Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A TREIA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 23 august 1919

Dascălul din ziua de azi trebuie să aibă, drept fundal a tot ceea ce întreprinde ca activitate şcolară, o privire atotcuprinzătoare asupra legilor Cosmosului. Este într-adevăr de la sine înţeles că tocmai predarea în clasele primare, pe treptele primare ale şcolii, solicită o corelare a sufletului celui ce predă cu cele mai înalte idei ale omenirii. Un cancer al constituţiei şcolare de până acum constă tocmai în faptul că învăţătorul din clasele primare a fost menţinut într-o anume dependenţă, aş zice, anume că a fost menţinut într-o sferă din care existenţa lui părea inferioară existenţei profesorilor din clasele superioare. Fireşte nu este aici sarcina mea de a vorbi despre această problemă generală a componentei spirituale a organismului social. Dar trebuie să se atragă atenţia totuşi asupra faptului că în viitor, tot ceea ce ţine de corpul profesoral, va trebui considerat ca fiind de aceeaşi condiţie, iar în viaţa publică va trebui să existe un puternic sentiment pentru faptul că învăţătorul claselor primare este absolut egal, chiar şi referitor la constituţia sa spirituală, profesorului claselor superioare. De aceea nu vă veţi mira dacă astăzi vom face referire tocmai la faptul că în fundalul oricărei activităţi de predare ‒ chiar şi în clasele cele mai de început ‒ trebuie să stea ceea ce, fireşte, în faţa copiilor nu poate fi utilizat direct, dar ceea ce dascălul trebuie neapărat să ştie, căci altfel predarea nu ar putea fi rodnică.

Noi prezentăm copiilor la oră, pe de o parte, lunea naturii, iar pe de alta, lumea spirituală. Ca oameni, suntem în mod absolut înrudiţi, pe de o parte, cu lumea naturii, pe de altă parte, cu lumea spirituală, în măsura în care noi chiar suntem oameni aici pe Pământ, în planul fizic, iar existenţa noastră ne-o înfăptuim între naştere şi moarte.

Acum însă tocmai cunoaşterea psihologică este, în întregul ei, ceva extraordinar de slab dezvoltat în vremea noastră. Şi anume, cunoaşterea psihologică suferă datorită efectului acelei decizii bisericeşti dogmatice care a fost luată în anul 869 [ Nota 13 ] şi prin care a fost camunflată o concepţie mai veche, bazată pe o cunoaştere instinctivă: anume concepţia că omul este structurat, în trup, suflet şi spirit. Aproape peste tot unde auziţi astăzi vorbindu-se despre psihologie auziţi de fapt vorbindu-se doar despre o împărţire a fiinţei omului în două componente. Puteţi auzi vorbindu-se despre faptul că omul ar consta din trup şi suflet ori din corp şi spirit, după cum vrem să le numim; considerăm astfel corpul şi trupul, ca şi spiritul şi sufletul aproximativ identice. Aproape toate psihologiile sunt construite pe această eroare a structurării fiinţei umane în două componente. Nu putem ajunge câtuşi de puţin la o înţelegere adevărată a fiinţei umane dacă ne interesăm doar de această structurare în două părţi constitutive, considerând-o în mod hotărâtor valabilă. De aceea, aproape tot ce apare de fapt azi ca psihologie, este absolut diletant şi adesea doar un joc de cuvinte.

Aceasta însă provine, în general, din acea mare eroare, devenită atât de mare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deoarece, de fapt, o mare realizare a ştiinţei fizice, care trebuia recunoscută, a fost ignorată. Cunoaşteţi desigur că bravii locuitori ai oraşului Heilbronn au înălţat în mijlocul oraşului lor un monument omului pe care, în vremea când trăia, îl închiseseră în casa de nebuni: Julius Robert Mayer [ Nota 14 ]. Şi mai ştiţi că această personalitate de care astăzi, evident heilbronnerii sunt foarte mândri, este legată de aşa-zisa lege a conservării energiei sau forţei. Această lege afirmă anume că suma tuturor energiilor sau forţelor aflate în Univers  este o constantă, că aceste forţe doar se transformă, astfel încât de exemplu, o forţă apare o dată drept căldură, altă dată drept forţă mecanică, şi aşa mai departe. Însă legea lui Julius Robert Mayer îmbracă această formă doar atunci când este în mod fundamental neînţeleasă! Deoarece pe el îl interesa dezvăluirea metamorfozei forţelor iar nu prezentarea unei legi atât de abstracte cum este cea a conservării energiei.

