Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


SEARĂ FRIEDRICH LIENHARD

Dornach, 3 octombrie 1915

Marie Steiner recită din “Poezii” de Friedrich Lienhard

WOHER?
Weiß nicht und finde nicht Worte,
Wo meine Heimat sei.
Wohl stehen und scheinen wie Kerzen
Die Birken herab in den Mai.
Aber ich seh’ wie verirrt hinaus,
Weit wo anders bin ich zu Haus,
Weit!...
Du Heimklang, den ich nicht deuten kann,
Du Fragegewisper im fremden Tann -
Woher?
War ich in alten Zeiten
Ein Ritter am rauhen Meer?
Hört’ ich die große Brandung
Anrauschen wehvoll-schwer?
Bin ich gefallen im Kampfe
Um einen granitnen Besitz?
Zerschlug meine Heldengaleere
Der wilde Blitz?
Ich war vielleicht vor Jahren
Ein Bursche frisch und rund;
Es ging ein Bächlein raunend
Durch einen Mühlengrund.
Ich habe daran gesessen
In manchem jungen Harm,
Derweil eine andre lachend lag
In eines andren Arm.
Weiß nicht und finde nicht Worte,
Wo meine Heimat sei...
Die Menschen tun mir wehe,
Ich frage den Wind: warum?
Wohin ich horche, wohin ich sehe,
Bleibt ihr Gebaren mir fremd und stumm.
Ihre Stadt voll Unmelodie!
Die Reiche des Weltalls schauen sie nie,
Sehen nicht, daß sie gefangen sind --
Wollt’, ich wär’ wieder ein Kind!
So herzig möcht’ ich sprechen,
So seltsam, wie es mich drängt!
Fülle von Bildern brechen,
Die leuchtend an meinen Bäumen hängt!
Mit «Du», mit «Bruder» und «Schwester»
Hinwandern durch gütige Welt,
Lieb haben, Liebes sagen
Jedwedem, der mir gefällt.
Leicht wie ein Geist, nur gebunden in Gott -
Frei!...
Weiß nicht und finde nicht Worte,
Wo meine Heimat sei...

MORGENWIND
Du lieblich Morgenläuten, wenn Halm an Hälmchen schlägt!
Wenn sich von Schwingeglocken die klingende Au bewegt!
Ich horche in all die Gräser, in all die Glocken hinein -
Komm, wildlebendger Morgenwind, kehr ein, kehr ein, kehr ein!
Es is ein zartes Zupfen, ist nur ein Rühren von Saiten:
Fingerchen sind ja die Winde, die zitternd darüber gleiten!
Dann kommt ein stärker Sausen aus überbrauster Au:
Es springt und singt in Tropfen der windgeschüttelte Tau!
Und was die zarte Harfe schwingt,
Den Windgesang, den Halmenklang,
Und was in starken Tönen singt
Am ganzen lauten Wiesenhang:
Ich pflücke, bis ich von Fetzlein und Fetzen
Mir zum Behagen und euch zum Ergötzen
Klänge gefangen in Fiedel und Sang!
So weiß ich auf allen Wiesen der Melodien viel:
Wir warten auf den Morgenwind und werden Glockenspiel!

SOMMERWALD
Wie scheu der Sommerwind in Tannwald geht!
Es ruft vorüber wie von fernem Kinde,
Das in der irren Waldung suchend steht;
Doch summen nur im Sommersäuselwinde
Die Mücken hin... und ihr Gesang verweht...
Lieber Wald!...
Von sieben Zwergen, von Sneewittchen träumt
Der Wandrer, der im Sonnengaukelflimmer
An seiner Tanne viele Stunden säumt:
Ein Hans im Glück, der alles Goldes Glimmer
In einen Quell warf, der im Tale schäumt...
Lieber Wald, o lieber Wald!
Rotkäppchen wandert zierlich durch das Grün,
Am Arm der Kleinen wippt des Körbchens Schwere;
In Blumen greift sie, die am Pfade blühn;
Um jede Dolde, jede fremde Ähre
Muß staunend sie und plaudernd sich bemühn...
Lieber Wald... o lieber Wald!...

