Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA ÎN MISIUNEA EI COSMICĂ

GA 276


CONFERINŢA A CINCEA

Dornach, 8 iunie 1923

Aş vrea să adaug astăzi câte ceva la consideraţiile despre artă pe care le-am făcut în conferinţele din săptămâna trecută. A fost necesar să subliniez adesea că evoluţia spirituală în ansamblu a omenirii a pornit de la ceva care era ştiinţă, artă şi religie în acelaşi timp. Astfel, dacă noi avem astăzi, în cadrul vieţii noastre spirituale, pe de o parte ştiinţă, pe de altă parte, artă, şi, pe de alta, religie, ne putem întoarce privirile în trecut, spre o vreme în care aceste trei elemente ale vieţii spirituale umane aveau o mamă comună. Se vede, probabil, în modul cel mai pregnant, cum era această mamă comună, dacă ne întoarcem la ceea ce era, în vremurile străvechi din evoluţia omenirii, în urmă, să zicem, cu patru-cinci milenii, poezia, mai bine zis, ceea ce noi desemnăm astăzi drept poezie. Dacă vrem să aflăm ce era poezia, nu la popoarele primitive, la care, în mod cu totul absurd, se caută astăzi această cultură originară, ci la popoarele civilizate din vremurile vechi, atunci trebuie să apelăm la ceea ce a devenit evoluţia spirituală a omenirii din aceste vremuri vechi datorită misteriilor.

Să studiem acele epoci în care oamenii căutau încă prea puţin pe Pământ ceea ce voiau să exprime drept conţinut al vieţii lor spirituale, în care ei îşi abăteau privirile de la Pământ, îndreptându-le spre Cosmos, când voiau să aibă un conţinut pentru nevoile cele mai adânci ale inimii lor. Să privim epocile în care, pe baza facultăţilor clarvăzătoare, priveau poziţia stelelor fixe, mişcarea planetelor, şi tot ceea ce există pe Pământ, ca pe un reflex a ceea ce are loc în ambianţa cosmică a Pământului. Trebuie să ne amintim numai [ Nota 12 ] că vechii egipteni măsurau ceea ce devenise Nilul pentru viaţa lor după apariţia lui Sirius, după ivirea unei anumite stele, că în ceea ce a făcut Nilul din viaţa lor ei vedeau rezultatul a ceea ce puteau scruta numai dacă îşi îndreptau privirile afară, în Cosmos, şi studiau o anumită poziţie a unei stele în raport cu o ală stea. Ceea ce avea de făcut o stea cu o altă stea se oglindea pentru ei pe Pământ în ceea ce era, de exemplu, activitatea Nilului. Este un exemplu printre multe altele, fiindcă aceasta era concepţia de odinioară, că pe Pământ se petrece numai ceea ce, în fiecare loc în parte, este o copie a ceea ce poate fi observat afară, în Cosmos, din tainele cerului înstelat. Dar nouă trebuie să ne fie clar, bineînţeles, că în acele vremuri vechi oamenii vedeau pe cer cu totul alte lucruri decât acelea care pot fi calculate sau aflate prin aşa-numita mecanică cerească sau prin chimia cerească. Dar astăzi ne va interesa îndeosebi cum se exprimau oamenii în mod poetic, ca să spunem aşa, în perioada în care primeau conţinutul spiritual în acest fel, pentru sufletul lor, pentru inima lor.

Cu acestea facem trimitere la o epocă în care alte arte în afară de arta poetică erau  mai puţin dezvoltate, pentru că omul era conştient, în acele vremuri vechi, de faptul că prin cuvânt, pe care îl creează din misterul cel mai lăuntric al organizării sale, el poate exprima ceva suprasensibil, astfel încât cuvântul poate deveni, aşadar, cea mai bună formă de exprimare pentru ceea ce apare în mod suprapământesc în constelaţii şi în mişcarea stelelor, mai bine decât dacă s-ar folosi, în artă, de un alt material care trebuie luat, în ultimă instanţă, direct din domeniul material al Pământului. Cuvântul provine din spiritualul omului, aşa se simţea în acele vremuri vechi. De aceea, el se acordă cel mai intens cu ceea ce, din depărtările cosmice, priveşte în jos, spre Pământ, se revelează în jos. Abia prin poezie, care în vremurile vechi nu era, pur şi simplu, un copil direct al fanteziei, ci al clarvederii spirituale, abia prin cuvânt, prin arta poeziei, a învăţat omul şi ceea ce, apoi, fusese turnat şi în celelalte arte. Dar elementul poeziei, care îşi găsea expresia prin cuvinte, era resimţit drept ceva pornind de la care îţi transpui sufletul într-o comuniune cu lumea extrapământească.

