Răspunsuri la întrebările puse de participanții la cursul de artă dramatică

PARTEA I.
Despre arta propriu-zisă a modelării vorbirii

Modelarea vorbirii ca artă.
Stilul în arta modelării vorbirii. Sunetul articulat ca revelare a spiritului. Genurile liric, epic, dramatic. Vocalizare și consonantizare. Cele cinci exerciții de gimnastică ale vechilor greci.

Cele șase revelări ale vorbirii.
Introducerea gestului în vorbire, cu scopul de a-i da acesteia calități plastice și calități muzicale. Gestul în raportul său față de cosmos. Mișcările mimice de pe scenă ca reflexe ale celor cinci exerciții de gimnastică în stil grecesc. Studierea modelării cuvântului cu ajutorul gestului. Simțul pentru dispariția gestului în sunet.

Vorbirea ca gest modelat.
Proza actuală – o creație a culturii bazate pe forțele capului. Hexametrul. Troheul și iambul. Drama stilizată și drama de conversație.

Căi ce duc spre stil, în modelarea vorbirii și în modelarea dramatică, avându-și punctul de plecare în organismul vorbirii.
Versul alexandrin: un compromis între proză și modelarea poetică. Căi ce duc în mod firesc de la narațiune la creațiile dramatice: trohei cu tentă dramatică. Dramaturgia spirituală cu tentă epică – formă de trecere spre dramaturgia materială.  Scene din fragmentul “Faust” de Lessing.

“Prin urmare, adevăratul mister artistic al maestrului constă în faptul că el distruge materialul prin formă.” (Schiller)
Biruirea materialului, sentimentului și senzației prin modelare, prin imagine și ritm. “Iphigenia” lui Goethe. Trecerea de la sentiment la modelare. Forțele modelatoare ale organizării umane. Organismul vorbirii și modelarea organelor.

Simțul pentru sunet și cuvânt, în opoziție cu simțul pentru sens  și idee. Cuvântul în modelarea sa, mimica, gestul. Înțelegerea în ascultare. Ascultarea în înțelegere. Vocalism și consonantism. Sunetul vocalic redă o trăire interioară a sufletului, consoana redă încercarea sufletului de a imita în forma sunetului un proces exterior sau un obiect exterior.

Câteva exemple ilustrând felul cum se realizează în mod practic modelarea vorbirii.
Scene din drama “Danton și Robespierre” de Hamerling. Atmosfera e luată din modul de tratare a sunetelor.

PARTEA A II-A
Arta regizorală și scenică.

Adaptarea interioară la vorbirea în imagini și modelată plastic.
Naturalismul nu este adevăr artistic. Stilizarea necesară a unui personaj cum este “Riccaut de la Marlinière” al lui Lessing. În arta scenică trebuie să tindem iarăși spre o modelare a cuvântului însuși, în loc de a lăsa să “transpară” prin el idei. Spre deosebire de valoarea artistică proprie a cuvântului, în arta teatrală interpretarea personajelor trebuie să provină de la mimică, de la gesturi. Instruirea actorului începe cel mai bine prin gimnastica practicată în stilul vechilor greci. În învățarea conștientă trebuie să amestecăm un element instinctiv. Să nu dăm indicații, ci impulsuri, sugestii.

Stilul în gest.
Puncte culminante în ceea ce privește modelarea artistică a vorbirii: “Ifigenia” și “Tasso” de Goethe. Încercarea lui Goethe, în piesele “Fiica naturală” și “Pandora”, de a trece la imaginea scenică. În teatru, imitarea vieții e diletantism. Trebuie să reapară simțul pentru stil. O îmbinare conștientă dintre gest și modelarea cuvântului duce la apariția stilului artistic.