WALDGRUSS
Waldhornschall
Hör’ ich dahinten im Wasgenwalde!
O sieh, der Fingerhut
Leuchtet von sonniger Halde!
Eidechsen huschen übern Stein,
Üppig duftet der Thymian-Rain,
Hummeln hangen am heißen Klee --
O Wald, mein Wald,
Nach deinen Wonnen ist mir weh!...

SEELENWANDERUNG
Mich hat der Wald schon immer gehegt
Als Falk oder Bach oder Elfe der Nacht;
Als Efeu hing ich an Trümmerpracht,
Ich hab’ mich als Nebel im Grund geregt.
Und wenn des Waldwinds Glockengetön
Herkam durch farbiger Lichtung Glanz:
Ich war’s, der alle die Halden und Höhn
Zusammengeläutet zum Sonntagstanz.
Und wenn ein Käfer mit grünlichen Leuchten
Vorherflog spätem Steckenmann:
Ich war’s, ich brannte der Nacht, der feuchten,
In Gras und Tau ein Lichtlein an.
So war ich verzaubert und lebte schon lang!
Nun sing’ ich alles in Menschenklang...

SONNTAGNACHMITTAG
In des Dörfleins Sonntagnachmittag
Singt und summt des eignen Herzens Schlag.
In des Dörfleins Sonntagnachmittag
Blüht in feinen Tönen Feld und Hag.
Auch zur Nachbarin im Schatten dort
Spricht aus stiller Bibel Gottes Wort.
Und der Alte, der sein Land beschaut,
Hört melodisch wachsen Klee und Kraut.
Denn auf all des Wachstums Melodien
Bebt der Nachhall heil’ger Glocken hin...
GLAUBE
Wie eine Blume in milder Nacht,
Vom Mond gespeist, vom Tau getränkt,
Wachs’ ich von deiner Erde auf
Zu dir, der mich hier eingesenkt.
Deine Stürme fahren daher, dahin,
Deine Lenzluft lockt, deine Mondnacht taut -
Tue mit mir nach deinem Sinn:
Du bist mein Gärtner, ich dein Kraut!

DAS SCHAFFENDE LICHT

1
Du unergründlich Leuchten!
Du unerforschlich Meer!
O Lenz, wirf Wogen der Wonne
Über den Wandrer her!
Des Ostens Licht und das Dampfen
Des Weißdorn am tauigen Hag,
Das Brechen und Brausen der Bäche -
Wie sing’ ich so sprühenden Tag?!
Horch, in den Himmeln hangen
Lobsingende Lerchen genug!
Schaffend will ich dich trinken,
O Lenztag, Zug um Zug.

2.
All die runden Rosablüten,
Die aus Pfirsichbäumen dringen;
All die unsichtbaren Lerchen,
Die auf weißen Wölkchen singen;
All die Blumen, die wie Flämmchen
Auf der Aue sich entfachen;
Jene Kinder, die am Waldrand
In den Sonntagmorgen lachen -
Ach, und des brausend Herzens Schlag:
Alles reckt sich empor zum Tag!
Alles, was Odem hat, wird ein Gedicht:
Ein Lobgesang auf das schaffende Licht!

3.
Habt ihr es auch erfahren?
Oft zittert aus Blüten und Kraut
Ein heimwehsüßes Sagen,
Als wär’s ein Geisterlaut.
Und manchmal, nach Gewittern,
Steht groß im Abendbrand
Auf den kristallnen Wolken
Ein unbekanntes Land.
Und ist dein Hügel hoch genug,
So trägt der Winde Säuselzug
Ein geisterfeines Singen her,
Als ob das Spätrot tönend wär’.
Kennt ihr den Klang so heimwehweich?
Es ist Gruß aus sel’gem Reich!
Von dorther hat uns Gott entstandt,
Daß wie dem dunklen Erdenstrand
Lichrworte offenbaren!
Habt ihr es auch erfahren?

