Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner
Marie Steiner-von Sivers

METODICA ŞI FIINŢA MODELĂRII VORBIRII

GA 280


I

RUDOLF STEINER

LIMBĂ ŞI SPIRIT AL LIMBII

În Ideea de Goetheanum în mijlocul crizei culturale a epocii noastre. Culegere de articole din anii 1921-1925”. GA 36


Se vorbeşte despre spiritul limbii. Nu se poate spune însă că mulţi oameni din ziua de azi pot lega de acest cuvânt o noţiune inteligibilă. Când se apelează la acest cuvânt, se au în vedere nişte particularităţi caracteristice generale ale modului de formare a sunetelor şi cuvintelor, ale structurii frazei şi modului de întrebuinţare a imaginilor. “Spiritualul” pe care-l are în gând cel ce vorbeşte despre un spirit al limbii rămâne în sfera abstractismului. Dar nimeni nu se apropie de ceva care ar merita să fie numit “spirit”.

Pot exista însă două căi de descoperire a “spiritului limbii”, în forţa lui vie. Prima i se arată acelui suflet care înaintează de la simpla gândire noţională la clarvederea ce revelează esenţa. Despre ea s-a vorbit adeseori în această gazetă săptămânală.* Ea e vieţuirea interioară a unei realităţi spirituale. Această realitate n-ar trebui să fie confundată cu perceperea mistic-nebuloasă, bazată pe sentiment, a unui “Ceva” general, vag. Ea nu conţine nimic de natură senzorial-perceptibilă, fiind totuşi la fel de plină de conţinut ca această realitate senzorială.

* Articolul a apărut mai întâi în “Das Goetheanum”, Săptămânal Internaţional pentru Antroposofie şi Tripartiţie. An I (1921/22), nr.50 (23 iulie).

Cel care priveşte în acest mod clarvăzător, se îndepărtează în percepţia clarvăzătoare de ceea ce poate fi exprimat cu ajutorul vorbirii. În primă instanţă, clarvederea sa nu găseşte calea ce duce spre buze. Dacă apelează la cuvinte, are imediat senzaţia că acest conţinut al percepţiei sale clarvăzătoare se transformă în altceva. Dacă vrea, totuşi, să comunice câte ceva din percepţiile sale suprasensibile, începe lupta sa cu vorbirea. El se străduie să folosească toate elementele posibile din domeniul limbajului, pentru a modela o imagine a ceea ce vede. El caută peste tot în domeniul limbajului, de la sonorităţile sunetelor până la întorsăturile de frază. El dă o luptă lăuntrică grea. Căci trebuie să-şi spună: vorbirea are ceva ca un fel de voinţă proprie. Ea exprimă deja de la sine tot felul de lucruri; şi tu trebuie să te abandonezi mai întâi voinţei sale, pentru ca ea să primească percepţiile tale clarvăzătoare. Dacă vrei să torni în veşmântul vorbirii ceea ce ai perceput în spirit, nu dai de un element nebulos, ca de ceară, pe care-l poţi modela după cum îţi place, ci dai de un “spirit viu”, de “spiritul limbii”.

Dacă lupţi cinstit, în acest fel, lupta poate avea finalul cel mai bun, cel mai frumos. Soseşte o clipă în care simţi: spiritul limbii primeşte în el percepţiile clarvăzătoare pe care le-ai avut. Cuvintele şi expresiile pe care le găsim iau ele înseşi o notă spirituală; ele încetează să “însemne” ceea ce înseamnă de obicei şi se transpun de la sine în percepţia clarvăzătoare pe care am avut-o. ‒ Şi atunci apare ceva de felul unei relaţii vii cu spiritul limbii. Vorbirea ia un caracter personal; te înfrunţi cu ea la fel cum o faci cu un alt om.

Aceasta este una din căile pe care putem ajunge să percepem “spiritul limbii” drept spirit viu. Cea de a doua apare, de regulă, dacă o parcurgi pe prima. Totuşi, se poate porni pe ea şi drept cale de sine stătătoare. Ne aflăm pe această cale dacă în cuvintele sau întorsăturile de frază, care în epoca prezentă au luat deja un caracter abstract, vieţuim sensul lor originar concret, plin de prospeţime, imaginativ. Azi rostim cuvântul “Überzeugung” /convingere/. Şi avem, rostindu-l, starea sufletească a faptului că am făcut în aşa fel încât un lucru să fie considerat adevărat. Noi am învăţat deja să “ieşim cu simţirea afară din cuvânt”. Dacă ne transpunem iarăşi cu simţirea în cuvânt, se ridică în conştienţă: Zeugung /zămislire/, producere în sfera corporalităţii. Die “Überzeugung” /convingerea/ devine un proces similar în sfera vieţii sufleteşti. Devine concret procesul care are loc în mod real în suflet când el e pătruns de o convingere. ‒ Priviţi în acest mod cuvinte de felul: gefällig /cu amabilitate/! Ce bogăţie de trăiri lăuntrice se deschide în faţa noastră. Cel care are predispoziţia de “a cădea” îşi pierde echilibrul; îşi decuplează conştienţa. Cel care e “gefăllig” faţă de un alt om, renunţă la sine însuşi pentru o clipă; intră în conştienţa celuilalt; are o trăire care este începutul uşor a ceea ce reprezintă căderea în leşin.

