Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

METODICA ŞI FIINŢA MODELĂRII VORBIRII

GA 280


MARIE STEINER

ARTA RECITĂRII. EXPLICAŢII AFORISTICE ŞI NOTIŢE

Din munca Secţiei pentru Artele Vorbirii şi Artele Muzicale de la Goetheanum


ARTA RECITĂRII

Cu completări* aduse de Rudolf Steiner


Ar trebui să se spună totuşi că, de dragul stilului, mulţi cred că oricine poate să recite fără nici o pregătire.


* Tipărit cursiv

În ultimul timp, în multe cercuri de oameni se face simţit un interes extraordinar de puternic faţă de arta recitării. Ei încep să presimtă că aici e vorba de o artă care se cere cucerită cu multă osteneală, seriozitate şi muncă neîntreruptă, chiar şi atunci când există înzestrare naturală, pentru ca şi aici, la fel ca în alte arte, zeiţa să se încline spre acel om şi sărutarea nemuritoarei să-i atingă fruntea. Lumea începe să-şi dea seama ‒ ici şi colo ‒ că nu e suficient ca cineva să-şi strige în afară temperamentul, să-şi reverse sentimentalismul peste obiectivitatea radiantă a lumilor care există în jurul nostru. Aceste lumi sunt micşorate atunci când noi le înghesuim în strâmtoarea subiectivităţii noastre. În acest caz, noi nu redăm decât un reflex personal, dar nu strălucirea şi urzirea care le sunt proprii. În acest caz, noi exprimăm ceea ce au devenit ele în cadrul lumii noastre afective, nu însăşi fiinţa lor. O imagine de oglindă, aşadar, care a primit coloritul dispoziţiei noastre sufleteşti subiective. Avem dreptul să facem asta? Oare poetul a prins în cuvinte, a modelat în forme plastice natura şi forţele aflate în dosul ei pentru ca noi să distrugem această formă, punând în locul ei ceva personal? Nu întotdeauna ceea ce ţine de personalitate este destul de valoros pentru a se aşeza astfel cu tot dinadinsul în prim-plan. Din ce băltoacă tulbure ne priveşte adeseori această imagine de oglindă! Transformare jalnică, ce are loc, din păcate, mult prea des. Aici ţipă voluptatea sufletească, brutalitatea; isteria îşi execută dansul ei sălbatic, trivialitatea /banalitatea/ estompează pe neaşteptate întreg vuietul, spre a lâncezi, plată, într-un gol agonizant ... Dar cum ne putem apropia de fiinţa adevărată a lucrurilor? Cum eliberăm forţele spiritului din cuvinte?

În cuvântul însuşi zac forţele care, dacă începem să le simţim din nou, aduc în faţa noastră paradisuri pierdute. Despre Cuvânt se spune că el a creat lumile. Întreaga putere şi importanţă a cuvântului trebuie să răsară în sufletul nostru, fiecare sunet articulat, fiecare ton, trebuie să fie recunoscut de noi în varietatea şi splendoarea sa, ele trebuie să ne străbată conştienţa, umplând-o de fiorul veneraţiei. Nu e nevoie de nici o nuanţă afectivă personală ca să exprimi faptul că Soarele străluceşte, că Luna luminează, că stelele scânteiază, că vânturile adie, că valurile tălăzuiesc. În sunetele înseşi zac forţele creatoare care, dacă suntem atenţi la ele, nu dau curs tendinţei de a exprima în locul lor atitudinea noastră faţă de Soare, Lună şi stele, ci declanşează o viaţă obiectivă. În cuvânt mai există forţă creatoare, numai că noi am pierdut cheia pentru cuvânt. Vorbirea noastră s-a uscat, multe silabe sunt eliminate, dispar cuvintele şi expresiile care exprimă realităţi spirituale, Ahriman îşi întinde mâna sa scheletică şi formează prin gura noastră, prin pana noastră de scris, nişte cuvinte şi expresii care ne împotmolesc în materie. Vedeţi cum rânjeşte printre dinţi omul cu coasa? între dinţii aceştia cuvântul e prefăcut în terci şi ca un bocet îndepărtat îşi trimite ecourile din epoci străvechi ale trecutului, sunetul pe care, salutând Soarele dimineţii, ştiinţa şi arta îl făceau să iasă din blocul de piatră.

Un simbol minunat. Odinioară, piatra era tratată în aşa fel încât omul reuşea să elibereze din ea sunetul plin de viaţă sufletească, acum omul e tratat ca şi cum ar fi un mecanism. Cele mai noi metode de dezvoltare a vorbirii îi pun chiar pe elevi să vorbească în pâlnia unui gramofon, pentru ca, o lună mai târziu, să-şi măsoare progresul comparând ceea ce se aude din gramofon drept propria lui voce de atunci, cu vocea lui actuală. Lucrul cel mai lipsit de suflet pe care l-a produs tehnica modernă, fiindcă ea a alungat sufletul şi spiritul de acolo unde ele existau; fantoma deposedată de spirit a glasului e luată drept etalon pentru dezvoltarea glasului omenesc viu. Iar celelalte metode după care se procedează sunt la fel: fiziologic-mecanice până la rafinament, ucigând spiritul, alungând sufletul. Dacă, de exemplu, corzile vocale sunt fortificate şi consolidate prin radiaţiile Röntgen, aceasta se întâmplă cu preţul farmecului melodios al glasului şi al transparenţei sale ‒ consecinţa este un sunet aspru, neeliberat, care dă impresia de ceva mecanic, vibraţiile apte de variate modulaţii s-au pierdut, au fost şterse luminile şi umbrele subtile.* Ca înlocuitor, trebuie să vină acum temperamentul sau plânsul sentimental. Când acestea sunt deplasate, neadecvate, nimeni nu mai ştie ce e de făcut. Avem ocazia să auzim, de exemplu, în unele teatre de prim rang, nişte Marii care, de pe soclul lor, vorbesc la fel ca nişte spălătorese când spală la troacă, atât e vorbirea lor de aspră, de nemodelată, pământească, aritmică. De la ea ‒ de la spălătoreasă ‒ nu putem cere altceva, căci ea plăteşte acest tribut muncii ei. Dar interpreta Mariei, cea care se situează deasupra oricărei greutăţi pământeşti, care coboară la noi din înalturi spirituale, n-ar trebui oare să găsească în registrul glasului ei alte sunete, pentru a exprima îndurare şi blândeţe cerească?

