Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


PRIMA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 21 august 1919

Dragii mei prieteni, vom face faţă sarcinii noastre aşa cum trebuie numai dacă nu o vom privi ca pe una intelectual-comodă, ci ca pe una moral-spirituală în cel mai înalt sens; şi de aceea veţi găsi de înţeles faptul că noi, începând azi această muncă, vom cugeta mai întâi asupra relaţiei pe care vrem s-o realizăm, tocmai prin munca noastră, chiar de la început, cu lumile spirituale. La o asemenea sarcină trebuie să fim conştienţi că nu lucrăm doar ca oameni trăitori aici, în planul fizic; acest mod de a pune problema a căpătat o extindere deosebită mai ales în ultimele secole, i-a pătruns pe oameni aproape până la ultimul. Din acest mod de a înţelege problemele au reieşit şi aspectele din predare şi din educaţie pe care va trebui să le corectăm prin sarcina pe care ne-o luăm. De aceea, vrem ca la începutul acestei activităţi pregătitoare a noastre, să ne gândim mai întâi la felul cum să realizăm în special legătura cu puterile spirituale din a căror însărcinare şi cu mandatul cărora va trebui să lucreze fiecare din noi, într-o anumită măsură. De aceea vă rog să înţelegeţi aceste cuvinte introductive ca pe un fel de rugăciune [ Nota 2 ] către acele puteri care, imaginativ, inspirator, intuitiv vor trebui să fie în spatele nostru când ne asumăm această sarcină.

(Cuvintele care urmează în continuare nu au fost stenografiate. Vezi “Referiri la text” [ Nota 2 ])

Dragii mei prieteni! Este necesar să sesizăm importanţa misiunii noastre. O vom face dacă vom şti că această şcoală este înzestrată cu o misiune deosebită. Iar aici noi vrem să ne concretizăm într-adevăr gândurile, vrem să dăm într-adevăr formă gândurilor noastre, astfel încât să putem avea conştienţa că se realizează ceva deosebit cu această şcoală. Vom face aceasta doar dacă nu transpunem în cotidian, cu alte cuvinte, ceea ce s-a făcut cu această întemeiere a şcolii, ci dacă o privim ca pe un act festiv al ordinii cosmice. În acest sens aş dori mai întâi să fac să se petreacă faptul ca, în numele acestui bun spirit ce trebuie să scoată omenirea din nevoi şi mizerie, în numele acestui bun spirit, care trebuie să conducă omenirea pe o treaptă mai înaltă a dezvoltării, în predare şi educaţie, să exprim cele mai din inimă mulţumiri, în faţa acelor bune spirite care i-au dat dragului nostru domn Molt [ Nota 3 ] gândul cel bun de a face în această direcţie şi în acest loc, pentru dezvoltarea pe mai departe a omenirii, ceea ce a făcut cu şcoala Waldorf. Ştim că el este conştient de faptul că ceea ce se poate face cu această sarcină astăzi doar cu forţe slabe se poate face. El priveşte problema în acest fel; dar tocmai prin faptul că noi simţim, uniţi cu el, măreţia misiunii şi a momentului în care este ea începută, drept ceva festiv, inclus în ordinea universală, tocmai prin aceasta va putea acţiona el, cu forţa cea mai potrivită, în mijlocul nostru. Pornind de la acest punct de vedere vrem să ne începem activitatea. Vrem să ne privim cu toţii pe noi înşine ca pe nişte fiinţe omeneşti pe care karma le-a aşezat în acel loc din care nu se va întâmpla ceva obişnuit, ci ceva care închide în sine ‒ la cei ce participă ‒ simţământul unei clipe universale festive. Ceea ce voi avea deci de spus în continuarea acestei deschideri festive de astăzi a pregătirii noastre, va fi spus la sfârşitul cursului în care se vor fi clarificat multe, în care ne vom situa, într-un sens mult mai concret, în faţa problemei pe care începem azi să ne-o punem.

Emil Molt: Dacă îmi voi permite să iau cuvântul în acest moment festiv, aceasta se va petrece pentru a-mi exprima cea mai cordială mulţumire pentru a-mi fi fost îngăduit să trăiesc aici acest moment şi pentru a făgădui solemn să colaborez cu slabele mele puteri la această mare operă pe care o începem astăzi.

