Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


MARIE STEINER

DECĂDERE ŞI RECONSTRUCŢIE
Un eseu asupra limbii
1928

Când auzi astăzi vorbind din înaltul scenei o Madonă, o Zeiţă, nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor. Nu se face nici cea mai mică încercare de a se elibera vorbirea din prozaismul vieţii cotidiene; nu există nici cea mai mică intenţie de a te avânta, cu ajutorul vorbirii, spre o sferă mai înaltă. Astăzi scenei îi e barată orice cale spre spirit, nicăieri nu se deschide o portiţă spre aceste lumi străine, închise; nici cea mai modestă intenţie de a se face aşa ceva. Nimeni nu caută să facă în aşa fel încât în vorbire să transpară ceva din acele substraturi din care se ivesc figurile suprapământeşti. “Spiritualitate reală” este o noţiune pierdută. O spălătoreasă la troaca ei ar putea vorbi exact la fel ca aceste Madone, care în anumite piese cu miracole sunt aşezate pe piedestal – fără nici un fel de conţinut spiritual –, vorbirea e atât de necultivată, de aspră şi prozaică, încât te doare, te jigneşte. Nu vreau să spun nimic rău în legătură cu felul de a vorbi al spălătoresei; la ea, acest fel de a vorbi este îndreptăţit. Meseria ei grea face ca glasul să devină aspru şi dur, iar lupta ei cu materia o face în mod inevitabil necioplită, dacă nu se întâmplă cumva ca ea să fi găsit o contrapondere în antroposofie sau în religie. Dar Madona din câmpiile cereşti nu trebuie să îndeplinească acolo o muncă fizică chiar atât de dură. Tot ar trebui să mai fie ceva atmosferă în fiinţa ei, când este creată pe piedestalul de pe scenă; în vocea ei ar trebui să poţi sesiza măcar puţină strălucire, puţină transparenţă. Cei ce vorbesc pe scenă ar trebui să ştie cum faci să se audă o voce care pare că vine de la mare depărtare, eliberată şi plutitoare. Personajul care ne este prezentat astfel este, totuşi, imaginea unei fiinţe a cărei statură se înalţă până la Cer şi ne aduce jos, de acolo, darurile sale, radiind în noi plinătate de lumină şi muzică din sfere.

Şi pe urmă – cetele cereşti!... Le-aţi auzit vreodată vorbind pe scenă sau din culise? Arhanghelul goethean, de exemplu, şi pe “Domnul”?... Orice om care stă mereu închis în odaia lui şi orice negustor care pleacă în călătorii de afaceri ar vorbi aşa. Sec, raţional, în stil de afaceri, întru totul matter of fact... Dar substraturile spirituale, horele sferelor, pasul eonilor... toate acestea lipsesc. Din “Soarele cântă după vechiul mod, în sferele-nfrăţite cântec de întrecere...” n-a mai rămas aproape nimic.

Dar tocmai acesta e lucrul care trebuie căutat astăzi, care trebuie cucerit, spre care trebuie să năzuim. Trebuie să-l căutăm, tatonând, pas cu pas, să învăţăm să-l auzim, să-l simţim – luptând fără încetare şi nedeclarându-ne niciodată mulţumiţi –, până când vom face să explodeze limitele intelectualiste, măturând din drum piedicile materiei şi regăsindu-ne afară, de partea cealaltă, eliberaţi şi mântuiţi. Cine se bucură “când găseşte râme după ploaie” nu ajunge dincolo de el însuşi, nu face descoperirea că este şi el un om al aerului, care-l domină pe omul fizic şi se poate servi de el, fără a fi încătuşat de el. Nu găseşte forţa vindecătoare a cuvântului, forţa de avânt, forţa de a lumina care-i dă posibilitatea să perceapă sâmburele propriei sale fiinţe şi care-l duce dincolo, în lumile de unde a venit. Pe aripile cuvântului el poate căuta drumurile ce duc înapoi, pe care începe să le presimtă când se transpune iarăşi în forţele originare ale cuvântului. Eu – suflare vie – punct central al Divinităţii... spre el îl poate reconduce cuvântul.

