Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

METODICA ŞI FIINŢA MODELĂRII VORBIRII

GA 280


CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ


“Ţelul artei nu este reproducerea imaginii exterioare a lucrurilor, ci a însemnătăţii lor lăuntrice, … căci aceasta este realitatea adevărată”

Aristotel


În primul rând trebuie spus că pentru cei care vor să înţeleagă la dimensiunea deplină la care sunt prezentate lucrurile aici, se recomandă studierea unor scrieri fundamentale ale autorului, în care se precizează noţiunile cu care se lucrează: Filozofia libertăţii, Ştiinţa spirituală şi Teozofie.

Apoi se va observa că exerciţiile de vorbire nu sunt transpuse în limba română. Aceste exerciţii sunt create de autor, după considerente complexe, cu efecte profunde asupra organismului vorbirii şi necesită o transpunere, extrem de prudentă, în limba în care urmează să fie aplicate. Teatrul Logos din Bucureşti pregăteşte această transpunere.

De la răscrucea evoluţiei, exprimată prin imaginea Turnului Babel, vocaţia actorului-preot a fost de a face perceptibil marea pierdere, imensa cădere necesară de atunci, de a păstra amintirea vie a ceea ce acolo şi atunci am pierdut, până în momentul în care, prin graţia Cuvântului înviat şi prin intervenţia Duhului adevărului, se intră în realitatea de după Rusalii, când începe parcurgerea drumului de dărâmare conştientă a turnului trufiei materialiste de la Babel, prin limbi de foc şi, prin aceeaşi vocaţie a actorului, se cere de acum reinstalarea contactului, sub o formă nouă, desigur, cu taina vorbirii originare, care, prin arta dramatică, trebuie recâştigată. Actorii, artiştii vorbirii sunt apostolii care pot reda omenirii vorbirea originară, posibilitatea de a vieţui forţa spirituală care zace în cuvânt, sunt magi ai frumosului, prin care Logosul îşi creează un instrument spre a putea fi perceput în mod nemijlocit, arătându-ne drumul spre noi înşine.

A fost atins însă în arta teatrală un punct de extrem declin artistic, prin dogmatizarea impulsului Stanislavskian. În timpul vieţii, iniţiatorul acestui impuls vedea necesitatea revenirii teatrului la formă, iar încercările geniale de împotrivire, E. V. Meyerhold, expresionismul, experimentele sacrale ale lui A. Artaud, R. Steiner, J. Grotowski şi M. Cehov etc., au rămas fenomene mult admirate, folosite epigonal decenii întregi drept sulfamide pseudoartistice numite “work shops”, dar în viaţa scenică izolate până la ignorare, au fost trecute pe socluri de aur ale istoriei teatrului şi au fost lăsate acolo.

Mult mai decisiv, din păcate, se simte în peisajul teatrului contemporan, în mod tragic, influenţa dogmei jocului realist, psihologizant, captiv al biografiei terestre, fără harul de a bănui măcar realitatea dimensiunii obiective a existenţei, de care însă este fundamental conectată fiinţa umană şi care, pentru celelalte arte, a redevenit izvorul creativităţii lor, deja din timpul fondării metodei lui K. S. Stanislavski, care a găsit adevărul scenic doar din conţinut, adevăr care tinde să fie subiectiv, lumesc, trecător, limitat, oscilant, renunţând la adevărul în formă, care tinde să fie obiectiv, cosmic, etern, continuu evolutiv.

Cauza dogmatizării “jocului realist” este de căutat în însăşi legea de supunere la acest drum, care nu lasă loc distanţei de reflectare, de emancipare spirituală a creatorului faţă de propriul gest estetic, şi deci de depăşire a acestui impas, drum care avea desigur o oarecare justificare la începutul secolului 20. Pragmatismul materialist opac, care a dominat acest secol, a purtat această găselniţă artistică precum pe un copil propriu, spre cele mai sinistre culmi comerciale şi a reuşit astfel să niveleze gestul artistic cu cel cotidian, reuşind să ne facă să uităm aproape ce este arta dramatică şi că misterul ei este de căutat şi în formă, în stil, în finisarea obiectivă a mijloacelor de expresie, cristalizate în structuri stelare tainice, pline de lumi profund înrudite fiinţei noastre, lumi celeste imperceptibile cu simţuri atrofiate de grosolănia urâtă a conţinutului brutal terestru care ne înconjoară strident “realist” şi cu un firesc cotidian insuportabil, fără formă, fără înălţare, fără taină, fără nivel, lumi uitate de multe vieţi, lumi pe care numai forma autentic artistică şi vie, stilizarea prin considerente spirituale, le poate purta spre percepţia senzorială a celor care stau pe scaun şi nu fac altceva decât să nu refuze fiorul apropierii lor, apropiindu-l tot odată pe spectator şi de propria enigmă.