Această tanspunere a sufletului într-o comuniune cu lumea extrapământească, într-o comuniune cu stelele, era, în esenţă, dispoziţia poetică. Prin această comuniune sufletească, omul simţea că gândul, pe care încă nu-l despărţea de lucruri, ia în capul uman, în cupola asemănătoare firmamentului a părţii superioare a capului, o expresie în imagine, că reprezintă el însuşi un firmament spiritual, o cupolă cerească spirituală. Ceea ce simţea drept gând era simţit ca fiind transpus în întregul Cosmos. Gândurile separate erau exprimate prin felul cum se raportau stelele unele la altele, prin felul cum se mişcau stelele unele pe deasupra altora, trecând mai departe. În acele vremuri vechi, omul nu gândea doar prin forţa sa interioară proprie. Acest lucru l-a făcut de-abia omul liber din vremurile de mai târziu. În fiecare mişcare a gândurilor, omul simţea o imagine-ecou a mişcării unei stele, în fiecare figură de gând, în fiecare formă de gând, el simţea imaginea-ecou a unei constelaţii de pe cer. Când gândea, el se simţea transpus în spaţiul stelar. De aceea, oamenii nu simţeau ceea ce te îndrumă spre înţelepciune, în lumina solară din timpul zilei, care ne orbeşte faţă de ceea ce în lumea cosmică de afară este funcţia propriu-zisă de a da orientare şi direcţie gândurilor; se simţea, ce-i drept, că luminătorul propriu-zis este lumina solară, dar aşa cum este ea radiată de Lună în cadrul lumii stelelor. Omul îşi spunea, şi aceasta este întru totul înţelepciune misterială: În timpul zilei, noi vedem lumina cu ochiul fizic, dar în timpul nopţii nu vedem doar lumina solară, ci lumina solară e captată în cupa de argint a Lunii. Luna era cupa de argint care capta în ea, noaptea, lumina solară. Iar această lumină a Soarelui care era captată noaptea în cupa de argint a Lunii era băută drept băutură soma, aceasta era băutura sufletului. Spiritualizat cu această băutură soma, sufletul putea concepe acele gânduri care erau produsul, copia cerului presărat cu stele.

Aşa simţea omul, când se simţea ca gânditor, ca şi cum forţa gândirii sale nu ar fi în organismul său ce umblă pe suprafaţa Pământului, ci ca şi cum această forţă a gândirii ar fi acolo unde stelele se rotesc şi formează constelaţii. Omul se simţea, cu sufletul său, revărsat în lumea întreagă. Şi el nu ar fi căutat legi logice, când ar fi căutat uniri sau separări de gânduri, ci el ar fi căutat căile stelelor, imaginile stelelor pe firmamentul nocturn, dacă ar fi vrut să ştie cum se leagă gândurile, cum se separă gândurile. Pe cer căuta el legile şi imaginile pentru gândirea sa. 

Şi apoi, când privea spre simţirea sa, când devenea conştient de simţirea sa, nu era acea simţire abstractă de care vorbim noi astăzi, în epoca noastră abstractă, ci era acea simţire concretă care unea, cu ceea ce noi numim astăzi în mod abstract simţire, trăirea internă a respiraţiei, trăirea internă a circulaţiei sângelui, întreaga urzire dinamică din interiorul trupului uman. Omul simţea cum în unirea dintre circulaţia sângelui şi respiraţie în el trăieşte sufletescul. Dar nici aici omul nu se simţea doar pe Pământul fizic, aici el se simţea în spaţiul planetelor. El nu spunea că milioane de globule de sânge se rotesc în organismul uman, ci spunea că Mercur şi Marte se încrucişează cu Soarele şi cu Luna. El se simţea şi în simţirea sa revărsat în Univers. Numai că, atunci când se simţea în gândurile sale, el se simţea raportat mai mult la stelele fixe şi la imaginile lor, pe când în simţire el se simţea mai mult în sfera planetelor, a planetelor în mişcare. Numai cu voinţa sa se simţea omul pe Pământ. Prin faptul că simţea pământescul drept copie a cosmicului, el îşi spunea că atunci când forţele lui Jupiter, ale Lunii, ale lui Venus, ale Soarelui izbesc Pământul, pătrund solul pământesc, în elementul său solid, în cel lichid, în cel aeriform, din acest element solid, lichid, aeriform pătrund în om impulsurile de voinţă, exact la fel cum de la stelele fixe în om pătrund impulsurile gândurilor, iar de la mişcările planetelor impulsurile sentimentelor.

