Unul dintre rezultatele unei științe spirituale antroposofice just înțelese și just integrate în civilizația epocii va fi acela că ea va fertiliza toate domeniile vieții artistice. Tocmai în epoca noastră trebuie să se sublinieze în mod energic faptul că înclinațiile umane către artă au regresat într-o foarte mare măsură. Ba poate că ne este îngăduit chiar să spunem că în cercurile antroposofice nu există întotdeauna o înțelegere deplină pentru faptul că noi ne străduim ca în cadrul mișcării antroposofice să se reverse într-o măsură cât mai largă elementul artistic. Aceasta are legătură, firește, cu slaba înclinație, amintită adineaori, a omenirii actuale pentru artă.
Se poate spune că cel din urmă care a simțit cu mare intensitate întreaga viață spirituală și, în sânul acestei vieți spirituale, arta, a fost Goethe și că după el arta a fost privită din ce în ce mai mult drept ceva care nu ține în mod necesar de viață, ci este un adaos la viață, ba, am putea spune, chiar un fel de lux. Nici o mirare dacă în aceste condiții și operele de artă iau în multe cazuri forma unor obiect de lux.
Dar tocmai vremurilor vechi, care, în felul descris de mine adineaori, aveau o legătură vie, prin resturile vechii clarvederi, cu lumea spirituală, le era proprie însușirea de a căuta în artă ceva fără care nu poate exista o civilizație generală: Se poate ca unii, de pe pozițiile actuale, să simtă antipatie față de caracterul uneori rigid al formelor de artă orientale sau africane, dar nu acesta este esențialul. În momentul de față, esențialul nu este, pentru noi, felul cum ne raportăm la diferitele forme de artă, ci esențialul trebuie să fie felul cum arta a fost introdusă, prin modul de a gândi și simți al oamenilor, în civilizația generală. Și despre aceasta ne propunem să spunem astăzi câte ceva, ca bază pentru expunerile pe care le vom face acum și în conferințele următoare. Noi trebuie să vedem o anumită legătură între întregul caracter al vieții spirituale actuale și mentalitatea artistică pe care tocmai am caracterizat-o în câteva cuvinte.
Dacă avem tendința de a-l privi pe om, cum se face astăzi, numai și numai drept produsul cel mai înalt al activității naturii, drept cea mai evoluată entitate a naturii, drept acea ființă care a apărut în șirul evolutiv al celorlalte ființe, într-un anumit moment din evoluția Pământului, atunci falsificăm întreaga poziție a omului față de lume, deoarece, în realitate, omul nu poate avea acea relație satisfăcută cu lumea exterioară, când el se dăruiește impulsurilor elementare din sufletul său, relație pe care ar trebui să o aibă dacă ar fi adevărat că el este, într-un fel, doar punctul final al creațiunii naturale. Dacă șirul animalelor s-ar fi dezvoltat în felul considerat astăzi în știință drept cel just, atunci omul, care n-ar putea fi nimic altceva decât acest cel mai înalt produs al activității naturii, ar trebui să fie perfect satisfăcut de locul său în Univers, în Cosmos. El n-ar trebui să aibă o năzuință specială de a crea ceva care să depășească lumea naturală. Dacă vrem, de exemplu, să creăm ceva în domeniul artei, așa cum au făcut grecii redându-l pe omul idealizat, atunci înseamnă că suntem nesatisfăcuți, într-un anumit sens, cu ceea ce ne oferă natura. Fiindcă, altfel, dacă am fi satisfăcuți, n-am introduce în natură nimic care să depășească natura. Dacă am fi perfect satisfăcuți din punct de vedere muzical de cântecul privighetorilor și ciocârliilor, atunci n-am compune sonate și simfonii, pentru că am simți așa ceva drept neadevărat, drept mincinos. Adevăratul, naturalul, ar trebui să se reducă atunci la cântecul privighetorilor și ciocârliilor. Propriu-zis, concepția actuală despre lume pretinde să fim satisfăcuți cu imitarea a ceea ce există în natură, dacă vrem să creăm, totuși, ceva, fiindcă, în momentul în care creăm ceva care depășește natura, trebuie să simțim această creație care depășește natura ca pe ceva mincinos, dacă nu presupunem că mai există și o altă lume în afară de cea naturală. Oamenii ar trebui să înțeleagă bine acest lucru.
