Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A PATRA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 25 august 1919

Dacă vă amintiţi ceea ce am spus ieri la prelegerea noastră semi-publică, veţi putea realiza de acolo, în ce privinţă trebuie acordată o valoare deosebită educării voinţei şi simţirii în procesul de educare şi predare în viitor. Ieri spuneam: întotdeauna se va sublinia în mod deosebit, chiar şi de către aceia care nu se gândesc de loc la înnoirea învăţământului şi educaţiei publice, că voinţa şi simţirea trebuie luate în mod deosebit în considerare în educaţie, însă, de fapt, din această parte, nu se poate face prea mult pentru această educare a voinţei şi simţirii, cu toată bunăvoinţa. Acestea sunt lăsate şi mai mult pe seama aşa-zisei întâmplări, pentru că nu există o înţelegere a adevăratei naturi a voinţei.

Ca introducere, aş dori să remarc acum următoarele: abia când voinţa va fi cu adevărat cunoscută se va putea cunoaşte şi măcar o parte a celorlalte afecte, o parte a simţămintelor. Ne mai putem pune întrebarea: ce este de fapt un sentiment? Un sentiment este foarte înrudit cu voinţa. Voinţa este, aş spune, doar sentimentul realizat, iar sentimentul, voinţa reţinută. Voinţa care nu se exteriorizează cu adevărat, care rămâne pe loc în suflet, acesta este sentimentul; o voinţă amorţită, acesta este sentimentul. De aceea, vom înţelege abia atunci natura sentimentului, când vom pătrunde natura voinţei.

Veţi putea astfel vedea, chiar din expunerile mele de până acum, că ceea ce trăieşte în voinţă, nu capătă formă desăvârşită în viaţa dintre naştere şi moarte. Atunci când omul realizează o decizie a voinţei, în om rămâne întotdeauna ceva disponibil, ce nu se epuizează în viaţa de până la moarte; rămâne un rest care trăieşte mai departe în om şi care se continuă tocmai de la oricare decizie şi de la orice act volitiv, prin moarte. Acest rest trebuie luat în considerare în tot timpul vieţii şi mai ales la vârsta copilăriei.

Ştim că atunci când privim omul întreg, noi îl privim ca trup, suflet şi spirit. Trupul este cel care se naşte mai întâi, cel puţin în părţile sale componente mai mari. Mai în amănunt despre aceasta, aflaţi în cartea mea Teosofia. Deci trupul este inclus în curentul ereditar, poartă caracteristicile moştenite şi aşa mai departe. Sufletescul, chiar în esenţa lui, este ceea ce, pornind de la existenţa prenatală, se leagă cu trupescul, se coboară în trupesc. Spiritualul însă, este în omul contemporan ‒ în omul unui viitor mai îndepărtat va fi cu totul altfel ‒ de fapt, prezent doar ca predispoziţie. Iar aici, unde noi vrem să punem fundamentele unei pedagogii bune, trebuie să luăm în considerare ceea ce, în omul epocii actuale de evoluţie, este prezent doar ca predispoziţie a celor spirituale. Să ne lămurim mai întâi care sunt în om acele predispoziţii ale unui viitor îndepărtat al omenirii.