Când se va îndrepta o privire generală asupra dezvoltării vieţii spirituale, printre poeţii care ştiu să introducă în lumea realităţii exterioare, fizice, sunetele vieţii spirituale, sunetele unei alte lumi, va trebui să fie amintit de acum înainte şi Friedrich Lienhard.

Friedrich Lienhard este un poet despre care, mai ales în epoca actuală, când în artă şi poezie se amestecă atâtea lucruri neadevărate, neautentice şi fantasmagorice, va trebui să se spună: Ca artist, ca poet, ca om, el este autentic şi adevărat până în adâncul sufletului. Şi când vor fi dispărut toate tendinţele care, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, ca fenomene însoţitoare ale tendinţelor materialiste din domeniul artistic şi estetic, tind spre tot felul de “-isme”, de-abia atunci oamenii vor simţi că în poeţi cum avem unul în Friedrich Lienhard viaţa spirituală îşi arată în lume ţelurile ei ideale. Ei vor simţi că în poeziile sale arta nu se vede în faptul că în ele există nişte imagini exterioare, percepute în mod senzorial, îmbrăcate, pur şi simplu, în nişte veşminte poetice oarecare sau în cine ştie ce cuvinte ori forme construite poetic, ci caracterul artistic, poetic, va fi sesizat în faptul că lumea invizibilă, misterioasă, care se află cu adevărat pretutindeni în lumea fizică, ferecată prin vrajă, e dezlegată de vraja ei şi e chemată să iasă la suprafaţă, acea lume pe care omul o ţese şi o aşterne, ca pe o boare, pentru privirea umană, asupra realităţii senzoriale, din colaborarea tuturor armoniilor cosmice, şi că se încearcă să se ajungă la mesajul activităţii creatoare poetice şi a poeziei.

Aşa stă Friedrich Lienhard în faţa lumii şi a întregului Univers, nu ca artist, nu ca poet, ci –  şi asta e mult mai mult – ca un căutător, ca unul care e întreţesut în propria lui simţire cu enigmele existenţei umane, ale existenţei cosmice, şi care ştie să-şi armonizeze forţa poetică prin faptul că percepe aceste enigme ale lumii, aceste enigme ale omului.

 Dacă ne aţintim auzul spre poeziile sale mai vechi, simţim că această inimă umană trăieşte împreună cu tot ceea ce trăieşte şi urzeşte în natura însăşi, simţim cum din procesele naturii sunt descătuşate bucuriile, bucuriile elementare ale acestei inimi umane, ca şi cum înseşi spiritele naturii ar fi vrut să aprindă în inima umană aceste bucurii, şi noi auzim sunând fără încetare în creaţia poetică a lui Friedrich Lienhard urzirea, unică în felul ei, a fiinţelor elementare din natură şi, aceasta este, iarăşi, ceva care, în poeziile sale, se ridică deasupra caracterului adeseori obtuz şi îngust al contemporanilor săi şi pe care el a trebuit să-l depăşească.

Sentimentul cald, sincer, adânc, faţă de natură şi întreţeserea acestuia cu tot ceea ce în viaţa umană e confuzie şi îndoială, cu tot ceea ce creează în inima umană individuală, dorinţă, înălţare plină de bucurie, pe de-o parte, durere şi suferinţă profundă, pe de altă parte, toate acestea fac ca noi să nu înţelegem poeziile lui Friedrich Lienhard dacă le luăm ca trăiri ale unui om individual, ci numai dacă le considerăm ca pe ceva ce se dezvoltă dintr-un popor şi dintr-un spirit al epocii din stadiul nostru de evoluţie mai recent.