Când omul simţea în acest fel, el se mai putea transpune, printr-un asemenea sentiment, în acea vreme în care s-a născut arta originară a omenirii. Arta originară, ce este ea? Arta originară nu este altceva decât vorbirea umană însăşi. Acest lucru nu mai e simţit astăzi decât într-o măsură foarte mică, faptul că vorbirea este arta originară propriu-zisă, fiindcă vorbirea noastră e încătuşată de elementul material-pământesc. Vorbirea noastră nu mai prezintă ceea ce era odinioară, când oamenii se simţeau transpuşi în cercul zodiacal şi când în senzaţia imaginilor zodiacale îşi integrau cele douăsprezece consoane, iar în mişcarea planetelor  pe lângă stelele fixe, vocalele. Iar când nu voiau să exprime ceea ce trăiau pe Pământ, când prin vorbire voiau să exprime ce trăia sufletul care se simţea răpit de pe Pământ şi dus afară, în Cosmos, atunci vorbirea devenea ceea ce în vremea veche era arta poetică. Atunci, în om lua naştere prin vorbire copia a ceea ce el trăia în comuniune sufletească intimă cu Cosmosul spiritual. Din această trăire a comuniunii sufleteşti cu Cosmosul spiritual s-a născut, de fapt, întreaga poezie veche. Ultimele vestigii care ne-au mai rămas de la o asemenea poezie sunt ceea ce e conţinut, de exemplu, în Vede, ceea ce este conţinut într-o formă foarte abstractizată în Edda. Acestea sunt reproduceri a ceea ce s-a născut, dar într-o glorie mult mai mare, într-un sublim şi o majestate mult mai înalte, direct din procesul de formare a limbilor înseşi, în vremurile în care oamenii îşi puteau percepe propria viaţă sufletească în comuniune strânsă cu mişcarea şi trăirea cosmică.

Ce a rămas în arta literară a  prezentului din acele vremuri vechi? Poezia n-ar mai fi poezie – şi, în epoca noastră, multe creaţii poetice nu mai sunt creaţie poetică –, dacă nu i-ar rămâne, totuşi, ceva din acea viaţă comună a omului pământesc cu Cosmosul. Ceea ce i-a rămas este depăşirea sensului de proză al cuvântului, în ritm, în rimă, în imaginaţiune, în modelarea materialului de limbă, pe care trebuie să le căutăm întotdeauna în dosul sensului de proză al cuvântului. Fiindcă e creaţie poetică adevărată numai ceea ce nu constă din ceea ce e cuprins în cuvinte. Avem poezia, pe care o posedăm sub formă scrisă sau, mai bine, ca poezie recitată ori declamată, în textul său de proză. În textul de proză trebuie să-şi trimită influenţele ritmul sau tactul sau imaginaţiunea. Aici se face trimitere la ceva care nu e cuprins în textul de proză, la un fundal care trebuie presimţit, ghicit la fiecare creaţie poetică veritabilă, care nu poate fi înţeles, fiindcă înţelegem ceea ce zace în conţinutul de proză al cuvintelor. Şi astăzi încă, ceea ce face ca poezia să fie creaţie poetică e faptul că poezia are ceva care nu zace în cuvinte, pentru care, am spune, cuvintele sunt numai mijlocul care face ca poezia să aibă fundalul unei dispoziţii sufleteşti, un fundal care este, într-un anumit sens, un ecou al armoniei cosmice şi al melodiei cosmice şi al imaginaţiunii cosmice. La Homer mai putem presimţi ce însemna pentru el: Cântă, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. – Nu sufletul său cântă, ci în el cântă acel suflet care e în comuniune cu mişcările Cosmosului. În planete trăiesc muzele. Muza epică trăieşte într-una din planete. Homer se simte răpit şi dus spre această planetă: Cântă, o muză, răsună-mi, melos ceresc al planetei, spune ceea ce au săvârşit nişte oameni pe Pământ, Agamemnon, Achille, Odiseu, Idomeneu, Menelau, cântă-mi aşa cum aceste lucruri pot fi privite când privirea nu e îndreptată dintr-un punct de aici, de pe Pământ, ci atunci când privirea e îndreptată asupra lor dinspre lumea stelelor, când privirea e îndreptată asupra lor din afara Pământului. A crezut cineva vreodată în mod serios că acele imagini vaste, grandioase, care sunt schiţate în Iliada, au fost văzute din perspectiva broaştei? Nu, ele nu sunt schiţate nici măcar din perspectivă aeriană, ci dintr-o perspectivă stelară. De aceea, lucrurile povestite în Iliada din perspectiva stelelor nu pot fi povestite în sensul că aici nişte oameni au de rezolvat ceva cu alţi oameni, aici intervin zeii, aici apar mereu printre personajele acţiunii, în acelaşi timp, faptele zeilor. Aceasta nu e perspectiva broaştei, dinspre Pământ, aceasta e perspectiva stelară, dinspre cer, spre care voia să se avânte sufletul omului care crea poezie, dând de înţeles: Cântă, o, muză, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul!

