Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


DESPRE ESENŢA CÂNTECULUI POPULAR

Berlin, 9 februarie 1913

Aş vrea să spun câteva cuvinte înainte de a se trece la programul de recitări intitulat “Esenţa cântecului popular”. Putem aşeza în faţa sufletelor noastre o imagine pe care Goethe a prezentat-o la 18 decembrie 1818, la curtea din Weimar, prietenilor şi vizitatorilor curţii. A avut loc atunci o mare paradă a măştilor, un mare alai de imagini vii. Printre ele se aflau două, pe care ne propunem să le privim în mod deosebit. Una îl reprezenta pe unul dintre acei cântăreţi bătrâni, de felul celor care cutreierau dintr-un loc într-altul şi le cântau oamenilor despre faptele unor eroi, dar şi despre sentimentele din inimile unor oameni simpli, din popor, ca ei. Cealaltă reprezenta o femeie care era menită să întruchipeze legenda, relatarea populară a unor fapte bune, nobile, a unor întâmplări bune, nobile. Şi Goethe a cerut ca prezentatoarea, care avea sarcina de a explica totul, să li se adreseze celor două figuri, şi aceasta a spus, printre altele:

Ein edler Mann, begierig zu ergrunden,
Wie überall des Menschen Sinn ersprießt,
Horcht in die Welt, so Ton als Wort zu finden,
Das tausendquellig durch die Länder fließt;
Die ältesten, die neusten Regionen
Durchwandelt er und lauscht in allen Zonen.

Und so von Volk zu Volke hört er singen,
Was jeden in der Mutterluft gerührt,
Er hört erzählen, was von guten Dingen
Urvaters Wort dem Vater zugeführt.
Das alles war Ergötzlichkeit und Lehre,
Gefühl und Tat, als wenn es Eines wäre.

Was Leiden bringen mag und was Genüge,
Behend verwirrt und ungehofft vereint,
Das haben tausend Sprach- und Redezüge,
Vom Paradies bis heute gleich gemeint.
So singt der Barde, spricht Legend’ und Sage,
Wir fühlen mit, als wären’s unsre Tage.

Wenn schwarz der Fels, umhangen Atmosphäre
Zu Traumgebilden düstrer Klage zwingt,
Dort heiterm Sonnenglanz im offnen Meere
Das hohe Lied entzückter Seele klingt;
Sie meinen’s gut und fromm im Grund, sie wollten
Nur Menschliches, was alle wollen sollten.

Wo sich’s versteckte, wußt’ er’s aufzufinden,
Ernsthaft verhüllt, verkleidet leicht als Spiel;
Im höchsten Sinn der Zukunft zu begründen,
Humanität sei unser ewig Ziel.
O, warum schaut er nicht in diesen Tagen
Durch Menschlichkeit geheilt die schwersten Plagen!

