Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


I
ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

CONFERINȚA I

Dornach, 29 septembrie 1920

În aceste ore ne propunem să atragem atenţia, chiar dacă numai sub o formă sumară, asupra unor lucruri referitoare la arta recitării şi declamaţiei. Vom porni chiar de la recitare şi declamare. Aşa că vom avea, pe de-o parte, munca practică şi, pe de altă parte, consideraţiile asupra acestei munci practice. Vom porni astăzi cu recitarea noastră, care va constitui baza expunerii ce urmează, de la un fragment din tabloul 7 al dramei-mister Poarta iniţierii, acel tablou a cărui acţiune are loc, într-un anumit sens, în lumea spirituală, aşa că el are la bază acea concepţie despre legătura dintre lumea spirituală, lumea sufletească şi lumea fizică pe care o constată ştiinţa spirituală orientată antroposofic. Tabloul 7 se desfăşoară, într-un anumit sens, în lumea spirituală, dar în el sunt înfăţişate nişte persoane care, ca atare, aparţin lumii fizice, care nu sunt concepute deloc drept simboluri sau alegorii, ci drept realităţi vii care apar în faţa noastră. Cele patru personaje: Maria, Philia, Astrid, Luna, reprezintă, deci, întru totul, nişte personaje ale lumii fizice. Dar conştienţa personalităţilor din lumea fizică poate lua asemenea forme – lucru care se va mai vedea în cursul conferinţelor mele, din cele mai diferite direcţii –, încât omul se poate situa, printr-o conştienţă mai înaltă, în lumea spirituală, exact la fel cum prin conştienţa sa obişnuită, senzorial-obiectuală, se situează în lumea fizică.

În străfundurile sale cele mai adânci, viaţa umană nu scoate la iveală doar forţele instinctuale sau pe cele ale intelectului obişnuit, ci ea face să iasă din sine şi acele forţe care sunt impulsionate din lumile sufleteşti şi spirituale. Şi dacă nu vrem să reprezentăm o piesă de teatru care să-l înfăţişeze pe om doar într-un mod unilateral, ca entitate fizic-senzorială, ci vrem ca ea să-l arate în totalitatea fiinţei lui, aşa cum se manifestă el prin faptul că în interiorul lui trăiesc, sub formă de impulsuri, lumea sufletească şi lumea spirituală, atunci în cursul acţiunii trebuie să adăugăm, la ceea ce are loc în lumea fizică, lucruri care duc întreaga acţiune departe de lumea fizică, într-o sferă spirituală. Aşa că tabloul care e reprezentat drept al 7-lea din drama-mister Poarta iniţierii va trebui să fie privit neapărat drept redarea unor impulsuri spirituale, care acţionează însă prin omul fizic. Dacă nu creăm, îndemnaţi de cine ştie ce fantezii sau de o mistică nebuloasă, nişte reprezentări simbolice sau alegorice sau de alt fel ale lumii suprasensibile, ci le creăm pe baza trăirilor reale în lumea suprasensibilă, atunci suntem nevoiţi să recurgem la cu totul alte reprezentări decât acelea pe care trebuie să le folosim de obicei în viaţa fizică. În viaţa fizică, reprezentările care se referă la viaţa moral-religioasă se dizolvă. Ele au un caracter mai mult neformat, un caracter abstract, lipsit de concreteţea imaginii. Iar reprezentările referitoare la natură au un caracter concret, de imagine, care le dă contururi clare ş.a.m.d. Cine posedă un simţ, bazat pe sentiment, care să-i spună în ce fel se deosebeşte, când ascultăm, cuvântul conturat de cuvântul lipsit de formă, de cuvântul care trebuie simţit mai mult sub raport muzical, va observa peste tot trecerile de la acest cuvânt plastic în interiorul lui la cuvântul muzical în interiorul lui.