* Într-un caiet de notiţe al Mariei Steiner se găseşte următoarea îndrumare: într-o şcoală de recitare din Hamburg cursurile durează doi ani. În primul an ‒ numai tehnică, nu e voie să se studieze nici un fel de roluri sau poezii. E poziţionată vocea. Mai întâi ‒ iradieri cu raze Röntgen, totul se măsoară. Dr.Steiner mi-a spus: prin asemenea iradieri, vocea devine mai sonoră, dar organele devin cartilaginoase.

Nici rezonanţa nazală, care intensifică forţa şi volumul organelor, nu poate ocoli pericolul monotoniei: sunt cu totul absente intervalele delicate, fragmentarea sunetelor, care în vorbire au nişte treceri mult mai intime decât în cazul cântului vocal, pătrimile, optimile, lipsesc cu desăvârşire. Iar când un organ educat în acest fel trebuie să vorbească moale şi estompat, constatăm că metalul vocii, format cu ajutorul rezonanţei nazale, se retrage şi se furişează ca şi cum ar merge pe labele catifelate ale unei feline. Ai sentimentul a ceva contrafăcut, lipsit de adevăr.

Şi în cazul tehnicii de antrenare a limbii se încetăţeneşte o manieră care face impresia că e ceva exterior şi neadevărat. Sunt izbitor de stridente şi abrupte trecerile de la tonul linguşitor, moale, la manifestările neaşteptate de forţă, care dau atunci impresia de brutalitate. Şi aceasta, o consecinţă a tehnicii separate de viaţa sufletească.

Când un organ al vorbirii ne pare, azi, deosebit de simpatic şi plin de viaţă sufletească, putem fi aproape siguri că posesorul său va spune: n-am învăţat nici o tehnică, nu am nici o pregătire, în sensul modern al cuvântului, pentru meseria de recitator.

În ultimele decenii, oamenilor le plăcea să se ducă la diferiţi cântăreţi pentru a învăţa de la ei cum să vorbească pe scenă. Aceştia declarau fără şovăire: Cine ştie să cânte, ştie şi să vorbească. Aceasta e doar o dovadă a faptului că astăzi nici nu se mai bănuie măcar ce este o vorbire artistică. Abstracţie făcând de faptul că, în trecutul cel mai recent, cântăreţii se supuneau unui proces mecanic de cultivare a vocii şi că ei au dat la iveală nenumăratele metode de respiraţie care au dus la ruină nenumărate voci, la formarea vorbirii artistice esenţialul nu constă, ca în cazul cântului vocal, în felul cum formăm tonul, ci în modelarea sunetelor articulate. Glasul trebuie deci “poziţionat” altfel. Sau, mai degrabă, pentru modelarea vocii trebuie să se meargă pe o cu totul altă cale decât aceea pe care ne-am obişnuit s-o numim “impostarea vocii” “poziţionarea vocii”. Căci noi trebuie să-i dăm frâu liber; s-o lăsăm să alerge liberă, traversând vocalele şi combinaţiile de consoane, încolo şi încoace, înainte şi înapoi. Şi să o lăsăm mereu să se transpună liber în aer, ca să capteze astfel ceea ce trăieşte şi răsună în el. Aerul răsună venind în întâmpinarea vocii, doar că trebuie să-l auzi. Curentul vocii, care străbate organele vorbirii, trebuie să modeleze ceea ce urzeşte în aer şi parcă-l aşteaptă, pentru a se putea manifesta. Dumnezeu a suflat în om suflarea vie şi de-abia prin aceasta a devenit om pământesc. În el există aer, o componentă a aerului ce fiinţează în lumea exterioară. Omul trebuie să lase această fiinţă de aer a sa să se reverse cât mai nestânjenită în afară, în aerul din jur, să audă, aş zice, ceea ce răsună acolo, în jurul lui, şi să capteze cele auzite, pentru a le face perceptibile şi cu urechea fizică. Trebuie să ne formăm organele în contact cu modelarea sunetelor înseşi; nu să transformăm nişte organe poziţionate într-un fel oarecare ‒ “normal” ‒ în nişte tirani ai cuvântului. Vorbirea e un dar al zeilor, fiecare sunet posedă forţe creatoare. Misiunea celui care practică arta vorbirii este aceea de a simţi spiritualitatea lor, de a le pune în cale cât mai puţine piedici ‒ care constau în faptul că interpunem propriile noastre trăiri personale; de a face să se manifeste forţele plăsmuitor-modelatoare şi a dobândi şi trezi conştienţa a ceea ce conţin părţile componente ale cuvântului pierdut, sunetele articulate: forţă plăsmuitoare care creează viaţă.

Au venit adeseori la mine cântăreţe care mă rugau să le sfătuiesc ce să facă împotriva mecanicii poziţionării vocii, care le îngrădea din ce în ce mai strâns. Spuneau că prin aceasta pierd viaţa existentă în artă. “Cântaţi în mască”, aceasta era deviza din ultimul timp. Se obişnuia să se creeze o expresie care se suprapunea cu ceea ce era aşternut deasupra, în mod forţat, drept rezonanţă a pieptului, dar mai ales a capului. Acea expresie a feţei cu care oamenii se obişnuiseră, pentru a capta în conştienţa lor rezonanţa capului, putea fi asemănată foarte bine cu expresia “a cânta în mască”. Să ne lămurim asupra a ceea ce înseamnă acest lucru: a te izola de lumea exterioară, a te închide între limitele propriei personalităţi, îndepărtându-te tot mai mult de trăirea împreună cu lumea, cufundându-te tot mai mult în tine însuţi. Prin urmare, arta, care există pentru a ne uni cu spiritualul veşnic, devine un mijloc prin care ne închidem şi mai adânc decât până acum între limitele strâmte ale personalităţii, în mască.