Dragii mei prieteni, primul lucru cu care vom începe trebuie să fie discutarea atribuţiilor noastre pedagogice, discuţii la care vreau să vă adresez astăzi un fel de introducere. Atribuţiile noastre pedagogice trebuie să se deosebească într-adevăr de îndatoririle pedagogice pe care şi le-a propus până acum omenirea. Ele nu vor trebui să fie diferite din cauză că am crede cu mândrie orgolioasă că tocmai noi am porni, aşa-zicând, o nouă ordine mondială pedagogică, ci pentru că, pornind de la ştiinţa spirituală orientată antroposofic, suntem lămuriţi că epocile succesive de dezvoltare ale omenirii îi vor pune acesteia mereu alte sarcini. O anumită misiune a avut omenirea în prima epocă postatlanteeană de evoluţie, o alta în a doua, şi, tot aşa, până în epoca noastră, a cincea postatlanteană de evoluţie. Iar lucrurile aşa sunt: ceea ce trebuie făcut într-o epocă de evoluţie a omenirii, devine conştient umanităţii abia la o vreme după ce epoca aceea de evoluţie a început.

Epoca de evoluţie în care ne aflăm astăzi a început pe la mijlocul secolului al XV-lea. Abia astăzi apare, oarecum din străfundurile spiritului, recunoaşterea a ceea ce trebuie făcut tocmai referitor la misiunea educaţiei în cadrul acestei epoci a noastre. Chiar şi când au făcut-o cu cea mai mare bunăvoinţă pedagogică, oamenii au lucrat până acum doar în sensul vechii educaţii, doar în sensul aceleia din a patra epocă postatlanteeană de evoluţie. Multe vor depinde de faptul ca noi să ştim de la început să ne angajăm pentru misiunea noastră, să învăţăm a înţelege că pentru epoca noastră trebuie să ne imprimăm o anume direcţie; o direcţie care este importantă nu pentru că ar trebui să fie valabilă pentru întreaga omenire în evoluţia ei, ci pentru că ar trebui să fie valabilă tocmai pentru vremurile noastre. Materialismul a evidenţiat în afară de altele şi faptul că oamenii nu au conştienţa sarcinilor deosebite ale unor vremuri deosebite. Ca prim aspect, vă rog să acceptaţi faptul că vremurile deosebite îşi au sarcinile lor deosebite.

Va trebui să preluaţi, de altfel, spre educare şi învăţare copii ce au deja o anumită vârstă şi va trebui să luaţi atunci în considerare faptul că preluaţi aceşti copii după ce ei au parcurs, în cea dintâi perioadă a vieţii lor, educaţia, poate adeseori lipsa de educaţie a părinţilor. Va fi pe de-a-ntregul împlinit ceea ce dorim noi abia atunci când vom fi ajuns ca omenire atât de departe încât şi părinţii să fi înţeles că deja din prima perioadă a educaţiei se pun sarcini deosebite omenirii de azi. Vom putea totuşi corecta mult din ceea ce s-a greşit în prima perioadă de viaţă, atunci când vom primi copiii în şcoală.

Trebuie dar să ne pătrundem foarte puternic de conştienţa pornind dela care noi, fiecare în parte, să ne concepem activitatea de predare şi educarea.

Când vă consacraţi misiunii dumneavoastră, să nu uitaţi că întreaga cultură de astăzi, până în sfera spiritualului, este aşezată pe egoismul omenirii. Priviţi fără părtinire domeniul spiritual căruia i se dedică azi omul, priviţi tărâmul religios şi întrebaţi-vă dacă nu cumva cultura noastră de astăzi se orânduieşte, tocmai în domeniul religios, pe egoismul oamenilor. Este tipic chiar pentru predicile timpului nostru ca predicatorul să vrea să-l atingă pe om în egoismul său. Luaţi apoi ceea ce ar trebui să-l pătrundă cel mai profund pe om: problema nemuririi şi gândiţi-vă că azi aproape totul, chiar şi în natura predicilor, se ordonează în aşa fel încât să-l conceapă pe om din unghiul de vedere al egoismului său faţă de cele suprasensibile. Prin egoism, omul are pornirea de a nu trece prin poarta morţii în nefiinţă, ci de a-şi păstra Eul. Acesta este egoism, chiar dacă unul mai rafinat. La acest egoism apelează astăzi, în cea mai largă măsură, deasemenea şi oricare din credinţele religioase, atunci când e vorba de problema nemuririi. De aceea, credinţa religioasă vorbeşte înainte de toate în aşa fel oamenilor încât uită, de cele mai multe ori, unul din capetele existenţei noastre pământeşti, luând în considerare doar celălalt capăt al acestei existenţe, încât mai ales moartea este luată în considerare, iar naşterea este dată uitării.