În 1818, acest om murise deja de cincisprezece ani. Goethe îl cunoscuse în 1770, la Straßburg. Descrie el însuşi, în cartea “Poezie şi adevăr”, cum la Straßburg, intrând într-o casă, a întâlnit un bărbat care părea că vrea să urce scările, ca şi el, şi care i-a făcut imediat o impresie extraordinară. Acel bărbat arăta chiar şi din punct de vedere exterior cam ciudat, ca un poet, dar, totodată, ca un preot; şi chiar era preot, fiindcă e vorba de Herder. El purta o haină lungă, de mătase, această haină atârna mult în jos, şi el îi vârâse colţurile în buzunare. Pe atunci, Herder era deja bolnav, dar era un om în căutarea a tot ce e măreţ, oriunde ar fi putut să fie găsit. Goethe s-a împrietenit cu el şi iată că acum amândoi culegeau în Alsacia cântece populare, poezii populare. Putem pune întrebarea: De ce făceau asta? De ce cutreierau drumurile, satele, culegând cântecele populare? Şi de ce, la cincisprezece ani după moartea lui Herder, Goethe preamăreşte glasurile care provin de la cele mai diferite ţări şi popoare? Din cauză că, deja pe atunci, Goethe şi Herder simţeau în ei un anumit imbold, o pornire de a face în aşa fel încât poezia, care se îndepărtase foarte mult de tot ceea ce e autentic, adevărat, să fie pătrunsă de ceea ce sună dintr-o inimă populară autentică. În această privinţă, Herder a mers mai departe decât Goethe, căci el e acela care a făcut ca poporul german să îndrăgească iarăşi cântecul popular. El a cules pretutindeni, de la laponii din nord şi până la popoarele orientale din sud, tot ceea ce a putut găsi din tezaurul cântecelor populare. Între 1778/1779 el a publicat culegerea “Glasuri ale popoarelor”. A fost o mare surpriză generală, când s-a văzut ce poezii zac ascunse în popor, poezii în care este exprimată simţirea umană cea mai adevărată. Astăzi, noi putem vorbi despre unele aspecte mai exact decât a putut s-o facă Herder, la vremea lui. Între timp, noi am aflat multe despre originea acestor cântece populare, dar Herder a bănuit deja toate acestea. Herder a bănuit deja că, la origini, oamenii însoţeau totul, munca şi tot restul, prin cuvântul cântat, în care exista ritm şi dans, Herder a bănuit deja că în cântecul popular se manifestă bucuria jubilantă şi tristeţea cea mai adâncă. El a fost primul care a cercetat aceste lucruri, apoi totul a căzut în uitare; Uhland, Achim von Arnim, au căutat mai departe ceea ce creaseră oamenii, în condiţiile de viaţă cele mai simple. Şi ei şi-au dat seama că ceea ce Goethe şi Herder creaseră în tinereţe conţinea un neadevăr; numai că aşa se obişnuia pe atunci să se scrie poezii. Când Herder compară o dată o poezie laponă cu poezia unui poet care era el însuşi excelent, cu o poezie de Ewald von Kleist, el e nevoit să spună: Ce este poezia creată de maiorul von Kleist, în comparaţie cu această poezie populară? – Ei căutau sentimentul autentic, poezia autentică, în cântecul popular. Uhland, Mörike, Goethe însuşi, n-ar fi devenit nişte poeţi atât de mari, dacă ei n-ar fi recunoscut înainte ce e autentic. Astăzi nu mai e posibil să ne însoţim, în acelaşi fel, munca prin cântece; munca şi-a pierdut întreaga ei poezie, munca a devenit o povară grea. Dar acest lucru trebuie să-l vedem clar: poezia nu s-a născut din ceaţă.

Dar cum s-a născut? Diferitele dispoziţii sufleteşti îl făceau pe om să fie bucuros, trist, să fie consternat de lucrurile care îl bucurau ori nu-l bucurau; toate trăiesc în poezie. Şi există întotdeauna oameni care ştiu să simtă ce simte poporul, care ştiu să dea o expresie poetică sentimentelor din popor; ei nu sunt niciodată numeroşi, nu cresc precum căpăţânile de varză pe ogor. Nu fantezia populară creează poeziile, cum vrea să ne înveţe erudiţia actuală de la masa verde. Aşa ceva este o pură absurditate. Există întotdeauna nişte oameni individuali care posedă această facultate. Şi astăzi mai există asemenea oameni, chiar dacă foarte rar.

Cântecele populare au luat mereu alte forme, după cum era epoca respectivă, de exemplu în secolul al XVI-lea. Cine începea pe atunci un cântec popular? Nişte oameni fără căpătâi, care umblau din loc în loc şi aveau concepţii în afara legii; oameni care cutreierau ţările şi nu prea aveau bani în buzunar şi, de aceea, în ei se trezea adesea pofta de a-şi vârî mâna în buzunarul altuia: asemenea sentimente sunt redate şi ele, în mod onest, am putea spune, într-o poezie populară cum este “Schwartenhals – Schwartenhals”, din cauză că ceilalţi mănâncă slănina şi carnea, iar lui îi lasă numai şoriciul; “Eu ajunsei în faţa unui han al unei cucoane – şi punga ei cu bani a trebuit să-mi lase.”