Stilul este jarul conţinutului spiritual al temei tratate, împodobit cu frumuseţea broderiei vii a forţelor cristalizatoare a centrelor stelare ale universului spiritual, şi inspirat de spiritul timpului care îi insuflă propriul sigiliu, iar tendinţa spre stil, încă de la începutul secolului 20, mai ales în pictură, sculptură şi dans, de a dizolva total conţinutul prin formă, ba chiar de a renunţa cu desăvârşire la un conţinut exterior, este expresia unui imens salt evolutiv, de la cercetarea spaţiului emoţional-sufletesc spre cercetarea spaţiului sufletesc-spiritual, a cauzei primordiale, a dimensiunii sacre a fenomenelor. Iată la ce renunţăm în arta teatrală prin perpetuarea jalnică, anacronică a tratării realiste a conţinutului, adică a lipsei de tratare artistică, a lipsei de formă, de stil, sau prin dogmatizarea unui stil, care este încercarea demonului timpului, de întunecare a conştiinţei estetice, şi de a corupe organicitatea benefică a evoluţiei artistice, ducând la declin pe toate planurile existenţei.

Este intenţia majoră a acestei cărţi să ne ofere impulsuri de a reflecta sub acest aspect asupra responsabilităţii vieţii noastre artistice. Este o încercare de a cuceri şi prin arta dramatică ceea ce prin alte arte, parţial, a fost deja cucerit: forma obiectivă, pură, sinteza eternă, subtextul eteric al conţinutului, adaosul intim, disperat de dorul de a fi perceput, al însăşi entităţii spirituale inspiratoare, pentru care un artist creator se mistuie o viaţă să-i găsească o formă, un înveliş senzitiv adecvat şi demn, purtător de conţinuturi sufleteşti-spirituale noi, profund năzuite de omul modern, mântuite de emoţii şi pasiuni limitate subiectiv sau de voluptate emoţională, care toate sunt stigmate ale artei triviale şi comerciale.

Arta dramatică, aşa cum este ea înţeleasă în aceste trei volume pe care ne străduim să le tipărim (Modelarea vorbirii şi arta dramatică, Metodica şi fiinţa modelării vorbiriiRecitare şi declamare), având harul mandatului pentru botez, pentru purificare şi iniţiere, trebuie replasată în centrul cultivării vieţii sociale, devenind un nucleu de igienă a spiritualităţii sociale, o instanţă de la care diferitele organisme sociale pot afla un avânt major de a se autoreflecta. Mult are de câştigat  toată sfera confesional-bisericească pentru că arta noastră poartă în ea forţa de a orienta elementar pe spectator în labirintul spre spaţiul propriei cunoaşteri, de a revela viu, de a implanta nemijlocit în spectator substratul sacru al lumii prin mijloace de expresie obiectivate, prin vorbirea spiritualizată, adică regăsită în rezonanţa ei originară, în revelarea concretă a Cuvântului “care a fost la început”, a acelei primordiale emanări de sine a marelui creator, din care toate năzuinţele religioase au fost inspirate în origine; teatrul are mult de oferit instanţei juridice, pentru că nu judecă doar, ci formează şi iartă; celei politice, căci nu divide, programează şi conduce, ci unifică, înalţă şi poartă; celei economice şi financiare, pentru că nu cumpără, nu vinde, ci dăruieşte ce nu se poate cumpăra.

Fără să vrem să diminuăm importanţa acestor domenii, mai mult decât o face astăzi oricum fiecare din ele, trebuie totuşi să fim păzitori ai legii artei noastre şi, având în vedere şi propria degradare, să formulăm totuşi din nou locul ei în ierarhia valorilor, pentru viitor.  

Asta încearcă autorul cărţii de facă, să ne reamintească de importanţa ce i se cuvine artei noastre, importanţă pe care a avut-o şi pe care trebuie să o redobândească prin apariţia vie a Logosului în sala de spectacol, prin intermediul cuvântului modelat obiectiv, printr-o nouă veneraţie pentru originea misterială a artei noastre, prin aprofundarea meditativă a ei.

Pretenţia este gigantică dar, cu desăvârşită modestie, cu încredere în propria vocaţie, cu disponibilitate spre o muncă fără sfârşit, este timpul să pornim la drum.

Bucureşti, 29 iunie 2000

Oswald Gayer