Ajungi să ai un sentiment foarte ciudat, dacă ai un organ prin care să te transpui cu adevărat în poeziile lui Friedrich Lienhard, acolo unde poezia de-abia începe să se manifeste, în trăsăturile ei mai adânci, în caracteristicile ei mai adânci, adâncuri în care sufletele umane adesea nu vor deloc să coboare, împreună cu el. Dar, dacă ai un organ care îţi permite să mergi mai departe şi să mai simţi şi aici împreună cu el, constaţi că natura propriu-zisă a lui Friedrich Lienhard îşi trăieşte şi urzeşte într-un mod cu adevărat poetic, departe de lume, limba ei proprie, care-şi cere propriul ei răspuns, aş zice, în marea existenţă a Cosmosului, care o satisface, pentru a lăsa ca urzirea şi entitatea vie a naturii universale să-şi ducă mai departe viaţa proprie. Atunci constatăm că ceea ce creează şi acţionează în natură trăieşte fără încetare ca pe nişte valuri ce se leagănă, ca şi cum ar avea nişte aripi ale existenţei şi ale vieţii superioare şi aceasta ne face să simţim că nişte spirite elementare magice dobândesc existenţă prin ceea ce spune Friedrich Lienhard, prin ceea ce trăieşte în Univers şi vrea să fie introdus în activitatea creatoare poetică, fiindcă nu se poate manifesta plenar în activitatea creatoare a naturii. Vedem astfel că în limba lui Lienhard există ceva ca un fel de ton superior al naturii şi că în activitatea poetică a lui Friedrich Lienhard se integrează în mod absolut firesc urzirea aliteraţiei. Să încercăm să ne aţintim auzul şi să scrutăm ceea ce ne poate arăta cu adevărat cum îşi descarcă inima preaplinul în sunetele cuvintelor şi vom vedea atunci cum natura încă mai urzeşte în lumina ce străluceşte, în aerul care creează sunetele, cum asupra existenţei naturii se apleacă forţe şi fiinţe care nu pot fi văzute decât de ochiul artistului, care nu pot fi simţite decât de inima şi de simţirea artistului. Suflete ca Friedrich Lienhard ne apar adeseori ca şi cum divina Mamă a întregii existenţe şi-ar fi pus deoparte surplusul de forţe creatoare ce există în ea şi pe care nu-l poate consuma pentru a crea regnurile naturii, rezervându-l pentru a rosti, într-un mod cu totul deosebit, în câte un individ uman, ceea ce nu poate să spună ea însăşi, prin propriile ei creaturi.

Şi atunci simţim cu adevărat ce voia să spună Goethe, când vorbea despre o natură situată deasupra naturii, ca despre o natură în care se îmbină o lăsare în voia spiritului şi o înălţare spirituală în ceea ce, de obicei, e răspândit peste întinsele sfere ale existenţei naturii.

Friedrich Lienhard a devenit un căutător în acest sens, în sensul că un căutător e susţinut de forţele misterioase care, creând, îi dau viaţă şi-l fac să se dezvolte, şi aşa se face că el s-a lăsat în voia acelor dispoziţii din viaţa naturii în care continua să acţioneze ceea ce lucrează şi fiinţează în natura creatoare, pentru a simţi ceea ce se petrece între o inimă umană şi o altă inimă umană şi ceea ce conduce iarăşi spre marele Univers şi spre ceea ce trebuie înfăţişat, după cum cere vocaţia poetului, sub formă de imagine.

Vedem astfel cum Friedrich Lienhard, în calitate de căutător, este un om în permanentă creştere, în permanentă devenire, vedem că el nu seamănă cu acela care se aşează, pur şi simplu, în faţa lumii, pentru a spune ceea ce îi impresionează tocmai în acel moment inima sa umană, sufletul său uman individual, ci vedem că el trăieşte împreună cu devenirea şi urzirea umană, că el vrea să se manifeste nu doar ca egoitate izolată, ci vrea să fie un exponent, un rezultat a ceea ce trăieşte în cuprinsul sufletului uman, în sufletul poporului, în sufletul epocii.

După ce Friedrich Lienhard a atins o anumită treaptă a maturizării sale, el s-a cufundat în ceea ce a adus, în moduri atât de variate, evoluţia mai recentă a vieţii spirituale, şi a arătat, în felul lui, cum a început să-i studieze pe Goethe, Schiller, Herder, Jean Paul, Novalis, pentru a înţelege mai îndeaproape, mai profund, marile personalităţi spirituale mai recente, pentru a trăi mai intim împreună cu ele. Căile pe care le-a parcurs astfel el însuşi au fost descrise în revista sa de eremit absolut ieşită din comun, ca revistă de eremit, el a putut vorbi lumii exterioare despre ale sale “Căi spre Weimar”.