Chiar dacă lucrurile nu sunt exprimate aşa de clar, ele constituie temelia. Trăim într-o vreme în care trebuie combătut acest apel la egoismul omenesc în toate sferele, ca nu cumva oamenii să meargă tot mai mult în coborâre, pe căile culturii, pe care merg astăzi. Va trebui să devenim tot mai conştienţi de celălalt capăt al dezvoltării omeneşti de pe parcursul existenţei terestre: naşterea. Va trebui să ne aducem în conştienţă faptul că omul evoluează vreme îndelungată între moarte şi o nouă naştere, că pe parcursul acestei evoluţii, el ajunge la un punct în care moare într-o anumită măsură pentru lumea spirituală, punct unde trăieşte în asemenea condiţii în lumea spirituală, încât acolo nu mai poate continua să trăiască fără a trece într-o altă formă de existenţă. El primeşte această altă formă de existenţă prin faptul de a se lăsa îmbrăcat cu trupul fizic şi cu cel eteric. Ceea ce trebuie să primească prin îmbrăcarea trupului fizic şi a celui eteric, el n-ar putea primi dacă şi-ar continua numai dezvoltarea în linie dreaptă, în lumea spirituală. Iar pentru că, de la naştere încolo, datorită acestui fapt, putem să-l privim pe copil doar cu ochii fizici, va trebui să conştientizăm faptul următor: aceasta este o continuare. Şi nu vom dori să aflăm doar ceea ce existenţa omenească află după moarte, deci continuarea spirituală a fizicului; dorim să conştientizăm faptul că existenţa fizică este aici o continuare a celei spirituale şi că, prin educaţie, trebuie să continuăm ceea ce s-a făcut fără contribuţia noastră, prin grija entităţilor superioare. Doar aşa vom da atmosfera potrivită formei noastre de educaţie şi învăţământ, dacă vom deveni conştienţi de următoarele: “Aici, în această fiinţă umană, tu ai de realizat prin activitatea ta o continuare a ceea ce fiinţele superioare au făptuit înainte de naşterea sa.”

Astăzi când oamenii şi-au pierdut, în gândurile şi în simţămintele lor, legătura cu lumile superioare, suntem adeseori întrebaţi, într-un mod abstract, ceva ce nu are, de fapt, nici un sens corect ca întrebare, în faţa unei concepţii spirituale despre lume. Suntem întrebaţi: cum ar trebui să îndrumăm aşa-zisa educaţie pre-natală ? Există mulţi oameni care iau astăzi lucrurile în sens abstract; dacă le iei însă în sens concret, în anumite domenii, nu poţi să continui a pune întrebări la voia întâmplării. Am amintit odată un exemplu [ Nota 4 ]: pe un drum se văd nişte şleauri. Putem să ne întrebăm: de unde provin ele? ‒ De la o căruţă ce a trecut. ‒ De ce a trecut căruţa? ‒ Pentru că cei ce se aflau în ea voiau să ajungă într-un anume loc. ‒ De ce voiau ei să ajungă în acel loc anume? ‒ În realitate, odată şi odată se termină şi cu pusul întrebărilor. Dacă rămânem în abstract, putem întreba tot mai departe: de ce? Roata întrebărilor poate fi întoarsă tot mai departe. Gândirea concretă găseşte întotdeauna un sfârşit, gândirea abstractă se roteşte alergând împreună cu gândurile, mereu la nesfârşit, ca o roată. Aşa e şi cu întrebările care sunt puse asupra domeniilor ce nu sunt atât de apropiate. Oamenii cugetă la educaţie şi întreabă despre educaţia prenatală. Însă, dragii mei prieteni, înainte de naştere, fiinţa omenească este încă în grija entităţilor ce stau deasupra celor fizice. Lor trebuie să le lăsăm legătura nemijlocită, unică, dintre lume şi fiinţa individuală. De aceea, educaţia prenatală nu presupune încă nici o atribuţie pentru copilul însuşi. Educaţia prenatală poate fi doar urmarea inconştientă a ceea ce fac părinţii, şi îndeosebi mama. Dacă mama se comportă până la naştere astfel încât să exprime în ea însăşi ceea ce este just, în cel mai bun sens, din punct de vedere moral şi intelectual, atunci ceea ce va realiza ea prin autoeducare continuă va fi trecut asupra copilului. Cu cât ne gândim mai puţin să-l educăm pe copil încă înainte de a vedea lumina zilei, şi cu cât ne gândim mai mult să ducem noi înşine o viaţă justă, corespunzătoare, cu atât va fi mai bine pentru copil. Educaţia poate începe abia atunci când copilul este încadrat cu adevărat în ordinea lumii planului fizic, aceasta fiind atunci când el începe să respire aerul exterior.