Dar există şi poezii populare în care era prezent sublimul. Toate acestea au fost culese şi publicate, şi poeţii au învăţat de aici nespus de mult, în ceea ce priveşte adevărul şi naturaleţea simţirii. Cele mai frumoase poezii ale lui Goethe, care exprimă cel mai frumos nişte dispoziţii sufleteşti umane, suferinţa umană şi bucuria umană, au fost create sub influenţa unor cântece populare. Tot ceea ce a trăit vreodată în sânul poporului, cât timp poporul încă nu obosise, se exprimă în poezia sa. Vom da aici un exemplu despre felul cum mai simţea un popor, încă şi în secolul al XIX-lea, în legătură cu acei oameni despre care ştia că sunt eroii săi. Iar Goethe a simţit acest lucru când a tradus cântecele eroice neogreceşti din Epir. Sunt cântecele poporului albanez; ele sunt foarte importante şi au fost traduse foarte frumos de Goethe. Ele cântă sentimentele poporului albanez în faţa duşmanului, a turcului, cum însetează el după libertate şi vrea să-şi mobilizeze forţele pentru a înlătura dominaţia turcească. Despre asemenea poezii putem spune că sunt adecvate epocii, chiar dacă nu sunt actuale. Felul cum însetează oamenii după libertate, cum vor să ia o dată sabia în mână, ca să se elibereze, ceva asemănător cu vuietul vântului, trăieşte în aceste cântece eroice ale poporului albanez din Epir. Şi aceste sentimente au trăit încă o dată, în epoca lui Goethe. În ritm şi cuvânt răsună sentimente ale dorului de libertate care dau năvală, care vuiesc. Deosebit de frumoasă e poezia finală: “Charon, conducătorul morţilor”; mai mult decât conducătorul morţilor, cavalerul morţilor. – Cei care-i cunosc pe neogreci spun că Goethe a realizat ceva foarte frumos când a imitat ceea ce trăieşte în aceste poezii neogreceşti.

În încheiere va fi recitată o poezie care arată cel mai bine cum s-a revărsat poezia populară în poezia cultă. “Regele ielelor” de Goethe proiectează în faţa noastră nişte sunete autentice de baladă. Aşa ceva se putea naşte numai într-un om cum a fost Goethe, care, îndrumat de Herder, a devenit el însuşi creator de balade. “Regele ielelor” de Goethe e legată prin ritm şi ton de poezia în stil popular, aşa cum fusese ea culeasă de Herder.

- Au fost recitate următoarele poezii de Goethe: “Răsura” (textul, p. 23); apoi “Regele din Thule” şi “Pescarul”.

DER KÖNIG IN THULE
Es war ein König in Thule
Gar treu bis an das Grab,
Dem sterbend seine Buhle
Einen goldnen Becher gab.
Es ging ihm nichts darüber,
Er leert’ ihn jeden Schmaus;
Die Augen gingen ihm über,
So oft er trank daraus.
Und als er kam zu sterben,
Zählt’ er seine Städt’ und Reich’,
Gönnt’ alles seinen Erben,
Den Becher nicht zugleich.
Er saß beim Königsmahle,
Die Ritter um ihn her,
Auf hohem Vätersaale,
Dort auf dem Schloß am Meer.
Dort stand der alte Zecher,
Trank letzte Lebensglut,
Und warf den heil’gen Becher
Hinunter in die Flut.
Er sah ihn stürzen, trinken,
Und sinken tief ins Meer.
Die Augen täten ihm sinken:
Trank nie einen Tropfen mehr.