El a umblat pe căile ce duc la Weimar, pe acele căi spre Weimar care sunt căile actuale ale călătoriei moderne a omenirii spre natură, căile omenirii actuale, care pot fi găsite în stadiul nostru de evoluţie, acele căi pe care Goethe a căutat legătura cu lumile cereşti, cu lumile sufletului, acele căi pe care le-a scrutat Herder, pentru a afla în ce fel e unită devenirea omului cu evoluţia Cosmosului, cu evoluţia istoriei. Acele căi spre Weimar pe care omenirea poate simţi împreună cu aceia de care s-a îndepărtat bucuria, acele căi spre Weimar despre care Goethe spune că ele se extind la dimensiunile unui sentiment cosmic, universal, acele căi pe care sufletul uman, cu întreaga lui căldură, se poate simţi atât de unit cu natura atotcuprinzătoare, când sufletul reuşeşte să simtă împreună cu ea bucuria, suferinţa, divinul, încât această natură umană reuşeşte să simtă divinul în armoniile cereşti, încât ea poate să aibă, pe de-o parte, un ochi care plânge, pe de altă parte, un ochi voios. Friedrich Lienhard a căutat acele căi spre Weimar pe care le-a străbătut Novalis, pentru a găsi, cu un simţ uman, ce-i drept, tatonant, calea spre lumile suprasensibile, calea pe care trebuie să mergi dacă mai vrei să găseşti sufletele umane care şi-au părăsit trupurile pământeşti, acele căi spre Weimar pe care Friedrich Lienhard a mers pe urmele lui Goethe, ca un ucenic fidel, căi pe care sufletul uman e vindecat de orice egoism spiritual, de orice  individualism spiritual, pentru că se poate lăsa aspirat în năzuinţa generală a omenirii, acele căi pe care el e vindecat de egoism, de tentaţia de a se vrea numai pe sine însuşi. Aşa a găsit el calea, alături de aceia care au luptat pentru salvarea omenirii şi pentru devenirea omenirii, de a se transpune cu simţirea în Goethe, în Schiller, de a se transpune cu simţirea în Novalis şi ceilalţi.

Spre aceasta a năzuit Friedrich Lienhard, pe căile sale spre Weimar, şi pe urmă, cele găsite au fost oferite de el ca lucruri plăsmuite în mod spiritual şi simţite în mod spiritual şi el a introdus în arta sa ceea ce el însuşi a căutat să atingă drept ţel suprem. Aşa că Friedrich Lienhard nu a evoluat de unul singur, ci împreună cu alţii, iar acum noi avem mereu bucuria – în perioada în care căutările bogate ale lui Friedrich Lienhard se apropie de al 51-lea an al vieţii sale – de a-l vedea pe acela care se află în mijlocul nostru năzuind spre culmile spirituale ale omenirii şi avem o mare bucurie în faptul că el este în mijlocul nostru, o bucurie care poate fi atât de mare pentru că noi nu vrem să dezvoltăm doar o viaţă spirituală egoistă, pentru un singur suflet individual, ci fiindcă noi, dacă vrem să dezvoltăm o viaţă spirituală sănătoasă, trebuie să întindem fire spre tot ceea ce trăieşte şi năzuieşte în lume drept realitate spirituală.

Friedrich Lienhard a găsit – aşa cum a găsit, aş zice, calea spre spiritele elementare, care murmură în frunze, care freamătă o dată cu vântul, care susură la vale o dată cu apa, care licăresc în lumină, aşa cum a găsit calea de a merge împreună cu aceste spirite elementare ale naturii în aşa fel încât cuvintele sale devin nişte bărci care fac ca aceste fiinţe spirite elementare vrăjite să traverseze activitatea şi munca umană –, Friedrich Lienhard a găsit apoi şi calea pe care să făurească acele bărci mai mari, care pot primi în ele celelalte spirite, pentru a le conduce spre pelerinajul omului prin care cei ce au mers pe drumul spre Weimar au căutat calea de la sufletul individual spre sufletul general al omenirii.

