Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A DOUA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 22 august 1919

Orice predare va trebui să se bazeze în viitor pe o psihologie adevărată care să provină dintr-o cunoaştere antroposofică a lumii. Că predarea şi sistemul de educaţie ar trebui să se bazeze pe psihologie, a fost recunoscut în mai multe locuri, şi ştiţi, desigur, că în trecut de pildă, pedagogia herbartiană, activă în cercuri largi, şi-a bazat măsurile ei educative pe psihologia herbartiană [ Nota 8 ]. Atât azi cât şi în ultimele secole se poate întâlni un fapt care împiedică apariţia unei psihologii reale şi utile. Aceasta se explică prin faptul că în epoca în care ne aflăm acum, epoca sufletului conştienţei, nu a fost realizată cu adevărat o asemenea aprofundare spirituală care să permită o reală înţelegere a sufletului omenesc. Noţiunile formate odinioară pe tărâmul psihologiei, pe tărâmul ştiinţei despre suflet, pe baza vechii ştiinţe a celei de a patra epoci postatlanteene, sunt astăzi, de fapt, mai mult sau mai puţin lipsite de conţinut, au devenit o simplă frază. Cel care ia astăzi în mână vreun tratat de psihologie sau orice altceva ce are de a face cu noţiunile de psihologie, acela va constata că acestor scrieri le lipseşte astăzi adevăratul conţinut. Ai sentimentul că psihologii se joacă doar cu noţiunile. Cine mai dezvoltă astăzi, de pildă, o noţiune clară şi corectă despre ceea ce sunt reprezentarea şi voinţa? Puteţi lua astăzi din tratatele de psihologie şi de pedagogie definiţie după definiţie despre reprezentare, despre voinţă: aceste definiţii nu vă vor da o reprezentare propriu-zisă despre reprezentare, o reprezentare propriu-zisă despre voinţă. Dintr-o necesitate istorică exterioară s-a omis cu totul racordarea pe tărâm sufletesc a omului individual la totalitatea Cosmosului. Oamenii au fost incapabili să înţeleagă în ce raport stă sufletescul din om cu întreg Cosmosul. Abia atunci când ne dăm seama de legătura fiecărui om cu întreg Cosmosul putem avea o idee despre ceea ce înseamnă în esenţă omul.

Să aruncăm o privire asupra a ceea ce numim în mod obişnuit reprezentare [ Nota 9 ]. Noi trebuie să dezvoltăm, fireşte, în copii, reprezentarea, simţirea, voinţa. Aşadar trebuie mai întâi să dobândim o noţiune clară despre ceea ce este reprezentarea. Cel ce observă fără prejudecăţi ce anume trăieşte în om drept reprezentare, aceluia îi va sări pe dată în ochi legătura indisolubilă dintre reprezentare şi imagine: reprezentarea are un caracter de imagine. Iar cel care caută în reprezentare un caracter de fiinţă, cel care caută în reprezentare o existenţă reală, acela este pradă unei mari iluzii. Ce ar trebui atunci să fie reprezentarea pentru noi, dacă ea ar avea un caracter de fiinţă? Noi avem neîndoios şi elemente de fiinţă în noi. Luaţi doar seama la elementele de fiinţă ale corpului nostru. Ceea ce voi spune acum trebuie luat într-un mod aproximativ: de exemplu, şi ochii dumneavoastră sunt un element de fiinţă, nasul dumneavoastră care este un element de fiinţă, sau stomacul dumneavoastră este un element de fiinţă. Vă veţi spune că, ce-i drept, trăiţi în aceste elemente de fiinţă, însă nu puteţi avea cu ajutorul lor reprezentări. Vă revărsaţi cu propria dumneavoastră fiinţă în elementele de fiinţă, vă identificaţi cu elementele de fiinţă. Tocmai aceasta face posibil să înţelegem ceva cu ajutorul reprezentărilor, faptul că putem surprinde ceva cu ele, că au caracter de imagine, că nu se contopesc atât de mult cu noi, încât noi să fim în ele. Aşadar ele de fapt nu sunt nimic, ele sunt simple imagini. Marea greşeală săvârşită tocmai la începutul ultimei epoci de evoluţie a omenirii, în secolele trecute, a fost aceea de a identifica fiinţa cu gândirea. “Cogito, ergo sum” [ Nota 10 ] este cea mai mare eroare ce a fost pusă la baza concepţiei moderne despre lume; căci întreaga cuprindere a lui “cogito” se referă nu la “sum” ci la “non sum”. Aceasta înseamnă: Cunoaşterea mea, oricât de departe s-ar întinde, nu mă exprimă pe mine, este doar o imagine.