Ce anume este, văzut într-un context mai larg, cultural-istoric, această lege a conservării energiei sau forţei? Este marele obstacol în calea înţelegerii într-adevăr a omului. Câtă vreme suntem de părere că forţele nu pot fi niciodată nou constituite, nu vom putea ajunge de loc la o cunoaştere a fiinţei adevărate a omului. Fiindcă această adevărată fiinţă a omului depinde tocmai de faptul că prin ea se constituie mereu noi forţe. De altfel, în contextul în care trăim noi în lume, omul este singura fiinţă în care se constituie forţe noi şi ‒ după cum vom auzi mai târziu ‒ chiar substanţe noi. Însă concepţia actuală despre lume nu vrea să admită absolut de loc asemenea elemente, prin care şi omul poate fi cunoscut pe deplin, astfel încât ea vine atunci cu această lege a conservării forţei, care de fapt, într-un anume sens nu deranjează, dacă se iau în considerare doar celelalte regnuri ale naturii ‒ regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animal ‒ dar care stinge imediat toată cunoaşterea adevărată, atunci când vrea să ajungă la om.

Ca dascăli, veţi avea nevoie, pe de o parte, să faceţi natura inteligibilă elevilor dumneavoastră, iar pe de altă parte, să-i conduceţi spre o anumită înţelegere a vieţii spirituale. Fără a cunoaşte natura, cel puţin într-un anume grad, şi fără a avea un raport cu lumea spirituală, omul nu se poate transpune azi nici în viaţa socială. De aceea să ne îndreptă mai întâi privirea spre natura exterioară.

Natura exterioară se îndreaptă spre noi astfel încât, faţă în faţă îi stă, pe de o parte, viaţa noastră de reprezentare, de gânduri, care este, precum ştiţi, de natură imagistică, ce este un fel de oglindire a vieţii prenatale şi, pe de altă parte, naturii i se adresează tot ce este de esenţă volitivă, ce trimite, ca germene, la viaţa noastră post-mortem. În acest fel, noi suntem întotdeauna dirijaţi către natură. De altfel, aceasta pare la prima vedere a fi o rânduire a naturii în două componente, iar aceasta a provocat şi eroarea de a-l structura pe om în două componente. Asupra acestei chestiuni vom mai reveni.

Dacă ne situăm faţă de natură astfel încât să-i prezentăm latura noastră de gândire, de reprezentare, atunci vom înţelege de fapt din natură doar ceea ce în natură este moarte continuă. Aceasta este o lege extraordinar de importantă. Să fiţi pe de-a-ntregul lămuriţi asupra acestui fapt: Oricât de frumoase legi ale naturii veţi afla, descoperindu-le cu ajutorul înţelegerii, cu ajutorul forţelor de reprezentare, veţi pune în legătură aceste legi ale naturii întotdeauna cu ceea ce moare din natură.

Cu totul altceva dacât aceste legi naturale, ce se referă la ceea ce este mort, află voinţa vie, prezentă în germene, atunci când aceasta se îndreaptă spre natură. Aici veţi avea o anumită dificultate de înţelegere, deoarece cu siguranţă că mai sunteţi încă plini de anumite reprezentări ce provin din prezent şi din erorile ştiinţei prezentului. ‒ Ceea ce ne aduce într-un anumit raport cu lumea exterioară, mai întâi prin simţuri, cu totul în sfera celor douăsprezece simţuri [ Nota 15 ], nu este de natură cognitivă, ci de natură volitivă. Omului de astăzi i-a dispărut de fapt cu totul înţelegerea acestei realităţi. De aceea consideră ceva copilăresc atunci când citesc la Platon [ Nota 16 ] că vederea se bazează în fond pe faptul că din ochi sunt întinse un fel de tentacule înspre lucruri. Desigur, aceste tentacule nu pot fi recunoscute cu mijloace senzoriale; dar faptul că Platon era conştient de ele, dovedeşte tocmai că el pătrunsese în lumea suprasenzorială. Într-adevăr, faptul de a privi lucrurile nu este nimic altceva decât un proces asemănător, dar într-un mod mai subtil, celui ce se petrece când apucăm obiectele. Dacă apucaţi, de exemplu, o bucată de cretă, acesta este un proces fizic foarte asemănător cu cel spiritual care se desfăşoară în momentul în care trimiteţi forţele eterice din ochiul dumneavoastră, spre a cuprinde obiectul cu vederea. Dacă oamenii din zilele noastre ar şti cât de cât să observe, ar putea prelua aceste fapte din observaţiile naturii. Dacă vă închipuiţi, de exemplu, ochii unui cal, îndreptaţi lateral, veţi avea sentimentul că, prin simplul fapt al poziţionării ochilor, calul este pus într-o situaţie cu totul diferită în ambient, decât omul. Ce anume stă la baza acestui lucru pot să vă arăt cel mai bine prezentându-vă în mod ipotetic, următoarele. Gândiţi-vă că braţele dumneavoastră ar fi în aşa fel făcute încât aţi fi în imposibilitate să vi le împreunaţi în faţă, astfel încât nu s-ar putea apuca niciodată. Euritmic, ar trebui să rămâneţi mereu la A, n-aţi putea ajunge niciodată la O; printr-o forţă de rezistenţă vi s-ar face imposibil să vă puteţi apropia în faţă braţele, îndreptându-le înainte. Calul, în privinţa tentaculelor suprasenzoriale ale ochilor săi, se află în această situaţie: nu poate să atingă niciodată tentaculul ochiului stâng de tentaculul ochiului drept. Omul se află, prin poziţia ochilor săi, tocmai în situaţia de a putea face să se atingă continuu aceste două tentacule ale ochilor săi. Pe aceasta se bazează sentimentul ‒ de natură suprasenzorială ‒ al Eului. Dacă n-am putea ajunge niciodată în situaţia de a atinge stânga cu dreapta, sau dacă această atingere a dreptei cu stânga ar avea o importanţă atât de mică, precum este cazul la animale, care nu-şi folosesc practic niciodată ca atare labele din faţă, să zicem, pentru rugăciune sau pentru altă activitate spirituală asemănătoare, atunci nici nu am ajunge la o senzaţie spiritualizată a sinei noastre.