Dar cu aceasta am spus, într-un mod foarte intensiv, că mijlocul pământesc de care omul se poate folosi pentru a face artă, în cazul nostru, artă poetică, nu este decât un mijloc, şi că elementul artistic propriu-zis constă în ceea ce poate fi presimţit în modul de tratare a mijlocului, pe un fundal spiritual, din lumi spirituale, dar spre care pot conduce, de asemenea, numai culorile şi sunetele şi forma. Dacă vrem să trezim din nou în omenire dispoziţia propriu-zis artistică, trebuie să ne transpunem puţin în acele vremuri vechi, în care dispoziţia de poet era dispoziţie cerească în sufletul uman. Şi atunci, dacă facem aceasta, vom primi o anumită impresie despre felul în care ne putem folosi de alte mijloace artistice, pentru a duce arta spre lumea spirituală, aşa cum trebuie ea dusă, dacă vrea să fie artă adevărată. Vedeţi dvs., simţirea noastră a devenit astăzi atât de grosolană, încât oamenii nu mai simt cum trebuie ceea ce odinioară, în nişte vremuri nu prea îndepărtate, făcea ca arta să fie artă.

Noi vedem în mediul nostru fizic imediat, o mamă cu un copil în braţe, care poartă în braţe un copil mic. O imagine extraordinar de înălţătoare, aici, pe Pământ, bineînţeles. Dar noi suntem obişnuiţi, când vedem mama cu copilul, să reţinem impresia nemijlocită a formei doar pentru un răstimp foarte scurt, pentru o clipă, să zicem. Când stăm în lumea fizică, noi suntem obişnuiţi ca în momentul următor mama să-şi ţină capul în altă atitudine decât în cel dinainte. Noi ne-am obişnuit ca, în braţele mamei, copilul să facă nişte mişcări oarecare, ne-am obişnuit ca în ceea ce avem în lumea fizică să se schimbe în fiecare clipă ceva. Noi ne îndreptăm privirile spre Madonna Sixtină a lui Rafael. Privim mama şi copilul. O privim acum, o privim peste un ceas, o privim peste un an – nimic nu s-a schimbat. A fost fixată pe pânză clipa, nu se mişcă nici copilul, nu se mişcă nici mama. Ceea ce suntem noi obişnuiţi să reţinem o clipă în lumea pământească pare, dar numai pare, să fi încremenit în clipă. Noi nu mai simţim astăzi ceea ce a simţit Rafael în mod absolut sigur: Oare am voie să fac acest lucru? Am voie să ţin în loc o singură clipă, cu pensula mea? Nu este aceasta o minciună în lume, a ţine pe loc o singură clipă? Oare am voie să fiu atât de neadevărat încât să creez impresia că după o zi mama mai ţine copilul exact la fel cum îl ţinea în ziua precedentă? Am voie să mă aştept de la cineva ca el să lase să-i fie pusă în faţă această clipă un timp mai îndelungat? – Omului din epoca prezentă i se pare paradoxală, poate absurdă, această întrebare. Rafael a simţit-o, în mod absolut sigur. Ce a luat naştere în Rafael faţă de acest sentiment? În Rafael a luat naştere faţă de acest sentiment o îndatorire artistică: Ceea ce tu păcătuieşti împotriva realităţii, trebuie să ispăşeşti pe cale spirituală. Tu trebuie să înalţi, din timp şi spaţiu, ceea ce conţine clipa. Tu trebuie să conferi acestei clipe veşnicie. Tu trebuie, prin ceea ce pictezi pe pânză, să laşi să se presimtă ceva care nici nu poate fi pe pânză.