Dar când suntem nevoiţi să înălţăm acţiunea în lumea spirituală, e necesar, aş zice, să facem o sinteză. Trebuie să găsim posibilitatea de a dizolva caracterul plastic al cuvântului într-o asemenea măsură, încât acest caracter plastic, totuşi, să nu se piardă şi trebuie să facem în aşa fel încât el să ia, totodată, în mod nemijlocit, un caracter muzical. Trebuie să se ajungă la un mod de a vorbi plastic-muzical, fiindcă nu avem de-a face cu o scindare între viaţa moral-religioasă şi viaţa natural-fizică, ci cu o serie ce coincide într-o sinteză. Aşa că în scena ce urmează să fie recitată, veţi auzi cum ea este interpretată pe baza unei vieţi de reprezentare lăuntrice absolut diferite faţă de cea obişnuită, pe care o întâlnim în viaţa cotidiană sau în viaţa de teatru obişnuită. Aici se vorbeşte şi se interpretează pe baza unei vieţi de reprezentare ce conţine atât ceea ce este natură, ceea ce sunt puterile elementare ale naturii, forţele elementare ale naturii, cât şi ceea ce, prin intermediul acestor forţe elementare ale naturii, are, în acelaşi timp, o importanţă etic-morală. Fizicul devine în acelaşi timp moral, moralul este coborât în imaginea fizică. În această sferă nu mai putem face deosebire între ceea ce are loc din punct de vedere moral, şi ceea ce are loc în mod fizic, fiindcă moralul se desfăşoară sub forma fizicului, fizicul se desfăşoară în sfera moralului. Dar aceasta cere un cu totul alt mod de a trata vorbirea şi acest mod de a trata vorbirea nu se poate desfăşura deloc în alt fel decât în sensul că la o asemenea interpretare nu se mai porneşte câtuşi de puţin de la idee.

Îmi veţi da voie, nu-i aşa, să vorbesc despre experienţele pe care le-am făcut eu însumi cu reprezentarea dramei mele. Îmi este îngăduit, aşadar, să spun: În ea nu trăieşte nici un fel de gând, tot ceea ce va fi declamat sau recitat a fost auzit, în orice caz, cu auzul spiritual, aşa cum se va auzi aici în mod nemijlocit. – Aşadar, nu e vorba de conceperea vreunui gând, care să fi fost transpus de-abia pe urmă în cuvinte, ci e vorba de perceperea a ceea ce va fi interpretat acum, de perceperea acestora sunând lăuntric şi prinzând formă lăuntric, exact cum sunt interpretate. În cazul unei asemenea interpretări nu ne rămâne altceva de făcut decât să copiem în mod exterior ceea ce apare ca percepţie lăuntrică.

Dar prin aceasta rezultă şi un fel absolut anume de a caracteriza personajele, modelându-le, şi veţi vedea că cele patru personaje, Maria, Philia, Astrid şi Luna pot fi deosebite clar unul de altul. Nu vom reda aici în mod special numele diferitelor feluri de exprimare corespunzătoare, ci va putea fi recitat doar conţinutul cuvintelor, fiindcă a existat, pur şi simplu, o deosebire absolută când am ascultat ceea ce se exprima drept Maria, ceea ce se exprima, pur şi simplu, drept acel ceva ce poate fi simţit în cadrul percepţiei superioare, într-o stare de conştienţă mai înaltă, în sânul forţelor naturii ce acţionează totodată în mod etic şi când, pornind de la această simţire în sânul forţelor naturii care acţionează etic, m-am lăsat inspirat în aşa fel încât ea să exprime acest lucru cu ajutorul vorbirii. Este ceva care poate fi numit o transpunere cu simţirea în Marele Tot al naturii, în măsura în care natura este deja etică, şi în etică, în măsura în care ea este deja natură.

Prin Philia trebuia să fie pusă în faţa spectatorilor o personalitate care, într-un anumit sens, este cu totul pătrunsă de puterea de a iubi, dar ca figură cu totul umană. Ea se manifestă ca figură umană, pur şi simplu, noi simţind cum vibrează ca ecou – dacă avem receptivitatea necesară – ceea ce trebuie să spună şi să facă o personalitate cu totul pătrunsă de iubire în faţa acelor sentimente şi reprezentări şi fenomene şi percepţii spirituale care au loc prin Maria. Iar Astrid este o personalitate impregnată cu totul de ceea ce ar putea fi numit înţelepciune lăuntrică umană, aşa cum se uneşte această înţelepciune lăuntrică umană, prin percepţia spirituală cea mai interioară, cu activitatea cosmică. Iar Luna reprezintă ceea ce se manifestă în conştienţa consolidată drept activitate a voinţei.