Ceea ce este important pentru percepţia senzorială peste tot la ochi şi urechi, nu este atât partea pasivă; partea activă este cea cu care întâm-pinăm volitiv lucrurile. Filosofia modernă a bănuit câte ceva corect şi a inventat apoi tot felul de cuvinte, ce dovedesc însă, de regulă, cât de departe de priceperea chestiunii suntem. Astfel, în „indiciile locale” din filosofia lui Lotze [ Nota 17 ] sunt prezente asemenea bănuieli ale cunoaşterii activităţii vieţii volitiv-senzoriale. Dar organismul nostru senzorial ce apare evident legat de sistemul metabolic prin simţurile tactil, gustativ, olfactiv, este legat până în simţurile superioare cu sistemul metabolic, iar acesta este de natură volitivă.

De aceea, puteţi să vă spuneţi: Omul, aflându-se faţă în faţă cu natura, se opune naturii prin latura lui raţională şi percepe astfel din ea tot ce este mort şi-şi însuşeşte legi din acest domeniu mort. Însă ceea ce se ridică în natură din sânul acestui domeniu mort, spre a deveni viitorul lumii, omul percepe prin voinţa sa aparent nedefinită, ce se extinde până în simţuri.

Gândiţi-vă cât de vie va deveni legătura dumneavoastră cu natura, dacă luaţi cum trebuie în considerare cele spuse. Vă veţi spune atunci: Când ies în natură, mă întâmpină strălucirea luminii şi a culorii; prin perceperea luminii şi a culorilor sale, unesc cu mine partea din natură pe care ea o trimite înspre viitor, iar când, mai apoi, întorcându-mă în odaia mea, cuget asupra naturii, speculez asupra unor legi despre ea, mă preocup de ceea ce moare în permanenţă în natură. În natură, permanenta moarte şi devenire, sunt legate. Faptul că percepem moartea provine din faptul că purtăm în noi imaginea reflectată a vieţii noastre prenatale, lumea înţelegerii, lumea gândirii, prin care putem lua în considerare moartea, ce stă la temelia naturii. Iar putinţa de a percepe ceea ce va apărea în viitor din natură, provine din faptul că nu opunem naturii doar înţelegerea noastră, viaţa noastră de gândire, ci că o putem întâmpina şi cu ceea ce în noi este de natură volitivă.

Dacă omul n-ar putea salva, de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti, ceva ce îi rămâne în permanenţă din viaţa sa prenatală, dacă n-ar putea salva ceva ce s-a transformat în final, în timpul vieţii sale prenatale în simplă viaţă de gânduri, atunci n-ar putea ajunge niciodată la libertate. Căci omul s-ar uni cu ceea ce este mort şi, în momentul în care ar dori să cheme spre libertate ceea ce este înrudit în el însuşi cu natura moartă, el ar dori de fapt să cheme la libertate ceva pe cale de a muri. Dacă ar dori să se folosească de ceea ce îl leagă de natură, ca fiinţă volitivă, el ar fi năucit; căci în ceea ce îl leagă de natură, în calitatea sa de fiinţă volitivă, totul se află încă în germene. Ar fi o fiinţă naturală dar nu o fiinţă liberă.

Deasupra acestor două elemente ‒ cuprinderea laturii moarte prin raţiune şi cuprinderea laturii vii, în devenire, prin voinţă ‒ se află ceva în om, ce numai el poartă în sine de la naştere până la moarte, şi nici o altă fiinţă pământească: aceasta este gândirea pură, acea gândire ce nu se referă la natura exterioară, ci care se referă doar la acea parte suprasenzorială ce se află chiar în om, ce face din om o fiinţă autonomă, ceva ce mai este încă şi deasupra celor ce se află sub cele moarte şi peste cele vii. Deci dacă vrem să vorbim despre libertatea omenească, trebuie să privim la această latură autonomă din om, la gândirea pură, ne-senzorială, în care trăieşte întotdeauna şi voinţa.