Cine trăieşte asemenea lucruri fără a fantaza, pentru a face remarci inteligente în legătură cu nişte teorii îndoielnice, cine le trăieşte cu un simţ sănătos, conform cu realitatea, trebuie să-şi mărturisească în cele din urmă că în procesele de formare a limbii există inteligenţă, raţiune, spirit. Un spirit pe care nu-l introduce în ea, mai întâi, conştienţa oamenilor, ci care acţionează în subconştient şi pe care omul îl găseşte deja în limba pe care o învaţă. Omul poate ajunge astfel să înţeleagă bine cum se face că spiritul său este o creatură a “spiritului limbii”.

În rezultatele cercetării actuale există toate condiţiile necesare pentru a căuta în această direcţie “spiritul limbii”. S-au şi întâmplat, de altfel, multe; e necesară doar edificarea conştientă a unei ştiinţe psihologice despre limbă.

Aici ne-am propus mai puţin să atragem atenţia asupra unei necesităţi existente în această direcţie, intenţia noastră este să indicăm un lucru care are importanţă pentru viaţa practică. Cine are o perspectivă clară asupra situaţiei caracterizate, trebuie să fie de părere că vorbirea ascunde în sine ceva care, din ea, conduce spre ceva superior ei, spre spiritul însuşi. Iar spiritul nu poate fi şi el, în variatele limbi, ceva variat, el trăieşte în fiecare drept ceva unitar.

Această unitate spirituală existentă în limbile umane se pierde, dacă acestea îşi alungă viaţa lor originară, elementară, şi sunt luate în stăpânire de duhul abstracţiunii. Atunci, omul care vorbeşte nu mai are în el spiritul, ci veşmântul format din materialul lingvistc al spiritului. Cel care, spunând “gefällig”, simte în suflet imaginea caracterizată mai sus, vieţuieşte altfel decât acela care leagă de acest cuvânt doar conţinutul abstract pe care l-a învăţat, referitor la relaţia unui om faţă de alt om, când unul dintre ei vrea “să-i facă o favoare” celuilalt.

Cu cât vieţuirea nemijlocită a vorbirii devine mai abstractă, cu atât sufletele oamenilor sunt despărţite mai mult unele de altele. Ceea ce e abstract, omul individual posedă numai pentru sine. El formează noţiunea abstractă pentru sine. El trăieşte în ea, ca în egoitatea lui individuală, separată. În orice caz, acest element abstract poate fi atins numai în lumea noţiunilor. Dar şi trăirile cuvintelor şi frazelor, mai ales în limbile popoarelor civilizate, se apropie de el într-un grad foarte înalt.

Noi trăim într-o epocă în care, faţă de tot ceea ce-i separă pe oameni şi separă popoarele, trebuie cultivat în mod conştient factorul care uneşte. Căci şi între oamenii care vorbesc limbi diferite, elementul separator e dat la o parte când fiecare vieţuieşte în limba lui aspectul concret-imaginativ. Acesta ar trebui să devină un element important în pedagogia socială: încercarea de a trezi din nou spiritul limbii din diferitele limbi.

Cel care îşi îndreaptă atenţia spre asemenea lucruri va constata cât de mult, din eforturile numite azi sociale, depind de studierea vieţii sufletelor umane, nu numai de faptul că se reflectează la introducerea de măsuri exterioare. ‒ Una dintre sarcinile imperios necesare ale epocii prezente constă în faptul că, după tendinţa de separare a popoarelor în funcţie de limba fiecăruia, trebuie să fie creată acum o alta, aceea a înţelegerii reciproce.

Azi se vorbeşte mult despre umanism, în sensul că trebuie cultivat adevăratul omenesc din om. Dar o asemenea năzuinţă va deveni cu totul adevărată de-abia dacă ea va fi luată în serios pe toate tărâmurile concrete ale vieţii. Ia gândiţi-vă, cu cât îşi simte mai plenar, mai intens, omenescul său, decât e cazul cu trăirea abstractă a vorbirii, un om care a introdus cândva în vieţuirea cuvintelor şi propoziţiilor ceva cu totul concret. În orice caz, nu va trebui să credem acum că un om care spune despre un tablou, în momentul când îl priveşte: “Das ist entzückend”/e încântător/, trebuie să aibă în faţa sa imaginea zvâcnirii /Zucken/ şi a stării de răpire involuntară, până la “des-zvâcnirea” /Ent-Zücken/ membrelor sale. Dar cine a simţit odată în cuvântul “entzücken” /a încânta/, în mod viu, ceea ce e transpus din această imagine în viaţa sufletească, va avea totuşi o altă trăire, rostind cuvântul, în comparaţie cu omul care l-a vieţuit întotdeauna numai în mod abstract. În mod inevitabil, tonul sufletesc de la suprafaţă, în vorbirea convenţională şi ştiinţifică a zilei, va fi unul abstract; dar nu e necesar ca şi subtonul să fie abstract. Pe treptele primitive ale civilizaţiei, oamenii îşi vieţuiesc vorbirea într-un mod concret-imaginativ; pe treptele mai avansate, educaţia ar trebui să aibă grijă ca acest caracter concret-imaginativ să nu se piardă cu totul.