Vedeţi dvs., acesta e lucrul care este numit astăzi în mod abstract modul idealist de a picta al lui Rafael. Acest mod idealist de a picta al lui Rafael este justificarea sa pentru faptul că el fixează pe pânză o clipă. Ceea ce realizează el prin adâncimea culorilor, prin armonia cromatică, s-a realizat datorită faptului că din capul locului pe suprafaţa de pictat este exclusă cea de-a treia dimensiune a spaţiului, dar ea este spiritualizată. Aşa că el a înălţat în spiritual, prin modul de a aşterne culorile, ceea ce de obicei omul vede în mod materialist, în cea de-a treia dimensiune. Prin urmare, ceea ce nu este pe suprafaţă, ceea ce se află în dosul suprafeţei, prin culoarea albastră, ceea ce se află în faţa pânzei, prin culoarea roşie, ceea ce iese afară din pânză în mod spiritual, în timp ce de obicei în lume iese în evidenţă pe cale materială cea de-a treia dimensiune – aceasta dă clipei veşnicie. Şi clipei trebuie să i se dea veşnicie. Veşnicul trebuie să lucreze din artă, altfel arta nu e artă. Am cunoscut în viaţa mea oameni care l-au urât pe Rafael, şi anume artişti care l-au urât pe Rafael. De ce? Pentru că ei nu puteau înţelege deloc acest lucru, pentru că voiau să rămână la imitarea nemijlocită a ceea ce oferă clipa, dar în clipa următoare nu mai este. Am cunoscut un asemenea om care îl ura pe Rafael, un pictor care vedea cel mai mare progres în faptul că, aşa cum spunea el, e primul care a îndrăznit să picteze la nuduri toate părţile trupului uman acoperite cu păr, ca nu cumva să păcătuiască cu ceva împotriva naturii. Putem înţelege că un om care vede în aceasta cel mai mare progres a putut ajunge să-l urască pe Rafael. Dar acest lucru dovedeşte în ce măsură e părăsită epoca noastră, în artă, de elementul propriu-zis purtător de spirit, de acel element purtător de spirit care ştie, de exemplu, în pictură, de ce trebuie să considerăm că suprafaţa este baza, prima bază în pictură. Şi perspectiva spaţială trebuie înţeleasă. A fost necesar ca în epoca noastră, dăruită cu libertate, în cea de-a cinchea epocă postatlanteană, să fie înţeleasă perspectiva spaţială, care vrea, de fapt, să transpună pe suprafaţă elementul sculptural, nu pe cel pictural. Dar reală este perspectiva culorilor, care nu învinge cea de-a treia dimensiune prin scurtări şi altele asemenea şi prin puncte la distanţă, ci o învinge prin raportul spiritual-sufletesc dintre albastru şi roşu sau dintre albastru şi galben. Perspectiva bazată pe culori, care învinge spaţiul pe cale spirituală, trebuie să fie cu adevărat cucerită în pictură. Prin asemenea lucruri, ajungem, din nou, pe tărâmul artei, la ceea ce a fost arta cândva, la ceva care apropia omenirea în mod nemijlocit de lumile spirituale.