Dar dacă priviţi din această perspectivă natura însăşi, vă veţi spune: Privesc la natură; în mine se află curentul morţii şi curentul devenirii: a muri ‒ a fi născut din nou. În legătură cu această corelaţie, ştiinţa modernă înţelege foarte puţin; căci pentru ea, natura reprezintă, într-o anumită măsură, o unitate şi amestecă mereu ceea ce moare şi ceea ce devine, astfel încât tot ce se afirmă astăzi în multiple feluri despre natură şi fiinţa ei, este ceva foarte confuz, pentru că moartea şi devenirea sunt mereu amestecate una cu alta. Dacă vrem să menţinem clar separate aceste două curente din natură, ar trebui să ne întrebăm: Ce s-ar întâmpla, prin urmare, cu natura dacă omul nu s-ar afla în această natură?

În faţa acestei întrebări, ştiinţele naturii din prezent, cu filosofia lor, se află de fapt într-o mare cumpănă. Căci gândiţi-vă numai, dacă aţi pune unui adevărat cercetător contemporan al naturii întrebarea: Ce s-ar întâmpla cu natura şi cu esenţa ei, dacă omul nu s-ar afla în ea? Desigur că, la început, el ar fi puţin şocat, pentru că întrebarea i s-ar părea ciudată. Dar mai apoi s-ar gândi la argumentele pe care i le dă ştiinţa la această problemă, şi ar spune: Atunci pe Pământ ar fi minerale, plante şi animale, doar omul n-ar fi prezent, iar dezvoltarea Pământului s-ar fi derulat de la începuturile în care Pământul se afla încă în starea de nebuloasă a lui Kant-Laplace [ Nota 18 ], aşa cum s-a derulat până acum; doar omul n-ar fi prezent în această evoluţie. ‒ Un alt răspuns nici n-ar fi de aşteptat. Ar putea, cel mult, să adauge: Omul, ca agricultor, sapă solul şi modifică astfel suprafaţa Pământului, sau construieşte maşini şi aduce prin aceasta schimbări; dar aceasta nu e nici pe departe atât de important ca celelalte transformări ce ar avea loc prin natura însăşi. Cercetătorul naturii, deci, ar spune mereu: Minerale, plante şi animale s-ar dezvolta fără ca omul să fie prezent.

Acest lucru nu este corect. Căci dacă omul n-ar fi prezent în evoluţia Pământului, atunci majoritatea animalelor nu ar mai fi de găsit; deoarece o mare parte din ele, şi anume animalele superioare, au luat naştere în evoluţia Pământului deoarece omul a fost nevoit ‒ acum vorbesc desigur la figurat ‒ să dea din coate. Pe o anumită treaptă a evoluţiei sale pământene, el a trebuit, din propria sa fiinţă, în care se afla într-o cu totul altă stare decât acum, să separe animalele superioare, a trebuit să se debaraseze de ele pentru a putea progresa. Aş dori să compar această debarasare astfel: Imaginaţi-vă un amestec în care este dizolvat ceva, şi reprezentaţi-vă că acest amestec se limpezeşte, iar ceva se sedimentează. Tot astfel, în stările sale timpurii de evoluţie, omul se afla împreună cu lumea animală, şi s-a debarasat apoi de lumea animală, ca de un sediment. Animalele n-ar fi devenit cele de astăzi, în decursul evoluţiei Pământului, dacă omul n-ar fi trebuit să devină aşa cum este el astăzi. Fără prezenţa omului în evoluţia Pământului, formele animale şi Pământul ar arăta astăzi cu totul altfel de cum arată.

Să trecem însă acum la lumea minerală şi vegetală. Ar trebui să ne fie clar că nu doar formele animale inferioare ci şi lumea vegetală şi minerală ar fi fost de mult încremenite, n-ar mai fi fost în devenire, dacă omul n-ar fi fost pe Pământ. La rândul ei, este necesar ca viziunea actuală despre lume, care se sprijină pe o concepţie unilaterală despre natură, să spună: Ei bine, oamenii mor, iar corpurile lor sunt arse ori îngropate şi astfel sunt încredinţate Pământului; însă pentru evoluţia Pământului acesta nu are nici o importanţă, deoarece dacă evoluţia Pământului n-ar asimila corpuri umane, ea s-ar putea desfăşura tot aşa ca acuma, când asimilează corpuri omeneşti. ‒ Dar aceasta înseamnă că nu suntem de loc conştienţi că intrarea continuă în Pământ a cadavrelor omeneşti ‒ indiferent dacă are loc prin ardere ori îngropare ‒ este un proces cu efecte continui.

