Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


III
CUVÂNTĂRI PENTRU SERI ŞI MATINEE DE RECITARE

MATINEU LUDWIG UHLAND

Berlin, 1 decembrie 1912

Ar fi fost frumos dacă am fi putut inaugura mai devreme camera noastră de artă şi dacă am fi legat mai strâns ziua de astăzi cu ziua morţii lui Ludwig Uhland, 13 noiembrie. Dar pentru că n-a putut să fie aşa, ne vom aminti măcar astăzi, prin câteva acorduri rămase de la marele poet Ludwig Uhland, de viaţa sa. Pe Ludwig Uhland, dacă am vrea să caracterizăm ceea ce este esenţial pentru felul său de a scrie, l-am putea caracteriza printr-un singur cuvânt. Ar trebuie să spunem doar: Uhland se numără printre poeţii care sunt absolut sănătoşi, din toate punctele de vedere. Sănătos în simţire, în gândire, sănătos la cap şi în inimă, aşa a fost Ludwig Uhland. Şi dacă vrei să-l cunoşti, dacă vrei să te transpui în ceea ce l-a entuziasmat să scrie poezii, poţi vedea că două lucruri i-au umplut inima fără încetare, în măsura în care era poet.

Primul a fost o iubire profundă, caldă, faţă de natură. Oricât va fi fost de înălţător pentru el să privească nişte opere de artă ca atare, care poate că depuneau mărturie despre frumuseţea unor vremuri apuse, lui tot îi era mai drag să admire marea artă a forţelor naturii. Aşa că ceea ce spune într-o poezie, ca un fel de crez al său, a fost rostit din adâncul cel mai adânc al inimii sale:

Nicht in kalten Marmorsteinen,
Nicht in Tempeln dumpf und tot,
In den frischen Eichenhainen
Webt und rauscht der deutsche Gott.

Şi aceasta nu era la el doar o dispoziţie artistică, ci această transpunere în viaţa naturii îi cuprindea întreaga fiinţă deja de pe vremea când era un băietan. Aşa că a putut să spună despre sine:

Kein’ beßre Lust in dieser Zeit,
Als durch den Wald zu dringen
Wo Drossel singt und Habicht schreit,
Wo Hirsch’ und Rehe springen.

În sânul naturii i se deschidea inima şi atunci el simţea în sufletul său acea căldură care se exprimă în acordurile sale poetice puternice, sănătoase.

Al doilea lucru a fost predilecţia pentru acele vremuri din viaţa Europei în care marile evenimente din viaţa oamenilor au fost povestite în legende, nu au fost doar trăite în mod exterior. Omul actual nu prea mai e în stare să înţeleagă cum trebuie această perioadă de mijloc a Evului Mediu. Trebuie să încercăm, înainte de a face orice consideraţii, să înviem puţin în noi sufletul care trăia odinioară în oameni, pentru a putea simţi ce simţea un om din Europa Centrală în perioada de mijloc a Evului Mediu în legătură cu marile fapte din istoria lumii, de care depinde binele şi suferinţa, înălţarea şi fericirea şi durerea oamenilor. Pe atunci, oamenii nu aflau despre evenimentele istorice din manuale de şcoală, ci pe atunci era cu totul altfel decât la orele noastre de istorie, când elevul se aşează în bancă şi deja îl apucă tremuratul, la întrebarea profesorului: Când a domnit Carol cel Mare? – şi el spune, transpirând: El a trăit atunci şi atunci – ş.a.m.d. Odinioară nu era deloc aşa, ci, mai degrabă, aşa cum ne mai putem forma o imagine dacă avem fericirea să lăsăm să acţioneze asupra noastră nişte ultime resturi din felul cum vorbeau oamenii odinioară unul cu altul despre asemenea oameni de seamă, care au fost mult implicaţi în binele şi răul istoriei, cum ar fi, să zicem, Carol cel Mare. Şi pentru că aspectele personale ne sunt întotdeauna cel mai aproape, ca experienţă, aş vrea să pornesc de la o mică povestire, care ne mai înfăţişează un fel de ultim rest al felului în care se vorbea despre istorie în secolele mai vechi.