Mai întâi este prezent, şi anume doar ca predispoziţie, ceea ce numim sinea spirituală. Nu vom putea include în mod firesc sinea spirituală printre componentele naturii omeneşti, atunci când vorbim despre omul prezentului; însă o conştienţă clară a sinei spirituale este prezentă mai ales la acei oameni care pot avea o privire asupra celor spirituale. Ştiţi că întreaga conştienţă orientală, în măsura în care este o conştienţă educată, numeşte această sine spirituală „Manas”, iar despre Manas se vorbeşte în întreaga cultură spirituală orientală, ca despre ceva ce trăieşte în om. Dar chiar şi în umanitatea occidentală, dacă nu cumva tocmai s-a „educat”, există o conştienţă clară a acestei sine spirituale. Şi nu spun aceasta fără chibzuială: există o conştienţă clară; deoarece în popor este numit ‒ sau cel puţin era numit, înainte ca poporul să fi fost cu totul luat în stăpânire de concepţia materialistă ‒ ceea ce rămâne după moarte din om, drept Mani. Se vorbeşte de faptul că după moarte rămân Manii; Manas = Manii. Spuneam: poporul are o conştienţă clară despre acestea; pentru că poporul foloseşte în acest caz pluralul, Manii. Noi, cei care legăm sinea spirituală din punct de vedere ştiinţific, mai mult de omul aflat încă înaintea morţii, spunem la singular: sinea spirituală. Poporul, care vorbeşte mai mult pornind de la realitate, de la cunoaşterea naivă, foloseşte pluralul, prin faptul că vorbeşte despre Mani, deoarece în momentul în care omul trece prin poarta morţii el este preluat de o mulţime de entităţi spirituale. Am mai arătat aceasta într-un alt context: spiritul nostru conducător personal noi ni-l avem din Ierarhia Îngerilor; deasupra acestora însă avem spiritele din Ierarhia Arhanghelilor, care se alătură, la fel, când omul trece prin poarta morţii, astfel încât imediat existenţa sa devine, într-un anume sens, multiplă, deoarece mulţi Arhangheli se alătură la existenţa lui. Poporul simte aceasta foarte lămurit, deoarece ştie că omul, în contrast cu existenţa sa de aici, care apare drept o unitate, se percepe după aceea, mai mult sau mai puţin ca o multitudine. Aşadar, Manii sunt ceva ce trăieşte în conştienţa poporului din această sine spirituală existentă ca pluralitate, din Manas.

O a doua parte componentă superioară a omului este apoi ceea ce numim spiritul vieţii. Acest spirit al vieţii este deja foarte puţin perceptibil în omul contemporan. El este ceva de ordin foarte spiritual în om, şi care se va dezvolta în viitorul îndepărtat al omului. Şi mai apoi, ceea ce este cel mai înalt în om, ceva ce este prezent astăzi doar ca o foarte neînsemnată predispoziţie, acesta este omul-spirit propriu-zis.

Dacă însă şi în omul contemporan, trăitor aici pe Pământ, între naştere şi moarte, aceste trei componente superioare ale naturii omeneşti sunt prezente doar ca predispoziţii, ele se dezvoltă totuşi într-un mod foarte semnificativ, între moarte şi o nouă naştere, ce-i drept sub protecţia înaltelor entităţi spirituale. Astfel, atunci când omul moare şi îşi reîncepe viaţa în lumea spirituală, aceste trei componente se dezvoltă, oarecum prevestind foarte clar o existenţă viitoare a omenirii. Deci, aşa cum omul se dezvoltă spiritual-sufleteşte în viaţa sa de acum, între naştere şi moarte, tot astfel, şi după moarte, el are o evoluţie clară, numai că atunci, el atârnă de entităţile spirituale ale Ierarhiilor Superioare, oarecum ca de un cordon ombilical.

Să mai adăugăm acum la componentele superioare ale fiinţei umane, abia perceptibile astăzi, şi ceea ce percepem deja. Acestea sunt cele ce se imprimă în sufletul conştienţei, în sufletul raţiunii şi al simţirii şi în sufletul senzaţiei. Acestea sunt componentele sufleteşti propriu-zise ale omului. Dacă vrem să vorbim astăzi despre sufletul omului, despre felul cum trăieşte acesta în trup, atunci va trebui să vorbim despre cele trei componente sufleteşti pe care tocmai le-am prezentat. Dacă vrem să vorbim despre trupul acestuia, atunci vom vorbi despre trupul senzaţiei, cel mai subtil trup pe care îl mai numim şi trup astral, despre trupul eteric şi despre organismul fizic, mai puţin subtil, pe care îl vedem cu ochii noştri şi pe care ştiinţa exterioară îl disecă, cu aceasta avem în faţă întregul om.