Dacă vreţi acum să vă îndreptaţi atenţia asupra caracterului de imagine al reprezentării, trebuie mai ales să aveţi în vedere latura lui calitativă. Trebuie să luaţi în seamă mobilitatea reprezentării, trebuie să vă formaţi o noţiune, care nu e întru totul potrivită, despre ceea ce înseamnă a fi activ, ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte, că aveţi în vedere fiinţa. Însă trebuie să ne imaginăm că şi în activitatea de gândire nu avem decât o activitate imagistică. Aşadar, tot ceea ce este mişcare pe tărâmul reprezentării, este o mişcare a imaginii. Dar imaginile trebuie să fie imagini a ceva, nu pot fi doar imagini în sine. Dacă vă gândiţi la comparaţia cu imaginile reflectate, atunci vă puteţi spune: În oglindă apar imaginile reflectate (oglindite), dar tot ceea ce este conţinut de imaginile oglindite nu se află în spatele oglinzii, ci cu totul în altă parte şi independent de ea, iar pentru oglindă nu prea contează ce se oglindeşte într-însa; într-însa se poate oglindi orice. ‒ Dacă ştim tocmai în acest sens că activitatea de reprezentare este una imagistică, se cuvine să ne întrebăm: A cui reprezentare este imaginea? Nu există fireşte nici o ştiinţă exterioară care să dea lămuriri asupra acestui lucru; asupra acestui lucru poate să dea lămuriri doar ştiinţa orientată antroposofic. Reprezentarea este imagine a tuturor trăirilor pe care le-am avut înainte de naştere, respectiv înainte de zămislire. Nu veţi putea ajunge la o reală înţelegere a reprezentării decât dacă vă este limpede că înainte de naştere, de zămislire, aţi trăit o viaţă. Şi aşa cum imaginile oglindite obişnuite se nasc în mod spaţial ca imagini oglindite, tot astfel se reflectă viaţa dumneavoastră dintre moarteşi o nouă naştere în viaţa prezentă, iar această reflectare este reprezentarea. Astfel încât trebuie să vă reprezentaţi ‒ pe cât posibil în imagini ‒ viaţa dumneavoastră desfăşurându-se între cele două linii orizontale, mărginite la stânga şi la dreapta prin naştere şi prin moarte. Mai trebuie apoi să vă reprezentaţi că de dincolo de naştere interferează mereu reprezentarea şi că este reflectată prin fiinţa umană. Şi în acest fel, prin faptul că activitatea pe care aţi avut-o în lumea spirituală înainte de naştere, respectiv de zămislire, este reflectată de corporalitatea dumneavoastră, aflaţi ce anume este reprezentarea. Pentru cei care într-adevăr cunosc, reprezentarea este o dovadă a acestei existenţe prenatale, pentru că este o imagine a acestei existenţe prenatale.


Figura 1

Am vrut pentru început să enunţ pur şi simplu această idee. ‒ Vom mai reveni la explicarea propriu-zisă a lucrurilor pentru a vă atrage atenţia asupra faptului că în felul acesta evadăm din simplele explicaţii de noţi-uni pe care le puteţi găsi în sfera psihologiei şi a pedagogiei, şi să ajungem la o reală sesizare a ceea ce înseamnă activitatea de reprezentare, învăţând să ştim că am reflectat în reprezentare activitatea care a fost efectuată de suflet, înainte de naştere sau de zămislire, în lumea pur spirituală. Orice altă definire a reprezentării nu foloseşte la nimic, pentru că nu oferă nici o idee reală despre ceea ce înseamnă în noi reprezentarea.