Odinioară, când oamenii simţeau aşa, ei puteau simţi acea armonie dintre ştiinţă, religie şi artă. Omenirea trebuie să aibă din nou acest sentiment. A existat în mod real ceva din ecoul acestui sentiment în fiinţa lui Goethe. Şi mare la Goethe a fost tocmai faptul că în el a existat ceva din ecoul acestui sentiment. Omenirea, în libertatea ei, a trebuit să trăiască separat cei trei copii: ştiinţa, arta şi religia. Dar, prin aceasta, ea a pierdut profunzimea fiecăruia, în special viaţa în comuniune cu Cosmosul. Nu e nevoie decât să privim relaţia actuală dintre artă şi ştiinţă, dintre poezie şi ştiinţă, in extremis. Veţi spune, poate, că nu e necesar să merg chiar aşa, la extrem, ca să vă înfăţişez relaţia actuală, proasta legătură de înrudire, ca să spun aşa, dintre poezie, aşadar, dintre artă şi ştiinţă. Dar în aceste forme radicale extreme ni se arată întreaga legătură proastă de înrudire.  

Vedeţi dvs., a existat cândva într-un oraş o adunare a naturaliştilor. La această adunare a cercetătorilor în ştiinţe naturale, oamenii au vorbit foarte serios despre marile probleme materialiste ale ştiinţei. Dvs. ştiţi, desigur, cu ce seriozitate colosală se vorbeşte la aceste adunări despre problemele ştiinţifice, cu o asemenea seriozitate încât omul o simte, de obicei, atât de mare, încât n-o poate atinge deloc cu personalitatea sa, încât nu îndrăzneşte deloc să se apropie de această seriozitate cu personalitatea sa nemijlocită. De aceea, el pune în faţa sa un pupitru; pe acesta îşi pune manuscrisul şi pe urmă citeşte sau, dacă e vorba de o adunare, participanţii îşi citesc unii altora, pe rând, această ştiinţă serioasă. Elementul personal nu devine obiectiv. Seriozitatea acţionează atât de puternic, încât omul o aruncă afară din personalitatea sa şi o pune pe pupitru, cu o seriozitate colosală. Şi această seriozitate se vede pe toate chipurile, în asemenea adunări. Numai că, în orice caz, chipurile îţi par ca nişte imagini de oglindă ale pupitrelor, dar ele sunt extrem de serioase. Ei bine, cu ocazia acestei adunări a naturaliştilor despre care vorbesc, cineva, nu mai ştiu cine, probabil secretarul societăţii, s-a adresat şi unui colegiu de poeţi din epoca respectivă. Lor li s-a dat sarcina de a crea, pe baza artei lor poetice, poeziile care urmau să fie intercalate în timpul mesei festive a acestei adunări a naturaliştilor, între diferitele feluri de mâncare. Ei bine, domnii, poate că erau şi doamne printre ei, plecaseră de la adunarea lor serioasă de naturalişti şi mai târziu, între felurile de mâncare, a fost prezentată şi întreaga poveste, numai poezii batjocoritoare ale unei ştiinţe împotriva alteia! Vedeţi dvs., aceasta a fost proasta legătură de rudenie dintre ştiinţă şi artă. Domnii au studiat mai întâi din punctul de vedere al cunoaşterii poziţia cleştelui de la cărăbuş, cu o seriozitate colosală, sau cromozomii oului de cărăbuş, şi pe urmă a venit, între friptură şi – ce mai ştiu eu ce –, o poezie batjocoritoare la adresa unei asemenea cercetări. Mai întâi, domnii s-au scăldat într-o seriozitate colosală, după aceea au râs. Da, nu se poate spune că aici există o legătură interioară. Dvs. puteţi spune, bineînţeles, că eu n-ar trebui să menţionez asemenea cazuri extreme din civilizaţia noastră. Eu pot, totuşi, să le menţionez, pentru că e ceva caracteristic. Asemenea exemple doar arată într-un mod extrem de radical care este astăzi legătura dintre cunoaştere şi artă, adică nici o legătură. Domnii care au compus cântecele pentru masa festivă nu înţeleseseră nimic, fireşte, din ceea ce îşi citiseră domnii unii altora în cursul adunării naturaliştilor. Invers poate nu prea e posibil să spui că nici stimaţii naturalişti nu au înţeles nimic din poezii. Aceasta o vor fi presupus poeţii, ce-i drept. O cred în mod absolut sigur, pentru că le-au considerat foarte profunde. Dar la asemenea poezii, de obicei, nu e prea mare lucru de înţeles, aşa că putem presupune că această prea luminată adunare însăşi va fi înţeles, în general, aceste poezii, cel puţin până la un anumit punct!