Dar oamenii nu trag din naturalism concluzia care se impune în domeniul artei. Fiindcă, ce ar rezulta, dacă s-ar trage această concluzie? Cel mult s-ar putea impune cerința de a se imita numai ceea ce există în natură. Ei bine, un grec sau chiar un om aparținând unei civilizații mai vechi, un grec din epoca anterioară lui Eschil, să zicem, ar fi spus, dacă cineva ar fi vrut să-i înfățișeze ceva ce doar imită natura: La ce bun să faci așa ceva? La ce bun să pui niște oameni să vorbească pe scenă așa cum vorbesc în viață! Pentru asta nu trebuie decât să ieși în stradă. De ce e nevoie să se prezinte așa ceva pe scenă? Așa ceva este cu totul inutil. Pe stradă putem vedea mult mai bine ceea ce spun oamenii în viața obișnuită. – Vechiul grec n-ar fi înțeles deloc ce rost ar avea să se imite, pur și simplu, natura. Fiindcă, dacă nu iei parte la nici un fel de viață spirituală, nu ai aproape nici un impuls pentru vreun fel de activitate de modelare, care să depășească realitatea pur naturală. Și de unde să îl iei, dacă nu participi la nici un fel de viață spirituală? Atunci trebuie să iei, pur și simplu, de la singura realitate pe care o recunoști, adică de la natură. Toate epocile care au creat lucruri cu adevărat noi în artă s-au aflat întotdeauna, din direcția sufletului uman, într-o legătură absolut precisă cu lumea spirituală. Și, tot din această legătură a omului, în acord cu spiritul, cu lumea spirituală, s-a născut arta. Arta nu poate lua naștere niciodată din altceva decât din legătura omului cu lumea spirituală. Epocile care vor să fie numai naturaliste, dacă ar fi sincere din punct de vedere interior, ar trebui să devină absolut neartistice, adică filistine. Și epoca noastră are predispozițiile cele mai variate pentru filistinism.
Să luăm diferitele arte înseși. Simplul naturalism, simplul filistinism naturalist aproape că nu va putea crea o artă arhitecturală artistică, dacă îmi dați voie să folosesc acest pleonasm – astăzi arhitectura se îndepărtează adeseori foarte mult de artă, chiar dacă e numită artă –, căci, dacă oamenii nu simt nevoia de a se întâlni în anumite lăcașuri unde este cultivat ceva spiritual și de a construi niște clădiri pentru asemenea lăcașuri, atunci ei nu vor construi clădiri pentru impulsuri spirituale. Vor construi simple clădiri utilitariste. Și ce vor spune oare despre aceste clădiri utilitariste? Ei bine, ei vor spune: Construim ca să ne protejăm, ca să-i protejăm pe oameni, ca să nu fim nevoiți să trăim în aer liber, construim un înveliș pentru familie sau pentru oamenii individuali. – Tot mai mult va fi scoasă în evidență ideea de protejare a corporalului-natural, când se vorbește despre arhitectură de pe poziția naturalismului. Chiar dacă, în general, poate, acest lucru nu e recunoscut întotdeauna, fiindcă oamenii se jenează să-l recunoască, în aspectele de amănunt el e recunoscut întotdeauna. Există astăzi numeroși oameni care ți-o iau în nume de rău dacă o casă destinată a fi locuită, ceva care este considerat că trebuie să fie doar util, e sacrificat unui principiu al frumosului, al artisticului. Astăzi se aude chiar, adeseori, afirmația că a construi în mod artistic e prea scump. Dar oamenii nu au gândit întotdeauna așa, nu au gândit așa mai ales în epocile în care ei simțeau în sufletul lor o legătură cu lumea spirituală. Fiindcă în aceste vremuri se simțea în privința omului și a legăturii lui cu lumea spirituală, cam așa: Eu mă aflu aici, în lume, dar, așa cum stau eu aici cu această formă umană, care e locuită de suflet și spirit, eu port în mine ceva care nu există în mediul pur natural. – Când ceea ce este spiritul și sufletul părăsește această formă corporală, atunci vedem cum se comportă mediul fizic față de această formă corporală fizică. Atunci, mediul fizic descompune această formă corporală, drept cadavru. De-abia atunci încep să acționeze legile naturale, când omul a devenit un cadavru. Cât timp nu e un cadavru, cât timp trăiește pe Pământul fizic, el sustrage, prin ceea ce a adus din lumea spirituală, prin sufletul și spiritul uman, el sustrage acțiunii lumii fizice substanțele și forțele care rămân apoi, ca rest, în cadavru.