Cele trei personalităţi nu sunt înfăţişate în mod simbolic ori alegoric, la fel de puţin cum Nero este o reprezentare simbolică a cruzimii, aceste trei personalităţi sunt oameni din carne şi sânge, dar în aşa fel încât ele sunt diferite, la fel cum, de exemplu, oamenii sunt diferiţi în viaţa reală după temperamentele lor, într-una dintre personalităţi vibrând în întregime iubirea, în cealaltă în întregime înţelepciunea, în cea de a treia numai fermitatea. Prin ceea ce se revelează, conlucrând sub formă plastic-muzicală, drept un fel de simţire pentru ceea ce este etic-natural şi pentru ceea ce este natural-etic, consunând cu personalitatea purtată de iubire, străluminată de înţelepciune, încălzită de fermitate, ia naştere ceea ce urmează să fie prezentat aici ca  o imagine a lumii spirituale. Şi poate că e voie să se pornească în recitare nu din elementul ideatic, deoarece – aşa cum va reieşi în cursul expunerii de astăzi şi din zilele ce urmează – în acest fel se va vedea că, dacă, de exemplu, creăm din elementul declamării, al recitării, nu din elementul ideatic, se va vedea atunci cum şi arta declamaţiei rezultă într-un mod elementar nemijlocit. Atunci creaţia poetică devine totodată declamare şi recitare. Aici se naşte o declamare prin percepţie spirituală-interioară, despre care putem crede că este în acelaşi timp creaţie poetică.

Acesta este aspectul pe care-l vom expune mai detaliat în continuare, când ne vom adânci în studierea artei declamaţiei şi recitării. Acum, doamna dr. Steiner va recita tabloul 7 din Poarta iniţierii.

MARIA:
Ihr, meine Schwestern, die ihr
So oft mir Helferinnen wart,
Seid mir es auch in dieser Stunde,
Daß ich den Weltenäther
In sich erbeben lasse.
Er soll harmonisch  klingen
Und klingend eine Seele
Durchdringen mit Erkenntnis.
Ich kann die Zeichen schauen,
Die uns zur Arbeit lenken.
Es soll sich euer Werk
Mit meinem Werke einen.
Johannes, der Strebende,
Er soll durch unser Schaffen
Zum wahren Sein erhoben werden.
Die Brüder in dem Tempel,
Sie hielten Rat,
Wie sie ihn aus den Tiefen
In lichte Höhen führen sollen.
Von uns erwarten sie,
Daß wir in seiner Seele heben
Die Kraft zum Höhenfluge.
Du, meine Philia, so sauge
Des Lichtes klares Wesen
Aus Raumesweiten,
Erfülle dich mit Klangesreiz
Aus schaffender Seelenmacht,
Daß du mir reichen kannst
Die Gaben, die du sammelst
Aus Geistesgründen.
Ich kann sie weben dann
In den erregenden Sphärenreigen.
Un du auch, Astrid, meines Geistes
Geliebtes Spiegelbild
Erzeuge Dunkelkraft
Im fließenden Licht,
Daß es in Farben scheine,
Und gliedre Klangeswesenheit,
Daß webender Weltenstoff
Ertönend lebe.
So kann ich Geistesfühlen
Vertrauen suchendem Menschensinn.
Und du, o, starke Luna,
Die du gefestigt im Innern bist,
Dem Lebensmarke gleich,
Das in des Baumes Mitte wächst,
Vereine mit der Schwestern Gaben
Das Abbild deiner Eigenheit,
Daß Wissens Sicherheit
Dem Seelensucher werde.

PHILIA:
Ich will erfüllen mich
Mit klarstem Lichtessein
Aus Weltenweiten,
Ich will eratmen mir
Belebenden Klangesstoff
Aus Ätherfernen,
Daß dir, geliebte Schwester,
Das Werke gelingen kann.

ASTRID:
Ich will verweben
Erstrahlend Licht
Mit dämpfender Finsternis,
Ich will verdichten
Das Klangesleben.
Es soll erglitzernd klingen,
Es soll erklingend glitzern,
Daß du, geliebte Schwester,
Die Seelenstrahlen lenken kannst.

LUNA:
Ich will erwärmen Seelenstoff
Und will erhärten Lebensäther.
Sie sollen sich verdichten,
Sie sollen sich erfühlen,
Und in sich selber seiend
Sich schaffend halten,
Daß du, geliebte Schwester,
Der suchenden Menschenseele
Des Wissens Sicherheit erzeugen kannst.