Femeilor de la ţară le este mai clar decât celor de la oraş că drojdia are o anumită însemnătate pentru coacerea pâinii, şi totuşi ea se pune doar în cantitate mică în pâine; ele ştiu că pâinea n-ar putea creşte dacă la aluat nu s-ar adăuga drojdie. Tot astfel şi evoluţia Pământului ar fi ajuns de mult în stadiul ei final, dacă nu i s-ar fi adăugat continuu forţele cadavrelor omeneşti, care se despart la moarte de componenta spiritual-sufletească. Prin aceste forţe pe care evoluţia Pământului le primeşte continuu datorită contribuţiei cadavrelor omeneşti, respectiv a forţelor ce se află în cadavrele omeneşti, prin aceasta este întreţinută evoluţia Pământului. Prin aceasta sunt determinate mineralele să-şi desfăşoare încă şi azi forţele de cristalizare ce nu s-ar mai fi dezvoltat de mult fără aceste forţe; ele ar fi fost de mult fărâmiţate, s-ar fi dizolvat. Prin aceasta, plantele ce n-ar mai fi crescut de mult, sunt determinate să crească încă şi astăzi. Chiar şi cu formele animale inferioare este la fel. Omul dă Pământului, în trupul său, fermentul, drojdia, oarecum, pentru dezvoltarea lui în continuare.

De aceea nu este lipsit de importanţă dacă omul trăieşte pe Pământ sau nu. Pur şi simplu nu este adevărat că evoluţia Pământului, în legătură cu regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animal, s-ar desfăşura mai departe chiar şi dacă omul nu ar mai fi şi el prezent! Procesul natural este unul unitar, coerent, de care ţine şi omul. Ne vom reprezenta în mod just omul doar dacă îl gândim ca aflându-se şi el cuprins, împreună chiar şi cu moartea sa, în procesul cosmic.

Gândindu-vă la acestea, nu vă veţi mai mira aproape de loc dacă vă spun şi următoarele: Coborând din lumea spirituală în cea fizică, omul primeşte veşmântul trupului său fizic. Fireşte trupul fizic este însă altfel dacă îl primim când suntem copii, decât atunci când, la o anumită vârstă, prin moarte, îl lepădăm. Atunci, cu trupul fizic se întâmplă ceva. Ce anume se întâmplă cu el, se poate întâmpla numai pentru că acest trup este pătruns de forţele spiritual-sufleteşti ale omului. În cele din urmă, nu-i aşa, noi mâncăm cu toţii aceleaşi lucruri pe care le mănâncă şi animalele, adică noi transformăm substanţele exterioare aşa cum le transformă şi animalele, doar că noi le transformăm cu contribuţia a ceva ce animalele nu au, ceva ce coboară din lumea spirituală, pentru a se uni cu trupul fizic al omului. Prin aceasta noi facem cu substanţele ceva diferit de ceea ce fac animalele şi plantele cu acestea. Iar substanţele care sunt transmise Pământului prin cadavre, sunt substanţe metamorfozate, sunt altceva decât ceea ce a primit omul când s-a născut. De aceea, putem spune: Substanţele pe care le primeşte omul, de asemenea şi forţele pe care le primeşte la naştere, el le reînnoieşte în timpul vieţii sale şi le predă în formă metamorfozată procesului terestru. El nu predă la moartea sa procesului te-restru aceleaşi substanţe şi forţe ca cele pe care le-a primit la naştere. Astfel, el dă procesului terestru ceva ce se revarsă continuu din lumea spirituală în procesul fizic-senzorial al Pământului. El aduce cu sine ceva, la naştere, din lumea suprasenzorială; prin faptul că el a încorporat de-a lungul vieţii substanţele şi forţele ce-i compun trupul, Pământul primeşte acest ceva odată cu moartea lui. Prin acesta, omul mijloceşte continuu, „picurarea” suprasenzorialului în senzorial, în fizic. Vă puteţi închipui că, „plouă” oarecum ceva în mod continuu de sus, din suprasenzorial în senzorial, dar că aceşti stropi ar rămâne complet neroditori pentru Pământ dacă nu i-ar prelua oamenii în sine şi nu i-ar transmite, prin ei înşişi, Pământului. Aceşti stropi pe care omul îi primeşte la naştere şi pe care îi dă mai departe la moartea sa, constituie o permanentă fertilizare a Pământului prin forţe suprasenzoriale, iar prin aceste forţe fertilizatoare, suprasenzoriale, procesul evolutiv al Pământului este continuat. Altfel, fără cadavre omeneşti, Pământul ar fi fost de mult mort.