Şi ia să ne uităm în jurul nostru, în ariile unei spiritualităţi mai dense, spre care poezia vrea să ne deschidă porţile, în lumea elementelor, de pildă. Ce fel de chei ne pune la îndemână arta, acest copil al Zeilor, pentru a ne deschide porţile acelor împărăţii? Nici una. Intelectul şi temperamentul, se spune, trebuie să fie suficiente pentru tot. Se merge mereu înainte la întâmplare, fără a avea habar despre o stăpânire înţeleaptă a mijloacelor artistice, dată de cunoaşterea organizării noastre umane, a legităţilor care sunt revelările forţei artistice divin-creatoare, drept reprezentanţi ai căreia stau în faţa noastră omul şi Pământul. N-ar trebui să încercăm, în spirit, să detectăm acele căi pe care au mers Zeii, când au vrut să creeze nişte opere de artă după chipul şi asemănarea lor şi cărora le-au dat apoi suflare de viaţă? Să încercăm să o pornim şi noi, cu conştienţa noastră tatonând prin întuneric, pe aceste căi, mai întâi de-abia auzit şi cu cea mai mare veneraţie, şi să începem să percepem ceva în suflarea vie care ne dă temelia existenţei noastre, aici ca şi acolo. Când pătrundem în cuvânt – când ne cufundăm în fiinţialitatea lui, o pornim deja pe aceste căi. Ar putea să existe o sarcină mai minunată?

Numai că trebuie să începem cu silabisirea, cu elementele de bază: cu sunetele vorbirii. Nu cu forţele ce caută să se insinueze ale personalităţii noastre unilaterale. Am văzut pe o mare scenă a Germaniei “Furtuna” de Shakespeare. Din spiritualitatea elementelor nu se putea simţi absolut nimic. A fost multă gălăgie, mult temperament şi multe ţipete. Scenele cu Caliban erau lungite în mod realist şi exagerate nemăsurat de mult, mult peste limitele indicate de Shakespeare. Iar Ariel? Din puterea aerului, din uşurimea aerului nu era nici o urmă. O voce grea, puternică, de soliditatea osului, un corp scund şi îndesat, multe sărituri şi ţipete. Greutatea pământească a corpului mic şi îndesat nu era anihilată deloc prin acele sărituri; capul lăţos, cu părul creţ şi zburlit, era exact contrariul a ceea ce poate să radieze Ariel! Nu zace în cuvântul acesta uşurime, strălucire, beatitudine aeriană ce zboară, ce sună şi se risipeşte plutind? Curând după aceea am văzut-o pe aceeaşi actriţă în rolul Salomeii din “Herodes şi Mariamne” de Hebbel. Şi de-abia aici mi-am dat seama că avea talent, fiindcă în acest rol fizicul o ajuta. Vocea întunecată, grea, privirea aspră, gânditoare, forma corporală care tinde spre Pământ – ea a devenit personajul cel mai interesant din piesa grea de culori a lui Hebbel, această Salomeea-Irodiada care cloceşte numai nenorociri, în timp ce Mariamne era prea conştient-rece, prea viguros-inteligentă şi prea mult luptătoare pentru drepturile femeii. Una din neamul Macabeilor? O, nu, o natură cu totul nord-germanică.

Când vor găsi actorii căile care să-i scoată din intelectul lor unilateral şi să-i ducă spre izvoarele ce deschid accesul la epocile istoriei, la rasele, la elemente şi la lumea spirituală? Ei, actorii se vor usca, dacă nu vor găsi aceste căi. Nervii încordaţi la maximum se rup, tuberculoza nu poate fi interesantă mult timp şi, în orice caz, e sterilă; când face carieră şi devine manieră, e respingătoare. Se înmulţesc deja vocile care spun că teatrul va fi nevoit să abdice în favoarea filmului.

Am văzut cândva o reprezentaţie cu “Ifigenia”. A fost un eveniment pentru mine, spectacolul avea ceva care schimbă destinul, fiindcă aşa nu se putea merge mai departe; totul era împins până la absurd şi trebuia să se sfărâme. Trebuia să se sfărâme acolo unde se află, probabil, forţele care duc la asemenea excese şi unde sunt chemate să intre în acţiune forţele opuse. Nu vreau să vorbesc prea mult de Ifigenia însăşi; ea n-a fost decât îngrozitor de plicticoasă şi banală, exprimând blazarea şi golul pustiu al doamnei de salon vidate sufleteşte, care nu are nimic altceva de făcut, decât să se plimbe în sus şi în jos prin parcul ei şi să se lase incomodată de un adorator plicticos. Nu vreau să mă opresc nici asupra siluetei de boxeur a acestui adorator, deşi cu braţele sale muşchiuloase, dezgolite, atârnând în jos, şi cu ceafa de taur dezgolită şi ea, părea că vrea să spună: “Ei bine, luaţi măsurile mele corporale, un tip mai grozav n-o să găsiţi...”, nu-mi aduc aminte ca din cuvintele lui să se fi putut deduce altceva, în orice caz, nimic regesc. – Iar Oreste, acest Oreste!