În cele ce urmează vom cerceta în acelaşi fel voinţa. Pentru conştienţa obişnuită, voinţa este ceva extrem de enigmatic; ea este o problemă dificilă pentru psihologi pur şi simplu din cauza faptului că psihologul este confruntat cu voinţa ca ceva foarte real dar care în fond nu are un conţi-nut propriu-zis. Căci dacă veţi căuta la psihologi ce conţinut conferă ei voinţei, veţi găsi de fiecare dată: conţinutul ei provine din reprezentare. Voinţa în sine nu are, în primă instanţă, un conţinut propriu-zis. Aici lucrurile stau iarăşi aşa că nu există definiţii pentru voinţă; la  voinţă aceste definiţii sunt cu atât mai dificile, deoarece aceasta nu are un conţinut adevărat. Dar ce este ea, de fapt? Ea nu este altceva decât germenele aflat deja în noi a ceea ce, după moarte, va fi în noi realitate spiritual-sufletească. Aşadar dacă vă imaginaţi ce anume din noi va fi după moarte realitate spiritual-sufletească şi dacă această realitate vă veţi reprezenta-o în germene, atunci veţi obţine voinţa. În desenul nostru, viaţa se sfârşeşte pe partea stângă a liniei care marchează moartea, iar voinţa trece dincolo de acestă linie (vezi desenul).

Figura 2

Trebuie aşadar să ne imaginăm lucrurile după cum urmează: Reprezentarea pe de o parte, pe care trebuie s-o concepem ca o imagine a vieţii prenatale; voinţa pe de altă parte, pe care trebuie s-o concepem ca germene a ceea ce urmează. Vă rog să înţelegeţi cum trebuie diferenţa dintre germene şi imagine. Căci un germene este ceva supra-real, o imagine este ceva sub-real; un germene devine abia mai târziu ceva real, poartă aşadar în sine, potrivit destinaţiei sale, realul de mai târziu, astfel că voinţa este într-adevăr de o natură foarte spirituală. Acest lucru l-a intuit Schopenhauer [ Nota 11 ] dar el nu a putut fireşte să ajungă până la înţelegerea faptului că voinţa reprezintă germenele spiritual-sufletescului şi cum anume se dezvoltă acest spiritual-sufletesc după moarte în lumea spirituală.

Aveţi acum, într-un fel anume, viaţa sufletească a omului împărţită în două domenii: reprezentarea imagistică şi voinţa germinală; iar între imagine şi germene se află o limită. Această limită este întreaga viaţă a omului fizic, ce reflectă prenatalul şi produce în felul acesta imaginile reprezentării şi care nu lasă voinţa să se manifeste în întregime, păstrând-o prin aceasta continuu drept germene, lăsând-o să fie doar germene. Prin care forţeanume, va trebui să ne întrebăm, se întâmplă toate acestea, de fapt?

Trebuie să ne fie clar faptul că în om trebuie să fie existente anumite forţe cu ajutorul cărora se realizează aruncarea-înapoi a realităţii prenatale şi păstrarea în germene a realităţii de după moarte, iar aici întâlnim cele mai importante concepte pshologice ale faptelor care sunt o oglindire a ceea ce cunoaşteţi deja din cartea Teosofia: oglindiri de antipatie şi simpatie. Deoarece şi aici ne referim la ceea ce afirmam în prima expunere nu mai putem rămâne în lumea spirituală, suntem transpuşi în lumea fizică. Prin această transpunere dezvoltăm antipatie împotriva a tot ceea ce este spiritual, astfel încât reflectăm realitatea spirituală prenatală într-o antipatie inconştientă nouă. Purtăm forţa antipatiei în noi şi prin ea transformăm elementul prenatal într-o simplă imagine de reprezentare. Iar prin ceea ce răzbate spre existenţa noastră, ca realitate a voinţei, după moarte, ne legăm prin simpatie. De acestea două, simpatia şi antipatia, nu devenim conştienţi nemijlocit, dar ele trăiesc în noi inconştient şi înseamnă simţirea noastră, care este compusă în permanenţă dintr-un ritm, dintr-o alternanţă între simpatie şi antipatie.

Figura 3

Dezvoltăm în noi lumea sentimentelor, care este o permanentă alternare ‒ sistolă, diastolă ‒ între simpatie şi antipatie. Această alternanţă este în permanenţă în noi. Antipatia, care merge într-o direcţie, transformă în permanenţă viaţa noastră sufletească într-una de reprezentare; simpatia, care merge în cealaltă parte, ne transformă viaţa sufletească în ceea ce numim voinţa faptei, în păstrarea în germene a ceea ce, după moarte, este realitate spirituală. Aici ajungeţi la înţelegerea reală a vieţii sufleteşti-spirituale: noi creăm germenele vieţii sufleteşti ca ritm de simpatie şi antipatie.