Într-un anumit punct, bineînţeles, cântul vocal şi arta vorbirii se ating, spre a se îndepărta apoi iarăşi una de alta. Azi, cântăreţul trebuie să înveţe vorbirea articulată, fiindcă el nu cântă sunete muzicale pure, ci vocale şi cuvinte, dar în sânul cuvântului el caută să densifice sunetul articulat până ce devine ton ; pe când cel ce practică arta vorbirii trebuie să diferenţieze tonul până când el devine melodie reţinută. Astfel, cântăreţul trebuie să parcurgă un alt drum decât recitatorul, el urzeşte în sânul tonului. Dar tonul pur se formează în gâtlej, unde se şi dizolvă. Cântăreţii neagă faptul că tonul se formează în gâtlej. E un obicei prost, care-i împiedică să facă ceea ce face privighetoarea. Gâtlejul trebuie să ofere terenul pentru ton, în timp ce sunetul articulat se formează cu ajutorul celorlalte organe ale vorbirii. De cântat, ar trebui să se cânte tonuri, nu vocale. Sunetele articulate, de fapt, nu pot fi cântate, ele pot fi doar folosite la producerea unui ton. Idealul cântăreţului vocal constă în a estompa vorbirea şi a se transforma în privighetoare, care nu vorbeşte, ci cântă; vorbirea artistică ar trebui să constea în altceva: a stârpi tot ceea ce este privighetoare şi a lăsa ca în sunet să lucreze gestul mişcărilor. Acesta e determinat de conţinut şi de ritmul cuvintelor şi al versurilor. De aceea este adeseori atât de chinuitor să auzi o poezie cântată: conţinutul de idei densificat e şters cu totul, linia de mişcare cerută de ritmul interior e eliminată. Dar vorbirea e formată conform cu gândul şi trebuie să i se supună, pe când tonul e luat din elementul voinţă. Muzica lasă totul la nivelul sunetului; în cazul recitării, structura muzicală trebuie să se orienteze după conţinut. Dacă e să-şi aducă la îndeplinire misiunea lui spirituală, tonul ar trebui să rămână  ton pur. Prin faptul că se amestecă cu un conţinut al vorbirii, că face un compromis cu acesta, el îşi falsifică , în cuvântul cântat, propria sa natură; valurile sufleteşti care se ridică prin sunetele muzicale întunecă fiinţa lui cea mai proprie, îl înstrăinează de spiritualitatea sa, îl transformă într-un transmiţător de sentimente. Cuvântul cântat oferă ocazia de a proiecta în afară, cu cea mai deplină vigoare a voinţei, toate pasiunile sufletului, fără a fi frânate de gândire; şi, în timp ce forţele de mare plasticitate ale cuvântului fac ca urâtul să apară urât, iar frumosul frumos, beţia provocată de armonia sunetelor muzicale atrag sufletul din ce în ce mai mult în vârtejul voluptăţii. O muzică de felul celei ce ni se oferă în “Salomeea” n-a fost inspirată de muză, ci de curtezană. Ea s-a înstrăinat de sine însăşi.

Poate că, după ce a devenit conştient de forţa spirituală a vorbirii, recitatorul va putea să-i arate cântăreţului calea ce duce la biruirea măştii. Dar pentru aceasta e necesar mai întâi ca el, nestânjenit de metodele cântăreţului, să meargă pe drumul său propriu, pe care acum l-a pierdut. Acest drum nu constă în scoaterea afară, prin biciuire, a temperamentului surescitat, cu ajutorul tonului sonor. Drumul constă în modelarea vorbirii, în plăsmuirea sunetelor, în elementul imaginativ-plastic, în ceea ce este însufleţit sub formă imaginativă, care este totodată element melodios reţinut. Când formează sunetul, recitatorul trebuie să devină conştient de organele sale de vorbire şi să urmărească liniile de rezonanţă. Organele vorbirii nu fac decât să ofere terenul pe care pot să se formeze vibraţiile; solul de rezonanţă este în aer, în care noi trebuie să auzim sunetul simţind şi să-l simţim auzind. Orice căutare a rezonanţelor în nas, diafragmă, piept şi cap doar mecanicizează. A imita, a învăţa să auzim sunetul ‒ aceasta e singura metodă justă în arta vorbirii. În vechile şcoli bune, elevii erau puşi doar să imite; fiecare trebuie să treacă prin asta, spre a-şi regăsi apoi stilul său propriu. Putem învăţa să vorbim numai dacă am învăţat să ascultăm.

Tonul este încă voinţă mută, sunetul articulat este o sunare structurată de către gândire. La mijloc, între acestea două, e situată euritmia. Ea este simţire care încă n-a îngheţat, ton care încă n-a devenit gând, păstrat şi reţinut în linia corporală.

Euritmia este sfera a ceea ce are loc între a vorbi şi a asculta. Ascultatul constă în reprimarea a ceea ce vrea să aibă loc ca ecou. Euritmia face să devină vizibil ceea ce vorbitorul reprimă. Bineînţeles, trebuie să  fie o ascultare pozitivă, nu una critică. Ceea ce e arătat prin euritmie este aprobarea sau acceptarea a ceea ce auzi.