MARIA:
Aus Philias Bereichen
Soll strömen Freudesinn;
Und Nixen-Wechselkräfte,
Sie mögen öffnen
Der Seele Reizbarkeit,
Daß der Erweckte
Erleben kann
Der Welten Lust,
Der Welten Weh. -
Aus Astrids Weben
Soll werden Liebelust;
Der Sylphen wehend Leben,
Es soll erregen
Der Seele Opfertrieb,
Dass der Geweihte
Erquicken kann
Die Leidbeladenen,
Die Glück Erflehenden. -
Aus Lunas Kraft
Soll strömen Festigkeit.
Der Feuer wesen Macht,
Sie kann erschaffen
Der Seele Sicherheit;
Auf daß der Wissende
Sich finden kann
Im Seelenweben,
Im Weltenleben.

PHILIA:
Ich will erbitten von Weltengeistern,
Daß ihres Wesens Licht
Entzücke Seelensinn,
Und ihrer Worte Klang
Beglücke Geistgehör;
Auf daß sich hebe
Der zu Erweckende
Auf Seelenwegen
In Himmelshöhen.

ASTRID:
Ich will die Liebesströme,
Die Welt erwarmenden,
Zu Herzen leiten
Dem Geweihten;
Auf daß er bringen kann
Des Himmels Güte
Dem Erdenwirken
Und Weihestimmung
Den Menschenkindern.

LUNA:
Ich will von Urgewalten
Erflehen Mut und Kraft
Und sie dem Suchenden
In Herzenstiefen legen;
Auf daß Vertrauen
Zum eignen Selbst
Ihn durch das Leben
Geleiten kann.
Er soll sich sicher
In sich dann selber fühlen.
Er soll von Augenblicken
Die reifen Früchte pflücken
Und Saaten ihnen entlocken
Für Ewigkeiten.

MARIA:
Mit euch, ihr Schwestern,
Vereint zu edlem Werk,
Wird mir gelingen,
Was ich ersehne.
Es dringt der Ruf
Des schwer Geprüften
In unsre Lichteswelt.

O a doua exemplificare care va fi prezentată în faţa dvs. face parte din “Ifigenia” lui Goethe, primul monolog, şi anume sub două forme. Dvs. ştiţi, desigur, că “Ifigenia” lui Goethe există în două variante. La prima sa şedere la Weimar, Goethe a recreat mitul despre Ifigenia sub formă dramatică în primul elan al entuziasmului şi pe baza primei înţelegeri care a încolţit în sufletul său pentru mitul Ifigeniei. Forma pe care Goethe a dat-o mai întâi acestei “Ifigenii” este născută cu totul şi cu totul din acel mod artistic de a simţi şi pe baza acelei concepţii artistice care-i erau proprii lui Goethe la Weimar, înainte ca el să fi plecat spre Roma. Această variantă poate fi numită, deci, “Ifigenia” de la Weimar, sau weimareză. Pe urmă, în cursul şederii la Roma, după ce se pătrunsese de toate lucrurile care au rezultat pentru el prin cunoaşterea artei greceşti, în măsura în care a putut s-o ghicească transpărând din operele de artă italiene şi din puţinele vestigii ale artei greceşti care mai existau acolo şi care au metamorfozat de atunci înainte întregul său mod de a privi arta, simţirea sa artistică, ba chiar şi gândirea sa artistică, el a rescris, la Roma, drama “Ifigenia”. Aşa că avem o a doua variantă a “Ifigeniei” goetheene, pe care o putem numi “Ifigenia romană”. E extraordinar de interesant să observi o dată “Ifigenia weimareză” şi “Ifigenia romană” în ceea ce priveşte modelarea lor artistică, modelarea lor artistică internă, şi să vezi cum una şi cealaltă dintre aceste două variante duc spre declamare şi recitare.