Ce reflectaţi deci înapoi, în antipatie? Reflectaţi întreaga viaţă pe care aţi trăit-o, întreaga lume prin care aţi trecut înainte de naştere, respectiv concepere. Aceasta are, în esenţă, un caracter cognitiv. Deci cunoaşterea dumneavoastră o datoraţi de fapt acestei apariţii, acestei radieri dincoace a vieţii dumneavoastră prenatale. Iar această cunoaştere, prezentă într-o măsură mult mai mare, ca realitate, înainte de naştere sau concepere, este micşorată până la imagine, prin antipatie. Astfel putem spune: Această cunoaştere întâlneşte antipatia şi prin aceasta se atenuează până devine imagine de reprezentare.

Dacă antipatia devine destul de puternică, are loc ceva foarte deosebit. Pentru că nici în viaţa obişnuită de după naştere nu ne-am putea reprezenta ceva, dacă nu am face-o, totuşi, într-un anume sens, cu aceeaşi forţă care ne-a rămas din vremea prenatală. Dacă astăzi, ca oameni fizici, vă reprezentaţi ceva, atunci nu vă reprezentaţi cu o putere ce se află înlăuntrul dumneavoastră, ci cu puterea din vremea prenatală care continuă încă să mai aibă efect în dumneavoastră. S-ar putea crede că ea a încetat odată cu conceperea, dar ea mai este încă activă, iar noi ne reprezentăm cu ajutorul acestei forţe care încă mai pătrunde radiind în noi. Aveţi în dumneavoastră în permanenţă vitalitatea prenatală, numai că aveţi în dumneavoastră puterea de a o reflecta. Ea întâlneşte antipatia dumneavoastră. Dacă vă reprezentaţi acum ceva, fiece asemenea reprezentare întâlneşte antipatia, iar dacă antipatia devine destul de puternică, atunci ia naştere imaginea de amintire, memoria, aşa încât memoria nu este nimic altceva decât antipatia care domneşte în noi. Aici aveţi relaţia dintre aspectul de simţire pură, încă, al antipatiei, ce se reflectă încă în mod nedefinit, şi reflectarea definită, reflectarea activităţii de percepţie, realizate încă şi acum în manieră imagistică, în cadrul memoriei. Memoria nu este decât antipatie potenţată. Nu aţi avea câtuşi de puţin memorie, dacă aţi manifesta faţă de reprezentările dumneavoastră o atât de mare simpatie încât să le „înghiţiţi”; aveţi memorie doar pentru că faţă de reprezentările dumneavoastră aveţi un fel de greaţă, le respingeţi ‒ şi prin aceasta le faceţi să fie prezente. Aceasta este realitatea lor.

Dacă aţi parcurs această întreagă procedură, dacă v-aţi reprezentat pictural, dacă aţi respins aceasta în memorie, şi aţi păstrat aspectul imagistic,  atunci ia naştere noţiunea. În felul acesta aveţi o latură a activităţii sufleteşti, antipatia, care este în relaţie reciprocă cu viaţa noastră prenatală.

Să luăm acum cealaltă latură, aceea a voirii, care, în noi, se află în stare germinală, post-mortem. Voirea trăieşte în noi, pentru că noi avem simpatie faţă ea, pentru că avem simpatie faţă de acest germene care se dezvoltă abia după moarte. Aşa cum reprezentarea se sprijină pe antipatie, voirea se sprijină pe simpatie. Dacă simpatia devine destul de puternică ‒ aşa cum a fost la reprezentare, care prin antipatie devine memorie ‒, atunci, din simpatie, ia naştere fantezia. Exact în acelaşi mod în care din antipatie ia naştere memoria, din simpatie ia naştere fantezia. Iar dacă vă realizaţi fantezia suficient de puternică, ceea ce, în viaţa obişnuită se întâmplă doar inconştient, ea devenind atât de puternică încât să pătrundă întreg omul până în simţuri, atunci veţi obţine imaginaţiunile obişnuite, prin care vă reprezentaţi lucrurile exterioare. Aşa cum noţiunea provine din memorie, tot aşa, imaginaţiunea provine din fantezie, ea oferind imaginile senzoriale. Ele provin din voinţă.