Recitarea este adaptarea la forma ritmică. Dacă merge mai mult în direcţia cântului vocal, este recitativ, dacă trece mai mult în domeniul vorbirii în proză, este vorbire ritmică. În cazul unei poezii, e important, înainte de orice, să se aibă în vedere forma, iar modul just de a trata conţinutul apare atunci de la sine. În cazul prozei, trebuie să mergem mai mult în direcţia conţinutului şi să citim ritmic. Novalis are proză ritmică, la el trebuie să rostim în ritmuri diferite; şi la Hölderlin trebuie să facem concesii prozei ritmice.*

* Expunerea a rămas neterminată. În aceeaşi perioadă (1921), Marie Steiner a mai scris articolul “Contribuţii aforistice la arta recitării”, care-i fusese cerut de conducerea revistei “Die Drei”, Stuttgart, pentru numărul special scos cu ocazia Congresului. În perioada 28 august ‒ 7 septembrie 1921 a avut loc la Stuttgart un congres antroposofic deschis publicului larg, pe tema “Perspectivă culturală a mişcării antroposofice”. E lesne de presupus că explicaţiile reproduse aici au fost scrise mai înainte, căci ambele lucrări, care au luat naştere în colaborare cu Rudolf Steiner, prezintă multe completări esenţiale scrise de mâna lui. Poate că, având în vedere publicarea, Marie Steiner i-a dat o formă nouă, pentru a ţine seama mai mult de situaţia generală a teatrului german. Articolul “Contribuţii aforistice la arta recitării” a fost publicat în 1922 de editura “Der Kommende Tag”, Stuttgart, sub formă de broşură separată, iar după lichidarea acesteia, el a fost preluat, la dorinţa expresă a lui Rudolf Steiner, în 1924, de editura Filosofic-Antroposofică din Dornach. El mai poate fi găsit în volumul al II-lea al Operelor Complete ale Mariei Steiner: Rudolf Steiner şi artele vorbirii, Dornach 1974.


UN ARTICOL DIN ANUL 1926

Un bun şi drag prieten al meu, antroposof, pe care-l întâlnesc foarte rar, mi-a spus deja în urmă cu mulţi ani: “De ce se scriu, de fapt, poezii? Pentru a se spune în multe cuvinte ceea ce poate fi spus în câteva cuvinte”

Zguduitor! Aceste cuvinte mi-au pătruns adânc în suflet. Nu din cauza adevărului lor, ci pentru că-mi făcuseră, cu fierul roşu parcă, o gaură în suflet. Mă gândeam: “Ce au ajuns oamenii, chiar şi aceia care au găsit calea spre antroposofie?”

Poetul!* Cuvânt densificat, spirit densificat!

* În germană ‒ der Dichter = poet, dicht = dens, verdichten = a densifica; dichten = a crea poezii. n.trad.

Poetul densifică în cuvânt esenţa existenţei. Ea zace în el ca şi cum ar fi concentrată într-un germene, având forţa devenirii, a ceea ce e creator /în lume/, care face să iasă din suflete o înflorire exuberantă, o autodepăşire sau creştere deasupra-ţi fecundă. Ce ar fi istoria lumii fără poezie? Ea a adunat la un loc evenimentele, sub formă de imagini, sunete şi culori, conferindu-le astfel durată; evenimentele s-ar fi risipit în vânt, dacă o forţă poetică nu le-ar fi prins în cuvânt. Aşa au odihnit ele, la fel ca piatra şlefuită în încadramentul artistic făcut de giuvaergii, refractând mii de raze, scânteind în toate felurile şi stimulând admiraţia şi uimirea altor şi altor neamuri de oameni, înflăcărându-le pentru faptă, îndemnându-le să vieţuiască şi ele ceea ce e măreţ şi vrednic de a fi luat ca model.

În acest fel a acţionat poezia, educând şi formând, întemeind culturi, stimulând culturi, iar tânăra omenire a sorbit din nişte izvoare pline de viaţă ceea ce dădea formă sufletelor ei, ceea ce modela spiritul ei. Ea s-a ridicat asemeni unui fir de iederă, sprijinindu-se pe marile daruri ce coborau spre ea din tărâmurile zeilor şi care au fost prinse în cuvântul poeziei; faptele grosolane şi necioplite ale fiilor ei celor mai viguroşi au fost preamărite de ea şi ridicate deasupra lor înseşi; n-a mai fost nevoie decât ca ele să fie considerate nişte pietre de aducere-aminte ale spiritului epocii, pierzându-şi valoarea momentană. Aşa a fost ţesut un covor de fapte care mai încântă încă pe unii din urmaşii lor obosiţi din epoci mai recente. Cine întreabă dacă el redă nişte realităţi? El e artă, şi, prin aceasta, viaţă şi străpungător spre spirit.

Toate artele au ieşit din sânul spiritului. Imaginile tindeau să iasă în afară, ele au luat înfăţişare şi formă bidimensională, şi-au emanat parfumul sufletesc în culoare. Ceea ce era însă vorbire zeiască densificată, prinsă în cuvânt, şi-a croit drum spre mişcare, s-a revărsat în mobilitatea membrelor; microcosmosul căuta să copieze, printr-o structurare legică a posibilităţilor sale de mişcare, căile proceselor macrocosmice, ale rotirii planetelor, ale forţei de susţinere şi plutire a stelelor fixe. Aşa s-a născut dansul, şi din strălucirea lui s-a ivit o mobilitate spiritual-sufletească; din el a început să sune o cântare şi ea a devenit muzică.

Muzica năzuia însă spre formă; voia să-şi consolideze forţele ce se înalţă spre Cer, să-şi limiteze pornirea de a se extinde; şi, tatonând, şi-a căutat căile prin spaţiu, a dezlegat forţe de susţinere şi a devenit arhitectură.

Aşa s-au adunat toate artele în jurul mamei lor, poezia. Celei căreia îi datorau viaţa, i-au luat hrana.

Şi dacă am vorbi aici de retorică şi elocinţă, ba chiar şi de gramatică: ele s-au aprins în contact cu cuvântul plăsmuit în formă poetică, în contact cu vorbirea modelată.

Dar cum s-a depărtat omenirea într-o asemenea măsură de forţa ei tinerească, oare cum de a îmbătrânit atât de mult, încât nu mai simte forţele ce pulsează în ea şi o impulsionează, ale poeziei, şi nu mai ştie drumurile ce duc spre fântâna tinereţii!