Mai ştim apoi că trupul fizic, pe care îl purtăm cu noi, este propriu şi animalului. Dacă punem în comparaţie acest om întreg, după cele nouă componente ale sale, cu lumea animală, vom obţine doar o reprezentare  sensibilă şi care poate fi utilizată la conceperea voinţei, asupra legăturii omului cu animalele, dacă vom şti următoarele: aşa cum omul cu sufletul său este înveşmântat în trupul său fizic, tot aşa şi animalul este înveşmântat cu un trup al său fizic, dar trupul fizic al animalelor este format în mai multe privinţe altfel decât acela al omului. Trupul fizic al omului de fapt nu este mai perfect decât cel al animalelor. Gândiţi-vă la acea serie de animale superioare cum sunt castorii, când aceştia îşi făuresc adăpostul. Aşa ceva omul nu poate decât dacă învaţă, dacă face o şcoală foarte complicată pentru aceasta, dacă învaţă arhitectură şi altele asemenea. Castorul îşi construieşte adăpostul pornind de la organizarea propriului său trup. Pur şi simplu trupul său fizic este astfel configurat încât acesta se integrează în lumea fizică exterioară în aşa fel încât ceea ce trăieşte în formele organismului său fizic poate fi utilizat la realizarea adăpostului său. Trupul său fizic îi este în acest caz maestrul. Putem observa viespile, albinele, chiar aşa zisele animale inferioare şi vom vedea în formele trupurilor lor fizice, ceva care este ancorat înlăuntrul lor şi care nu este prezent în la fel extins, cu aceeaşi putere, în trupul fizic al omului. Acestea sunt tot ceea ce cuprindem în noţiunea de instinct; astfel încât nu putem studia în realitate instinctul decât dacă îl examinăm în relaţie cu forma trupului fizic. Dacă studiem întregul regn animal, aşa cum se răspândeşte în exterior, vom avea în formele trupurilor fizice ale animalelor, peste tot, îndrumări pentru a studia diversele tipuri de instincte. Dacă vrem să studiem voinţa, trebuie mai întâi s-o căutăm în domeniul instinctului şi trebuie să conştientizăm faptul că aflăm instinctul în formele trupurilor fizice ale diverselor animale. Dacă vom lua în consideraţie formele principale ale animalelor, separat, şi le vom înregistra, vom putea desemna prin aceasta diversele domenii ale instinctului. Ceea ce este instinctul, ca voinţă, este, ca imagine, forma trupului fizic al diferitelor animale. Vedeţi cum, dacă putem aplica acest punct de vedere, lumea primeşte un sens. Examinăm formele trupurilor fizice ale animalelor şi vedem în ele un desen pe care şi-l creează natura din instincte şi prin care ea vrea să realizeze ceea ce trăieşte în existenţă.

În trupul nostru fizic, formându-l şi pătrunzându-l în întregime, trăieşte trupul eteric. Pentru simţurile exterioare el este suprasenzorial, invizibil. Dacă examinăm însă natura de voinţă, atunci lucrurile stau aşa că la fel cum trupul eteric pătrunde trupul fizic, tot astfel acesta cuprinde şi ceea ce se exteriorizează în trupul fizic drept instinct. Atunci, instinctul devine pulsiune. În trupul fizic, voinţa este instinct; îndată ce trupul eteric pune stăpânire pe instinct, voinţa devine pulsiune. Atunci este foarte interesant de urmărit cum, observându-l, instinctul pe care îl putem concepe mai concret în forma sa exterioară, se interiorizează şi se uniformizează mai mult, pe măsură ce îl tratăm ca pulsiune. Despre instinct se vorbeşte întotdeauna aşa încât atunci când el este prezent la animale, ori, în forma sa mai atenuată, la oameni, el se impune din afară fiinţei; pulsiunea trebuie gândită ca ceva ce se manifestă într-o formă mai interiorizată şi vine mai dinlăuntru, fiindcă trupul eteric suprasenzorial pune stăpânire pe instinct, iar acesta devine pulsiune.