Am spus-o adeseori, actul de a mânca nu e ceva atât de simplu cum ne imaginăm de obicei. Noi mâncăm, dar dacă hrana intră în organismul nostru, ea este un produs al activității naturii, substanță naturală și forțe naturale. Ele ne sunt foarte străine. Nu le putem tolera în organismul nostru. Le transformăm în cu totul altceva. Iar acele forțe și legi prin care transformăm în cu totul altceva alimentele nu sunt legile mediului fizic pământesc, ci legile pe care noi le aducem aici, în lumea fizică pământească, dintr-o altă lume. Așa gândeau oamenii cu privire la acest lucru, așa gândeau ei cu privire la multe altele, în vremurile în care omul avea o legătură cu lumea spirituală. Astăzi, oamenii gândesc: Ei da, legile naturii acționează în biftecul din farfurie, ele acționează în biftecul de pe limbă, din stomac, din intestine, din sânge – mereu numai legi ale naturii! – Faptul că în întâmpinarea biftecului vin niște legi spiritual-sufletești, pe care oamenii le-au adus aici, în această lume, dintr-o altă lume, și că ele îl transformă în cu totul altceva, acest lucru nu există deloc în conștiența unei civilizații pur naturaliste, atât de paradoxal sună, fiindcă, bineînțeles, oamenii cu mentalitate materialistă se jenează să-l exprime în acest fel grotesc. Dar, în realitate, ei trăiesc cu acest mod de a gândi. Și acesta este transferat apoi și asupra modului de a gândi despre artă, fiindcă, la urma urmelor – de ce construim noi astăzi case? Pentru a fi mai bine protejați când ne mâncăm biftecul! Ei bine – e doar un amănunt luat la întâmplare, bineînțeles, dar tot ceea ce este gândit în felul amintit tinde în această direcție.
În schimb, în vremurile în care oamenii încă mai aveau o conștiență vie a raportului dintre om și Univers, ei proclamau pentru clădirile lor cele mai prețioase principiul protejării sufletului uman pe Pământ de mediul său pământesc. Dacă exprim aceasta în cuvinte actuale, sună paradoxal. În vremurile vechi, lucrurile nu erau exprimate în același fel ca astăzi. Exprimarea nu era abstractă în același sens. Lucrurile erau mai mult simțite, simțite în mod inconștient. Dar aceste sentimente, aceste sentimente inconștiente erau spirituale. Noi le îmbrăcăm astăzi în cuvinte clare. Totuși, ele exprimă în mod absolut exact ceea ce trăia în suflete în vremurile mai vechi. Pe atunci, s-ar fi spus: După ce și-a parcurs viața pământească, omul trebuie să-și depună corpul fizic. Atunci, după ce a depus acest corp fizic, spiritual-sufletescul său trebuie să-și găsească drumul de pe Pământ afară, spre Universul spiritual. – Vedeți dvs., acesta era un sentiment important, care exista odinioară printre oameni: Cum se orientează sufletul, când nu mai e situat prin corpul său fizic în mediul pământesc? – Acum, el se află în sfera morții, trebuie să găsească drumul înapoi de pe Pământ spre lumile spirituale.