Atunci când copilul păşeşte în planul fizic, trebuie să înţelegem ce s-a petrecut cu el la trecerea dintr-un tărâm spiritual într-unul fizic. Trebuie ‒ vedeţi dumneavoastră ‒ să conştientizăm faptul că fiinţa omenească este alcătuită cu adevărat din două părţi componente. Înainte ca fiinţa omenească să păşească pe pământul fizic, se stabileşte o legătură între spirit şi suflet; spirit, în măsura în care înţelegem prin aceasta ceea ce în lumea fi-zică de astăzi este încă cu totul ascuns şi ceea ce în terminologia antroposofică a ştiinţei spirituale numim omul-spirit, spiritul vieţii şi sinea spi-rituală. În ceea ce priveşte aceste trei componente ale fiinţei omeneşti [ Nota 5 ], trebuie spus că ele preexistă oarecum în sfera suprasensibilă la care trebuie să ne străduim să ajungem; între o moarte şi o nouă naştere ne aflăm deja într-o anumită relaţie cu omul-spirit, spiritul vieţii şi cu sinea spirituală. Forţa ce emană de la această triadă străbate ceea ce este sufletesc în om: sufletul conştienţei, sufletul înţelegerii sau al afectivităţii şi sufletul senzitivităţii.

Iar dacă aţi cerceta fiinţa omenească pe cale să se coboare ‒ după ce a trecut prin existenţa dintre moarte şi o nouă naştere ‒ în lumea fizică, aţi găsi spiritualul precum l-am descris aici, legat laolaltă cu sufletescul. Omul coboară ca suflet-spirit sau spirit-suflet dintr-o sferă superioară în existenţa pământească. El se înveşmântează cu o existenţă pământească. Cealaltă parte componentă a fiinţei sale, care se uneşte cu cea pe care tocmai am caracterizat-o, va putea fi descrisă astfel: jos, pe pământ, sufletului-spirit îi este adus în întâmpinare acel ceva care ia naştere prin procesele de ereditate fizică. Spiritului-suflet sau sufletului-spirit le sunt aduse în aşa fel în întâmpinare trupul-corp sau corpul-trup, încât din nou sunt legate laolaltă două triade. În cazul sufletului-spirit sunt legate omul-spirit, spiritul vieţii şi sinea spirituală cu sufletescul care constă din sufletul conştienţei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi sufletul senzitivităţii. Acestea sunt legate laolaltă şi trebuie să se unească, la coborârea în lumea fizică, cu trupul senzaţiei sau trupul astral, cu trupul eteric şi cu trupul fizic. Acestea sunt şi ele legate mai întâi cu trupul mamei şi apoi, în lumea fizică, cu cele trei regnuri ale lumii fizice, regnul mineral, vegetal şi animal, aşa încât avem şi aici de a face cu două triade legate laolaltă.

Dacă priviţi cu suficientă nepărtinire copilul ce a crescut aşezându-se în lume, veţi constata cu temei următoarele: În copilul din acest stadiu, spiritul-suflet sau sufletul-spirit nu sunt deocamdată unite cu corpul trupesc sau trupul corporal. Misiunea educaţiei, înţeleasă în sens spiritual, înseamnă armonizarea spiritului-suflet cu trupul corporal sau corpul trupesc. Ele trebuie să ajungă la armonie unul cu altul, să devină unul pe potriva celuilalt, căci la naşterea copilului în lumea fizică ele nu se prea potrivesc împreună. Misiunea educatorului şi a dascălului este armonizarea acestor două părţi componente.