Dacă studiem “Ifigenia germană”, “Ifigenia de la Weimar”, vedem că ea s-a născut în aceeaşi perioadă a creaţiei artistice goetheene în care s-a născut şi minunatul imn în proză “Către Natură”, acel poem închinat naturii, de o vigoare incomparabilă, care începe aşa: “Natura! Noi suntem înconjuraţi de ea” şi care conţine apoi fraze grandios-viguroase de felul: “şi se joacă cu noi mereu, până când am obosit şi cădem din braţele ei” ş.a.m.d. Acea imagine a naturii care înaintează într-un anumit ritm este deosebit de caracteristică pentru acea perioadă, în care Goethe, încă sub impresia puternică pe care o făcuseră asupra lui, din punct de vedere artistic, monumente cum este domul din Straßburg, întreaga artă gotică, a desfăşurat o activitate creatoare pe tărâm literar. Aşa că “Ifigenia germană” s-a născut dintr-o concepţie despre artă care este în sensul cel mai eminent al cuvântului una gotic-germană. Aici, Goethe încă mai mânuieşte vorbirea în aşa fel încât simţim că totul tinde să creeze, în această modelare a vorbirii, ceva care, aş zice, se înconvoaie, dar se şi înalţă totodată în unghi ascuţit, cum face ogiva domului gotic. Noi urmărim cu simţirea noastră felul cum ritmurile trec unele într-altele. Ele se arcuiesc, dar se unesc, aşa cum se unesc arcurile ascuţite ale domului gotic. Toate aceste lucruri, care pătrund într-un mod atât de plastic – şi arta literară a lui Goethe este întotdeauna plastică – în poezia lui Goethe, nu au fost imitate deloc în mod conştient după arta gotică, ci sunt o redare sub formă poetică a ceea ce a simţit Goethe când s-a aflat, să zicem, în faţa grandiosului dom din Straßburg, dar mai ales ceea ce îi venea în întâmpinare, în general, din fiinţa germanismului. Pentru a da expresie unor asemenea ritmuri libere, care i-au dat posibilitatea de a crea în acest stil gotic neconvenţional, el a creat “Ifigenia de la Weimar”. Aici vedem peste tot ceva noduros, ceva care ni se înfăţişează, în contururile sale plastice, cam la fel cum ne apar anumite figuri tocmai la domul din Straßburg, de exemplu.

Apoi, Goethe ajunge în Italia. Printre altele, şi “Ifigenia” stă iarăşi în faţa sufletului său. Dar ea îi apare altfel acum, când, în primul rând, trăieşte sub cerul Italiei, care nu se bolteşte deasupra lui cu răceală nordică, ci cu drăgălăşenia sudică. Şi acum Goethe simte cum deja natura exterioară îi cere să-şi schimbe modul de a simţi, şi el simte ceea ce adusese cu el la Roma, drept “Ifigenia de la Weimar”, ca pe ceva noduros-nordic, de-a dreptul barbar. Şi el simte acest lucru mai ales când compară linia poetică a acestei “Ifigenii weimarez-germane” cu ceea ce rezultă pentru el pe linia simţirii dacă lasă să acţioneze asupra lui ceva de felul operelor lui Rafael. Faptul de a fi privit operele lui Rafael a rotunjit în acelaşi timp ceea ce mai era noduros în “Ifigenia” din perioada weimareză. Şi astfel, Goethe simte necesitatea de a rescrie întreaga “Ifigenie”. Ritmurile gotice libere devin un metru poetic riguros, calm, la care se vede: Un om care este în întregime artist, cum era Goethe, poate trăi numai în acest metru poetic liniştit, care se rotunjeşte, când are deasupra sa cerul albastru al Italiei şi vede în faţa sa, în muzeele pe care le frecventează, Madonele lui Rafael şi tabloul “Sfânta Cecilia”. Faptul de a trăi în interiorul lui acea artă pe care o simţea ca fiind arta grecilor, pe care a reconstituit-o din operele de artă italiene, această schimbare a modului de a simţi este ceva nespus de caracteristic pentru Goethe. Din această schimbare a modului de a simţi s-a născut necesitatea de a turna întreaga “Ifigenie” în formă nouă, aşa că putem distinge foarte clar între acel mod de a gândi şi simţi arta al lui Goethe care se revelează în “Ifigenia weimareză” şi cel din “Ifigenia romană”.

Este foarte firesc ca ceva din toate acestea să pătrundă în recitare-declamare. În “Ifigenia weimareză” avem de-a face cu o artă care e mai mult declamaţie, care pune în cuvinte, în fraze, înainte de toate, ceea ce este ton din lăuntru în afară. În “Ifigenia romană” avem de-a face cu o artă care e mai mult recitare, care trebuie să facă să curgă metrul, în paşii lui egali.