Dar, bineînţeles, chiar ceea ce se numeşte azi poezie a pierdut aceste drumuri; s-a despărţit de spiritul care susţine totul, nu-l mai condensează în cuvânt; în cel mai bun caz nu este decât dorul său sufletesc după spirit; dar, de cele mai multe ori, viaţă sufletească subiectivă; şi aceasta, separată de spirit, supusă simţurilor, biciuită de cordoane nervoase sfâşiate, îşi lasă aripile să cadă tot mai jos, până când ele ajung să se târască prin noroi.

Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă aceste aripi obosite nu pot învinge tempoul agitat al vieţii de peste zi şi dacă, propriu-zis, nici un om nu mai citeşte azi poezii, sau, să zicem, omul cel mai “frecvent” (“Omul cel mai frecvent” /germ.: “der meiste Mann”/ e o expresie pe care a creat-o un conductor de tren, care nu putea înţelege că odată Rudolf Steiner şi cu mine, după o conferinţă, am luat un tren personal de noapte. “Omul cel mai frecvent” ar fi luat, bineînţeles, acceleratul care urma să sosească peste puţin timp.) Omul cel mai frecvent nu are azi timp de poezii şi găseşte că ele sunt o joacă de-a cuvintele; din păcate, prea adeseori el are dreptate. Dar, în general, nici teosofii mai avansaţi nu aveau o părere prea bună despre poeţi şi poezii. Îmi aduc aminte că “cea mai avansată” teosoafă dintr-o anumită ţară, o englezoaică, reprezentantă în Italia a unei străvechi înţelepciuni ‒ ea avea misiunea de a fi “sufletul” teosofiei din acea ţară: de obicei, pe lângă reprezentanţii spiritului teosofic, care erau bărbaţi, având sarcina de a impulsiona mişcarea, exista câte un asemenea suflet, care-i trăgea pe toţi de mânecă  şi era o misionară special pusă pentru acest scop ‒ prin urmare, sufletul unei asemenea ţări străine mi-a spus, cu mina cea mai dispreţuitoare de care e capabilă o gură englezească: “Oh ‒ poeţii!” ... Orice alte cuvinte ar fi fost de prisos; poezia fusese desfiinţată, iar eu am considerat că e inutil să fac încercarea unei treziri.

Şi totuşi, în acea ţară crease un Dante şi el reunise hora cetelor cereşti în trandafirul cerului, nu doar în imagine; nu, pe bază de cunoaştere. În el, izvorul viu s-a deschis în raze strălucitoare, înspre lumină.

Cel care ne-a adus lumina, ne-a dat şi poezia. Totuşi, era greu să se croiască în sânul societăţii un drum care să ducă la înţelegerea ei. Încuietoarea era cenuşie pe un fond cenuşiu. A fost o muncă îndelungată, răbdătoare, o luptă cu piedicile şi neînţelegerea, care izvorau, pur şi simplu, din neştiinţă. Şi cum să te miri că gângureala erotică de la răscrucea dintre veacuri nu le era pe plac bravilor căutători ai spiritului, mânaţi de câte un impas sufletesc sau de o criză a destinului. A căuta “floarea albastră” în acest codru plin de buruieni ‒ asta nu era treaba lor.

Îmi aduc aminte ce blând au prins să strălucească ochii scrutători ai lui Rudolf Steiner când m-a întrebat odată, încă la începutul muncii noastre comune, care sunt poeţii mei preferaţi, dintre cei moderni, iar eu i-am răspuns că majoritatea nu-mi spun  nimic, dar că, alegând ceva de recitat, m-aş fi întors la Jordan şi Hamerling, care în acel moment mă interesau în mod deosebit prin forţa lor epică şi prin obiectivitatea lor. El păru surprins şi se bucură, împărtăşindu-mi apoi din amintirile sale legate de aceşti doi oameni.

Şi, de asemenea, mi-a lăsat libertatea de a face aşa cum cred că e bine ‒ şi, după cum ştiu acum, observând totul cu interes -, în momentul în care, după o serată literară, pe care trebuia s-o dau la Berlin, în continuarea obligaţiilor pe care mi le asumasem, i-am scris poetei care citise din versurile proprii că sunt foarte şocată de poeziile ei, ca şi de felul cum le prezintă şi că nu mă pot opri să-mi exprim părerea că ţelul şi sensul poeziei nu pot consta în ceea ce ea adusese drept material şi mod de a citi. ‒ Mi-a răspuns cu un aer de superioritate: “Cel ce vorbeşte de ţel, în cazul unei creaţii literare, arată prin aceasta că are o legătură neagră pe ochi, care-l împiedică să vadă frumosul adevărat.” În această problemă, Rudolf Steiner a avut o atitudine binevoitor-pasivă şi în curând noi am căzut de acord asupra faptului că e mai bine să desfiinţăm seratele literare, care erau în ochii lui o moştenire nefericită lăsată de Societatea Teosofică. A mai spus că o mişcare serioasă nu se înfăptuieşte prin serate şi că în mişcarea noastră e timpul să-şi facă intrarea seriozitatea. Ei bine, totul e ce anume este creat în poezie şi în ce fel coincid forma şi conţinutul.