DER FISCHER
Das Wasser rauscht’, das Wasser schwoll,
Ein Fischer saß daran,
Sah nach dem Angel ruhevoll,
Kühl bis ans Herz hinan.
Und wie er sitz und wie er lauscht,
Teilt sich die Flut empor:
Aus dem bewegten Wasser rauscht
Ein feuchtes Weib hervor.
Sie sang zu ihm, sie sprach zu ihm:
Was lockst du meine Brut
Mit Menschenwitz und Menschenlist
Hinauf in Todesglut?
Ach wüßtest du, wie’s Fischlein ist
So wohlig auf dem Grund,
Du stiegst herunter, wie du bist,
Und würdest erst gesund.
Labt sich die liebe Sonne nicht,
Der Mond sich nicht im Meer?
Kehrt wellenatmend ihr Gesicht
Nicht doppelt schöner her?
Lockt dich dein eigen Angesicht
Nicht her in ew’gen Tau?
Das Wasser rauscht’, das Wasser schwoll,
Netzt’ ihm den nackten Fuß;
Sein Herz wuchs ihm so sehnsuchtsvoll,
Wie bei der Liebsten Gruß.
Sie sprach zu ihm, sie sang zu ihm;
Da war’s um ihn geschehn:
Halb zog sie ihn, halb sank er hin,
Und ward nicht mehr gesehn.

- Apoi, “Cântece eroice neogreceşti din Epir”.

NEUGRIECHISCH-EPIROTISCHE HELDENLIEDER

I.
Sind Gefilde türkisch worden,
Sonst Besitz der Albanesen;
Stergios ist noch am Leben,
Keines Paschas achtet er.
Und so lang es schneit hier oben,
Beugen wir den Türken nicht.
Setzte eure Vorhut dahin,
Wo die Wölfe nistend hecken!
Sei der Sklave Stadtbewohner,
Stadtbezirk ist unsern Braven
Wüster Felsen Klippenspalte.
Eh als mit den Türken leben,
Lieber mit den wilden Tieren!

II.
Schwarzes Fahrzeug teilt die Welle
Nächst der Küste von Kassandra,
Über ihm die schwarzen Segel,
Über ihnen Himmelsbläue.
Kommt ein Türkenschiff entgegen,
Scharlachwimpel wehen glänzend,
«Streich die Segel unverzüglich,
Nieder laß die Segel du!» -
Nein, ich streiche nicht die Segel,
Nimmer laß ich sie herab,
Droht ihr doch, als wär’ ich Bräutchen,
Bräutchen, das zu schrecken ist.
Jannis bin ich, Sohn des Stada,
Eidam des Bukovalas.
Frisch, Gesellen, frisch zur Arbeit!
Auf zum Vordenteil des Schiffes;
Türkenblut ist zu vergießen,
Schont nicht der Ungläubigen. -
Und mit einer klugen Wendung
Beut das Türkenschiff die Spitze;
Jannis aber schwingt hinauf sich,
Mit dem Säbel in der Faust;
Das Gebälke trieft vom Blute
Und gerötet sind die Wellen.
Allah! Allah! schrein um Gnade
Die Ungläubigen auf den Knieen.
Traurig Leben! ruft der Sieger,
Bleibe den Besiegten nun!
III.
Beuge, Liakos, dem Pascha,
Beuge dem Wesire dich.
Warst du vordem Armatole,
Landgebieter wirst du nun.
«Bleibt nur Liakos am Leben,
Wird er nie ein Beugender.
Nur sein Schwert ist ihm der Pascha,
Ist Wesir das Schießgewehr.»
Ali Pacha, das vernehmend,
Zürnt dem Unwillkommenen,
Schreibt die Briefe, die Befehle;
So bestimmt er, was zu tun:
Veli Guekas, eile kräftig,
Durch die Städte, durch das Land,
Bring’ mir Liakos zur Stelle,
Lebend sei er, oder tot!
Guekas streift nun durch die Gegend,
Auf die Kämpfer macht er Jagd,
Forscht sie aus und überrascht sie,
An der Vorhut ist er schon.
Kontogiakupis, der schreit nun
Von des Bollwerks hohem Stand:
Herzhaft, Kinder mein! zur Arbeit,
Kinder mein, zum Streit hervor!
Liakos erscheint behende,
Hält in Zähnen fest das Schwert,
Tag und Nacht ward nun geschlagen,
Tage drei, der Nächte drei.
Albaneserinnen weinen,
Schwarz in Trauerkleid gehüllt;
Veli Guekas kehrt nur wieder,
Hingewürgt im eignen Blut.