Ca să vedem, mai întâi, în mod empiric, aş zice, cum se manifestă, pe de-o parte, arta declamaţiei, pe de alta, arta recitării, vă vom prezenta pentru început primul monolog din “Ifigenia germană”, unde se va vedea în mod deosebit declamaţia, care corespunde artei poetice goetheene. Vă vom prezenta apoi primul monolog din “Ifigenia romană”, în care se va vedea mai ales recitarea caracteristică artei poetice meridionale sau având încă rezonanţe orientale. Dat fiind faptul că, în fond, amândouă înfăţişează acelaşi motiv şi că o simţire grosieră nici nu poate face deosebire între una şi cealaltă, dar că pentru o simţire subtilă ele se deosebesc în mod radical, tocmai cu această ocazie se va vedea cum se raportează declamaţia şi recitarea una la cealaltă, în cadrul artei vorbirii, aşa cum o înţelegem noi aici, drept declamaţie în sensul mai larg al cuvântului.

Doamna dr. Steiner vă va prezenta acum monologul din “Ifigenia germană” şi pe cel din “Ifigenia romană”.

IFIGENIA (VARIANTA WEIMAREZĂ)

Heraus in eure Schatten, ewig rege Wipfel des heiligen Hains, wie in das Heiligtum der Göttin, der ich diene, tret’ ich mit immer neuem Schauer, und meine Seele gewöhnt sich nicht hierher! So manche Jahre wohn’ ich hier unter euch verborgen, und immer bin ich wie im ersten fremd. Denn mein Verlangen steht hinüber nach dem schönen Lande der Griechen, und immer möcht’ ich übers Meer hinüber, das Schiclsal meiner Vielgeliebten teilen. Weh dem, der ferh von Eltern und Geschwistern ein einsam Leben führt; ihn läßt der Gram des schönsten Glückes nicht genießen; ihm schwärmen abwärts immer die Gedanken nach seines Vaters Wohnung, an jene Stellen, wo die goldne Sonne zum erstenmal den Himmel vor ihm aufschloß, wo die Spiele der Mitgebornen die sanften, liebsten Erdenbande knüpften. – Der Frauen Zustand ist der schlimmste vor allen Menschen. Will dem Mann das Glück, so herrscht er und erficht im Felde Ruhm; und haben ihm die Götter Unglück zubereitet, fällt er, der Erstling von den Seinen, in den schönen Tod. Allein des Weibes Glück ist eng gebunden: sie dankt ihr Wohl stets andern, öfters Fremden, und wenn Zerstörung ihr Haus ergreift, führt sie aus rauchenden Trümmern, durchs Blut erschlagener Liebsten, ein Überwinder fort. – Auch hier an dieser heiligen Stätte hält Thoas mich in ehrenvoller Sklaverei! Wie schwer wird mir’s, dir wider Willen dienen, ewig reine Göttin! Retterin! Dir sollte mein Leben zu ewigem Dienste geweiht sein. Auch hab’ ich stets auf dich gehofft und hoffe noch, Diana, die du mich verstoßne Tochter des größten Königs in deinen heiligen, sanften Arm genommen! Ja, Tochter Jovis, hast du den Mann, dessen Tochter du fordertest, hast du den göttergleichen Agamemnon, der dir sein Liebstes zum Altare brachte, hast du vom Felde der umgewandten Troja ihn glücklich und mit Ruhm nach seinem Vaterlande zurückbegleitet, hast du meine Geschwister, Elektren und Oresten, den Knaben, und unsere Mutter, ihm zu Hause, den schönen Schatz, bewahrt, so rette mich, die du vom Tod gerettet, auch von dem Leben hier, dem zweiten Tod!