Era limpede că-l animase un singur gând: acela de a fi altfel decât toţi Oreştii care existaseră vreodată înainte – şi anume, prin exagerarea banalului. Fiindcă – nu-i aşa, dacă eşti un vântură-lume, atunci arăţi ca atare – o piele arămie, o claie de păr nepieptănat, încâlcit, care are o culoare nedefinită, nisipie, eşti răguşit şi ai o voce plată, ca de tinichea... Oreste este, de asemenea, posedat, şi ne construim în mod intelectualist imaginea unui posedat: firul ideilor se rupe – nu-i aşa – nervii îl dor, e nervos, nu vrea să fie atins de nimeni; toate îi par scârboase... O asemenea imagine realistă, născocită din cap, este pe urmă, din lăuntru în afară, tot atât de adevărată ca o bilă de biliard care vorbeşte; văzut din exterior, el se prezintă ca un vagabond năpăstuit de soartă, pe care l-ai putea întâlni şi pe multe drumuri ale Rusiei... Dar staţi, un asemenea gând ar putea da inspiraţii: Taurida – Crimeea – Rusia – vagabonzi posedaţi... de aici rezultă analogii. Criteriile de astăzi nu se iau din zone mai profunde de atât. – Dimpotrivă, Tantalide, eroul grec... aşa ceva e perimat, s-a văzut de atâtea ori. Şi chiar iambii, piciorul metric... nobilele sonorităţi egale ale vorbirii... de mult depăşite.

Ni s-a povestit cum cariera de ziarist a lui Maximilian Harden a început atunci când redactorul-şef al ediţiei de luni a gazetei “Berliner Tageblatt” a adunat în jurul lui un număr de tineri, drept angajaţi ai lui, cărora le-a spus: “Toată săptămâna nu aveţi altceva de făcut decât să staţi prin cafenele şi să citiţi toate ziarele de care puteţi face rost, şi pe urmă să-mi scrieţi pentru luni un articol care să fie altfel decât tot ceea ce aţi citit pe aceeaşi temă.” – Cel mai bine a nimerit-o, după câte se spune, Maximilian Harden însuşi.

Dacă mobilul acestei interpretări a lui Oreste a fost unul asemănător, am avea o explicaţie pentru inspiraţia sa bizară şi lipsită de stil, altfel nu. Cu toate că noutatea interpretării sale nu constă decât în exagerarea dusă până la absurd a ceea ce se făcuse deja de atâtea ori în intelectualismul naturalist şi în aplicarea unei avidităţi realist-nervoase de a diminua o realizare de prim rang a spiritualităţii germane. Creaţia ireproşabilă, cea mai desăvârşită a artei literare germane din punct de vedere al modelării poetice a limbajului: “Ifigenia” goetheană în varianta ei romană, această operă era călcată în picioare, în mod absolut brutal şi fără reticenţe; cine se poate transpune cu simţirea în asemenea lucruri, se simţea călcat şi el în picioare. Ieşeai de la un asemenea spectacol cu umerii apăsaţi de responsabilitate; fiindcă aici era vorba de salvarea unor valori spirituale dintre cele mai înalte.

În această perioadă ne-a părăsit acel modelator al destinului care-i arătase şi artei căile noi ce duc spre vindecare. El a întins arcul scânteietor peste prăpastia dintre nespiritualitatea omului modern şi lumea de dincolo; el a construit şi modelat şi aprins şi risipit spre cele patru zări, lăsându-ne opera sa, drept mii şi mii de nestemate. În conştienţa deplină a responsabilităţii noastre, noi îmbinăm acum nestematele tezaurului spiritual lăsat de el.

