Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

METODICA ŞI FIINŢA MODELĂRII VORBIRII

GA 280


MARIE STEINER

CĂILE CE DUC LA UNITATEA ARTISTICĂ A POEZIEI ORIGINARE


Antroposofia este baza înţelegerii a ceea ce se intenţionează prin noua artă a modelării vorbirii. Trebuie să fii mai întâi antroposof, ca să înţelegi ceea ce, de aici, vrea să prindă viaţă. Ca să depăşeşti înţelegerea pur intelectuală şi să ajungi la o vieţuire mai profundă a lucrurilor despre care este vorba aici, trebuie să găseşti accesul interior spre izvoarele esoterismului. Ele ne dau sentimentul de a fi înrădăcinaţi în ansamblul Cosmosului, în care noi suntem un ochi ce se deschide treptat luminii ‒ la fel ca ochiul fizic ce se deschide din obtuzitatea materiei, care, la început, sub acţiunea luminii prea puternice, devine cornoasă, trezit iarăşi, prin excitaţie senzorială, la rolul de reflector al luminii -, un organ prin care omul devine un eu.

Când în faţa noastră se afla, drept ţel al muncii noastre, sarcina de a reprezenta pe scenă dramele-misterii ale lui Rudolf Steiner, toţi cei care învăţau în contact cu ele au înţeles greutăţile acestui drum şi şi-au asumat cu o răbdare şi iubire pline de dăruire această muncă. Ca un fel de curent colateral, ţâşnind din forţa creatoare a izvorului, a luat naştere recitarea în cor, care ne-a condus mai adânc în spiritul originar al acestei arte. În condiţiile unei depline concentrări, care lasă ca forţa eului să domnească şi să conducă nestânjenită în cadrul elementului voinţă, fără a fi diluată de automatismul intelectual, au fost obţinute deja rezultate dintre cele mai frumoase.

Cel mai greu este să se introducă viaţă reală, forţă de susţinere şi foc spiritual în recitările destinate euritmizării. Cerinţele cărora trebuie să le facă faţă aici recitatorul sunt nespus de mari. În cadrul modelării artistice, pe primul loc stă cerinţa altruismului. Recitatorul trebuie să poată să se uite pe sine.

Euritmia urzeşte în elementul spiritualului. Ea se slujeşte de trupul uman drept instrument prin care exprimă ceea ce zace în forţa dătătoare de formă a organismului eteric, ceea ce Schiller, în poezia “Idealul şi viaţa”, numeşte: “zeiască între zei, forma umană”. Forţa dătătoare de formă stă la baza trupului şi îi menţine coeziunea. E o forţă spirituală. Dacă părăseşte corpul uman, lăsându-l în voia forţelor naturii, acesta se dezintegrează. Forţele naturii neînsufleţite tind să se despartă, să se risipească; ceea ce creează, clădeşte, dă formă, sunt forţe spirituale. Ele l-au clădit pe om, au construit lumea. Lumea este cuvântul spiritului, omul este cuvântul lumii. Dacă se face slujitor al Cuvântului, el trebuie să simtă prin ce forţe este situat în Cosmos şi trebuie să lase ca aceste forţe să pulseze în cuvântul rostit de el. Trebuie să se uite pe sine şi să exprime ceea ce fiinţează şi urzeşte în forţele cuvântului. Prin arta euritmiei, acestea intră, sub formă de gesturi, în sfera vizibilului. Trupul uman li se dăruieşte. Dacă în cuvântul rostit trăieşte forţa direcţiei, a dinamicii, a echilibrului, a susţinerii, a aruncării la ţintă, atunci cuvântul şi avântul formator al formei umane se unesc în gestul interior şi exterior. Când recitatorul împovărează cuvântul cu subiectivitatea sa, când cuvântul este pentru el binevenita ocazie pentru a descătuşa forţele propriei sale pasionalităţi, când el se oglindeşte, autoflatându-se, în cuvânt, când el absoarbe şi se umflă, în loc să fugă de sine, ca flacără pură, sau să se supună de bunăvoie şi cu simţ artistic forţelor formei, înseamnă că încă nu s-a smuls din cătuşele pe care i le-a pus era materialismului, cu al său cult al senzualităţii fizice şi al impulsurilor personalităţii, atunci înseamnă că încă nu-l poate elibera pe omul cosmic din lăuntrul său şi rămâne închis în sicriul personalităţii sale. Euritmia pare o artă încă atât de puternic înrădăcinată în spiritual, încât e necesară formarea unor organe interne ca să-i poţi sluji drept instrument, mai ales dacă e s-o percepi în aspectul ei invizibil, în gestul scufundat în cuvânt, care devine vizibil pe scenă prin instrumentul trupului uman ‒ dacă ea urmează să fie transformată de recitator în forţă de susţinere, care să devină forţa dătătoare de formă şi de avânt, în curentul eliberat de trup al aerului.

Dificultăţile acestui drum sunt atât de mari, încât nu puţini artişti, care caută şi năzuiesc spre diferite tărâmuri, au ajuns la convingerea: vorbirea e arta cea mai grea.