Astăzi, bineînțeles, oamenii nu-și prea fac griji în legătură cu asemenea lucruri, dar au fost epoci în care aceasta a fost o grijă principală a omului: Cum găsește sufletul calea înapoi, în lumile spirituale? Fiindcă, se spunea, acolo afară sunt pietre, acolo afară sunt plante, acolo afară sunt animale. Tot ceea ce putem avea de la pietre, de la plante, de la animale, dacă omul preia așa ceva în el, e prelucrat de către corpul său fizic. Corpul său fizic posedă forțele spirituale prin care poate să învingă mineralul, când omul preia în sine, de exemplu, ceva sărat. El posedă forțele spiritual-sufletești prin care să învingă vegetalul pur, când consumă plante. El posedă forțele spiritual-sufletești prin care să transforme substanța animală în ceva uman, când mănâncă ceva de proveniență animală. Și corpul fizic este mijlocitorul pentru ceea ce omului, care coboară din lumi spirituale, îi este absolut străin din cele ce sunt pe Pământ. Cu corpul fizic, omul poate să stea pe Pământ. Cu corpul fizic, omul poate exista printre minerale, plante și animale. Dar, după ce corpul fizic a fost depus, sufletul stă parcă în pielea goală, el este așa cum poate fi numai în lumea spirituală. Atunci sufletul, pentru că a depus corpul fizic, ar trebui să spună: Cum pot să răzbat prin impuritatea animalelor, ca să ies din regiunea pământească? Și cum pot străbate, prin ceea ce prelucrează lumina în plante, prin ceea ce atrage, densifică lumina, cum pot ieși din această sferă a lumii vegetale acum, când trebuie să mă duc spre întinderile luminii și am fost deprins să trăiesc, pe Pământ, în lumina densificată de plante? Cum să ies din sfera mineralelor, care mă izbesc pretutindeni, ca suflet, acum, când eu nu le pot dizolva prin sevele trupului meu?
În vremurile vechi din evoluția omenirii, acestea erau niște griji religios-culturale. Pe atunci, oamenii cugetau la ceea ce au de făcut pentru suflete, mai ales pentru sufletele care le erau prețioase, pentru ca acestea să găsească liniile, suprafețele, formele potrivite prin care să poată ajunge în lumea spirituală. Au fost create arcadele mausoleelor, monumentele mortuare, artele arhitecturale funerare, care, în primă instanță, aveau, în esență, rostul de a înfățișa ce trebuie să existe pentru suflet, astfel încât, după ce a fost dezbrăcat de corpul fizic, să nu se izbească de animale, plante, minerale, ci să găsească, de-a lungul liniilor arhitecturale, drumul înapoi în lumea spirituală. De aceea vedem cum în civilizațiile vechi toate acestea se dezvoltă în mod caracteristic din cultul morților. Dacă vrem să înțelegem cum au fost create formele arhitectonice mai vechi, trebuie să încercăm pretutindeni să înțelegem cum își regăsește sufletul drumul înapoi în lumea spirituală după ce a fost dezbrăcat de corp. Prin intermediul mineralelor, al plantelor, al animalelor, nu-l poate găsi. Dar, deoarece prin formele arhitecturale ce se boltesc deasupra lui – așa se credea –, sufletul se află într-un anumit raport față de corpul fizic părăsit, el poate găsi acest drum, care îl scoate afară, în lumea spirituală. În acest sentiment zace unul dintre impulsurile fundamentale care au dus la apariția vechilor forme arhitectonice. Ele au luat naștere din construcțiile funerare, în măsura în care formele arhitectonice erau forme artistice, nu simple forme utilitariste. Caracterul artistic al arhitecturii e strâns legat de cultul morților sau și de faptul că, de exemplu, în Grecia antică, se înălțau temple închinate Athenei, lui Apollo. Fiindcă, exact așa cum se considera despre sufletul uman că el nu se poate dezvolta dacă e nevoit să se dezvolte în raport cu natura exterioară din jur, minerale, plante, animale, tot așa se credea că divin-spiritualul lui Apollo, Zeus, al Athenei nu se pot manifesta dacă ei sunt înconjurați de simpla natură, dacă nu li se creează din spiritualul omului formele prin care sufletescul să se poată dezvolta înspre Cosmos. Trebuie să studiem felul cum sufletul se raportează la Cosmos, și atunci vom înțelege măsurile formei arhitecturale complicate din vechiul Orient. Totodată, aceste forme arhitectonice ale vechiului Orient sunt o dovadă vie a faptului că oamenii, din a căror fantezie s-au născut aceste forme arhitectonice, și-au spus: În interiorul lui, omul nu este din lumea care îl înconjoară pe Pământ. El este dintr-o altă lume. De aceea, el are nevoie de niște forme care să fie ale lui, în măsura în care el este dintr-o altă lume. – Pe baza simplului principiu naturalist nu poate fi înțeleasă nici o formă de artă istorică. Așa că putem spune: Ce zace în formele arhitectonice? – Ei bine, să zicem că aici e desenat în mod schematic trupul uman, iar aici e sufletul uman. Sufletul uman vrea să se dezvolte în toate părțile. Felul cum vrea el să se dezvolte, făcând abstracție de trup, felul cum vrea să-și scoată ființa afară în Cosmos, devine formă arhitectonică.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 1 |
Suflete, dacă vrei să-ți părăsești corpul fizic, pentru a intra în legătură cu Cosmosul exterior, cum vrei să arăți atunci? – Aceasta era întrebarea. Formele arhitectonice erau răspunsurile întrupate la această întrebare.