Caracterul misterial al artei dramatice.
Cuvântul modelat artistic ca revelare ființială a întregului om. Arta misterială urmărea întreaga interpretare până la nivelul acelor impulsuri care pătrund în om din lumea spirituală, dar și impulsurile spirituale până la nivelul detaliilor materiale. Individualizarea formei muzical-plastic-picturale a cuvântului, în corurile grecești, până acolo unde ea putea să însemne întregi ființe divine. Trăirea divinului de către om.  Când n-a mai putut percepe contururile zeilor, omul s-a așezat el însuși în locul lor. El s-a așezat însă, mai întâi, ca zeu, ca Dionissos. Și în Evul Mediu arta teatrului se naște din cult. În loc de a se înfățișa pe scenă ființe divine, acum sunt înfățișate probleme sufletești. Trăirea umană cea mai lăuntrică a fost introdusă în modelarea vorbirii, în interpretarea bazată pe gesturi.

Gest și mimică izvorâte din modelarea vorbirii.
Tehnica artei actoricești. Mimica și gestica nu trebuie să fie exersate altfel decât însoțite de atmosfera unui sunet, întreaga exersare corporală fizică a mimicii și gesturilor pornind de la vorbirea modelată plastic. Aplicarea euritmiei. Înțelegerea vorbirii ca fiind ceva religios și a aspectelor de mimică – gestică legate de aceasta. Sentimentul despre locul central al omului în univers.

Dramaturgie artistică. Dispoziții sufletești stilizate.
Stilul de atmosferă creat de Schiller în “Maria Stuart”. Actorul trebuie să-și dezvolte stilul pornind de la stilul creației literare respective. Imaginea scenică trebuie stilizată în mod corespunzător cu dispoziția sufletească.

Tratarea operei literare ca partitură. Caracteristica și configurația modelării piesei.
O lucrare dramatică scrisă e ca o partitură. La fel ca interpretul muzical, actorul trebuie s-o creeze din nou. Scala vocalelor dă coloritul afectiv. Groază, compasiune, admirație – în cazul tragediei; curiozitate, îngrijorare, satisfacție – în cazul comediei.

Decorul de pe scenă. Stilizarea prin culori și lumini.
Aristotel. În definiția dată de el tragediei, trăiește un reflex a ceea ce a avut loc în misterii pentru însuflețirea oamenilor. Catharsis prin viețuirea sunetelor vorbirii. Teatrul trebuie să redevină o trăire reală a sufletescului uman întrupat în vorbire și în gest. Aspectul scenei trebuie să fie în concordanță cu aceasta. Stilizarea decorului. Decorul scenic e gata de-abia când e străbătut de luminile scenei și când îl privim împreună cu ceea ce se petrece pe scenă. El nu cere o stilizare a formelor și liniilor, ci o stilizare a culorilor și luminilor. În culoare trăiește ceva sufletesc. Personajele trebuie să-și comunice culorile și sunetele prin costumație; luminile trebuie aranjate conform cu dispozițiile personajelor, iar decorurile conform cu cerințele situației generale.

PARTEA A TREIA
Arta actorului și restul omenirii

Esoterismul interpretului scenic.
El e baza elaborării artisticului, care trebuie luat din lumea spirituală. Fără esoterism apare rutina, manierismul sau un naturalism neartistic. Actorul trebuie să fie un instrument și să poată cânta pe organizarea propriului său trup, dar și om care simte și nutrește interes față de tot ce există. El trebuie să poată lua parte cu toată forța la ceea ce a devenit obiectiv de-abia prin modelare. Prin interiorizare își va cuceri mobilitatea artistică. Un mijloc de atingere a acestui scop este acela de a-și aminti plăsmuirile viselor, de a așeza mereu, în mod conștient, în fața sufletului, trăirile lui vii. Gestul scenic trebuie luat din trăirea sufletească, din viețuirea bazată pe sentiment a dramei ca întreg, din contemplarea ca de vis a panoramei de ansamblu. Imaginațiile, imaginile și fanteziile țin de esența artei actoricești.