Aşa cum a mers pe acele două căi, aşa merge Friedrich Lienhard acum pe lungul drum spiritual pe care-l căutăm noi înşine, cu slabele noastre puteri. Însufleţit de doruri puternice, el a căutat, prin romanul său “Oberlin”, să pătrundă nu numai în sufletul uman individual al acestui pastor ciudat, eremit, dăruit cu spirit, din Alsacia, ci el a căutat, prin acest roman, să pătrundă în întreaga ţesătură a culturii şi istoriei acelei epoci în care se situează Oberlin văzătorul, văzătorul singuratic din Alsacia.

În acest fel a ajuns Friedrich Lienhard, de asemenea, să devină un poet asemeni unui Hamerling sau asemeni altora ca el, care caută, pornind de la viaţa şi devenirea istorică a omenirii, să înfăţişeze misterele omenirii înseşi, enigmele vieţii. E încântător în cel mai înalt grad să vezi cum viaţa şi esenţa întregii epoci creşte din descrierea făcută de Friedrich Lienhard în atât de frumosul său roman “Oberlin”. Şi pe urmă Friedrich Lienhard a încercat să meargă spre nişte opere istorice mai recente, arătând cum omul uneşte astăzi spiritul şi natura, cum poate el încerca să parcurgă cu sufletul său pelerinajul vieţii. Friedrich Lienhard s-a contopit în întregime cu activitatea plină de spirit şi, din recitarea poeziilor care, aş zice, sunt cu adevărat substanţă sufletească din substanţa noastră sufletească şi pe care le vom asculta în continuare, veţi vedea cât se află el de aproape de năzuinţa noastră.

În poezii cum sunt “Christos pe muntele Tabor” sau “Templu al împlinirii”, Friedrich Lienhard a găsit legătura cea mai intimă cu perceperea spiritualului pe bază de simţire pe care o căutăm noi. Când poţi vedea că se apropie tot mai mult şi mai mult vremea în care un creator spiritual va arăta dacă a fost cuprins de puterea chemărilor spirituale care vor suna spre viitor, prin faptul că, în ceea ce poate să perceapă, să simtă, să gândească, să creeze sub formă poetică, în mod spiritual, se arată demn de a-şi înălţa cu adevărat privirile spre figura lui Christos, unică în lume, unică în omenire, când îţi este îngăduit să vezi aceasta, poţi spune, de asemenea: Friedrich Lienhard şi-a găsit calea spre nişte forme de a scrie poezii, de a gândi şi crea, care stau cu înţelegere în faţa figurii unice în omenire, unice în lume, a lui Christos Iisus. Cu aceasta, el nu aparţine doar epocii prezente, cu aceasta el aparţine, ca unul dintre începători, viitorului, spre care se îndreaptă dorurile noastre, viitor pe care trebuie să-l aştepte cu dor un om care-şi înţelege epoca, epoca noastră actuală.

În poezia “Templu al împlinirii”, pe care o vom asculta, Friedrich Lienhard ne arată că în faţa lui stă, sub formă de simbol, ceea ce şi în faţa ochiului nostru spiritual stă drept simbol, drept acel simbol care e menit să exprime felul cum inimile umane, sufletele umane, spiritele umane, pot creşte înspre acel viitor care trebuie să depăşească materialismul, pentru că, spre binele lumii, spre salvarea lumii, Ahriman trebuie legat din nou. La aceasta vrem să ne gândim, înainte de toate, în perioada în care iubitul nostru prieten Friedrich Lienhard împlineşte 50 de ani, la faptul că el a ştiut să se unească în mod conştient cu aceia care dau curs chemărilor spre viitorul omenirii, care şi-au dat seama că trebuie să ştim că din edificiul evoluţiei omenirii trebuie să dispară totul şi că nu poate să rămână decât ceea ce tinde să dea roade spirituale, germeni spirituali, care sunt semănaţi deja astăzi, pentru viitor.

