Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner, Marie Steiner-von Sivers

ARTA RECITĂRII ŞI DECLAMAŢIEI

GA 281


Cuvânt la încheierea ediţiei a doua, din 1967

În acest al doilea volum care cuprinde conferinţe pe tema “Modelarea vorbirii şi arta dramatică” au fost cuprinse sub formă de carte ciclul de conferinţe pe tema “Arta recitării şi declamaţiei”, prezentat în toamna anului 1920 la Goetheanum, şi alte patru asemenea activităţi, cu caracter de curs, prezentate la Dornach (1921), Darmstadt (1921), Viena (1922) şi Stuttgart (1923). Ele sunt continuarea şi extinderea expunerilor începute în 1919 prin cursurile despre modul artistic de tratare a vorbirii, care au fost publicate deja în cadrul Ediţiei Operelor Complete ale lui Rudolf Steiner, în volumul Metodica şi esenţa modelării vorbirii, 1954.

În timp ce Marie Steiner pregătea, în 1928, prima ediţie a conferinţelor de faţă, munca artistică de pe scena de la Goetheanum atinsese prima treaptă din dezvoltarea ei prin reprezentarea a două drame-mister de Rudolf Steiner, Poarta iniţierii şi Încercarea sufletului, cu ocazia inaugurării celei de a doua clădiri a Goetheanumului. În moştenirea lăsată de Marie Steiner a fost găsit textul următor, pe care ea îl va fi schiţat prin anii ‘30 şi în care caracterizează această muncă.

“Secţia de arte ale vorbirii şi muzicale de la Goetheanum se străduieşte să se apropie, pe baza unei cunoaşteri spirituale a omului şi a lumii, proprie ştiinţei spirituale antroposofice a dr. Rudolf Steiner, de enigma vorbirii şi de esenţa formării sunetelor în cadrul contextelor uman-cosmice. Din cauza intelectului abstract, noi am pierdut misterul Cuvântului creator; printr-o activitate ridicată în conştienţă a unei gândiri care nu e doar ceva oglindit, ci ceva viu, care izvorăşte din străfundurile mai adânci ale sufletului, forţa creatoare a cuvântului poate fi trezită din nou şi făcută să devină perceptibilă. În asociere cu muzica, culoarea şi noua artă a euritmiei, care este o vorbire devenită vizibilă prin mediul corporalităţii umane, în operele marilor noştri poeţi poate fi revărsată o viaţă nouă şi, de asemenea,  şi pe scenă. Aceasta este una dintre sarcinile pe care Goetheanumul şi le-a propus, într-o epocă în care interesul şi înţelegerea pentru năzuinţele idealiste ale clasicilor au dispărut.”

Pe atunci, scena de la Goetheanum devenise cunoscută pe plan mondial mai ales prin reprezentaţiile cu “Faust”. Printr-o muncă grea, care s-a desfăşurat pe parcursul câtorva decenii, a putut fi realizat puţin din ceea ce e redat aici în câteva cuvinte. Dar din conferinţele precedente cititorul îşi poate face el însuşi o imagine despre educaţia care e necesară ca să te apropii într-o oarecare măsură de ţelul pus în faţa noastră de Rudolf Steiner. Aşa că e de înţeles dacă, în contextul editării acestor conferinţe, doamna dr. Steiner a organizat un seminar, pentru a-şi cuceri împreună cu câţiva dintre elevii ei, prin activitate practică, nişte lucruri care, în primă instanţă, sunt greu accesibile conştienţei moderne.

La acest seminar au avut voie să participe numai persoane de sex feminin, în număr de 12-14, deoarece domnii nu erau suficient de mobili în viaţa lor de reprezentare. Una dintre participante, d-na Gertrud Redlich, şi-a notat foarte multe lucruri în timpul seminarului şi, cu toate lacunele, aceste notiţe pot folosi la înţelegerea conţinutului. De aceea, noi publicăm în partea a doua a cărţii notele luate la acel seminar şi mulţumim din inimă d-nei Redlich pentru faptul că ne-a încredinţat notiţele ei, prin care ediţia a doua cunoaşte o îmbogăţire esenţială, căci astfel cititorul poate arunca el însuşi o privire în orele de curs ţinute de Marie Steiner. În “Observaţii preliminare” mai dăm câteva amănunte (vezi p. 136).