Marea eroare căreia i se dedau oamenii este că în psihologie se povesteşte tot mereu astfel: noi privim lucrurile, apoi abstractizăm şi obţinem astfel reprezentarea. ‒ Nu aşa stau însă lucrurile. Faptul că, de exemplu, noi percepem creta ca albă, provine din utilizarea voinţei, care, prin simpatie şi fantezie, devine imaginaţiune. Dacă însă, din contră, ne construim o noţiune, aceasta are o cu totul altă origine, căci noţiunea provine din memorie.

Prin aceasta v-am descris aspectul sufletesc. Aţi putea înţelege într-un mod imposibil fiinţa umană dacă nu veţi pătrunde diferenţa dintre elementul simpatic şi cel antipatic din om. Acestea, elementul simpatic şi cel antipatic, ajung să se exprime ‒ aşa cum am arătat ‒ propriu-zis în lumea sufletească, după moarte. Acolo domnesc neînvăluite simpatia şi antipatia.

V-am descris omul sufletesc. În plan fizic, el este legat de omul trupesc. Tot ce este sufletesc se exprimă, se manifestă prin trupesc, astfel încât, pe de o parte, toate acestea se revelează în trupesc, ce se exprimă prin antipatie, memorie, noţiune. Acest aspect este legat de organizarea trupească a nervilor. Prin faptul că organizarea nervilor se formează în trup, în acest proces acţionează tot ceea ce este prenatal referitor la trupul omenesc. Prenatalul sufletesc acţionează prin antipatie, memorie şi noţiune înlăuntrul trupului omenesc şi-şi creează nervii. Aceasta este noţiunea corectă pentru nervi. Orice discuţie despre diferenţierea nervilor în senzitivi şi motorici, este, după cum v-am mai spus-o adeseori, doar un nonsens.

Şi tot astfel, voirea, simpatia, fantezia şi imaginaţiunea acţionează, şi ele, într-o anume privinţă, pornind din om. Acest fapt este legat de aspectul embrionar şi trebuie să rămână în stadiu de germene, nefiindu-i, de fapt, niciodată permis să ajungă la o adevărată încheiere, ci trebuind iarăşi să dispară în stare născândă. Trebuie să rămână în germene, nefiindu-i permis să ajungă prea departe în evoluţie; de aceea trebuie să dispară în faza născândă. Aici ajungem la ceva foarte important din om. Dumneavoastră trebuie să învăţaţi să cunoaşteţi omul întreg: spiritual, sufletesc şi trupesc. Astfel, în om se constituie mereu ceva ce are tendinţa de a deveni spiritual. Numai că, din prea mare iubire, iubire de altfel egoistă, omul vrea să reţină în trup acest ceva şi atunci el nu devine spiritual niciodată ci dispare în trupescul omului. În noi, avem ceva material, care însă vrea în continuu să treacă din starea materială într-o stare spirituală. Noi nu-l lăsăm să devină spiritual; de aceea îl distrugem chiar în momentul în care vrea să devină spiritual. Acesta este sângele, opusul nervilor.






Sânge
Cunoaştere
Antipatie
Memorie
Noţiune
desen

Voire
Smpatie
Fatezie
Iaginaţiune
desen

Nerv



Sângele este într-adevăr “un suc cu totul deosebit”. Căci el este acel suc pe care dacă l-am putea îndepărta din trupul omenesc ‒ ceea ce în condiţiile terestre nu se poate ‒ astfel încât el să rămână încă sânge şi să nu fie distrus datorită celorlalţi agenţi fizici, s-ar învolbura drept spirit. Dar pentru ca sângele să nu se învolbureze drept spirit, şi, câtă vreme suntem pe Pământ, să-l putem păstra în noi ca sânge, până la moarte, de aceea el trebuie distrus. Pentru aceasta, în noi avem continuu: formare de sânge ‒ distrugere de sânge, formare de sânge, distrugere de sânge şi aşa mai departe, prin inspiraţie şi expiraţie.

În noi avem un proces polar. Avem în noi acel proces ce se desfăşoară în sânge, de-a lungul căilor sangvine, şi care are în continuu tendinţa de a conduce existenţa noastră înspre spiritual. A vorbi despre nervii motori, aşa cum se obişnuieşte, este un nonsens, pentru că, de fapt, nervii motori ar fi căile sangvine. În opoziţie cu sângele toţi nervii sunt astfel constituiţi încât sunt permanent prinşi într-un proces de mortificare, de materializare. Ceea ce se află de-a lungul căilor nervoase, este, de fapt, materie secretată; nevul este, de fapt, materie secretată. Sângele vrea să devină tot mai spiritual, nervul tot mai material; în aceasta constă opoziţia polară.