Aşa că noi vrem să ne numărăm printre aceia pentru care a 50-a aniversare a lui Friedrich Lienhard e o sărbătoare frumoasă, o sărbătoare pe care vor s-o simtă în inimile lor, în sufletele lor, cu multă dragoste, o sărbătoare în care să ne dăruim gândului că Friedrich Lienhard se află printre noi nu numai spre bucuria noastră, ci că el se numără şi printre aceia care vor să contribuie la ridicarea marelui templu al evoluţiei spirituale a omenirii. Vrem să fortificăm şi să adâncim iubirea noastră faţă de prietenul nostru, vrem să fortificăm şi să adâncim înţelegerea noastră faţă de urzirea şi fiinţa cu totul deosebită a acestuia. Mulţi dintre dvs., dragii mei prieteni, îl cunoaşteţi, el a fost printre noi, aici şi în alte locuri. Îl cunoaşteţi, pe omul acesta ciudat, care umblă printre ceilalţi oameni ca şi cum ochii lui ar privi într-o lume din care dispare o parte din ceea ce, de obicei, ochii privesc cu interes şi atenţie, ca şi cum el n-ar vedea unele lucruri, văzând, în schimb, altele, pe care cei din jurul lui nu le văd. Şi aşa el apare, aş zice, chiar şi numai prin felul cum merge din punct de vedere exterior, ca un visător al unei lumi pe care cei aflaţi de jur împrejurul lui o văd numai prin faptul că o presimt în sufletul lui, în inima lui, când se află în faţa capului său cufundat în cugetare. El apare astfel ca o personalitate care simte multe lucruri pe care alţii nu le pot simţi, care, din multe puncte de vedere, e străin de lume, din cauză că năzuieşte să se înrudească cu o lume cu care nu poţi să fii familiar decât dacă devii străin de unele dintre lucrurile care multor altor oameni le sunt familiare.

Într-adevăr, dacă simţi în mod direct, aş zice, felul ciudat de a fi al acestei personalităţi, atunci în veneraţia faţă de esenţa sa nobilă, plină de maiestate, se amestecă iubirea cea mai caldă şi atunci noi învăţăm, de asemenea, să ne situăm faţă de el în mod just. Astăzi, când mergem în întâmpinarea celei de a 50-a aniversări a zilei sale de naştere, vrem să nutrim şi să cultivăm în noi aceste gânduri, pentru ca ele să devină nişte urări frumoase, nişte urări pline de forţă, pentru ca lui Friedrich Lienhard să-i fie dat să mai creeze multe, multe, în noua perioadă din viaţa sa, care începe acum, în perioada celei mai înalte maturităţi, din fântâna adâncă, din izvorul adânc al muncii şi activităţii sale pline de spirit, înrudite cu natura, care iubeşte omenirea şi e prietena omenirii. Şi, hai s-o spunem cu mulţumirea cea mai adâncă, un cuvânt privitor la el ne umple de bucurie, ne umple de satisfacţie, dar ne umple cu o anumită încredere în propria noastră cauză, un cuvânt rostit în legătură cu el: Să ne bucurăm că este de-al nostru!

Marie Steiner recită din “Lichtland” (“Ţara luminii”) de Friedrich Lienhard.