Acum omul mai are şi trupul senzaţiei. Acesta este şi mai interiorizat. El ia în stăpânire din nou pulsiunea şi atunci nu se creează numai o interiorizare, ci instinctul şi pulsiunea sunt ridicate în conştienţă, şi astfel din ele se formează poftele. Poftele le mai găsim încă şi la animale, aşa precum la ele găsim şi pulsiunile, deoarece şi animalul are aceste trei componente, trup fizic, trup eteric, trup al senzaţiei. Dar dacă vorbiţi despre pofte, atunci va trebui să consimţiţi a considera poftele ca ceva foarte interiorizat. La pulsiune, spuneţi anume că aceasta se exteriorizează, totuşi, într-un mod, aş putea spune unitar, de la naştere până la vârsta târzie; la poftă, vorbiţi despre ceva care este luat în stăpânire de către cele sufleteşti, în stăpânire într-un mod mai singular. O poftă nu trebuie să fie caracteriologică, nici nu e nevoie să fie inerentă celor sufleteşti, ci aceasta ia naştere şi piere. Prin aceasta, pofta se prezintă drept mai caracteristică celor sufleteşti decât pulsiunea pură.

Să ne întrebăm acum: aşadar dacă omul ‒ ceea ce la animale nu mai poate apare ‒ în Eul său, adică în sufletul senzaţiei, în sufletul înţelegerii sau al simţirii şi în sufletul conştienţei, preia ceea ce în trupescul său trăieşte drept instinct, pulsiune şi poftă, ce se va alege atunci de acestea? Aici nu facem o deosebire atât de riguroasă ca în domeniul trupescului, pentru că la suflet veţi avea efectiv, şi anume la omul de azi, totul amestecat, mai mult sau mai puţin de-a valma. Aceasta este şi suferinţa psihologiei contemporane, anume că psihologii nu ştiu dacă să despartă sau nu în mod riguros componentele sufletului, ori să le lase să se contopească. Încă mai bântuie la câte unii dintre psihologi vechile diferenţieri riguroase între voinţă, simţire şi gândire; la alţii, de exemplu la psihologii de formaţie mai mult herbartiană [ Nota 22 ], totul este condus mai mult după latura reprezentărilor, la wundtieni, mai mult după latura voinţei [ Nota 23 ]. Aşadar nu există o reprezentare corectă a ceea ce ar trebui făcut cu configuraţia sufletului. Aceasta provine din faptul că în viaţa practică, în realitate, eul împânzeşte toate însuşirile sufleteşti, dar şi pentru că, referitor la cele trei componente ale sufletului, la omul contemporan diferenţierea nu apare clar nici în practică. De aceea nici limba nu are cuvinte spre a diferenţia ce anume în suflet are o natură de tip volitiv ‒ instinct, pulsiune, poftă ‒, atunci când este luată în cuprindere de către eu. Noi însă desemnăm ceea ce este luat în cuprindere de către eu ‒ ca instinct, pulsiune, poftă ‒ drept motiv, astfel încât atunci când vorbim despre imboldurile de voinţă din sufletescul propriu-zis, din „configuraţia eului”, vorbim de fapt despre motiv şi ştim atunci următoarele: animalele pot avea cu adevărat pofte, dar nu motive. Abia la om pofta va fi înălţată, prin faptul că el o preia în lumea sufletului său, realizându-se prin aceasta impulsul puternic de a-şi propune un motiv. La om abia, pofta devine motiv propriu-zis de voinţă. Prin faptul de a spune că în om trăiesc, provenind din lumea animală, instinctul, pulsiunea, pofta, pe care însă el le înalţă până la motiv, de aceea avem, atunci când vorbim despre voinţă, cele ce sunt prezente la omul contemporan. Acestea sunt clar prezente. Iar cine vrea să-l observe pe om, referitor la natura sa de voinţă, acela îşi va spune: dacă ştiu care sunt motivele unui om, atunci îl şi cunosc. Dar nu în întregime! Fiindcă acolo jos, răsună încet ceva, iar acest răsunet încet trebuie luat cu hotărâre în consideraţie atunci când omul dezvoltă motive.