Figura 4

Luând aceasta ca premiză, ne putem pune acum întrebarea: Ce fac aşadar forţele moarte cu natura umană? În natura umană pătrund acţionând forţele aducătoare de moarte, care predomină afară, în natură; căci dacă natura exterioară nu l-ar înviora continuu pe om, el ar trebui să piară. Cum domnesc deci aceste forţe aducătoare de moarte în natura omenească? Ele domnesc astfel încât omul produce prin ele toate acele organizări ce se află pe linia de la sistemul osos până la sistemul nervos. Ceea ce construieşte oasele şi tot ce este înrudit cu acestea, este de o cu totul altă natură decât ceea ce construieşte celelalte sisteme. În noi intervin forţele aducătoare de moarte: le lăsăm aşa cum sunt şi prin aceasta suntem oameni de oase. Însă în noi intervin şi mai adânc forţele aducătoare de moarte: le slăbim, şi prin aceasta suntem oameni de nervi. ‒ Ce anume este un nerv? Un nerv este ceva ce doreşte continuu să fie devină os, ceva ce este împiedicat să devină os doar prin faptul că este în relaţie cu elementele ne-osoase sau ne-nervoase ale naturii omeneşti. Nervul vrea continuu să se osifice, el este împins continuu să moară, aşa cum osul este întotdeauna ceva în mare măsură mort în om. La osul animal, raporturile sunt altfel, el este mai viu dacât osul omenesc. ‒ Astfel, vă puteţi reprezenta o parte a naturii omeneşti prin faptul că spuneţi: curentul letal  acţionează în sistemul osos şi în cel nervos. Acesta este unul din poli.

Forţele ce dau continuu viaţă, celălalt curent, acţionează în sistemele muscular şi sangvin, şi în toate ce ţin de acestea. În general, nervii nu sunt oase, pentru că stau într-un astfel de raport cu sistemele sangvin şi muscular, încât tendinţei lor de a deveni oase, li se opun forţele acţionând în sânge şi în muşchi. Nervul nu devine os doar datorită faptului că sistemul sangvin şi muscular i se opune şi-l împiedică să devină os. Dacă în procesul de creştere există o legătură falsă între oase, pe de o parte, şi sânge, pe de altă parte, atunci ia naştere rahitismul, care este împiedicarea unei corecte mortificări a oaselor, prin intermediul naturii muscular-sangvine. De aceea este deosebit de important ca în om să se realizeze alternarea justă dintre sistemul muscular-sangvin, pe de o parte, şi sistemul osteo-nervos, pe de altă parte. Prin faptul că sistemul osteo-nervos se extinde cu ceva în ochiul nostru, în învelişul exterior sistemul osos se retrage şi îşi trimite numai o diminuare a sa, nervul; prin aceasta, în ochi ia naştere posibilitatea de a se lega natura volitivă, ce trăieşte în muşchi şi în sânge, cu activitatea de reprezentare, ce se află în sistemul osteo-nervos. Aici ne întoarcem la ceva ce a jucat un mare rol în ştiinţa mai veche, dar care este ridiculizat drept o reprezentare copilărească de către ştiinţa de astăzi. Cu toate acestea, ştiinţa modernă va reveni oricum la ea, dar într-o altă formă.

În cunoaşterea lor, cei vechi au simţit întotdeauna o înrudire între ţesutul nervos, substanţa nervoasă, şi ţesutul osos, substanţa osoasă, şi ei au fost de părere că se gândeşte la fel cu un segment de os ca şi cu un segment de nerv. Iar aceasta este adevărat. Noi datorăm tot ce avem ca ştiinţă abstractă capacităţii sistemului nostru osos. Cum poate omul învăţa, de pildă, geometrie? Animalele superioare nu au geometrie; aceasta se vede după felul lor de a trăi. Este o pură absurditate să-i auzi pe unii spunând: poate că animalele superioare au şi geometrie, numai că, probabil noi nu o vedem. ‒ Aşadar omul învaţă geometrie. Prin ce îşi formează însă, de exemplu, reprezentarea unui triunghi? Cel ce cugetă cu adevărat asupra acestui fapt, anume că omul îşi formează reprezentarea triunghiului, acela trebuie să găsească ceva minunat în faptul că omul realizează triunghiul, triunghiul abstract, care nu se găseşte nicăieri în viaţa concretă, pornind doar de la fantezia sa geometric-matematică. Mult necunoscut se revelează a fi la baza întâmplărilor lumii. Gândiţi-vă, de exemplu, că staţi într-un anume loc al acestei încăperi. Ca fiinţă omenească suprasenzorială, efectuaţi la anumite momente, mişcări ciudate de care nu ştiţi în mod obişnuit, aproximativ în felul următor: mergeţi puţin într-o parte, mergeţi apoi un pic înapoi, iar după aceea, vă întoarceţi din nou la locul dumneavoastră. O linie rămasă inconştientă în spaţiu, şi pe care o parcurgeţi, se desfăşoară cu adevărat ca o mişcare în triunghi. Asemenea mişcări există cu adevărat, doar că nu le percepeţi, dar, prin faptul de a avea coloana vertebrală îndreptată vertical, dumneavoastră vă găsiţi înlăuntrul suprafeţei ‒ tărâmului ‒ în care se desfăşoară aceste mişcări. Animalul nu se află în acest plan, la el coloana vertebrală este altfel aşezată, aceste mişcări nu sunt realizate. Prin faptul că omul are coloana aşezată vertical, el se află în spaţiul în care se parcurge această mişcare. El nu conştientizează spunându-şi: dansez continuu într-un triunghi! ‒ Dar desenează un triunghi şi spune: acesta este un triunghi! ‒ În realitate, aceasta este o mişcare efectuată inconştient şi pe care o săvârşeşte în Cosmos.