Mânuirea lăuntrică a operei dramatice și a elementelor ce țin de interpretarea scenică. Destin, caracter și acțiune.
Dezvoltarea istorică a artei dramatice. Vechea dramă a adus pe scenă acțiunea copleșitoare a destinului. Destinului i se alătură cel de al doilea element, caracterul. În locul vechilor măști iau naștere măștile caracterelor. Treptat, din ceea ce e tipic se dezvoltă elementul purtător al caracterului individual. Dispare acțiunea suverană a destinului și pe scenă e înfățișată acțiunea determinată de caracter. Din destin și caracter, luate împreună, ia naștere acțiunea. În școala de actorie ar trebui să existe un fel de instruire a studenților în domeniul istoriei, care să atragă atenția și asupra acelor vremuri în care, la începutul erei conștienței, din drama destinului se dezvoltă drama de caracter, în multe cazuri cu un umor elementar, popular. Comedia propriu-zisă a putut să ia naștere de-abia din sfera caracterologică; aceasta se pregătește în sânul civilizației romane. Grecii aveau piesa satirică, dar nu umorul cel ce eliberează viața. Dacă un asemenea studiu e asimilat sufletește, se dezvoltă dispoziția interioară și sentimentul de care avem nevoie spre a proceda în mod just în ceea ce privește opera tragică, maiestoasă, pe de o parte, și opera comică, pe de cealaltă parte. Sprijin meditativ prin două exerciții.

A simți materialul sunetelor articulate al vorbirii.
În timpul pregătirii sale profesionale, actorul ar trebui să simtă, în modelarea vorbirii, procesul interior real: felul cum corpul astral al omului îl ia în stăpânire pe cel eteric și cum în întregul corp al vorbirii se eliberează parcă un al doilea om, care se ridică deasupra trupului și trăiește în vorbire. Exercițiile pentru dezvoltarea facultății de a simți sunetele vorbirii ne pot ajuta să pătrundem în misterul cuvântului. În aceasta constă un esoterism special al modelării vorbirii. Trebuie să dezvoltăm în noi un mod de a privi și simți spiritual, pentru ca arta să se poată cufunda în elementul ei propriu-zis.

Modelarea sunetelor ca revelare a formei umane. Cum tratăm respirația.
Sunt necesare două lucruri: voința de a ne adânci în primele elemente reale, bazate pe viața spirituală, ale modelării vorbirii și ale modelării gesturilor și voința de a sădi în inimile noastre, prin situarea teatrului pe rolul vieții umane întregi, un mod de a gândi și simți impregnat de spiritualitate. În forma umană lumea se revelează în modul cel mai important, cel mai puternic. Omul se revelează însă în modelarea cuvintelor și a sunetelor. Sunetele sunt zeii care ne dau învățătură în legătură cu modelarea vorbirii. Dar modelarea vorbirii se bazează pe consumarea aerului existent în plămâni. În timp ce recităm sau declamăm, nu avem voie să inspirăm, înainte să se fi consumat aerul din plămâni. Metodă de vindecare pentru bâlbâiți. Dar noi trebuie să fim în stare să aducem o venerație religioasă în întâmpinarea acestor ființe divine care sunt învățătorii noștri, sunetele vorbirii, fiindcă în ele zace, la origini, o întreagă lume. Dacă introducem religiozitate în arta actorului, vom fi în măsură să trecem peste pericolele ce zac în activitatea artistică, ba chiar peste elementul de corupere a moralei, care poate să însoțească o asemenea activitate.

Cuvântul ca modelator plastic.
Sistemul sunetelor vorbirii, în ansamblu, constituie tot ceea ce, pornind din organele vorbirii, se află în legătură cu întreaga organizare umană. Ca organism luat în ansamblu, vorbirea este un om care simte plenar. Vorbirea devine pentru noi din ce în ce mai obiectivă, mai concretă. Dacă actorul se transpune cu totul în simțirea sunetelor, îl va despărți un abis de spectatorul care cunoaște doar semnificația sensului, dar nu și semnificația sunetelor. Și atunci arta lui devine într-adevăr un fel de oficiere a unei jertfe, prin care spiritualul e introdus în lumea fizică.