TEMPEL DER ERFÜLLUNG
Auf rote Wand wölbt sich der Kuppel Blau;
Und in dem Blau sind goldgewirkte Sterne.
Zwölf Meister stehn im runden Säulenbau
Und richten ihrer Blicke Kraft von ferne
Dreizehntem zu, der vor des Altars Grau
Im silbernen Gewand des Führers steht
Und zwölffach Kräfte sammelt im Gebet.
So läuft die Sonne durch die Tierkreiszeichen
Und läßt sich zwölf besondre Kräfte spenden,
Um sie dann weiter in die Welt zu senden;
So tauscht sich Kraft mit Kraft an allen Enden
Des Kosmos und des kleinen Menschenlebens;
Und kein Geringster strahlt und wirkt vergebens -
Das Sonnenziel kann jeder Stern erreichen.
Jeder für alle – und für jeden alle!
Rhythmisch ist diese wunderbare Halle: -
Denn jeder dieser leichtgeschwungen Bogen
Ist über jeden Meisters Haupt gezogen,
Der marmoredel unter ihm verharrt;
Den Raum erfüllt ein atemfeines Wogen
Geklärter Seelenkräfte stark und zart.
Wer dieses Sonnentempels Bann betritt,
Dem prägt sich ein die Doppel-Siebenzahl
Der zeichenvollen Säulen, die den Saal
Von rundumher mit Ebenmaß umgeben;
Gleich einer Taube spürt er oben schweben
Des weißen Kuppelfensters runden Schmitt:
Und auf den Altar fällt der heil’ge Strahl.
Das nur Geahnte darf sich hier gestalten,
Erfüllung wohnt in dieses Baues Rundung;
Der Fernendrang beruhigt sich in Frieden,
Und es vernarbt die irdische Verwundung.
Entronnen niedren, nächtlichen Gewalten,
Sieht der Geweihte sich den Ort beschieden,
Da ihn erwartet himmlische Gesundung.
Und aller Dinge Urform schaut er wahr,
Der Welt verworren Spiel wird Harmonie;
Des Kreuzes Blut stellt sich als Rosen dar,
Auf die vom Oberlicht kristallen-klar
Ein Ton fällt, Klang der Sphärenmelodie,
Der diesen hohen Raum mit Schönheit füllt
Und jede harte Kante weich umhüllt...
Zu diesem Tempel zog es dich schon lang,
Du sehnst dich, drin zu schauen und zu beten.
Allein du drehst dich noch an Rosenbeeten
Der äußern Welt die Taxuswand entlang
Und wirst nicht frei von dem, was draußen tönt
Und jenes Tempels Dasein niederdröhnt --
Wenn du gereift bist, wirst du ihn betreten.

CHRISTUS AUF DEM TABOR
Jenseits der Drangsal,
Funkelnd von Kraft der Gnade,
Stehst du, Sonnengestalt,
Und in Goldlicht verwandelt sich dort
Vergängliches Leid.
So bist du jenseits
Und dennoch erreichbar:
Denn wir,
So oft wir den Wassern der Drangsal
Entsteigen, wie du entstiegest -
Sonnenumflossen stehn wir bei dir,
Goldgepanzert, verwandelt in Licht.
Siehe, so standest du einst,
Als du in Hüllen der Erde gingst,
Vorauswerfend Glanz der künftigen Herrlichkeit,
Groß auf dem Tabor.
Zwiesprache hielten mit dir
Erhabene Meister der Urzeit:
Elias und Mose.
Unter dir aber, in Schatten und Schwere,
Schlummerten Gassen und Märkte der Menschen.
Da trat aus dir heraus
Das erdgefangne, das ewige Licht:
Wie zum Bade legtest du ab
Die Hüllen der Erde,
Den Rabbi, den Galiläer -
Und auf dem Tabor stand
Der funkelnde Gottmensch!
Trat aus den Hüllen und stand,
Stand wie eine Opferflammensäule
Groß auf dem nächtlichen Tabor!
Da nahten sich jene, funkelnd wie du,
Die Großen der Vorzeit,
Traten hervor aus verhüllendem Lichtgewölk,
Wurden Gestalt und standen in Glanz
Auf dem Gipfel des Tabor.
Und sie tauschten mit dir die strahlende Rede,
Grüßten dich von den Seligen,
Erfüllten mit Flammenkraft die verzückten Jünger –
Und traten wieder zurück
In die geheimnistiefe Mondnacht.
Du aber, Meister, und deine Jünger -
Schweigend, leuchtend, wissendes Lächeln
Auf hell nachschimmerndem Antlitz,
Wandeltest wieder hinab zu den dunklen Menschen.