Şi acum să privim această misiune într-un mod ceva mai concret. Dintre toate legăturile pe care le are omul cu lumea exterioară, cea mai de seamă este respiraţia. Dar abia atunci când păşim în lumea fizică începem să respirăm. Ca să zicem aşa, respiraţia în trupul mamei este încă o respiraţie pregătitoare care nu-l pune încă pe om într-o relaţie perfectă cu lumea înconjurătoare. Ceea ce poate fi numit cu temei respiraţie, începe pentru om abia după ce a părăsit trupul mamei. Respiraţia înseamnă foarte, foarte mult pentru fiinţa omenească, deoarece în această respiraţie este cuprins întregul sistem tripartit al omului fizic [ Nota 6 ].

Între părţile componente ale sistemului tripartit omenesc avem mai întâi metabolismul. Însă metabolismul are a face, la unul din capetele sale, în mod intim, cu respiraţia; procesul respirator ţine, din punct de vedere metabolic, de circulaţia sângelui. Circulaţia sângelui preia substanţele lumii exterioare introduse pe altă cale în corpul omenesc, astfel încât respiraţia ţine, într-un anumit sens, de întregul metabolism. Respiraţia are aşadar propriile-i funcţii, având totuşi de a face într-o anumită privinţă cu sistemul metabolic.

Pe de altă parte respiraţia este corelată şi cu viaţa nervilor şi a simţurilor omului. Prin aceea că respirăm, presăm în permanenţă lichidul cefalo-rahidian în creier; prin expiraţie, îl repezim înapoi în corp. Prin aceasta implantăm creierului ritmul respiraţiei. Şi aşa cum respiraţia ţine, pe de o parte, de metabolism, tot astfel ea ţine şi de viaţa nervilor şi a simţurilor. Putem spune: Respiraţia este mijlocitorul cel mai de seamă între omul ce păşeşte în lumea fizică şi lumea fizică exterioară. Dar totodată trebuie să fim contienţi şi de faptul că această respiraţie nu decurge încă aşa cum este necesar pentru a menţine viaţa fizică a omului, şi anume, pe una din aceste laturi: în cazul omului ce tocmai păşeşte în existenţa fizică, legătura dintre procesul respirator şi procesul nervos-senzorial nu s-a realizat încă îndeajuns de armonios.

Dacă privim copilul, putem observa în privinţa fiinţei sale: copilul n-a învăţat încă să respire în aşa fel încât respiraţia să poată întreţine în mod optim procesul nervos-senzorial. Aici se ascunde tocmai caracteristica subtilă a ceea ce trebuie făcut cu copilul. Trebuie mai întâi să înţelegem fiinţa umană în perspectiva antropologic-antroposofică. În consecinţă, cele mai importante măsuri educative se vor găsi deci în observarea tuturor acelor elemente ce organizează în mod adecvat procesul respirator introducându-l în procesul nervos-senzorial. În sens superior copilul trebuie să înveţe să înglobeze în spiritul său acel ceva care-i poate fi dăruit prin aceea că este născut întru respirare. Observaţi, această parte a educaţiei se va orienta către sfera spiritual-sufletească: prin aceea că armonizăm respiraţia cu procesul nervos-senzorial, atragem sufletesc-spiritualul în viaţa fizică a copilului. Simplificând putem spune: copilul nu ştie încă să respire lăuntric aşa cum trebuie, iar educaţia va trebui să constea în a-l învăţa cum să respire corect.