Pe când eram băiat, am cunoscut un bărbat care, pe atunci, era deja mai înaintat în vârstă şi care era angajatul unei librării. Era originar din Salzburg. Acolo se află Untersberg. Şi la fel cum se povesteşte că în Kyffhäuser îşi are reşedinţa regele Barbarossa, tot aşa se spunea că în Untersberg îşi mai are încă şi acum reşedinţa Carol cel Mare. Şi acel bărbat mi-a spus o dată: Da, e foarte adevărat, Carol cel Mare locuieşte la noi, în Untersberg. – Eu am spus: De unde ştiţi? – El a răspuns: Pe când eram un băiat, m-am dus cu un băţ zdravăn la Untersberg şi am găsit o gaură. Şi fiindcă eram un băiat neastâmpărat, m-am furişat pe dată în gaura aceea. Am dat drumul în jos mai întâi băţului, apoi m-am lăsat şi pe mine să cad. Şi am ajuns undeva, foarte, foarte în adânc. Şi acolo am dat de o grotă mare, în felul unui palat, totul era bătut în cristal. Aici e locul unde stau Carol cel Mare şi bătrânul Roland şi bărbile lor au crescut groaznic de lungi. – Pe ceilalţi băieţi nu vreau să-i las să facă asta; are voie s-o facă numai unul din Salzburg. – Acum, eu am zis: Dar, dragul meu Hanke, i-aţi văzut cu adevărat pe Carol cel Mare şi pe Roland? – El spuse: Nu, dar ei erau totuşi acolo!

Vedeţi dvs., aici mai trăia o parte din ceva care a trăit cu adevărat în Evul Mediu în ţinuturile din Centrul şi Vestul Europei. Şi când, iarna, oamenii stăteau pe prichici, de jur împrejurul sobei, şi părinţii le povesteau copiilor despre Carol cel Mare şi eroii săi – cum le povesteau oamenii, celor mai tineri, despre marele Carol, de exemplu, care a domnit odinioară peste poporul francilor, şi despre eroii săi, printre care se aflau, de exemplu, Roland şi Olivier ş.a.m.d.?

Dacă am putea să ascultăm o asemenea istorisire, de felul celor care pe atunci se întâlneau la tot pasul, am auzi următoarele: Da, Carol cel Mare a fost un om absolut minunat, asupra căruia plana binecuvântarea lui Christos. El era cu totul pătruns cu gândul că trebuie să câştige Europa pentru Creştinism. Şi, la fel cum Christos însuşi a fost înconjurat de doisprezece apostoli, şi Carol cel Mare era înconjurat de doisprezece oameni. Pe Roland al său îl avea cum îl avea Christos pe Petru. Şi în Spania erau păgânii, împotriva cărora el a plecat cu război, fiindcă voia să răspândească printre ei Creştinismul, cu cei doisprezece oameni ai lui.

Pe atunci se citea mai puţin Biblia, în schimb, Biblia era abordată mai liber. În vremea lui Carol cel Mare, oamenii povesteau în aşa fel încât modul de a povesti amintea de povestirile biblice, pentru că ei nu priveau atât de rigid ceea ce ştiau din Biblie, ci luau toate acestea ca model. Şi astfel, oamenii medievali au început să vorbească despre Carol cel Mare cam la fel cum vorbeau despre Christos.

Roland avea o sabie uriaşă, aşa se povestea, şi un corn puternic. Sabia Durendal o primise cândva, când se simţise în modul cel mai ardent un luptător pentru cauza lui Dumnezeu, de la Christos însuşi. Şi cu această sabie, primită de la Christos, el, nepotul lui Carol cel Mare, a plecat în Spania. Şi se povestea mai departe nu numai cum Carol cel Mare făcuse tot felul de lucruri, cum crescuse Roland, devenind un erou extraordinar de vajnic, încercat în lupte, ci se mai povestea cum devenise el, în cel mai înalt grad, prin tărie şi consecvenţă, un luptător pentru cauza lui Dumnezeu, aşa cum în mod just presimţeau oamenii.

Când Carol cel Mare a plecat spre Saragossa, el voia să încerce să-i atragă pe maori spre Creştinism, şi tocmai la sfatul lui Roland a fost adus un aliat al lui Roland, Ganelon, să ducă tratative cu populaţia păgână din Spania. Despre Ganelon se vorbea ca şi cum, între cei doisprezece al lui Carol cel Mare, el ar fi fost Iuda. Acest Ganelon spuse: Dacă Roland îl convinge pe Carol că eu sunt acela care trebuie să meargă la păgâni, ei vor să mă convingă să merg la moarte. – Ganelon a dus tratative cu duşmanii. Aceştia s-au predat, în mod aparent, astfel încât Carol cel Mare şi-a retras trupele, şi l-a lăsat în urmă doar pe credinciosul său Roland. Şi după ce Carol a plecat, duşmanii au năvălit asupra lui Roland, şi el, puternicul erou, luptătorul pentru cauza lui Dumnezeu, s-a văzut înconjurat de întreaga hoardă a duşmanilor.