Ele îi vor mai ferici şi înnobila secole de-a rândul pe oameni, şi astăzi ele ne vor sluji drept cheie magică ce deschide porţi încuiate, trezeşte la viaţă ceea ce e mort, însănătoşeşte ceea ce e bolnav, ispăşeşte ceea ce e rău – numai să avem bunăvoinţă. Toate aceste nestemate risipite pot deveni cheia fermecată – oricât de fragmentate ar zăcea acum sub ochii noştri, ca aceste stenograme cu totul nesatisfăcătoare, luate la trei conferinţe splendide. Au zăcut atâta vreme – şapte ani – nevalorificate pentru un public mai larg, din cauză că deficienţele stenogramelor erau prea evidente. Şi totuşi, din bogăţia lor a mai rămas atât de mult, încât pe această temelie e posibilă o renaştere a teatrului.

Fiecare cuvânt rostit trebuie luat, bineînţeles, în valoarea sa deplină şi în contextele sale, şi trebuie creată o bază de înţelegere, prin voinţa de a avea o cunoaştere globală a entităţii umane şi divine a lumii. Rudolf Steiner numeşte ceea ce ne-a dat aici linii orientative. Dar cu ele ne-a deschis lumi întregi.

Conferinţele de faţă ne pot sluji drept călăuză spre acele regiuni mai subtile ale artei la care azi s-a pierdut accesul, ele fiind acoperite de zgura materialismului. Sunt aspecte intime ale vieţii sufleteşti umane, sunt mistere ale organizării umane în corelaţiile lor cu misterele Cosmosului, aceste aspecte constituie fundamentul expunerilor de faţă, care nu vor să fie altceva decât nişte puncte de plecare pentru o pătrundere viitoare în asemenea domenii, prin muncă neîntreruptă şi trăiri interioare. Din cauza timpului scurt de care s-a dispus, ele au fost prezentate numai sub o formă schiţată; dar ele au puterea de a trezi şi stimula, şi pot mobiliza forţele artistului la o viaţă independentă. Ele au fost date în cadrul unui mare complex de conferinţe, care îşi propuseseră ţelul următor: să iasă din hăţişul forţelor distrugerii, care domină epoca noastră, şi să răzbată spre o lumină nouă şi spre însănătoşire! Aceasta a fost fapta săvârşită de Rudolf Steiner şi chiar dacă nişte puteri duşmănoase au putut avea impresia că prin paralizarea activităţii sale publice, prin incendierea Goetheanumului, prin moartea sa fizică, opera vieţii sale a fost oprită în loc sau chiar nimicită –, ele se înşeală, fiindcă germenii care ascund în sânul lor viitorul au fost puşi şi acţionează pretutindeni, chiar dacă forma exterioară se fărâmiţează.

Pregătirea şi construirea acestui viitor a cerut o activitate neobosită, forţa unui supraom şi pecetluirea printr-o jertfă. În mijlocul unei vieţi încărcate de muncă, unul dintre punctele culminante ale operei lui Rudolf Steiner a fost inaugurarea Goetheanumului drept Şcoală Superioară pentru Ştiinţă Spirituală. A fost perioada prăbuşirilor şi a haosului social, a colapsului economic. Chiar dacă multe dintre lucrările artistice nu erau încă terminate, clădirea a putut fi încredinţată menirii sale, munca – ţelurilor sale. Timp de trei ani clădirea a fost închinată acestei munci: reînnoirea omenirii în spirit. Apoi ea a ars până în temelii, în Noaptea Anului Nou. Demnitatea ceremoniei festive a fost dată în prada actului distructiv; iar măreţia cadrului datorat respectivei perioade din an a fost transpusă asupra evenimentului istoric. Aşa a fost imprimată, ca pecete, în Cosmos şi în desfăşurarea vremurilor, clădirea noastră, când a fost răpită activităţii  pământeşti.

Aceste conferinţe sunt o parte a acelor cursuri universitare care nu puteau lipsi în cadrul întregii ceremonii inaugurale, fiindcă erau mai mult decât o parte integrantă. Cuvântul exista pentru Rudolf Steiner ca fundament a ceea ce se petrecea. Cuvântul era punctul de plecare şi centrul şi ţinta întregii deveniri şi despecetluiri. Dar Rudolf Steiner nu obişnuia doar să pună în faţa noastră, învăluite în mister, cuvinte mari; ci ne conducea spre ele prin cunoaştere şi prin percepere concretă. Ceea ce ne dezvăluia el devenea percepţie, devenea sesizare şi activitate conştientă. Primele trepte ale scării le urcam sub îndrumarea lui. Pe urmă, ne lăsa liberi. Cuvântul lui trebuia să devină în noi curaj de a îndrăzni şi faptă.