IV.
Welch Getöse? Wo ensteht es?
Welch gewaltiges Erschüttern?
Sind es Stiere vor dem Schlachtbeil,
Wild Getier in grimmem Kampfe?
Nein! Bukovalas, zum Kriege
Fünfundhundert Kämpfer führend,
Streitet zwischen Kerasovon
Und dem großen Stadtbezirk.
Flintenschüsse, wie des Regens,
Kugeln, wie der Schlossen Schlag! -
Blondes Mädchen ruft herunter
Von dem Überpforten-Fenster:
Halte, Janny, das Gefecht an,
Dieses Laden, dieses Schießen!
Laß den Staub herniedersinken,
Laß den Pulverdunst verwehen,
Und so zählet eure Krieger,
Daß ihr wisset, wer verloren!
Dreimal zählte man die Türken,
Und vierhundert Tote lagen,
Und wie man die Kämpfer zählte,
Dreie nur verblichen da.

V.
Ausgeherrschet hat die Sonne,
Zu dem Führer kommt die Menge:
Auf, Gesellen, schöpfet Wasser,
Teilt euch in das Abendbrot!
Lamprakos du aber, Neffe,
Setze dich an meine Seite;
Trage künftig diese Waffen,
Du nun bist der Kapitan
Und ihr andern braven Krieger,
Fasset den verwaisten Säbel,
Hauet grüne Fichtenzweige,
Flechtet sie zum Lager mir;
Führt den Beichtiger zur Stelle,
Daß ich ihm bekennen möge,
Ihm enthülle, welchen Taten
Ich mein Leben zugekehrt.
Dreißig Jahr bin Armatole,
Zwanzig Jahr ein Kämpfer schod;
Nun will mich der Tod erschleichen,
Das ich wohl zufrieden bin.
Frisch nun mir das Grab bereitet,
Daß es hoch sei und geräumig,
Aufrecht, daß ich fechten könne,
Könne laden die Pistolen.
Rechts will ich ein Fenster offen,
Daß die Schwalbe Frühling künde,
Daß die Nachtingall von Maien
Allerlieblichtes berichte.

Au urmat: “Olympos, Kissavos”, “Charon” (textele, vezi p. 25/27); Herder: “Fiica regelui ielelor” (text, p. 23/24).

ERLKÖNIG
Wer reitet so spätt durch Nacht und Wind?
Es ist der Vater mit seinem Kind;
Er hat den Knaben wohl in dem Arm,
Er faßt ihn sicher, er hält ihn warm.
Mein Sohn, was birgst du so bang dein Gesicht? -
Siehst, Vater, du den Erlkönig nicht?
Den Erlenkönig mit Kron’ und Schweif? -
Mein Sohn, es ist ein Nebelstreif.
«Du liebes Kind, komm, geh mit mir!
Gar schöne Spiele spiel’ ich mit dir;
Manch bunte Blumen sind an dem Strand,
Meine Mutter hat manch gülden Gewand.»
Mein Vater, mein Vater, und hörest du nicht,
Was Erlenkönig mir leise verspricht? -
Sei ruhig, bleibe ruhig, mein Kind:
In dürren Blättern säuselt der Wind.
«Willst, feiner Knabe, du mit mir gehn?
Meine Töchter sollen dich warten schön;
Meine Töchter führen den nächtlichen Reihn,
Und wiegen und tanzen und singen dich ein.»
Mein Vater, mein Vater, und siehst du nicht dort
Erlkönigs Töchter am düstern Ort? -
Mein Sohn, mein Sohn, ich seh’ es genau:
Es scheinen die alten Weiden so grau.
«Ich liebe dich, mich reizt deine schöne Gestalt;
Und bist du nicht willig, so brauch’ ich Gewalt.»
Mein Vater, mein Vater, jetzt fa*t er mich an!
Erlkönig hat mir ein Leids getan! -
J. W. Goethe