O, putem simți, în cadrul evoluției omenirii, cum a acționat de-a lungul vremurilor sentimentul amintit. În perioada abstracțiunilor, toate dobândesc o altă nuanță. Dar noi nu dorim să chemăm înapoi epoci mai vechi, ci să le înțelegem. Dar vrem să înțelegem de ce, când ajungem în niște locuri unde se mai păstrează niște datini nu chiar atât de vechi, ne apropiem de biserică și vedem de jur împrejurul ei morminte. Nu era posibil să aibă fiecare o criptă, dar biserica era cripta comună, pentru toți. Și biserica este răspunsul la întrebarea care se așeza mai întâi în fața sufletului: Cum aș vrea să mă dezvolt, în primă instanță, pentru a putea să scap în mod just de trup, singurul care mă leagă de lumea fizică, de Pământ? – În forma de biserică avem, într-un anumit sens, dorința arzătoare a sufletului după forma sa, după ce el a părăsit trupul.
Unele elemente ale cultului, provenind din niște vremuri mai vechi, pot fi înțelese numai dacă le înțelegem în legătură cu sentimentele, cu intuițiile pe care omul le avea față de lumea spirituală. Trebuie să avem, într-adevăr, un sentiment care să ne spună ce au simțit odinioară cei care au construit inițial biserica și cimitirul de jur împrejurul ei. Trebuie să avem un anumit simț pentru a înțelege că în acei oameni trăia sentimentul: Suflete dragi, care muriți, plecând de la noi, ce fel de forme vreți să vă construim, pentru ca, în timpul în care zburați în preajma corpului vostru, în timpul în care mai sunteți aproape de corpul vostru, să aveți deja formele pe care vreți să le luați după moarte? – Iar răspunsul, care urma să fie pus o dată pentru întotdeauna în fața sufletelor ce întreabă, era forma bisericii, arhitectura bisericii. Astfel că noi suntem trimiși spre unul dintre capetele vieții pământești, când ajungem la aspectul artistic al arhitecturii. Toate acestea se metamorfozează, desigur. Ceea ce a luat naștere din cultul morților poate deveni forma cea mai înaltă de înflorire a vieții, cum s-a și întâmplat, cum s-a încercat cu Goetheanumul. Dar trebuie să înțelegem lucrurile, trebuie să înțelegem că, în general, arhitectura se dezvoltă din principiul părăsirii corpului fizic de către suflet, din principiul dilatării sufletului dincolo de limitele trupului, așa cum se întâmplă în mod real în viața pământească, atunci când omul pășește prin poarta morții.