Importanţa centrală ce revine în viaţa mişcării antroposofice muncii desfăşurate în domeniul recitării şi al artei dramatice de către Marie Steiner a fost descrisă de Rudolf Steiner în capitolul al XXXIV-lea din autobiografia sa, intitulată Viaţa mea, în felul următor:

“În Societatea Teosofică nu exista aproape nimic care să poată fi considerat cultivare a intereselor artistice. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru era absolut de înţeles pe atunci, dar nu era voie să se rămână la această situaţie, dacă se voia înflorirea unui mod de a gândi şi simţi just din punct de vedere spiritual. La început, membrii unei asemenea societăţi îşi concentrează tot interesul spre realitatea vieţii spirituale. Pentru ei, în lumea senzorială omul se arată numai în existenţa lui pieritoare, desprinsă de spirit. Şi lor li se pare că arta îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei existenţe izolate de spirit. De aceea, ea pare că se situează în afara realităţii spirituale căutate.

Din cauză că aceasta era mentalitatea în Societatea Teosofică, artiştii nu se simţeau acasă în sânul ei.

Mariei von Sivers (Mariei Steiner) şi mie ni se părea important să înviem în cadrul societăţii şi arta. Cunoaşterea spirituală, ca trăire, dobândeşte existenţă în omul întreg. Sunt puse în mişcare toate forţele sufletului. În fantezia dătătoare de formă îşi proiectează lumina trăirea spirituală, când această trăire există.

Dar aici intervine ceva care produce piedici. Artistul are o anumită dispoziţie temătoare faţă de această proiectare a lumii spirituale asupra fanteziei. El vrea inconştienţă în ceea ce priveşte lucrarea lumii spirituale în suflet. El are perfectă dreptate, când e vorba de o “stimulare” a fanteziei prin acel element conştient-lucid care a devenit dominant de pe la începutul erei sufletului conştienţei. Acest mod de a “stimula” prin intelect ucide în om arta.

Dar se întâmplă exact invers atunci când conţinutul spiritual, care e perceput cu adevărat în mod clarvăzător, străluminează fantezia. Atunci reînvie întreaga forţă plăsmuitoare care a condus vreodată în omenire spre artă. Marie von Sivers era deja plenar angajată în domeniul artei modelării cuvântului; ea avea legătura cea mai frumoasă cu interpretarea dramatică. Aşa că pentru activitatea antroposofică exista un domeniu al artei în care putea fi pusă la încercare fecunditatea concepţiei spirituale în ceea ce priveşte arta.

“Cuvântul” este expus în două direcţii pericolului care poate veni de la dezvoltarea sufletului conştienţei. El serveşte la înţelegerea dintre oameni în viaţa socială şi serveşte, de asemenea, la comunicarea a ceea ce a fost cunoscut pe cale logic-intelectuală. În ambele direcţii, “cuvântul” îşi pierde forma lui proprie. El e nevoit să se adapteze “sensului” pe care trebuie să-l exprime. El trebuie să ne facă să uităm că în ton, în sunetul articulat, şi în însăşi modelarea sunetelor zace o realitate. Frumuseţea, luminozitatea vocalei, aspectele caracteristice ale consoanelor, dispar din vorbire. Vocala devine lipsită de suflet, consoana – lipsită de spirit. Şi aşa se face că vorbirea iese cu totul din sfera de unde provine, din sfera spiritualului. Ea devine slujitoarea activităţii de cunoaştere intelectuală, şi a vieţii sociale care fuge de spirit. E smulsă cu totul din sfera artei.

O concepţie adevărată despre spirit ajunge în mod absolut instinctiv, parcă, la “trăirea cuvântului”. Ea învaţă să simtă în direcţia sunării bazate pe suflet a vocalei şi a activităţii picturale străbătute de forţa spiritului, a consoanei. Ea începe să înţeleagă misterul evoluţiei vorbirii. Acest mister constă în faptul că odinioară prin cuvânt i-au putut vorbi sufletului uman nişte fiinţe divin-spirituale, pe când astăzi acest cuvânt nu mai serveşte decât la înţelegerea oamenilor în lumea fizică.

E nevoie să ai un entuziasm aprins la focul acestei înţelegeri spirituale, ca să reconduci cuvântul în sfera lui. Marie von Sivers avea acest entuziasm. Şi astfel, personalitatea ei a adus mişcării antroposofice posibilitatea de a cultiva cuvântul şi modelarea cuvântului în mod artistic. Pe lângă activitatea de comunicare a cunoştinţelor din lumea spirituală, a apărut munca de cultivare a artei recitării şi declamaţiei, care a constituit din ce în ce mai mult, de acum înainte, o parte considerabilă a programelor şi simpozioanelor organizate în cadrul activităţii antroposofice.

Recitările oferite de Marie Steiner la aceste simpozioane au constituit punctul de plecare pentru impulsul artistic dat mişcării antroposofice. Fiindcă există o linie de evoluţie dreaptă care duce de la aceste “suplimente formate din recitări” la spectacolele de teatru care s-au alăturat, la München, cursurilor antroposofice.

