca forme transformate, privirii spirituale. Pentru aceasta trebuie, de asemenea, să ne formăm un simţ, dacă ne transpunem în antroposofia reală, vie.

Acesta a fost, aş zice, primul capitol pe care am vrut să-l ofer, pentru a arăta cum nespiritualitatea epocii noastre se vede pe cele mai diferite tărâmuri. Nespiritualitatea se vede, printre altele, din poziţia nespirituală faţă de artă. Şi, dacă omenirea vrea să se salveze din nespiritualitate, unul dintre aceşti factori va fi şi orientarea spre artă. Dacă e ca în artă să existe din nou viaţă adevărată: antroposofia este în măsură să conducă spre acest ţel.