Dacă privim spre cealaltă latură a vieții, spre naștere, după intrarea omului în lumea fizică, aici va fi necesar, în orice caz, să vă spun un lucru la care dvs. sau, cel puțin, mulți dintre dvs., vor zâmbi puțin interior, sau poate că nu vor zâmbi – și atunci eu aș zice: Slavă Domnului. Totuși, acesta este un adevăr. Vedeți dvs., când sufletul sosește pe Pământ, pentru a intra, dacă mă pot exprima astfel, în corpul său, el coboară din lumile spiritual-sufletești. În primă instanță, în aceste lumi spiritual-sufletești nu există forme spațiale. Sufletul cunoaște formele spațiale numai atunci când își părăsește corpul, când ecourile spațialității mai acționează încă. Dar când sufletul coboară aici, pentru a locui în trup, el vine dintr-o lume în care nu sunt cunoscute nici un fel de forme spațiale, în care sunt cunoscute, din lumea noastră fizică, intensități cromatice, calități cromatice, dar nu linii spațiale, forme spațiale. În lumea pe care v-am descris-o adeseori și în care omul trăiește între moarte și o nouă naștere, el trăiește într-o lume a luminii, culorilor și sunetelor, impregnată de suflet și de spirit, într-o lume a calităților, a intensităților, dar nu într-o lume a cantităților, a extinderilor în spațiu. Și el coboară aici, se cufundă în corpul său fizic, el simte – descriu acum senzația, așa cum o avea omul în cadrul unor civilizații primitive, aproape uitate de istorie –, el simte că se cufundă în corpul său fizic. Prin corpul fizic, i se creează imediat o relație cu mediul înconjurător: Acum mă transpun în spațiu. – Acest corp fizic este adaptat deja în întregime spațiului: Acesta îmi e străin. În lumea spiritual-sufletească nu era așa. Aici sunt încadrat dintr-o dată în trei dimensiuni. – Aceste trei dimensiuni nu au nici un sens înainte ca omul să coboare din lumea spiritual-sufletească în lumea fizică. Dar culorile, armoniile de culori, armoniile de sunete, melodiile, au bunul lor sens în lumea spirituală. În acele vremuri vechi în care mai erau simțite asemenea lucruri, omul simțea o nevoie adâncă de a nu purta în sine lucruri care, de fapt, îi erau străine. El își simțea, cel mult, capul, ca fiind dat din lumea spirituală. Fiindcă ceea ce îi fusese dat în viețile pământești anterioare drept restul trupului – am spus aceasta adeseori – devenise acum cap. Restul trupului va deveni un cap de-abia în viața pământească următoare. Și omul acelor vremuri vechi simțea că restul trupului e adaptat la forța gravitației, la forțele ce se rotesc în jurul Pământului. El simțea acest lucru ca și cum ar fi fost înghesuit în spațiu. Și simțea despre ceea ce pătrunde în corpul său fizic din mediul înconjurător: cu acestea eu, ca om, care aduc jos ceva din lumile spirituale, nu mă potrivesc deloc. Trebuie să fac ceva ca să mă potrivesc cu ele.
Vedeți dvs., și atunci omul introducea în lumea fizică, din lumile spirituale, culorile veșmintelor sale. Dacă arhitectura ne conduce spre acel capăt al vieții umane la care se află moartea, atunci arta vestimentației, în sensul vremurilor vechi, când omul simțea bucurie, voioșie în fața prospețimii cromatice, în fața aspectului artistic al veșmintelor sale și avea înțelegere pentru ele, ne conduce spre capătul unde se află nașterea. În vechile veșminte trăia ceea ce oamenii introduceau din existența prepământească, din lumea spirituală, drept predilecție pentru lucrurile colorate, pentru lucrurile ale căror culori se armonizează între ele. Și nu e deloc de mirare dacă, în perioada în care perspectiva vieții prenatale a fost înlăturată, artele vestimentației au căzut în diletantism. Fiindcă, nu-i așa, în hainele moderne dvs. nu simțiți nicidecum că omul ar putea să vadă la sine cum a trăit în existența prepământească. Dar, dacă studiați niște culturi primitive ajunse cu adevărat pe o treaptă înaltă de dezvoltare, cu bucuria lor față de coloritul vioi al veșmintelor, cu cromatismul adeseori caracteristic al veșmintelor, veți vedea că aveți, de fapt, în arta vestimentației o artă importantă, îndreptățită, prin care omul vrea să introducă existența prepământească în existența pământească, la fel cum prin arta arhitecturii ar vrea să aducă aici existența postpământească, existența în care el se smulge de sub puterea spațiului, când mai are încă spațiul, dar vrea să se desprindă de el și exprimă acest lucru în forme arhitectonice. Dacă studiați niște populații care își mai păstrează portul popular, mai puteți găsi și astăzi, văzând asemenea porturi populare, răspunsul la întrebarea: Cum s-au adunat aici un număr de suflete, pentru a exprima în veșmintele lor acest lucru, pe baza înrudirii în care s-au aflat în existența prepământească și care i-a făcut să se unească în comunitatea unui popor? – Prin veșmintele lor, oamenii voiau să-și creeze niște amintiri ale înfățișării pe care o aveau în cer. Astfel, dacă vreți să găsiți niște veșminte cu sens, va trebui să vă întoarceți adesea în vremuri mai vechi.