Prin faptul că am putut face artă o dată cu munca de cunoaştere spirituală, noi am evoluat din ce în ce mai mult spre adevărul trăirii spirituale moderne. Căci arta s-a dezvoltat din trăirea spirituală originară, oniric-imaginativă. În perioada în care, în evoluţia omenirii, trăirea spiritului s-a retras, arta a fost nevoită să-şi caute drumurile ei; ea trebuie să se reunească cu această trăire, când această trăire va intra sub o formă nouă, în viaţa culturală.”

Primul spectacol pregătit în comun a avut loc la Berlin, la 7 mai 1906, ziua morţii Helenei P. Blavatsky. Rudolf Steiner a vorbit despre natura misteriilor greceşti, Marie von Sivers a recitat poezia “Eleusis” de Hegel, închinată lui Hölderlin. Când, mult mai târziu, această poezie a fost reprezentată sub formă euritmică, la Dornach, la 1 februarie 1925, cu forme create de Rudolf Steiner, el a scris pe invitaţia-program: “În partea a doua, poezia «Eleusis» de Hegel, prin care, după primul imbold dat de Rudolf Steiner, Marie von Sivers a inaugurat, chiar la începutul mişcării antroposofice, arta recitării aşa cum o cultivăm noi.” Iar Marie Steiner scoate în evidenţă, la zece ani după moartea lui Rudolf Steiner, în 1935, în cuvântul înainte la volumul “Wahrspruchworte”, momentul în care urma să recite, la festivitatea de Crăciun din 17 decembrie 1906, la Berlin, primul “Wahrspruchwort” creat de Rudolf Steiner. “Printre evenimentele interioare cele mai importante din viaţa noastră se numără ceasul în care, de Crăciun, el ne-a dăruit primul «Wahrspruch», creat de el însuşi: «Die Sonne schaue um mitternächtige Stunde...» («Soarele priveşte-l la ceasul de miez al nopţii...») şi când a fost necesar să găsim puterea de a transpune această plenitudine de trăire, această vigoare a cuvântului dăltuit parcă în piatră, în sunete audibile: un punct de răscruce pentru viaţa interioară a sufletului.” Ceremonia începuse prin recitarea monologului lui Faust din scena cu Ariel, partea a II-a: «Des Lebens Pulse schlagen frisch, lebendig...» («A vieţii pulsuri bat cu-nsufleţire, proaspăt...») Curând după aceea – în 1908 – a urmat recitarea ciclurilor “Cântece spirituale” şi “Imnuri către noapte” de Novalis, iar în toamna anului 1910, cu ocazia Adunării Generale a Secţiei Germane a Societăţii Teosofice, a fost recitată “Pandora” de Goethe. Un tabel cronologic al acestor recitări va cuprinde, într-unul din volumele de “Scrieri alese” de Marie Steiner, tot ceea ce a fost prezentat de ea la Dornach mai ales în perioada primului război mondial.

Partea a treia o constituie şapte cuvântări ţinute înainte de diferite programe de recitare, la care Rudolf Steiner s-a referit în cuvintele reproduse anterior. Primul – un matineu Ludwig Uhland – este în acelaşi timp inaugurarea unei camere de artă în Berlin. Despre felul cum au apărut aceste camere de artă relatează Marie Steiner în noua ediţie (1942) a unei conferinţe festive, “Crăciunul de-a lungul timpurilor schimbătoare” (“Das Weihnachtsfest in Wandel der Zeiten”, Berlin, 22 decembrie 1910).