Aici există o trăsătură frumoasă, care e relatată întotdeauna şi care voia să exprime ceva. Se povestea întotdeauna despre legătura intimă dintre Carol cel Mare şi Roland. Carol, totuşi, nu era prea liniştit că îl lăsase pe Roland în urmă. Şi iată că el auzi chemarea lui Roland. De aici, legenda a creat imaginea că Roland ar fi suflat din cornul lui, Olifant. Numele de Olifant ne spune că deja Carol cel Mare l-a simţit. Şi pe urmă, legenda povesteşte că Roland a vrut să-şi sfarme sabia de o stâncă; dar ea era atât de tare, încât a rămas întreagă, doar au sărit scântei. Şi pentru că se credea pierdut, i-a dat sabia înapoi lui Christos.

Acelaşi Roland a continuat să trăiască în legende, împreună cu Carol cel Mare. Şi cele mai multe legende sunt astfel constituite încât vezi din ele că oamenii îşi însuşiseră conţinutul frumos din punct de vedere poetic al Bibliei. Recunoaştem acest lucru în lupta lui Roland cu păgânii. Dar această faptă, cum Roland stă faţă în faţă cu duşmanii, cu sabia şi cu cornul lui şi e înconjurat din toate părţile, cum el vrea să-şi sfărâme sabia de stâncă şi moare pentru o cauză care era vestită pretutindeni şi considerată importantă, toate acestea sunt infinit de importante, ca predestinate să devină creaţie poetică.

Şi gândurile care coborâseră deja o dată în suflete, reapar şi acolo unde, în secolul al XII-lea, popa Konrad a transpus în limba germană moartea lui Roland. Şi oamenii de atunci nu-şi puteau reprezenta legătura dintre sufletul uman şi întreaga natură în alt fel, decât imaginându-şi că atunci când moare un asemenea om, şi afară, în natură, au loc diferite lucruri. Această scenă a fost descrisă, încă din secolul al XII-lea, în mod minunat, de către popa Konrad.

Er leite sich an sînen zesewin arm,
daz houbet er nider naicte,
die hende er űf spraite,
dem alwaltigen hęrren,
dem bevalch er sîne sęle:
mit sent Michahęle,
sente Gabrîęle, sent Raphahęle
frout er sich imer męre. -
Dô Ruolant von der werls verschît,
von Himil wart ain michel liecht,
sâ nâch der wîle
chom ain michel ert pibe,
doner unt himilzaichen
in den zwain rîchen
ze Karlingen unt ze Yspanîâ.
Di winte huoben sich dâ,
si zevalten di urmâren stalboume;
daz liut ernerte sich chűme,
sie sâhen vil diche
di vorchtlîchen himil bliche;
der liechte sunne, der relasc;
den Haiden gebrast:
diu scheph in versunchen,
in dem wazer si ertruncken
Der vil liehte tac
wart vinster sam diu naht.
Die turne zevielen,
diu scône palas zegiengen.
Di sternen offenten sich;
daz weter wart mislich:
si wolten alle wâne,
daz di wîle wâre,
daz diu werld verenden solte,
und Got sîn gerichte haben wolte.

Aşa se vorbea despre moartea lui Roland. Şi noi ne putem forma, totodată, o reprezentare despre transformările prin care a trecut legenda din 1175 şi până astăzi. Veţi vedea de aici cum toate se transformă în lume, şi se transformă repede. Limba era mai bogată în sunete, mai intimă şi mai caldă. Până în perioada cruciadelor, aproape în fiecare familie din ţinuturile noastre, până jos, în Sicilia, până în Ungaria, a trăit ceva de felul legendei despre Carol cel Mare. Aceste lucruri pătrunseseră adânc în sufletele oamenilor şi astăzi nu ne mai putem face nici o imagine despre cum a fost atunci.