Dar, pe de altă parte, puteți vedea că în epocile în care întreaga ființă a omului era în stăpânirea elementului artistic, indiferent că, sub influența unor condiții speciale din sânul cărora provenea sau crescuse, un om devenea pictor sau altceva, așadar, puteți vedea că își avea sensul său adânc ceea ce a făcut Rafael când a pictat, de exemplu, o Maria Magdalena sau o Maria. Ele poartă veșminte cu totul diferite. Dar veți constata că pe urmă Rafael păstrează veșmintele de Magdalena pentru toate Magdalenele sale și, în esență, veșmintele de Maria pentru toate Mariile, pentru că el mai avea un sentiment viu, sau măcar o tradiție vie, a faptului că noi exprimăm cu ajutorul veșmintelor spiritual-sufletescul pe care îl coborâm din cer pe Pământ. Prin aceasta își primește vestimentația sensul ei. Omul de astăzi va spune că ea primește un sens și prin faptul că ne ține de cald. Ei da, firește, acesta este sensul material, dar așa nu iau naștere forme artistice. Formele artistice iau naștere întotdeauna prin legătura cu spiritualul. Omul trebuie să găsească din nou această legătură cu spiritualul, dacă vrea să înainteze până la artisticul real.
Prin faptul că antroposofia vrea să perceapă spiritualul în mod nemijlocit, ea poate avea, totodată, o influență fertilizatoare asupra artei. Fiindcă acele lucruri pe care suntem nevoiți să le dezvăluim, drept marile mistere ale lumii și ale vieții, prin cercetare antroposofică, duc în cele din urmă de la sine la artă. Acest lucru trebuie văzut într-un mod spiritual just. Ceea ce în viața pământească anterioară nu a fost cap se transformă în raporturile sale de forțe, devine cap în viața pământească următoare. Și se înțelege de la sine că pe urmă acesta se umple cu materie pământească. Am explicat adeseori că nu se poate ridica, bineînțeles, obiecția prostească: dar corpul fizic a fost distrus cu totul, cum se poate ca de aici să se formeze un cap? Ei bine, nici celelalte obiecții care sunt ridicate împotriva antroposofiei nu sunt, de regulă, mult mai inteligente. Obiecția este, bineînțeles, foarte ieftină. Dar aici nu e vorba, în esență, de umplerea cu materie, ci de complexul de forțe care trece prin lumea spirituală.
Complexul de forțe care există în întregul nostru organism fizic, în organismul picioarelor ș.a.m.d., indiferent că forțele sunt verticale sau orizontale, că rămân împreună sau au tendințe divergente, se rotunjește, devine complexul de forțe din care, în următoarea viață pământească, se va forma capul nostru. Dar aici conlucrează toate ierarhiile superioare, când are loc această transformare, metamorfozarea picioarelor, a labei piciorului etc., în cap uman. Aici colaborează toate spiritele cerului. Nu e de mirare dacă, în partea superioară, capul are acea formă prin care apare drept copie a imensității spațiului ce se boltește rotund deasupra noastră, că în continuare apare drept copie a atmosferei ce înconjoară Pământul și a forțelor atmosferice. Am putea spune că în partea superioară a capului avem copia fidelă a cerului, în partea mediană a capului avem deja adaptarea capului la piept, la ceea ce este adaptat la tot ceea ce se rotește în jurul Pământului. În pieptul nostru avem nevoie de aerul care dă ocol Pământului, avem nevoie de lumina care dă ocol Pământului ș.a.m.d. Dar, după cum întreg organismul nostru nu se află în nici un fel de legătură a formei cu boltirea superioară a capului – ci numai într-o legătură a substanțelor –, tot astfel pieptul nostru se află într-o legătură cu formațiunea nasului, cu tot ceea ce este partea mediană a capului.
(Tabla 1)Iar dacă ajungem mai jos, la nivelul gurii, gura este deja în legătură cu cea de-a treia parte a organizării tripartite a omului, cu organismul digestiei, cu organismul hrănirii, cu organismul mișcării. Vedem cum ceea ce a străbătut cerurile, pentru a deveni pe Pământ, din formațiunea lipsită de cap a trupului, un cap, încă mai este adaptat cerului în partea de sus, cu boltirea sa maiestuoasă, dar vedem cum deja în partea mediană se adaptează la ceea ce este omul datorită ambianței Pământului, și cum acest ceva e adaptat apoi la ceea ce este omul ca om pământesc datorită forței gravitației, datorită substanțelor pământești, în formațiunea gurii.