Dar acesta este lucrul cel mai important pentru epoca noastră, să se ţină seama de faptul că viaţa spirituală unitară a omenirii a fost diversificată, apărând o triadă, şi că astăzi aceasta triadă însăşi s-a dezmembrat. Există necesitatea imperioasă ca omenirea să-şi îndrepte din nou privirile spre unitate. Când un filosof speculează astăzi despre unitate şi dualitate, monism şi dualism, atunci, aş zice, se discută cu o simţire destul de neutră. Se aduc în discuţie noţiuni abstracte, prin care se afirmă una, se afirmă alta. Amândouă pot fi dovedite cu exact aceeaşi îndreptăţire. Când, în acele vremuri vechi despre care v-am vorbit astăzi, drept vremuri care s-au raportat la artă în felul schiţat aici, se vorbea, de exemplu, despre unitate şi dualitate, „douătate” cum e un cuvânt în acea vreme, sau despre unul fără un al doilea şi despre unul cu un al doilea, toate forţele sufleteşti se deschideau. Acea dispută veche, în legătură cu întrebarea dacă lumea se datorează unei forme unitare sau dacă binele şi răul sunt, în principiu, două puteri separate, acea dispută dintre monism şi dualism era în vremurile vechi o chestiune artistic-religioasă care răscolea toate forţele sufletului uman, de care omul simţea că atârnă salvarea şi fericirea sa. Faţă de lucrurile despre care astăzi omul vorbeşte cu cea mai mare indiferenţă, odinioară el simţea legate salvarea şi fericirea sa. Dar dacă în epoca noastră nu pătrunde iar o adiere din acea dispoziţie artistic-religioasă-cognitivă a sufletului care exista odinioară, nu vom ajunge să avem un impuls real care să ducă la artă, la arta cu adevărat mare! 

Dar acele vremuri mai simţeau şi altceva. Vedeţi dvs., se vorbea despre băutura soma, despre ceea ce se ştia că e lumina solară, captată de cupa argintie a Lunii, cu care omul se pătrunde sufleteşte pentru a înţelege, prin băutura soma, tainele Cosmosului. Se vorbea despre această băutură soma şi se ştia că omul are o comuniune sufletească directă cu Cosmosul. Sufletul are o trăire pe Pământ, dar el are, în acelaşi timp, o trăire în Cosmos, el este în acelaşi timp în sânul Cosmosului, când are asemenea trăiri. Şi, de aceea, omul simţea: Da, zeii se revelează prin stele, prin stelele fixe, care stau liniştite, prin planete, care se mişcă. Prin copiile care se formează pe Pământ de la formele create de stelele fixe şi de la mişcările planetelor, sufletul trăieşte ceva cosmic. Dacă bea băutura soma, dacă îndeplineşte jertfa în mod religios-artistic-cognitiv, sufletul le dă zeilor înapoi, o dată cu fumul de jertfă ce se înalţă, căruia îi încredinţează cuvântul religios-artistic-poetic, ceea ce le este necesar zeilor pentru a plăsmui lumea în continuare. Fiindcă omul nu a fost creat de zei în zadar, el există aici, pe Pământ, pentru ca ceea ce numai în el poate fi preparat până la capăt să fie preluat iar de zei pentru munca de plăsmuire în continuare a lumii. Da, omul există pe Pământ pentru că zeii au nevoie de om, pentru ca în el să fie gândit, simţit, voit ceea ce trăieşte în Cosmos. Atunci când omul gândeşte, simte şi voieşte în modul just ceea ce trăieşte în Cosmos, zeii iau toate acestea din nou sus şi le sădesc mai departe în alcătuirea lumii, astfel că omul participă la munca de construire a întregului Cosmos, atunci când dă înapoi, prin jertfă şi artă, ceea ce zeii îi oferă, revelându-se prin lumile stelelor. Aşa se află omul în legătură cu mersul lumii, el trăind acest mers al lumii înrudit sufleteşte cu el.