Ea este grea, dacă ştii că în ea zac ascunse toate forţele creatoare, toate forţele plăsmuitoare, toate forţele bazate pe sunet şi că toate vor să se exprime prin ea, eliberate din încătuşarea materiei. Dar cum găsim căile ce duc la această descătuşare? Nu e suficient să fim în măsură să redăm pe scenă trăirea subiectivă a unui personaj compus sub formă dramatică. Bineînţeles, am realizat ceva dacă am reuşit să nu dăm coloritul nostru subiectiv unui personaj literar foarte străin de propria noastră fire, ci să-l desprindem de noi, în obiectivitatea sa. Dar un personaj dintr-o creaţie dramatică are întotdeauna o subiectivitate proprie, în care trebuie să ne metamorfozăm.

Genul epic cere o obiectivitate deplină: spaţiul şi timpul, istoria şi natura trebuie să răsune într-o esenţialitate comprimată, noi înşine trebuie să devenim transparenţi.

O lirică spirituală cere acelaşi lucru. Trebuie să ne scufundăm în Divinitate, trebuie să ne extindem la dimensiunile Divinităţii, şi n-o putem face decât dacă învăţăm să simţim creaţia zeilor, Cosmosul. Creaţia zeilor se oglindeşte în sunetele vorbirii, care au modelat lumea în mod sculptural-consonantic şi i-au dat suflet în mod lăuntric-vocalic. Noi trebuie să simţim forţele sunetelor vorbirii ca pe nişte bătăi de aripi, care ‒ independent de noi ‒ ne duc ascultătoare afară, în Cosmos. Un drum greu, fiindcă trebuie să descojim spiritul de forţele sufleteşti subiective, de cele afective, ca şi de cele intelectuale, şi să lăsăm să acţioneze în elementul sufletesc devenit cosmic arhetipurile consoanelor, forţele dătătoare de formă. Trebuie să ducem afară propria noastră fiinţă lăuntrică şi să ne ducem după ea.

Chiar şi lirica născută din dispoziţia cea mai personală trebuie recitată, pentru euritmie, în aşa fel încât fiinţa interioară să se reverse în exterior, şi nu invers, aspirând înăuntru ceea ce există în exterior. Dacă s-ar întâmpla ca în acest al

doilea caz, atunci euritmistul, făcând şi el ceea ce face gestul cuvintelor, ar trebui să-şi tragă în permanenţă membrele spre sine, şi atunci el ar fi frânat în ceea ce priveşte dezvoltarea mişcărilor, ar fi oprit în loc. Dacă trăirea lăuntrică a sentimentului se transformă în forţă modelatoare ce tinde spre exterior, eliberată sub formă sculptural-muzicală în curentul respirator, colorată în timbrul sonor, însufleţită imaginativ, atunci euritmia interioară a cuvântului devine forţă de susţinere a celui care trebuie să execute gestul exterior şi să-şi elibereze trupul din puterea gravitaţiei şi să-l aducă la forţa de plutire. Serviciul pe care recitatorul trebuie să-l facă euritmiei îi este redat în mod îndoit, ca dar, prin cheile pe care ea i le dă pentru elementul artistic al vorbirii.

“Impulsul de a vorbi porneşte din organismul astral, care e modificat de către eu.” Animalul nu reuşeşte să ajungă la vorbire. Vorbirea cotidiană a omului rămâne în subconştient. Vorbirea artistică trebuie să ridice în conştienţă ceea ce e inconştient.

În vremurile vechi, vorbirea era simţită pe baza artei din elementul artistic. Vorbirea originară era poezie originară, ea se exprima prin ritm, tact, asonanţă, aliteraţie, prin paşii silabelor şi prin măsura silabelor. În ea, gândul şi sentimentul trăiau ca unitate. Acum, gândul a devenit abstract; sentimentul s-a deplasat spre interior; între ele se află vorbirea devenită proză. Căile ce duc spre unitatea artistică a poeziei originare trebuie găsite din nou. Pentru a le regăsi, Rudolf Steiner ne-a atras atenţia asupra importanţei celor cinci exerciţii ale gimnasticii greceşti, prin care omul învaţă iarăşi să simtă că e situat în legităţile Cosmosului, să simtă legăturile sale cu Pământul şi cu lucrurile lumii exterioare.*

* Schiţa pentru acest articol datează, probabil, din anul 1926, cel mai târziu din 1927, deci, de la începutul muncii cu actorii, care, cu timpul, veneau în număr tot mai mare la Dornach; cei mai mulţi dintre ei luaseră parte şi la Cursul pentru arta modelării vorbirii şi arta dramatică (1924), în care Rudolf Steiner a comunicat rezultatul deja citat al cercetării spiritual-ştiinţifice şi legătura dintre cele cinci exerciţii de gimnastică ale vechilor greci şi arta teatrului. Facem trimitere aici la cărţile antroposofice de bază şi, pe lângă acestea, la ciclul Antroposofie, psihologie, pneumatosofie (GA 115), care prezintă o importanţă deosebită pentru studiul artistic, în special primele conferinţe despre antroposofie din anul 1909.