Ludwig Uhland a fost singurul, dar absolut singurul, din acest domeniu, care s-a cufundat atât de adânc, adânc în aceste lucruri. Şi el n-a făcut doar să se audă ceea ce simţea, în atâtea poezii frumoase, ci există cărţi în care el face să reînvie vremurile vechi ale poporului german. Tocmai prin faptul că Uhland avea, pe de-o parte, iubirea sa nesfârşită faţă de natură, şi, pe de altă parte, o inimă caldă pentru legendele apuse, care au trăit cândva şi pe care azi nu le mai putem evoca decât în mod artificial, există ceva care ar trebui cunoscut mai bine decât este. Şi putem spera, chiar dacă unele mode din domeniul poeziei din zilele noastre pot “neentuziasma” inimile, că va veni iarăşi o vreme în care oamenii vor învăţa treptat să creeze ca Uhland. El a iubit comunicarea, cel mai mult comunicarea de la suflet la suflet. Şi mi-a devenit clar încă o dată ce a putut fi Ludwig Uhland pentru nişte oameni tineri, când am putut sesiza un ecou în propria mea viaţă.

Învăţasem cel mai mult să transpun în acest fel gândurile în vorbire şi să sesizez cu inima gândurile care duc în viaţa spirituală, prin faptul că mi-a fost dat să particip la ceea ce Karl Julius Schröer, profesorul meu, acum decedat, numea “exerciţii de vorbire în public şi de exprimare în scris”. El ne asculta şi pe urmă spunea câteva cuvinte, prin care se situa cu totul pe acea treaptă pe care eram noi înşine. Era ceva foarte incitant. De unde avea Schröer darul acesta? Pentru că îl cunoştea pe Uhland! Era o colaborare absolut vie cu tinerii. Aşa a făcut, cândva, Uhland.

Aşa că ne este îngăduit să spunem: A 50-a aniversare a morţii lui Ludwig Uhland, care a decedat la 13 noiembrie 1862, poate să însemne ceva în inimile acelor oameni care mai sunt receptivi la poezia autentică, sănătoasă şi au un sentiment pentru ea, poate să însemne că trebuie să ne întoarcem mereu şi mereu la aceia care ne pun în legătură, ca oameni ai epocii prezente, cu tot ceea ce a trăit omenirea în epocile mai vechi şi tot mai vechi.

Ludwig Uhland face legătura cu nişte epoci mai vechi într-un dublu sens, prin faptul că mai avea el însuşi în caracterul său, în întreaga sa personalitate, multe dintre însuşirile care ne amintesc de caracterele puternice, de neînfrânt, care în prezent devin tot mai rare. Să ne amintim doar că în anul 1849 Uhland a rostit cuvântul plin de greutate că el nu poate concepe un Reich german fără ca acesta să fie uns cu o picătură din uleiul democraţiei. El se înalţă în faţa noastră ca un stejar german dătător de prospeţime şi care se fortifică pe sine prin propria forţă. Şi tot astfel, cu întreaga lui viaţă şi activitate, cu arta lui, el ne trimite la nişte vremuri în care înflorea şi trăia calda fantezie populară, cu valenţele ei atât de largi, care uneşte, într-un mod plin de căldură, trecutul şi viitorul, moştenirea sufletească pe care omenirea o are de la trecutul ei şi ceea ce mişcă inimile epocii prezente. 

Nu ne gândim întotdeauna la faptul că, propriu-zis, nu e prea mare perioada de timp care ne separă de aşa ceva, foarte diferit de ceea ce suntem noi înşine. Să ne gândim că ne despart 800 de ani de epoca în care în Germania se vorbea şi se scria aşa cum se vede din textul citit de mine în faţa dvs. De-a lungul a opt secole au trăit douăzeci şi patru de generaţii. Dacă vă imaginaţi că ele îşi dau mâinile, aveţi epoca în care popa Konrad a căutat să înscrie în inimile germane acea scenă zguduitoare. A reînvia aşa ceva, a-i face pe contemporani să mai simtă asemenea lucruri, aceasta a fost intenţia lui Uhland.

Şi iată că – deşi cu o oarecare întârziere – ne amintim astăzi de ziua morţii lui Ludwig Uhland, ne amintim în această zi de bărbatul care a încercat să surprindă în creaţiile sale atâtea aspecte, infinit de multe, din frumuseţile şi măreţia naturii, din frumuseţile şi măreţia epocilor trecute ale Europei Centrale. El merită să-l facem să reînvie în inimile acelor oameni care vor să ştie câte ceva despre o asemenea poezie sănătoasă, autentică, adevărată, şi asemenea oameni vor exista întotdeauna, aşa cum vor exista şi unele boli la modă şi unele sănătăţi la modă, care vor să despartă sufletele de acest caracter autentic, adevărat, al poeziei.

Nu se ştie ce grupaj de poezii a fost prezentat.