Dacă ne pătrundem de această concepţie despre om, despre înrudirea sufletească a omului cu mersul divin-spiritual-fizic al lumii, atunci putem aplica, în orice caz, această concepţie şi asupra lumii. Da, atunci privim cunoaşterea de astăzi, care vrea să cerceteze numai ceea ce există pe Pământ şi care orientează până şi chimia cosmică numai în funcţie de ceea ce există pe Pământ, care face calculele referitoare la stele numai conform cu operaţiunile de calcul învăţate pe Pământ. Această cunoaştere, care e considerată astăzi singura ştiinţifică, are valoare numai pentru mersul Pământului însuşi. Ea încetează să mai aibă vreo valoare în măsura în care Pământul urmează să se plăsmuiască mai departe, pentru a lua forma sa de Jupiter, Venus şi Vulcan. Ceea ce se numeşte astăzi ştiinţă are doar o importanţă pământească, există numai pentru ca omul să poată deveni liber pe Pământ, dar zeii nu o pot folosi la construirea pe mai departe a lumii.

Noi am ajuns astăzi, cu gândurile noastre abstracte, la abstractizarea extremă, la cadavrul lumii spirituale. Ceea ce este expus sub formă ştiinţifică are importanţă numai pentru Pământ, acţionează pe Pământ drept element ideatic, e sfărâmat, îngropat, nu trăieşte mai departe. Şi trebuie să spunem că, atunci când Ursula Kary, bunica scriitorului Adalbert Stifter [ Nota 13 ], i-a spus tânărului Stifter ceva despre amurg, aceasta aparţinea Cosmosului într-un mod mai intens decât ceea ce se poate citi despre amurg, drept cunoaştere, în cărţile de ştiinţă. Dacă luaţi la un loc tot ceea ce se spune astăzi în cărţile de ştiinţă despre razele Soarelui, care se comportă, cum se spune, aşa şi aşa, în nori, pentru a produce amurgul, dacă luaţi la un loc tot ceea ce este prezentat drept legi ale naturii, acestea au doar o importanţă pământească. Zeii nu le sorb iarăşi de pe Pământ, pentru a le folosi în Cosmos. Bunica lui Adalbert Stifter i-a spus băiatului: Copile, ce este amurgul? Copile, când se iveşte amurgul, atunci Mama lui Dumnezeu îşi atârnă veşmintele afară, fiindcă ea are multe asemenea veşminte, pe care le atârnă în fiecare seară pe bolta cerului.

Bunica lui Adalbert Stifter l-a învăţat pe băiat că amurgul înseamnă veşmintele atârnate afară ale Mamei lui Dumnezeu. Acesta este un mod de a vorbi din care zeii pot sorbi ceva pentru munca de plăsmuire pe mai departe a lumii. Ştiinţa actuală caută să cuprindă în noţiuni, cât mai exact posibil, ceea ce este acum. Dar aceasta nu va deveni niciodată viitor, aceasta este prezent. Bunica lui Adalbert Stifter, în care mai exista mult din ceea ce trăia în sufletele vechi, a spus un lucru pentru care omul de ştiinţă al prezentului nu are bineînţeles, decât un zâmbet superior. Poate că va găsi frumos aşa ceva, dar el nu ştie nimic despre faptul că pentru Cosmos are o importanţă mai mare decât întreaga sa ştiinţă ceea ce bunica lui Adalbert Stifter l-a învăţat pe copil, că amurgul înseamnă veşmintele atârnate afară ale Mamei lui Dumnezeu. Fiindcă puterile spiritual-divine sorb aşa ceva, pentru a lucra mai departe la prezentul Cosmosului, ducându-l spre viitor. Şi, din ceea ce este utilizabil în acest fel, din ceea ce nu creează reprezentări bazate pe timp şi spaţiu, ci creează reprezentări veşnic active, a luat naştere orice artă veritabilă. Exact la fel cum se raportează la concepţia materialistă aridă aceste cuvinte ale bunicii lui Adalbert Stifter, care a făcut din el un scriitor,  exact aşa se raportează ceea ce a creat Rafael în Madonna Sixtină dincolo de clipă, concepând clipa drept ceva etern, la ceea ce vedem noi când privim, şezând pe globul pământesc fizic, mama cu copilul.

Acestea sunt lucrurile pe care am mai vrut să vi le spun, pentru a adăuga la consideraţiile anterioare ceva care, poate, a fost în măsură să le aprofundeze puţin.