Pe atunci încă nu-l cunoşteam pe Conrad Ferdinand Meyer, acest maestru al formei. Am învăţat să-l preţuiesc atunci când forţa plastică a euritmiei m-a obligat să dăltuiesc cuvântul în ton. Cum formau golfuri şi făceau zig-zaguri şi se lărgeau şi se ascuţeau formaţiunile sale cu formă viguroasă, la fel de conturate şi de cizelate, la fel de pline de miez şi puternice ca granitul, licărind ca şistul cu mică, plesnind de seve ca păşunile de pe coastele Alpilor. Se scriu atâtea în sensul că el şi-ar fi luat forma de la francezi. Dar el o are de la munţii săi, de la contururile lor îndrăzneţe şi cu măduvă pietroasă, de la culmile veşnic înzăpezite şi de la lumina care este acolo, sus, care-l obligă să lepede tot ce e de prisos. Conrad Ferdinand Meyer are în el aerul pur al munţilor, mirosul de răşină aromatic al brazilor, forţa blândă a păşunilor şi vigoarea spumegândă a pârâului ce se prăvale de la munte şi adâncimea transparentă a lacului şi are mult mai mult: are urzirea vie a naturii în spiritualitatea ei elementară, el aude glasurile murmurând şi vede plăsmuirile ceţoase densificându-se şi dobândind forme şi strălucire şi culoare şi astfel în creaţia sa există substanţă şi adevăr real. Ei spun însă că a fost bolnav cu nervii, vorbesc cam ruşinaţi despre clinica psihiatrică, despre întunecarea spirituală, având în vedere importanţa sa incontestabilă. În el era ziuă, zi luminoasă, şi noaptea din jurul lui i-a împins luminozitatea înapoi, în învelişul sufletesc, şi el n-a putut să răzbată cu ea afară, până când, după 45 de ani, spiritul şi-a croit drum prin formă, prin cuvântul densificat, prin cuvântul poetic.

Din această formă de granit ţi-a sărit în întâmpinare scânteia, n-o mai simţi altfel decât ca spirit.

Cine a văzut Matterhornul într-o lumină minunată dinaintea amurgului, stând pe culmea Gornergrat? Această apocaliptică plăsmuire a naturii, care, în mod corespunzător cununii de nori şi prăbuşirii de raze care o înconjoară şi o scaldă în valurile lor, zace ca trupul culcat al unui leu, cu nişte labe gigantice, ieşite în afară, arcuite în faţa pieptului lavinei şi cu profilul ca de om în forma zigzagată a vârfului, dar şi cu elanul zborului de vultur, pe coastele coborând abrupte, vărgate cu dungi îngheţat-albăstrui ? O regăsim în îndemânarea grandioasă cu care abordează istoria şi-i dă formă în poezie ... Cuvântul e armamentul poetului. E poet acela care comprimă, aglomerează, densifică un conţinut puternic, îl densifică în aşa fel încât cuvântul dobândeşte forţă embrionară care răsare în suflete, aduce la înflorire culturi întregi, îi stimulează pe oameni, dăruindu-le viaţă, peste sute de mii de ani.


AFORISM

Rudolf Steiner ne-a spus că vorbirea e ceva în care omul îşi percepe propria sa natură divină; prin vorbire el se ridică pe verticală, deasupra animalului. Ea îl stimulează, îl străbate cu pulsaţia forţelor ei, îi dă chipul ei. În ea trăiesc forţele care au plăsmuit cândva Cosmosul, care prin Cosmos au acţionat asupra microcosmosului “om”, făcându-l după imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu. A existat cândva o vorbire originară, care-i unea între ei pe toţi oamenii. Diferenţierea a apărut o dată cu căderea în păcat. Vorbirea a devenit factorul despărţitor, prin care oamenii nu s-au mai înţeles unii pe alţii. Pierderea legăturii unificatoare a dus la adversităţi între naţiunile separate în grupări lingvistice. Dar în sunetele articulate elementul unitar trăieşte mai departe; ele sunt aceleaşi în toate limbile, de îndată ce le reîntorci la temeiul lor originar. Şapte forţe vocalice planetare, douăsprezece puteri consonantice, corespunzând celor douăsprezece semne ale Zodiacului. În câteva limbi vechi mai întâlnim respectată cu stricteţe această împărţire, de exemplu în limba finlandeză, care nu cunoaşte nici un fel de alterări vocalice prin Umlaut şi nu împarte consoanele în consoane moi şi consoane dure. Această diferenţiere este un produs târziu al transformărilor prin care trece vorbirea. Puterile revelatoare, creatoare ale vorbirii trăiesc în stelele călătoare, în stelele fixe. Forţele lor dătătoare de direcţie, plăsmuitoare de forme, sunt conţinute în sunetele vorbirii noastre. Vorbirea artistică are misiunea de a recunoaşte aceste legi spirituale şi de a le face să se reveleze.


PENTRU ACTORI

Încă mai lipseşte şi acum trăirea nemijlocită. Totul trece încă prin reprezentare. Asta încă ne biciuieşte sentimentele; sunt obţinute astfel nişte efecte mult mai grosolane; se pierde percepţia mai subtilă, care se ridică din interior şi ar putea lua în stăpânire cuvântul în mod nemijlocit. Reflexul mort, realizat prin reprezentare, pare colţuros, parcă ar avea muchii. Cele ce au loc mai târziu trebuie să fie conţinute în cele anterioare.*

* “Cele viitoare, mai dinainte vii” ‒ acest cuvânt al lui Goethe, din poezia “Testament”, a fost un gând călăuzitor care i-a înflăcărat zilnic pe actori în munca lor.

Altfel, lipseşte necesitatea artistică. Lucrurile stau dintr-o dată, brusc, în faţa noastră, fără nici o legătură. Pe când în celălalt caz, ele se dezvoltă în mod organic, cu toate nuanţele subtile care există în formele de trecere.

Se cere, de aceea, să ne cufundăm în fiinţa lucrurilor şi să le lăsăm să devină. Trebuie să ne aţintim auzul spre ele: căci ele vorbesc. Pentru aceasta este necesar să le lăsăm adeseori să se deruleze de pe buze, cu jumătate de glas  şi să le ascultăm, să ne adecvăm noi lor, nu să aruncăm între ele şi noi reprezentarea noastră.

Atunci din sunete ne vorbesc lucrurile, atunci ne inspiră, şi cuvântul potrivit, ne corectează, în cazul creaţiilor proprii.

Azi oamenii ascultă cuvintele creaţiilor poetice la fel de puţin precum ascultă, în cursul convorbirilor, spusele semenilor lor.