Vă rog acum să deosebiţi exact între ceea ce înţeleg eu anume prin acest răsunet uşor, la impulsul de voinţă, şi ceva ce este asemănător mai mult reprezentării. Ce anume este acest mai mult conform reprezentării la impulsul de voinţă, acesta nu este vizat acum. Puteţi avea, de exemplu, reprezentarea următoare: ceea ce am vrut, ori am făcut, a fost bine ‒ sau puteţi avea şi o altă reprezentare. Nu la acestea mă refer, ci la ceea ce încă mai răsună uşor, tocmai conform voinţei. Şi mai întâi, una dintre cele care mai acţionează încă în voinţă atunci când avem motive, este dorinţa. Nu înţeleg aici dorinţele puternic accentuate din care se constituie mai apoi poftele, ci acel uşor răsunet de dorire, care însoţeşte toate motivele noastre. Acestea sunt întotdeauna prezente. Această dorire o percepem deosebit de puternic atunci când desfăşurăm ceva anume ce izvorăşte dintr-un motiv din voinţa noastră, şi când, în cele din urmă, cugetăm asupra ei şi ne spunem: ceea ce ai făcut aici poţi face şi mai bine. ‒ Există însă oare ceva ce facem în viaţă şi despre care să nu putem avea conştienţa că îl putem face totuşi şi mai bine? Ar fi trist dacă am putea fi mulţumiţi pe deplin cu ceva, fiindcă nu există nimic ce să nu putem face încă şi mai bine. Ori tocmai prin aceasta se deosebeşte în cultură omul situat ceva mai sus de cel mai jos situat, anume că cel din urmă poate fi întotdeauna mulţumit de sine. Cel aflat mai sus nu doreşte niciodată să fie cu adevărat mulţumit de sine, fiindcă îi răsună ca motiv întotdeauna o uşoară dorinţă de a face mai bine, ba chiar de a face altfel. În acest domeniu se păcătuieşte cu adevărat mult. Oamenii văd cine ştie ce mare lucru în a regreta o acţiune. Acesta însă nu este lucrul cel mai bun pe care îl poţi aplica la o acţiune, fiindcă regretul se bazează frecvent pe un egoism pur: vrei să fi făcut mai bine ceva, spre a fi un om mai bun. Aceasta este ceva egoist. Strădania noastră devine abia atunci neegoistă când nu vrem să fi făcut mai bine activitatea deja realizată, ci dăm mai mare importanţă faptului că într-un caz următor să facem mai bine aceeaşi activitate. Ceea ce-ţi propui astfel, efortul de a face un lucru mai bine data următoare, este mai presus, nu regretul. Iar în această intenţie răsună dorinţa şi mai departe, astfel încât pe bună dreptate ne putem pune întrebarea: ce anume răsună, în acelaşi timp, ca dorinţă? ‒ Pentru acela ce poate observa cu adevărat sufletul, acesta este primul element din toate cele ce rămân după moarte. Ceva din acest rest simţim: ar fi trebuit să facem aceasta mai bine, am fi dorit să o facem mai bine. ‒ Aceasta ţine deja de sinea spirituală: dorinţa, în forma pe care v-am prezentat-o aici.