Dar mai este încă ceva ce nu ştie copilul să facă aşa cum trebuie, şi acest altceva trebuie şi el început, pentru a realiza o armonizare între cele două părţi ale fiinţei, între trupul corporal şi sufletul-spirit. Ceea ce nu poate copilul să facă aşa cum trebuie la începutul existenţei sale ‒ şi veţi observa desigur că cea ce trebuie să subliniem din punct de vedere spiritual pare îndeobşte să contrazică ordinea exterioară a lumilor ‒ ceea ce nu poate copilul să facă este să împlinească alternanţa dintre somn şi veghe într-un fel care să corespundă fiinţei omeneşti. Ce-i drept ‒ privit într-un mod superficial ‒ s-ar putea spune: copilul ştie să doarmă destul de bine; el doarme, după cum se vede, mult mai mult decât omul la o vârstă mai înaintată. Ba chiar se poate spune că el intră în viaţă dormind. ‒ Dar el încă nu poate împlini ceea ce se află în mod intim la temelia somnului şi a ve-ghei. În plan fizic, copilul trăieşte tot felul de lucruri. El îşi utilizează membrele, mănâncă, bea şi respiră. Dar făcând tot felul de lucruri în planul fizic, trecând de la somn la veghe şi de la veghe la somn, el nu poate purta în lumea spirituală şi nu poate prelucra acolo tot ce cunoaşte în plan fizic ‒ ceea ce vede cu ochii, ceea ce aude cu urechile, ceea ce face cu mânuţele şi cum dă din picioruşe ‒ şi nu poate readuce rezultatul muncii în plan fizic. Somnul său se caracterizează tocmai prin faptul că este un alt fel de somn decât cel al adulţilor. În somnul adultului se prelucrează în principal ceea ce cunoaşte el între momentul trezirii şi momentul adormirii [ Nota 7 ]. Copilul nu poate purta încă în somn ceea ce cunoaşte între momentul trezirii şi cel al adormirii, şi aşa se face că el pătrunde, dormind încă, în aşa fel în ordinea generală a lumilor, încât nu aduce cu sine în timpul somnului, în această lume, acel ceva pe care l-a aflat pe cale exterioară în lumea fizică. De aceea, printr-o educaţie adecvată, trebuie obţinut ca tot ceea ce omul află în plan fizic să fie purtat în ceea ce spiritul-suflet sau sufletul-spirit făptuieşte din momentul adormirii până în cel al trezirii. Ca dascăli şi educatori nu putem învăţa copilul absolut nimic despre lumea superioară. Căci acel ceva din lumea superioară care pătrunde în om, pătrunde în el în perioada dintre momentul adormirii şi momentul trezirii. Numai timpul pe care omul îl petrece pe planul fizic poate fi exploatat astfel încât el să poată introduce treptat în lumea spirituală tocmai ceea ce facem cu el, şi, prin această introducere să poată să se reverse înapoi în lumea fizică forţa pe care el o poate lua cu sine din lumea spirituală, pentru ca apoi în existenţa fizică să fie un om cum se cuvine.

Astfel, toată activitatea de predare şi educare va fi direcţionată mai întâi spre un nivel cu adevărat superior, spre învăţarea respiraţiei corecte şi a ritmului corect în alternanţa dintre somn şi trezie. Bineînţeles că în educare şi în predare vom învăţa asemenea reguli de comportare care nu vor duce în nici un caz la dresura respiraţiei sau la dresura somnului şi a veghei. Acestea vor rămâne doar în plan secund. Ceea ce vom învăţa vor fi măsuri concrete. Dar trebuie să fim conştienţi până la fundamentele a ceea ce facem. Astfel, va trebui să devenim conştienţi că atunci când îi predăm copilului una sau alta dintre materii, acţionăm, o dată mai mult în aducerea spiritului-suflet mai adânc în trupul fizic, iar altă dată mai mult în aducerea corporalităţii trupului în spiritul-suflet.

Să nu subestimăm importanţa a ceea ce afirmăm acum, pentru că nu veţi deveni buni educatori şi învăţători dacă vă veţi uita doar la ceea ce faceţi iar nu la ceea ce sunteţi. De altfel, avem ştiinţa spirituală orientată antroposofic pentru a pătrunde, de fapt, însemnătatea acestei realităţi că omul acţionează în lume nu numai prin ceea ce face, ci, mai ales, prin ceea ce este. E o diferenţă foarte mare, dragii mei prieteni, dacă la o clasă cu un număr mai mare sau mai mic de elevi intră unul sau altul dintre învăţători. Este o mare diferenţă şi ea nu va consta numai din aceea că unul dintre învăţători este mai priceput decât celălalt în folosirea, într-un fel sau altul, a tehnicilor pedagogice exterioare; ci diferenţa esenţială, cu efect în predare, provine din direcţia generală a gândurilor învăţătorului din tot timpul existenţei sale, pe care o aduce cu sine la intrarea în clasă. Un învăţător care este preocupat de gânduri asupra omului în devenire, va avea un cu totul alt efect asupra elevilor decât un învăţător care nu ştie nimic despre aceasta şi nu-şi îndreaptă niciodată gândurile în această direcţie. Ceea ce se întâmplă când aveţi asemenea gânduri, adică atunci când începeţi să ştiţi ce importanţă cosmică are procesul respiraţiei şi metamorfoza lui în educaţie, ce importanţă cosmică are procesul ritmic dintre somn şi veghe? În momentul în care aveţi asemenea gânduri, ceva din Dumneavoastră se luptă cu tot ce este doar spirit al personalităţii. În acest moment, toate instanţele care stau la baza spiritului personalităţii se vor estompa; se va stinge tocmai ceva din aspectele cele mai prezente în om, prin faptul că el este om fizic.