Figura 5

Aceste mişcări pe care le fixaţi în geometrie, prin faptul că desenaţi figuri geometrice, dumneavoastră le efectuaţi împreună cu Pământul. Pământul nu are numai mişcarea pe care o posedă după concepţia coperniciană despre lume: el mai are şi cu totul alte mişcări, artistice, care sunt efectuate continuu. Se mai efectuează mişcări încă şi mai complicate, asemenea mişcări, de exemplu, care se află în liniile pe care le au corpurile geometrice: cubul, octaedrul, dodecaedrul, icosaedrul etc. Aceste corpuri n-au fost inventate, ele există în realitate, doar că în mod inconştient în realitate. În aceste forme de corpuri, şi în altele, se află răsunetele ciudate ale acestei cunoaşteri subconştiente a oamenilor. Acesta se realizează prin faptul că sistemul nostru osos posedă o cunoaştere esenţială; dar dumneavoastră nu ajungeţi cu conştienţa până la sistemul osos. Conştienţa despre acesta piere şi va fi reflectată doar în imaginile geometrice pe care omul le realizează ca imagini. Omul este cu adevărat foarte cuplat la Cosmos. Prin faptul că face geometrie, el copiază ceva ce el însuşi face în Cosmos.

Putem privi aici, pe de o parte, într-o lume care ne cuprinde şi pe noi şi care este pe cale de mortificare. Pe de altă parte, pătrundem cu privirea în tot ceea ce intră în forţele sistemului nostru sangvin-muscular: el este în continuă mişcare, în fluctuaţie continuă, într-o continuă devenire şi naştere; este ceva cu totul în germene, aici nu este nimic mort. Suspendăm în noi procesul de mortificare şi numai noi, ca oameni, îl putem suspenda şi aduce devenirea în cele moarte. De n-ar fi omul aici pe Pământ, pieirea s-ar fi răspândit de mult asupra procesului-Pământ, iar Pământul ar fi trecut în întregime într-o mare cristalizare. Cristalele separate însă, nu s-ar fi păstrat. Noi smulgem cristalele separate din marea cristalizare şi le păstrăm atâta timp cât avem nevoie de ele pentru evoluţia noastră omenească. Prin aceasta însă, noi menţinem activă şi viaţa Pământului. Noi oamenii suntem aşadar cei ce păstrăm activă viaţa Pământului, noi nu putem fi decuplaţi de la viaţa Pământului. De aici provine şi un gând real al lui Eduard von Hartmann [ Nota 19 ] care voia, pornind de la pesimismul său, ca omenirea să fie într-o zi atât de matură încât toţi oamenii să se sinucidă. Nici nu mai e nevoie să adăugăm ceea ce voia Hartmann de la îngustimea concepţiei naturalist-ştiinţifice despre lume: pentru că lui nu i-ar fi fost suficient ca toţi oamenii să se sinucidă într-o zi, el a dorit să arunce în aer şi Pământul, printr-o acţiune grandioasă. Dar n-ar fi fost nevoie de aceasta. Ar fi trebuit doar să stabilească ziua marii sinucideri, şi Pământul s-ar fi risipit încet, de la sine, în aer! Căci fără ceea ce este implantat în Pământ de către om, evoluţia Pământului nu poate continua. Va trebui să ne pătrundem din nou, în mod simţitor, de această cunoaştere. E necesar ca în prezent să se înţeleagă aceste lucruri.

Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte că în primele scrieri ale mele [ Nota 20 ], revine tot mereu un gând prin care voiam să aşez cunoaşterea pe o cu totul altă bază decât cea pe care stă ea astăzi. În filosofia exterioară, care duce înapoi la gândirea anglo-americană, omul este, de fapt, un simplu spectator al lumii; cu procesele sale sufleteşti interioare, el este un simplu spectator al lumii. Dacă omul nu ar fi aici, se crede, dacă nu ar retrăi în suflet ceea ce se petrece afară în lume, toate ar fi, totuşi, aşa cum sunt. Acest aspect este valabil pentru ştiinţele naturii în raport cu acea evoluţie a faptelor pe care am prezentat-o, este adevărat însă şi pentru filosofie. Filosoful de astăzi se simte foarte bine ca spectator al lumii, adică, în elementul pur destructiv al cunoaşterii. Pornind de la acest element mortificator voiam să prezint cunoaşterea. De aceea am repetat tot mereu: Omul nu este doar un spectator al lumii ci el este scena lumii pe care, tot mereu, se desfăşoară marile evenimente cosmice. Am spus tot mereu: cu viaţa lui sufletească, omul este scena pe care se desfăşoară întâmplările lumii. Aceasta poate fi îmbrăcată şi într-o formă filosofic-abstractă. Şi mai ales dacă citiţi capitolul final despre libertate din scrierea mea Adevăr şi ştiinţă [ Nota 21 ], veţi găsi că acest gând este puternic subliniat: anume că ceea ce se desfăşoară în om, nu este ceva ce ar fi asemănător cu restul naturii, ci restul naturii pătrunde în oameni iar ceea ce se petrece în om, este în acelaşi timp un proces cosmic, astfel încât sufletul omenesc este scena pe care se petrece un proces cosmic, nu doar unul omenesc. Prin aceasta, devii greu de înţeles, încă şi astăzi, în anumite cercuri. Însă fără a te pătrunde cu asemenea concepţii, este imposibil să devii un educator adevărat.

Ce se întâmplă atunci cu adevărat în fiinţa omului? De o parte stă natura osteo-nervoasă, pe de altă parte, natura sangvin-musculară. Prin conlucrarea amândurora sunt create continuu substanţe şi forţe. Pământul este ferit de moarte prin faptul că, în om chiar, sunt create noi substanţe şi forţe. Acum puteţi pune laolaltă faptul pe care tocmai l-am afirmat: că sângele, prin atingere cu nervii, realizează o creaţie de noi substanţe şi forţe, cu ceea ce am spus în prelegerea anterioară: anume că sângele se află continuu pe calea spre spiritualitate, şi este oprit în acest fel. Aceste gânduri pe care le-am dobândit în cele două prelegeri, le vom lega unul de altul şi vom clădi mai departe pe ele. Dar vedeţi deja cât de eronat este gândul referitor la conservarea forţei şi materiei, în măsura în care este el invocat de obicei: căci datorită celor ce se petrec înlăuntrul naturii umane, el este respins, iar pentru o reală înţelegere a fiinţei umane, el nu poate fi decât o piedică. Abia atunci când se va redobândi un mod de gândire sintetic, şi anume că, efectiv, ceva nu poate proveni din nimic, ci că ceva se poate transforma într-o aşa măsură încât să dispară, iar altceva să ia naştere, ‒ doar atunci când această idee va înlocui gândul conservării forţei şi materiei abia, va exista ceva folositor pentru ştiinţă.

Vedeţi în ce direcţie pot fi deviate unele aspecte care trăiesc în gândirea noastră. Enunţăm ceva precum este, de exemplu, legea conservării forţei şi materiei şi o proclamăm ca lege universală. La baza acestui fapt stă o anume înclinaţie a activităţii vieţii noastre de reprezentare, a vieţii noastre sufleteşti în general, spre a descrie în mod unilateral, pe când, de fapt, ar trebui să emitem doar postulate, pornind de la ceea ce dezvoltăm în activitatea noastră de reprezentare. Astfel, în cărţile noastre de fizică găsim legea impenetrabilităţii corpurilor, enunţată drept axiomă: “Într-un loc din spaţiu, unde se află un corp, nu se poate afla în acelaşi timp nici un altul”. ‒ Aceasta este prezentată drept însuşire generală a corpurilor. Ar trebui, însă, spus doar aşa: “Acele corporalităţi sau fiinţe care sunt astfel, că în locul din spaţiu în care se află nu se poate afla în acelaşi timp nici o altă entitate de aceeaşi natură, sunt impenetrabile.” ‒ Ar trebui, doar, folosite noţiuni cu care să se diferenţieze un domeniu de altul, ar trebui emise doar postulate, n-ar trebui date definiţii care să aibe pretenţia de a fi universale. Astfel, n-ar trebui enunţată nici o lege a conservării forţei şi materiei, ci ar trebui căutat pentru care entităţi are semnificaţie această lege. De fapt, tocmai asta s-a năzuit în secolul al 19-lea, anume de a se emite o lege şi de a se spune: aceasta este valabilă pentru toate ‒ în loc de a ne utiliza viaţa sufletească pentru a ne apropia de lucruri, şi de a observa ce anume trăim referitor la ele.