IFIGENIA (VARIANTA ROMANĂ)

Heraus in eure Schatten, rege Wipfel
Des alten, heil’gen, dichtbelaubten Haines,
Wie in der Göttin stilles Heiligtum,
Tret’ ich noch jetzt mit schauderndem Gefühl,
Als wenn ich sie zum ersten Mal beträte,
Und es gewöhnt sich nicht mein Geist hierher.
So manches Jahr bewahrt mich hier verborgen
Ein hoher Wille, dem ich mich ergebe;
Doch immer bin ich, wie im ersten, fremd.
Denn ach! mich trennt das Meer von den Geliebten,
Und an dem Ufer steh’ ich lange Tage,
Das Land der Griechen mit der Seele suchend;
Und gegen meine Seufzer bringt die Welle
Nur dumpfe Töne brausend mir herüber.
Weh dem, der fern von Eltern und Geschwistern
Ein einsam Leben führt! Ihm zehrt der Gram
Das nächste Glück vor seinen Lippen weg.
Ihm schwärmen abwärts immer die Gedanken
Nach seines Vaters Hallen, wo die Sonne
Zuerst den Himmel vor ihm aufschloß, wo
Sich Mitgeborne spielend fest und fester
Mit sanften Banden an einander knüpften.
Ich rechte mit den Göttern nicht; allein
Der Frauen Zustand ist beklagenswert.
Zu Haus und in dem Kriege herrscht der Mann,
Und in der Fremde weiß er sich zu helfen.
Ihn freuet der Besitz; ihn krönt der Sieg;
Ein ehrenvoller Tod ist ihm bereitet.
Wie enggebunden ist des Weibes Glück!
Schon einem rauhen Gatten zu gehorchen,
Ist Pflicht und Trost; wie elend, wenn sie gar
Ein feindlich Schicksal in die Ferne treibt!
So hält mich Thoas hier, ein edler mann,
In ernsten, heil’gen Sklavenbanden fest.
O, wie beschämt gesteh’ ich, daß ich dir
Mit stillem Widerwillen diene, Göttin,
Dir meiner Retterin! Mein Leben sollte
Zu freiem Dienste dir gewidmet sein.
Auch hab’ ich stets auf dich gehofft und hoffe
Noch jetzt auf dich, Diana, die du mich,
Des größten Königes verstoßne Tochter,
In deinen heil’gen, sanften Arm genommen.
Ja, Tochter Zeus’, wenn du den hohen Mann,
Den du, die Tochter fordernd, ängstigtest,
Wenn du den göttergleichen Agamemnon,
Der dir sein Liebstes zum Altare brachte,
Von Troja’s umgewandten Mauren rühmlich
Nach seinem Vaterland zurückbegleitet,
Die Gattin ihm, Elektren und den Sohn,
Die schönen Schätze, wohl erhalten hast:
So gib auch mich den Meinen endlich wieder,
Und rette mich, die du vom Tod errettet,
Auch von dem Leben hier, dem zweiten Tode!

Aţi ascultat “Ifigenia weimareză” şi “Ifigenia romană” şi aţi văzut, poate, că aici o personalitate de artist sută la sută a rescris o creaţie a sa nu din cauza vreunei necesităţi ideatice, ci numai dintr-o necesitate artistic-stilistică, dintr-un simţ al stilului atât de evoluat, încât întreaga simţire artistică, întregul mod de a gândi despre artă care se exprimă în “Ifigenia romană” este altul decât cel care se exprimă în “Ifigenia de la Weimar”. La aceste două creaţii putem vedea că unele lucruri pot fi diferite între ele numai conform cu impulsurile pur artistice, căci pentru o simţire neartistică deosebirile dintre cele două “Ifigenii” nici nu există. Pentru o simţire artistică, “Ifigenia romană” este, pur şi simplu, o altă operă decât “Ifigenia de la Weimar”. Vedem de aici, totodată, cât este de puţin important, în poezia propriu-zisă, conţinutul operei poetice. De fapt, conţinutul e numai scara pe care urcă poezia propriu-zisă, drept element viu al acelei creaţii. Dar această constatare trebuie să fie o bază, un punct de pornire, dacă vrem să privim recitarea, declamaţia, drept artă adevărată. Fiindcă tot ceea ce trebuie să privim drept element propriu-zis al recitării şi al declamării se bazează pe nişte aspecte la fel de intime, de subtile, cum este deosebirea dintre “Ifigenia romană” şi “Ifigenia germană”. De asemenea aspecte intime ale artei va trebui să ne ocupăm, când ne vom adânci, după alte exerciţii practice, în studierea declamaţiei şi recitării. Despre toate acestea vom mai vorbi în orele următoare.