Şi în măsura în care trăiţi în această stingere, şi intraţi în sala de clasă, se întâmplă că puteri interioare vin să stabilească o relaţie între elevi şi dumneavoastră. Se poate întâmpla, desigur, ca realităţile exterioare să contrazică la început această posibilitate. Intraţi în şcoală şi poate că aveţi în faţa dumneavoastră nişte ştrengari şi ştrengăriţe care râd de dumnea-voastră. Prin gândurile pe care vrem să le cultivăm aici, trebuie să fiţi atât de întăriţi încât să nici nu luaţi în seamă acest râs, încât să-l acceptaţi ca şi cum ar fi un fapt exterior. Vreau să spun, ca şi cum ar începe să plouă într-un moment în care aţi ieşit fără umbrelă. Fireşte asta este o surpriză neplăcută. Dar îndeobşte omul însuşi face o deosebire între faptul de a deveni ţinta râsului şi faptul de a fi surprins de ploaie fără umbrelă. Dar nu trebuie făcută nici o deosebire. Trebuie să producem gânduri atât de tari încât acestă deosebire să nu mai apară, astfel încât să putem accepta faptul de a fi ţinta râsului ca şi cum ar fi vorba de o rupere de nori. Dacă suntem pătrunşi de aceste gânduri şi dacă, ceea ce este şi mai important, avem cuvenita credinţă, atunci peste noi va veni ceea ce o să apară poate abia după opt zile, poate abia după paisprezece zile, poate abia după un timp şi mai îndelungat, chiar dacă copiii au râs oricât de mult de noi: Vom stabili o relaţie cu copiii pe care o considerăm de dorit. Trebuie să instaurăm această relaţie prin ceea ce facem din noi înşine, chiar dacă ne vom lovi de obstacole. Şi trebuie, înainte de toate, să devenim conştienţi de prima atribuţie pedagogică, şi anume că, mai întâi, trebuie să facem ceva din noi înşine, că există o relaţie spirituală între dascăl şi copii şi că intrăm în sala de clasă cu conştiinţa: această relaţie spirituală există şi nu este vorba doar de cuvintele şi îndemnurile pe care le dăm copiilor, iar odată cu ea va apare şi priceperea în a preda. Toate acestea sunt lucruri exterioare pe care trebuie să le cultivăm; dar nu vom izbuti să le cultivăm cum trebuie dacă nu vom stabili ca fapt fundamental întreaga relaţie dintre gândurile care ne umplu pe noi înşine şi faptele care urmează să se petreacă cu trupul şi sufletul copiilor în timpul procesului educativ. Întreaga noastră atitudine în procesul educativ nu ar fi completă dacă nu am purta în noi conştienţa: omul a fost născut; prin acesta i-a fost dată posibilitatea să făptuiască ceea ce nu a putut făptui în lumea spirituală. Trebuie să formăm şi să educăm, trebuie să conferim respirării armonia potrivită cu lumea spirituală. Omul nu a putut să împlinească în acelaşi mod trecerea ritmică de la veghe la somn, în lumea spirituală, ca în lumea fizică. Trebuie să educăm acest ritm prin formare şi educaţie astfel încât în om să fie rostuite în mod potrivit trupul-corporal sau corpul-trupesc în spiritul-suflet sau sufletul-spirit. Aceasta este ceva ce nu există, desigur, în fiinţa noastră ca o abstracţie şi nu trebuie folosit ca atare, în mod nemijlocit, în procesul predării, dar trebuie să ne domine ca gând despre fiinţa (esenţa) omenească.

Acestea am vrut să vi le spun în introducere, iar mâine ne vom propune să începem cu pedagogia propriu-zisă.