Vom urmări în conferinţele ulterioare aceste principii fundamentale descrise aici şi vom vedea cum urmărirea lor în continuare ne va putea da ceva ce poate servi la formarea igienică a predării la clasă, şi prin care îl vom educa pe copil întru sănătate sufletească şi trupească, iar nu spre decădere spirituală şi sufletească. Se educă prost într-o atât de mare măsură pentru că atât de multe lucruri nu se cunosc. În măsura în care fiziologia crede că se află în posesia a ceva, atunci când vorbeşte despre nervii senzitivi şi cei motorii [ Nota 12 ], ea are de a face numai cu un joc de cuvinte. Se vorbeşte despre nervii motorii deoarece există faptul că omul nu poate merge dacă anumiţi nervi sunt afectaţi, de exemplu cei ce merg către picioare. Se spune că omul nu poate merge pentru că i-au paralizat nervii care, drept “nervi motorii”, îi pun picioarele în mişcare. În realitate însă, lucrurile stau aşa că, în asemenea cazuri, omul nu poate merge pentru că nu-şi poate simţi propriile picioare. Epoca în care trăim a trebuit în mod necesar să se încurce într-o sumă de erori, prin aceasta însă, avem din nou posibilitatea de a ne descâlci din aceste erori şi de a deveni oameni independenţi.

Observaţi deja, după cele ce am dezvoltat aici, că de fapt fiinţa omenească poate fi înţeleasă doar în legătură cu realitatea cosmică. Deoarece, prin faptul de a ne reprezenta, avem cosmicul în noi. Ne aflam în realitatea cosmică, înainte de a fi născuţi, iar trăirile noastre de atunci se oglindesc acum în noi; şi vom fi din nou în realitatea cosmică, după ce vom fi păşit prin poarta morţii, iar viaţa noastră viitoare se exprimă în germene prin ceea ce domneşte în voinţa noastră. Ceea ce stăpâneşte inconştient în noi, aceea stăpâneşte foarte conştient pentru cunoaşterea superioară din Cosmos.

De altfel, chiar în manifestarea trupească avem o expresie triplă a acestei simpatii şi antipatii. Respectiv avem trei focare unde simpatia şi antipatia conlucrează. Întâi, noi avem în cap un asemenea focar, în interacţiunea dintre sânge şi nervi, prin care ia naştere memoria. Peste tot unde activitatea nervoasă este întreruptă, peste tot unde există un salt, o trecere, acolo există un asemenea focar, unde simpatia şi antipatia conlucrează. Un alt asemenea salt se află în măduva spinării, de exemplu acolo unde un nerv se îndreaptă către apofiza posterioară a măduvei spinării iar altul către apofiza anterioară. Apoi, încă un asemenea salt găsim la aglomerările de ganglioni care sunt inserate în nervii simpatici. Nici nu suntem nişte fiinţe atât de necomplicate pe cât ni se pare. În trei locuri ale organismului nostru, în cap, în piept, şi în abdomen, se petrece aceasta, acolo sunt graniţele la care se întâlnesc simpatia şi antipatia. Cu percepţia şi voirea lucrurile nu sunt aşa că ceva este deviat de la un nerv senzitiv la unul motor, ci un flux drept sare de la un nerv la altul, şi prin aceasta sufletescul din noi este “mişcat”: în creier şi în măduva spinării. În acele locuri unde nervii sunt întrerupţi, suntem noi cuplaţi, cu simpatia şi antipatia noastră, la trupesc; şi apoi mai suntem cuplaţi acolo unde îngrămădirile de ganglioni se dezvoltă în sistemul nervos simpatic.

Prin trăirea noastră suntem cuplaţi la Cosmos. Aşa cum noi dezvoltăm activităţi care pot fi urmărite mai departe, în Cosmos, tot astfel, la rândul său, Cosmosul dezvoltă împreună cu noi continuu, activităţi, căci el dezvoltă continuu activitatea de simpatie şi antipatie. Dacă noi ne privim ca oameni, noi înşine suntem un rezultat al simpatiilor şi antipatiilor Cosmosului. Pornind din noi, dezvoltăm antipatie: Cosmosul dezvoltă împreună cu noi antipatie; dezvoltăm simpatie, Cosmosul dezvoltă împreună cu noi, simpatie.