“Aceste camere de artă, dintre care una a fost amenajată în Berlin-Charlottenburg, iar cealaltă în Berlin-Est, în timp ce mai existau două la München, merită să fie reţinute în amintire. Fiindcă ele izvorăsc întru totul din influenţa inspiratoare pe care o exercita activitatea socială şi respectul faţă de om ale lui Rudolf Steiner –, chiar dacă iniţiativa nemijlocită pentru acest act a izvorât din inimile calde a două artiste, d-ra Stinde şi contesa Kalckreuth, care conduceau munca artistică din München, şi chiar dacă ea a fost pusă apoi în practică şi la Berlin de d-ra von Sivers şi de d-ra M. Waller. Aceste camere de artă erau concepute pentru cele mai largi mase populare, drept locuri deschise oricui, care ofereau nu numai căldură şi tihnă, ci şi frumuseţe, aspect estetic şi impuls spiritual. Pereţii erau acoperiţi cu tapete colorate, totul, până şi scaunele, erau în armonie cu nuanţa aleasă; expoziţiile de tablouri se schimbau în fiecare lună: reproduceri de calitate ale unor opere de artă clasice, precum şi tablouri ale unor artişti contemporani; erau organizate seri cu programe muzicale şi de recitări, un curs de introducere în ştiinţa spirituală, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii –, mici programe de artă dramatică, de exemplu “Fraţii” de Goethe şi altele. Tot aici au fost reprezentate pentru prima dată la Berlin “Jocurile de Crăciun din vechiul tezaur folcloric al poporului”, care au fost duse apoi de unii interpreţi şi în alte oraşe. Putem să mai amintim, eventual, că după ostenelile zilei nu era întotdeauna uşor să parcurgi, noaptea şi pe timp ceţos, drumurile lungi din estul Berlinului, cu metroul sau cu tramvaiul, şi să înoţi, în cele din urmă, prin zăpadă, pe nişte străzi lăturalnice şi întunecoase. Dar exemplul de zi cu zi al activităţii neobosite a dr. Steiner ne înflăcăra pe toţi. Şi învăţam să sesizăm din proprie experienţă importanţa contrastului care se crea când, din mediul dezolant, făcut mai mult din piatră, al unor cartiere muncitoreşti pustii, intrai în învăluirea caldă a unei camere pictate într-un roşu stins şi ochiul îţi cădea pe nişte opere de artă ce-ţi captivau privirile şi îţi împrospătau inima, aşa că el se putea dărui, recules, celor ce i se ofereau sub formă de cuvinte şi sunete muzicale, şi se putea elibera, într-o oarecare măsură, de povara cotidianului. Într-un cadru modest şi mic, aceasta era, totuşi, hrană pentru sufletele căutătorilor de spirit din rândurile populaţiei proletare. În acest sens fuseseră exprimate unele gânduri şi sentimente, în scrisorile primite de Rudolf Steiner, pe când mai activa la Şcoala de Culturalizare a Muncitorilor din Berlin. I se mulţumea pentru faptul că era convins că muncitorul are nevoie şi de pâinea spirituală, nu numai de cea fizică.

Războiul mondial a adus schimbări şi în această activitate. Marea cameră de artă din Motzstraße, cu încăperile anexă, a fost transformată într-un cămin de copii preşcolari, în care d-ra Samweber, refugiată din Rusia bolşevică, a desfăşurat o activitate plină de dăruire, sprijinită cu bucurie, în ceea ce priveşte hrana şi îngrijirea copiilor, bazate pe donaţii, de unele doamne din Societatea Antroposofică; ei aveau lumină, aer şi bucurie în frumoasele încăperi ale părţii din faţă a casei; dr. Steiner se mulţumea cu nişte încăperi mult mai modeste din spate. E un aspect secundar, dar caracteristic pentru el.”

În această a doua ediţie din cadrul Operelor Complete n-a fost cuprinsă cuvântarea, publicată în 1928, pe care Rudolf Steiner a ţinut-o la inaugurarea primului curs al Şcolii Superioare de Ştiinţă Spirituală şi nici cuvintele sale de rămas bun. Ele apar într-un alt context.* A fost necesar să se renunţe, de asemenea, la reproducerea în acest volum a cuvintelor introductive rostite de Rudolf Steiner înaintea spectacolului de euritmie din 17 octombrie 1920; ele apar împreună cu celelalte cuvântări ţinute înaintea spectacolelor de euritmie din timpul cursului Şcolii Superioare, în GA 277. Totuşi, în încheierea acestor note explicative, reproducem câteva cuvinte din această cuvântare:

“În cazul declamaţiei şi recitării – acest lucru se vede când trebuie să reciţi pentru spectacolele de euritmie – esenţialul este ca euritmia interioară, ritmul, tactul, în general, forma dată conţinutului textual, aşa cum le creează poetul, să fie exprimate în special prin felul cum sunt modelate sunetele, prin forma, tempoul, tactul sunetului, prin ritmul sunetului. Şi numai dacă practicăm acest gen de recitare, care a fost descris şi în mod concret prin ceea ce a recitat în timpul cursului doamna dr. Steiner, putem arăta cum, pe de-o parte, în vorbirea vizibilă a mişcărilor euritmice şi, pe de altă parte, prin modelarea euritmică a sunetului, prin recitare şi declamaţie, conţinutul ajunge să fie exprimat pe deplin.”


Adaos la ediţia a 3-a (1987)

* Cuvântarea inaugurală la Primul curs al Şcolii Superioare de Ştiinţă Spirituală de la 26 septembrie 1920 a fost prevăzută pentru un volum din cadrul seriei “Contribuţii la Istoria Mişcării şi a Societăţii Antroposofice”.

Cuvintele de încheiere din 16 octombrie 1920 sunt conţinute în volumul Misiunea pe care tineretul o are de îndeplinit în cunoaştere. GA 217 a.

Cuvântarea la spectacolul de euritmie din 17 octombrie 1920 a fost reprodusă în volumul Euritmia. Revelare a sufletului care vorbeşte, GA 277.