Astfel, dorinţa se poate concretiza mai mult, poate lua o formă mai clară. Atunci devine asemănătoare intenţiei. Atunci ne formăm un fel de reprezentare despre felul cum am putea face mai bine acţiunea dacă ar trebui s-o facem încă o dată. Însă nu dau mare importanţă reprezentării, ci aspectelor conforme sentimentului, voinţei, ce însoţesc orice motiv, şi anume motivului: data viitoare, în caz asemănător, să fac mai bine lucrurile. Aici aşa-zisul subconştient ajunge să aibă un efect mai puternic. Atunci când astăzi, pornind de la voinţă, efectuaţi o activitate, în conştienţa dumneavoastră obişnuită nu veţi proiecta de fiecare dată o reprezentare a felului cum veţi desfăşura mai bine data viitoare o activitate asemănătoare. Însă omul care trăieşte încă în dumneavoastră, omul al doilea, el dezvoltă întotdeauna ‒ în acest caz nu de natura reprezentării ci de natura voinţei ‒ o imagine clară a felului cum ar efectua o activitate atunci când ar fi încă o dată în aceeaşi situaţie. Să nu subapreciaţi o asemenea cunoaştere! Să nu subapreciaţi câtuşi de puţin acest al doilea om ce trăieşte în dumneavoastră.

Despre acest al doilea om sporovăieşte astăzi mult acea direcţie ştiinţifică ce se numeşte psihologia analitică, psihanaliza. Atunci când este prezentată, această psihanaliză porneşte de obicei de la un exemplu clasic [ Nota 24 ]. Am mai relatat acest exemplu clasic, dar este foarte bine să-l mai aduc în faţa privirii încă o dată. Acesta este următorul: un om dă în casa lui o recepţie, iar în program este prevăzut ca imediat după sindrofie, doamna casei să plece în călătorie la băi. La această recepţie există diverşi oameni, printre care şi o doamnă. Se dă recepţia. Doamna casei este însoţită la gară, spre a pleca la băi. Restul societăţii pleacă şi, împreună cu ceilalţi, şi acea doamnă. Laolaltă cu ceilalţi membri ai acelei societăţi, ea este surprinsă chiar la o intersecţie de o trăsură ce tocmai coteşte de pe o altă stradă, astfel că este zărită abia când le este în faţă. Ce fac membrii recepţiei? Se dau fireşte, la o parte, de-a dreapta şi de-a stânga trăsurii, doar doamna respectivă nu. O ia la fugă cât poate, în faţa calului, prin mijlocul străzii. Conducătorul trăsurii nu se opreşte din mers, iar toţi participanţii la serată rămân cu totul şocaţi. Doamna însă, aleargă atât de repede încât ceilalţi nici nu o pot urma, aleargă, până ajunge la un pod. Însă nici aici nu-i dă prin minte să se dea la o parte. Aşa că sare în apă, dar este salvată şi va fi dusă înapoi în casa gazdei. Aici poate rămâne peste noapte. ‒ Această întâmplare o găsiţi ca exemplu în multe prezentări ale psihanalizei. Numai că peste tot, ceva din ea este fals interpretat. Căci trebuie să întrebi ce se află la temelia întregii întâmplări? La temelie stă voinţa doamnei. Ce anume voise ea? Ea voise ca după ce doamna gazdei a plecat, să se întoarcă în casa gazdei, căci era îndrăgostită de acel bărbat. Numai că aceasta nu era o voire conştientă, ci ceva situat cu totul în subconştient. Iar acest subconştient al celui de al doilea om, care îşi are sediul în om, este adeseori mult mai rafinat decât omul din cămăruţa de sus. Atât de rafinat a fost subconştientul în acest caz încât doamna a instaurat întreaga procedură până în momentul în care a căzut în apă, spre a se reîntoarce în casa gazdei. Ea a văzut chiar, în mod profetic, faptul că va fi salvată. Psihanaliza încearcă să se apropie de aceste forţe ascunse ale sufletului, dar ea vorbeşte doar în general despre un al doilea om. Noi putem însă şti că ceea ce este activ în forţele sufleteşti subconştiente, şi se manifestă adeseori într-un mod extraordinar de rafinat, mult mai rafinat decât la constituţia sufletească normală, este prezent în fiecare om.