Astfel că formațiunea capului uman conține, aș zice, dacă vrem să ne folosim de vechile expresii ale mitologiei europene, regiunile: Asgard, cetatea zeilor, în partea de sus. Midgard, regiunea de mijloc, adevărata patrie a omului pe Pământ. Ceea ce ține de Pământ, Jotunheim, patria uriașilor, a spiritelor pământești.
| Asgard Midgard Jotunheim |
 |
Tabla 2 |
Nu ajungem să înțelegem în mod clar toate acestea dacă le privim doar cu ajutorul unor noțiuni abstracte, ci ele ne devin clare de-abia când reușim să vedem capul uman în mod artistic, în legătura sa cu originea sa spirituală, numai când vedem în acest cap uman, într-un anumit sens, cerul, Pământul și iadul, iadul nefiind, bineînțeles, reședința prin excelență a diavolului, ci numai Jotunheim, patria uriașilor. Și atunci îl avem, din nou, în capul uman, pe omul întreg.
Am putea spune că privim în mod just acest cap uman dacă vedem în boltirea de sus a capului amintirea cea mai pură a încarnării pământești precedente a omului, dacă vedem în partea mediană, în partea inferioară a regiunii ochilor și în regiunea nasului, în regiunea urechilor, amintirea deja estompată de atmosfera Pământului, iar în formațiunea gurii – forma umană anterioară, supusă de Pământ, forma umană deja exilată pe Pământ. În forma frunții sale, omul aduce cu sine, într-un anumit sens, ceea ce îi este transmis în virtutea karmei din viața sa pământească anterioară. În forma bărbiei, omul este supus deja de viața pământească a epocii prezente, el exprimă blândețea sau încăpățânarea vieții lui actuale, prin forma deosebită a bărbiei sale. El nu ar avea o bărbie, dacă organizarea anterioară a restului organismului nu s-ar transforma în organizarea actuală a capului. Dar, în ceea ce privește forma gurii și a bărbiei, suma impulsurilor pământești actuale este atât de mare, încât cele trecute sunt presărate în cele prezente, sunt înghesuite în cele prezente. De aceea, nimeni, dacă are o simțire artistică, nu va spune că omul e surprinzător prin fruntea sa deosebit de proeminentă. Cine are o capacitate de simțire artistică nu va spune acest lucru. El va fi atent întotdeauna la arcuirea frunții, la suprafețele mai plate ale frunții, va deveni atent în special la faptul că arcuirea iese în afară sau se retrage înapoi. În ceea ce privește bărbia, va spune că ea este ascuțită, ieșită în față, trădând încăpățânarea, sau că ea se dă înapoi cu blândețe, că e teșită. Aici începem să înțelegem forma omului drept ceva creat din întreg Universul, și nu numai din Universul actual – aici găsim prea puțin –, ci din Universul temporal, în ultimă instanță, și din cel extratemporal.
Constatăm că printr-o abordare antroposofică suntem împinși, pur și simplu, spre artă, că filistinismul cel neartistic nu mai este deloc compatibil cu o înțelegere adevărată, vie, a antroposofiei. De aceea e un asemenea chin, aș zice, pentru naturile neartistice, să se armonizeze cu antroposofia ca întreg. Ei ar voi, firește, foarte mult, să vadă în mod abstract în viața actuală împlinirea vieților pământești trecute, dar nu sunt în stare să se adâncească în mod real în formele care se revelează în mod nemijlocit artistic, ca forme transformate, privirii spirituale. Pentru aceasta trebuie, de asemenea, să ne formăm un simț, dacă ne transpunem în antroposofia reală, vie.
Acesta a fost, aș zice, primul capitol pe care am vrut să-l ofer, pentru a arăta cum nespiritualitatea epocii noastre se vede pe cele mai diferite tărâmuri. Nespiritualitatea se vede, printre altele, din poziția nespirituală față de artă. Și, dacă omenirea vrea să se salveze din nespiritualitate, unul dintre acești factori va fi și orientarea spre artă. Dacă e ca în artă să existe din nou viață adevărată: antroposofia este în măsură să conducă spre acest țel.