La festivităţile şi programele iniţiate de Rudolf Steiner, arta n-a lipsit niciodată. Trebuia să ne apropiem de ea cunoscând, să o practicăm cu veneraţie, aducându-ne aminte de originea ei. În cultul cosmic, ea era o parte componentă esenţială; ea îşi avea originea în Logosul trinitar; ea oficia şi jertfea la altarele adevărului, frumosului şi tăriei. Ea şi-a păstrat cel mai mult timp legătura cu divinul, de-a lungul erelor raţionaliste. În era banalităţii, calitatea ei de copil al lui Dumnezeu s-a scufundat în physis; biruinţa mecanicii a smuls-o de lângă izvoarele ei spirituale, a încătuşat-o de maşină.

Ea trebuie mântuită din nou. Casa Cuvântului – aşa numea Rudolf Steiner clădirea Goetheanumului – avea scopul de a reconduce arta, ştiinţa şi religia de la triada separată în care se despărţiseră, spre unitatea lor originară. În aprofundarea religioasă şi în fecundarea reciprocă dintre artă, ştiinţă şi religie, Rudolf Steiner vedea un remediu care poate să intervină în mod eficient în viaţa socială a omenirii, pentru ca să poată fi evitată căderea în barbarie şi pentru ca din amurgul, deja dovedit din punct de vedere ştiinţific, al culturii europene, din impasul, mizeria şi eroarea de azi, să se poată ivi, totuşi, o nouă auroră.

Cuvintele ce pătrund adânc în conştiinţă, prin care el dă expresie acestei năzuinţe, scumpe inimii sale, ne permit să vedem în mod plenar ce rol important atribuie el unei arte spiritualizate în eforturile de a reconstrui o cultură şi civilizaţie superioară a omenirii şi, de aceea, ele vor fi reproduse în această carte, împreună cu conferinţele despre artele vorbirii.

Clădirea care slujea acestor ţeluri, oferind oricărui oaspete, într-o atitudine de deschidere liberă, salutul de bun venit, nu mai este. În locul ei se ridică o clădire asemănătoare unei cetăţi, construită din materialul rigid al epocii noastre, betonul. Noii clădiri i-a mai fost insuflată încă viaţă de către creatorul ei, acum plecat dintre noi; acest lucru o înnobilează şi îi conferă importanţa ei. Acolo urmează să fie reprezentate dramele-mister, creaţiile dramatice ale lui Rudolf Steiner, care-l situează din nou pe om în corelaţiile sale spiritual-cosmice, făcând din el un cetăţean al Cosmosului, explicând personalitatea lui actuală din vieţile sale pământeşti anterioare. Vizionând aceste drame, omenirea va putea învăţa să se cunoască, să se vieţuiască pe sine şi să se reînnoiască. Acolo urmează să fie cultivată, înainte de toate, euritmia, acea artă pe care Rudolf Steiner a aşezat-o, drept artă nouă, în sânul artelor mai vechi existente înaintea ei, forma exterioară vizibil-mişcătoare a vorbirii, care cere în mod imperios şi necesar reînnoirea artei vorbirii, a cuvântului rostit artistic. Cerinţa ridicată de Rudolf Steiner şi care trebuia realizată în practică a fost o colaborare orchestrată între cuvântul rostit şi gestul euritmic. Când cele realizate de noi corespundeau cerinţelor sale, el ne dădea conştienţa bazată pe cunoaştere a ceea ce făceam, proiecta lumină în misterele artei vorbirii şi poeziei, mântuindu-ne astfel din încătuşarea lucrurilor insuportabile.

Noi nu ne lăsăm în prada vreunei amăgiri, în sensul că lumea va mai aduce puţină înţelegere în întâmpinarea acestei năzuinţe. Vom înţelege, chiar dacă unul sau altul dintre cei ce caută cu seriozitate va arunca mai întâi într-un colţ, plin de nerăbdare şi disperare, cartea de faţă. E necesară o metamorfoză a conştienţei, ca să păşeşti pe acest drum, iar oamenii au vrut să ţină arta departe de străluminarea ei cu conştienţa. Dar numai o conştienţă care vede, aude, voieşte, poate să ne ducă astăzi spre o trăire artistică adevărată şi să smulgă limba poetică din puterea intelectualizării şi mecanizării abstracte, în prada cărora a căzut deja.