EXERCIŢIU PENTRU ELEVII MEI

‒ pentru a învăţa să ne conducem respiraţia, ca exerciţiu pentru vorbitul pe curentul respirator, în timp ce facem paşi înainte şi avem o privire activă. Să vorbim numai în mediul aerului. Nu sunt gânduri, nici sentimente, doar vieţuim floarea. Poate că totuşi are sens să facem acest exerciţiu, pentru că este imposibil să rostim aşa ceva în mod sentimental.

Clematia vorbeşte:

Uşor se leagănă în adiere
Rotunjite în frunză cu patru foi
De un violet adânc, potirele
Zveltei clematis
De jar purpuriu străbătute;
Inima ‒ irizând auriu.
Tremură-n vraja
Străluminării solare
A culorilor ce le străbat,
Răsărite din delicata
Tulpină ce-n sus năzuieşte
Cu putere bucuroasă de-avânt.

Lujerul lor firav
Revărsând sineitatea
În neîncetată formare
Ramificare de cinci petale ‒
Se caţără spre împlinire
Credincioasă legii
Iubirii ce se dăruieşte,
Bunătăţii ce dă putere ‒
În sus, spre lumina
Eterului plăsmuitor.
Şi iată, minunea
Ea s-a împlinit:
Fidelitatea verdelui s-a prefăcut
În gravitatea violetului !
Floarea cea mai frumoasă,
În cugetătoare frumuseţe,
În sublimă severitate,
În blândă profunzime
În jos semne face
În sunete de culori bucuroase
Străluceşte în focul
Divinei evlavii,
Irizează-n lumina
Veneraţiei umane,
Vorbeşte de unirea
Forţelor întunericului,
A forţelor luminii ‒
Spre intimă legătură
A materiei pământeşti celei mai uşoare
Cu strălucitoare aparenţă;
Spre eliberator triplu acord
Al pătrunderii materiei cu forţă
Al pătrunderii sufletului cu eu
Al pătrunderii eului cu Soare
‒ În împlinirea sinei spirituale ‒
Mântuind cuvântul.


DIN CAIETELE DE REGIE

Vorbirea este, ca organism luat în ansamblu, un om cu simţire deplină, am putea spune şi: o întreagă adunare de zei care simt plenar.

Trebuie să ne dezvoltăm un auz intim pentru a percepe vorbirea mută; trebuie să facem vorbirea atât de obiectivă încât să vorbim pe baza a ceea ce auzim pe cale sufletească. Şi atunci ajungem să trăim în interiorul cuvintelor. Şi atunci, în întregul nostru mod de a înţelege viaţa ne ridicăm la un anumit nivel spiritual. Aceasta dă sensul modelării artistice. ‒

Atunci, dacă auzim cu sufletul, vom găsi cu atât mai curând înţelegerea potrivită. ‒ O înţelegere prin imaginare, bazată pe percepţie, în locul unei înţelegeri bazate pe idei.

Ascultarea lăuntric-sufletească = un fel de intuiţie. Nu o studiere intelectuală a rolului, printr-o aşa-numită cufundare în conţinutul ei; ci personajul respectiv trebuie mai întâi auzit.

*

A da expresie raportului dintre om şi ambianţa sa sufletească sau concretă.

Interpretul: centrul-eu al ambianţei sale, străbătut de valurile unor forţe cosmice ‒ şi radiind la rândul lui aceste forţe -, dar acum tincturate de o natură afectivă sau spirituală individuală, conform cu caracterul ce urmează să fie interpretat şi cu intenţiile poetului, transpuse de el în cuvânt. ‒ Omul radiază de jur împrejurul său nişte linii de forţă eterice şi spirituale, care se ating şi se unesc cu obiectele şi cu entităţile din ambianţa sa.

A apuca: voinţa puternică de a percepe gândurile în mod energic. (Un impuls mihaelic.)

*

Când procesul divin se exprimă prin individualitatea umană ‒ mişcarea liniară intră în densificarea eului; aşadar, respiraţie ce curge în jos ‒ în linia tematică. De exemplu: “Animalul, planta, această natură o aveau ...”*

Când eul se dăruieşte, întorcându-se la izvorul său, el ia cu sine adâncul, dar tonul întinereşte necontenit, eul merge pe urmele tonului, pe expiraţie, în sus: “Da nimm  ...” **  “Wie in lauter Helligkeit ...”

“Procesul de transpunere în ton” al eului, “procesul de transpunere în sunetele vorbirii” al eului. ‒ Eul trebuie să dea curs acestui proces; între acestea, în pauze, forţele de impulsionare; a lăsa să fie dat noul impuls.

*  Ritornel din “Eu şi tu” de Christian Morgenstern
** Imn din “Găsit-am o cărare” de Christian Morgenstern.


DIN CAIETUL DE REGIE LA “FAUST” AL MARIEI STEINER*

* Acest exemplu oferă o imagine a felului în care au fost prelucrate toate operele ‒ ca o partitură muzicală.


aşa ceva nu poate fi năsocit cu mintea, aşa ceva trebuie cunoscut pe bază de trăire ... Şi el a devenit suflet viu ... Dar cum devine spirit? Prin forţa, ce s-a trezit, cea a eului, prin sesizarea conştienţei în eu. Trebuie să fi ieşit din tine însuţi, din ceea ce-l face pe om o fiinţă izolată, închisă în sine, şi să fi intrat în acel element care-l uneşte pe om cu Universul, care-i revelează forţele propriei sale origini, ale propriei sale alcătuiri, ale propriului său ţel. Căci omul ca personalitate izolată nu ştie nimic despre ţelurile pe care i le impune omul-eu din el. El nu poate descifra decât încet şi treptat scrierea care-i impune propriul său destin.

Munca artistică ne ajută în acest sens, fiindcă arta ne revelează legile tainice ale naturii, iar legile tainice ale naturii sunt adânc ancorate în viaţa divină. Noi ne putem cufunda în ele dacă lucrăm cu ceea ce, în fiinţa noastră, s-a îndepărtat cel mai puţin de latura interioară a spiritului şi cu ceea ce mai putem atinge cu conştienţa noastră. Şi acest ceva este, în primă instanţă, respiraţia.