Deci noi, ca oameni, prin faptul că ne manifestăm în exterior, suntem împărţiţi în mod clar în sistem de cap, în sistem de piept şi în sistemul trupesc propriu-zis, cu membrele. Vă rog însă acum să luaţi în considerare că această împărţire în sisteme structurate poate fi foarte uşor contestat, deoarece oamenii, atunci când sistematizează în ziua de astăzi, vor să aibe membrele componente, frumos aşezate una lângă alta. Deci când spunem: deosebim la om un sistem de cap, un sistem de piept şi un sistem de abdomen cu membrele, atunci, după părerea oamenilor, ar trebui ca fiecare sistem să aibe o limită riguroasă. Oamenii vor să tragă linii, atunci când împart, ori acest lucru nu se poate, atunci când vorbim despre realităţi. Noi suntem în cap, în principal cap, dar întregul om este cap, doar că restul din om nu este în principal cap. Pentru că, aşa cum în cap avem uneltele senzoriale propriu-zise, de-a lungul întregului trup ne-am constituit, de exemplu, simţul tactil şi simţul caloric; prin faptul de a simţi, datorită lor, căldură, noi suntem în întregime cap. Doar în cap suntem noi în-principal-cap, altfel, suntem doar „pe lângă altele” cap. Astfel, părţile se întrepătrund şi nu ne este atât de comod cu componentele, pe cât ar vrea s-o aibe pedanţii. Capul se continuă, deci; el este constituit în mod deosebit doar în cap. Tot aşa este şi cu pieptul. Pieptul este propriu-zis piept, dar numai în principal, căci întregul om este tot aşa, piept. Deci şi capul este puţin piept, deasemenea şi abdomenul cu membrele. Componentele trec aşadar una într-alta. Şi tot aşa este cu abdomenul. Felul cum capul este abdomen, l-au observat unii fiziologi, deoarece constituţia foarte fină a capului şi a sistemului nervos se găseşte de fapt nu în ceea ce constituie mândria noastră, în creier, în scoarţa cerebrală exterioară, ci dedesubtul scoarţei cerebrale exterioare. Da, ingenioasa construcţie, scoarţa cerebrală exterioară este, într-un anume fel, deja o regresie; aici, construcţia aceasta complicată este prinsă deja într-un proces de regresie; avem aici mai mult un sistem digestiv ‒ de hrănire ‒ aflat în scoarţa cerebrală. Astfel încât omul nu are nevoie, dacă vrem să ne exprimăm printr-o comparaţie, să-şi mai dezvolte nimic deosebit la mantaua sa cerebrală; aceasta este o regresie a creierului mai complicat într-un creier mai mult digestiv. Noi posedăm şi scoarţa cerebrală pentru a furniza în mod ordonat hrană nervilor ce au de a face cu cunoaşterea. Iar faptul că avem un creier mai bun ce depăşeşte creierul animal, aceasta este doar pentru că ne hrănim mai bine nervii creierului decât o pot face animalele. Avem posibilitatea de a ne dezvolta o cunoaştere superioară mai bine decât o pot animalele. Dar cu adevărata cunoaştere, creierul şi sistemul nervos nu au absolut nimic de a face, ci numai cu expresia cunoaşterii în organismul fizic.

Se pune acum întrebarea: de ce avem opoziţia dintre sistemul cerebral  ‒ să lăsăm deocamdată sistemul median la o parte ‒ şi sistemul polar al membrelor cu sistemul abdominal? Îl avem pentru că sistemul capului  este, în anumite momente în timp, “expirat” prin Cosmos. Omul posedă configuraţia capului său datorită antipatiei Cosmosului. Atunci când Cosmosul „se îngreţoşează”, aşa-zicând, în faţa a ceea ce poartă omul în sine, în aşa măsură încât îl şi expulzează, ia naştere atunci această imagine-oglindire. Cu adevărat, omul poartă în capul său, imaginea-oglindire, reflectare a Cosmosului. Capul cu formă rotundă al omului este o asemenea reflectare-imagine. Prin antipatia sa, Cosmosul îşi creează o imagine-oglindire de sine, în afara sa. Aceasta este capul nostru. Ne putem folosi de capul nostru ca de un organ al libertăţii noastre din cauză că, mai întâi, Cosmosul l-a expulzat din sine.  Nu privim corect capul dacă îl gândim intens integrat în Cosmos, în acelaşi sens ca sistemul nostru de membre, de care ţine, desigur, şi sfera sexuală. Sistemul nostru de membre este integrat în Cosmos, iar Cosmosul îl atrage, are simpatie faţă de el, aşa cum, faţă de cap, are antipatie. În cap, antipatia noastră întâlneşte antipatia Cosmosului, şi ele se izbesc una de alta. Aici, prin ciocnirea reciprocă a antipatiilor noastre cu cele ale Cosmosului, iau naştere percepţiile noastre. Întreaga viaţă lăuntrică ce ia naştere, în cealaltă parte din om, se trage din încolăcirea plină de iubire şi de simpatie a sistemului membrelor noastre prin Cosmos.