Cine s-a deprins să ia ca atare ceea ce ni se oferă pe scenă în această privinţă, nu bănuieşte cât de mult poate suferi cineva când în faţa sufletului cele mai nobile opere ale poeziei îi apar atât de mutilate, de maltratate, cum se întâmplă astăzi de atâtea ori.

E ca şi cum Zeii şi-ar întoarce faţa cu mânie de la ceea ce am făcut din darurile lor. Ei ne-au dat totul, nu ne-au sustras nimic; au luat naştere opere de o înălţime spirituală şi de o puritate şi perfecţiune a formei incredibile; limba germană a devenit un instrument de cea mai subtilă forţă şi flexibilitate, pentru a sesiza întinderile şi adâncurile existenţei şi pentru a deschide fiinţa interioară... Ea a rămas maleabilă şi capabilă de autotransformare şi are puterea de a se autodepăşi, ducând astfel omenirea în sus, spre progresul ei... Dar acela care o conduce spre această menire a ei, conştient de ţel şi neabătut, e lovit cu pietre.

Iar cine o bagatelizează şi foiletonează, e considerat un maestru.

Posibilităţile pe care limba germană le are în ceea ce priveşte forma bine conturată şi transcendenţa formulărilor ei noţionale, ea le posedă, într-un alt mod, în plasticitatea şi permeabilitatea elementelor ei, sunetele articulate. Ea nu este muzicală în accepţiunea obişnuită a cuvântului, nu e muzicală la suprafaţă – trebuie să ai ureche interioară pentru ea –, dar are atâtea nuanţe, lumini, văluri, luminări şi fulgere, încât cu ajutorul ei poţi străpunge mereu limitele lumii senzoriale: din partea cealaltă, de dincolo, sună spre noi ceva prin vocale cu tremă /umlaute/, prin diftongii ei, murmură în asocierile de consoane, sună în avântarea construcţiilor ei sintactice. Nu bănuieşti ce trăire artistică poate fi vorbirea, până ce nu ai învăţat să asculţi din interior, până ce sunarea sufletesc-spirituală nu s-a transmutat în formarea sunetului, în zborul mişcării.

Lumea actuală este o realizare a intelectului; ea nu poate merge dincolo de corelaţiile mecanic-matematice; ea nu e în stare să găsească drumurile ce duc în lumea imaginativă, acolo unde se plăsmuiesc legendele. Omul nu mai reuşeşte să plăsmuiască imagini, din cauză că a devenit o fiinţă abstract-intelectuală. E mult mai uşor să gândeşti în mod inteligent, decât să plăsmuieşti ceva sub formă de imagini, fiindcă activitatea intelectuală izvorăşte din fiinţa noastră personală, pe când activitatea plăsmuitoare artistică cere mult mai multă uitare de sine. Ea se cufundă în obiect, în loc să şi-l reprezinte, se lasă dus de acesta, în loc să-l ţină. Noi ne pierdem legătura reală cu lumea, îi sustragem omului din substanţa lui nemuritoare, prin faptul că trăim în intelectualism. Activitatea plăsmuitoare în imagini nu acţionează doar asupra intelectului, ci asupra omului întreg; ea se cufundă în straturi mult mai adânci ale vieţii sufleteşti decât gândirea noţională. Prin faptul că încercăm să vorbim în imagini, este resintetizat ceea ce, ca material al învăţării, este atomizat prin studiu. E ridicat în sfera imaginaţiei, acolo e dizolvat în mod plastic şi pătruns în mod muzical cu suflet. Prin aceasta se apropie de ceea ce există în suflet ca realitate veşnică, de ceea ce se află în dosul activităţii intelectuale. Printr-o vorbire însufleţită în mod imaginativ, îl conducem pe om spre conţinutul substanţial al cuvântului, spre suprasensibil, spre cuvântul creator, care se revarsă din suprasensibil. E trezită o viaţă sufletească nemuritoare, când omul vorbeşte din imagini, din ceva artistic; şi o viaţă sufletească nemuritoare e ucisă atunci când el lucrează din intelect.