Să ne urmărim respiraţia; expirul ei ritmic ne conduce spre exterior, ne ia cu sine, ne pulverizează în depărtările cosmice; apoi recădem în interiorul nostru, dar prin recăderea în noi înşine, noi am luat în noi lumea obiectivă exterioară, elementul “aer” care o susţine, a cărei existenţă depinde de el şi o menţine în

viaţă. În noi a intrat o părticică de lume obiectivă, ea ne-a umplut organele de simţ, s-a unit cu căldura noastră şi a devenit astfel propria noastră fiinţă, o parte a fiinţei noastre, în măsura în care ne-a dat viaţă; iese din nou afară, pentru a ne sustrage ceea ce ne-ar ucide. Iese afară şi se risipeşte din nou în depărtările cosmice. Interacţiune, tălăzuire ritmică; noi o sesizăm prin respiraţie şi ne dăm seama că nu suntem în noi dacă nu primim lumea în lăuntrul nostru, că deci existăm mai mult în lume decât în propria noastră fiinţă, decât în propriul nostru organism. Cunoaşterea acestui adevăr introduce lumină în respiraţia noastră, lumină interioară. Lumina impregnează percepţia noastră senzorială exterioară; simţim că simţurile noastre sunt o respiraţie mai fină.


DIN CAIETELE DE NOTIŢE

Organizarea-Eu cântă pe minunatul instrument muzical care este organismul astral.

Cunoscând structura vorbirii, ajungem să cunoaştem Organizarea-Eu.

Dacă studiem geniul vorbirii, ajungem să cunoaştem organizarea eului.

Prin euritmia muzicală noi facem să iasă la suprafaţă acele mişcări care corespund formei organismului astral; iar prin euritmia poetică ‒ acele forme care corespund organizării eului.

Când facem euritmie muzicală în mod fizic, noi lucrăm în mod conştient la modelarea omului sufletesc; când facem euritmie poetică în mod fizic, lucrăm la modelarea omului spiritual.

Cunoaşterea trebuie să se înalţe de la învăţare la activitatea de modelare plastică, la cea muzicală, la cea a vorbirii.

Dacă ne înălţăm de la regulile abstracte ale ştiinţelor naturii spre ceea ce se modelează plastic, ajungem să-l cunoaştem pe om conform cu organismul său eteric.

Dacă suntem uniţi cu cuvintele nu doar pe o cale exterioară, memorativă, ci dacă ajungem să ştim cum acţionează geniul limbii în cuvinte, atunci ajungem să cunoaştem organizarea-Eu.

Noi trebuie să dăm adevărurilor cosmice pe care le-am înţeles forma de imagini artistice. Când noţiunea e bogată în sentimente, ea poate fi transmisă pe cale artistică.

Lărgirea sufletului e ceva care are loc printr-o cunoaştere adecvată Cosmosului.

Misterele lumii trebuie să-l străbată pe om, pulsând, ca şi cum el ar fi o simplă unealtă prin care acestea se exprimă.

1940

*

Cu o gândire şi simţire artistică obişnuită nu ne putem apropia de lumea eterică, pentru că în cazul acestei apropieri de lumea eterică nu doar privim ceva în spaţiu, ci noi percepem spaţiul în aşa fel încât eterul goleşte spaţiul. Şi pe urmă vieţuim ceea ce e viu, prin absorbirea spaţiului. Pur şi simplu, trebuie să apară o cu totul altă gândire, când vrem să ne înălţăm în aceste lumi superioare.

*

Omul trebuie să se transpună în mod conştient în întreg Universul, pentru a se percepe ca fiinţă înzestrată cu vorbire.

El trebuie să înveţe să perceapă direcţiile, înălţimile, adâncimile, ambianţa de jur împrejur. Cuvântul său îl scoate mult mai departe în spaţiu decât orice mişcare corporală prin care învaţă să simtă spaţiul. În cuvântul său, el trăieşte ca om aerian şi străpunge astfel graniţele solide ale lumii fizice.

Cum vorbeşte omul modern? Creierul său funcţionează ca un aparat din laboratorul de fizică, el doar oglindeşte ceea ce există deja. Scheletul său osos ia în captivitate sunetul, îl ţine strâns, îl încătuşează; vorbeşte, de fapt, scheletul. Pentru ca în această osificare şi mecanicizare să pătrundă o viaţă mimată, trebuie să-i fie imprimate în mod forţat sentimente. Ele sunt luate din hiperexcitarea a ceea ce ţine de personalitate: în cel mai bun caz, din sentimentalism, care însă pare întotdeauna contrafăcut. Şi, pe de altă parte, din nervozitatea care ne îndeamnă la exagerări din ce în ce mai mari şi, de dragul efectului dorit, se transformă în isterie.

Decadenţa morbidă va fi în curând ceva perimat. Ea e luată în stăpânire şi reprimată de către mecanică, pe care o putem desemna drept victorie a tehnicii asupra artei. De pe ecranul cinematografelor şi din gramofoane, ea trece în membrele şi în glasul oamenilor.

Aici ea se osifică şi-l osifică şi pe om.

Omul nu mai găseşte calea pe care poate ieşi din sine însuşi, dacă a astupat acest izvor. Izvorul reprezintă legătura sa cu lumea înconjurătoare. Aerul este afară şi este în el, aerul îi cultivă organismul, aerul devine, metamorfozat în interiorul lui, căldură, care-l interiorizează; respiraţia face din om un suflet viu şi-l face să devină conştient de legătura lui cu Cosmosul.

Dar câtă vreme vocea nu e decât ton, nearticulat sau melodios, ca la patrupede sau la păsări, ea nu poate deveni un trezitor al conştienţei. Dar devine un trezitor al conştienţei atunci când în ea se revarsă forţa vorbirii.

Forţa vorbirii e scrierea stelară a Cosmosului devenită viaţă.

Ea îşi creează o expresie a sa în om.