Astfel, în făptura trupului omenesc, se exprimă felul cum omul şi sufleteşte este constituit pornind de la Cosmos şi, fiind în starea de separare de acesta, ce anume preia el iarăşi din Cosmos. Veţi înţelege de aceea mai uşor, pe baza unor asemenea consideraţii, că există o mare deosebire între formarea voinţei şi formarea reprezentării. Dacă dumneavoastră acţionaţi îndeosebi asupra formării reprezentărilor, acţionaţi unilateral asupra formării reprezentărilor, atunci raportaţi de fapt omul întreg înapoi, la perioada prenatală şi-i veţi dăuna, dacă îl educaţi raţional, pentru că, atunci, îi veţi angaja voinţa la ceva pe care el l-a absolvit deja: la starea prenatală. Nu este permis să interveniţi cu prea multe noţiuni abstracte în ceea ce daţi prin educaţie copilului. Trebuie să interveniţi cu mai multe imagini. De ce? Aceasta o puteţi desprinde din cele ce am configurat aici. Imaginile sunt „imaginaţiuni”, trec prin fantezie şi simpatie. Noţiunile, noţiunile abstracte sunt „abstracţiuni”, trec prin memorie şi, prin antipatie, vin din viaţa prenatală. Dacă veţi utiliza, deci, cu copiii multe abstracţiuni, veţi stimula copilul înspre a trebui să se transpună deosebit de intens, în procesul de devenire al acidului carbonic (bioxidul de carbon), al formării acidului carbonic în sânge, în procesul de durificare, învârtoşare al trupului, de mortificare. Dacă prezentaţi copilului cât de multe imaginaţiuni posibil, dacă îl învăţaţi pe cât posibil în aşa fel încât să-i vorbiţi în imagini, atunci aşezaţi în copil sămânţa păstrării continue a oxigenului, a continuei deveniri, pentru că trimiteţi la viitor, indicaţi spre perioada post-mortem. Într-o anumită măsură, prin faptul că educăm, noi reluăm activitatea ce se face cu noi, oamenii, înainte de naştere. Astăzi, trebuie s-o recunoaştem: reprezentarea este o activitate „de imagine” care provine din ceea ce am trăit înainte de naştere sau de concepere. Cu noi, puterile spirituale au procedat atunci astfel că activitatea „de imagine” a fost aşezată în noi şi ea continuă să acţioneze încă şi după naştere. Prin faptul că transmitem copiilor imagini, începem în educare cu faptul de a relua această activitate cosmică. Noi transplantăm în ei imagini ce pot deveni germeni, prin faptul că le aşezăm într-o activitate trupească. De aceea, prin faptul că noi, ca pedagogi, ne însuşim capacitatea de a acţiona prin imagini, trebuie să avem sentimentul continuu: tu acţionezi asupra întregului om, este prezentă o rezonanţă a întregului om, atunci când acţionezi în imagini.

A prelua în propria simţire acest fapt, că în orice educare se petrece un fel de continuare a activităţii suprasenzoriale prenatale, aceasta dă tuturor educatorilor consacrarea necesară, iar fără această consacrare nu se poate câtuşi de puţin educa.

Astfel, ne-am însuşit două sisteme de noţiuni: cunoaştere, antipatie, memorie, noţiune ‒ voire, simpatie, fantezie, imaginaţiune; două sisteme care, prin utilizări speciale, ne pot sluji la toate câte le avem de efectuat în mod practic în activitatea noastră pedagogică. Despre aceasta vom vorbi atunci mâine mai departe.