În fiecare om se află, dedesubt, oarecum subteran, celălalt om. În acest celălalt om trăieşte şi omul mai bun, ce îşi propune întotdeauna, la o acţiune pe care a efectuat-o, ca într-un caz asemănător, să facă chestiunea mai bine dat viitoare, aşa încât întotdeauna să răsune încet, intenţia, intenţia inconştientă, subconştientă, de a realiza acţiunea mai bine într-un caz asemănător.

Şi abia când sufletul se va fi eliberat de trup, din această intenţie se va forma o decizie. Intenţia rămâne cu totul în stare de germene în suflet; mai târziu îi urmează hotărârea. Iar hotărârea se găseşte tot aşa în omul spirit, precum intenţia se află în spiritul vieţii, şi precum dorinţa pură în sinea spirituală. De cuprindeţi aşadar omul, cu privirea, drept o fiinţă voitoare, atunci veţi putea găsi toate aceste părţi componente: instinct, pulsiune, poftă şi motiv, şi, răsunând uşor, ceea ce trăieşte deja în sinea spirituală, în spiritul vieţii şi în omul spirit, drept dorinţă, intenţie şi hotărâre.

Aşadar, aceasta are o mare însemnătate pentru dezvoltarea omului. Fiindcă ceea ce trăieşte aici în tăcere, ca ceva ce se păstrează pentru după moarte, aceasta se desfăşoară în imagine, la om, între naştere şi moarte. Şi atunci o desemnăm cu aceleaşi cuvinte. Trăim şi atunci, ca reprezentare, dorinţa, intenţia şi hotărârea. Vom trăi însă într-un mod omenesc corespunzător această dorinţă, intenţie şi hotărâre, abia atunci când vom fi construit aceste lucruri într-un mod just. Ce anume sunt de fapt dorinţa, intenţia şi hotărârea în natura mai profundă a omului, acestea nu apar la omul exterior, între naştere şi moarte. Imaginile apar în viaţa de reprezentare. Dacă dezvoltaţi numai conştienţa obişnuită, de fapt nu ştiţi câtuşi de puţin, ce anume este dorinţa. Aveţi continuu doar reprezentarea dorinţei. De aici, crede Herbart că în reprezentarea dorinţei, în genere, există deja ceva din strădanie. La intenţie este tot aşa; şi despre ea avem doar reprezentarea. Vreţi să faceţi cutare şi cutare lucru, ceva ce se desfăşoară în mod real, în adânc, în suflet, dar nu ştiţi de fapt ce anume îi stă la temelie. Şi abia acum hotărârea! Pentru că cine ştie de fapt ceva despre acesta? Psihologia generală vorbeşte doar despre o voire generală. ‒ Şi cu toate acestea, în toate aceste trei forţe sufleteşti, reglementând şi ordonând, trebuie să acţioneze profesorul şi educatorul. Trebuie să lucrăm cu ceea ce se desfăşoară adânc, în profunzimile naturii omeneşti, dacă vrem să lucrăm educând şi predând.

Omul spirit:
Spiritul vieţii:
Sinea spirituală:

Hotărâre
Intenţie
Dorinţă
Sufletul conştienţei
Sufletul înţelegerii
Sufletul senzaţiei
¦
¦-
¦
Motiv
Trupul senzaţiei:
Trupul eteric:
Trupul fizic:

Pofte
Pulsiuni
Instinct

Întotdeauna este important să fim conştienţi ca educatori şi profesori de faptul următor: Nu este suficient de a orândui predarea după relaţiile omeneşti obişnuite, ci trebuie să dăm formă acestui proces de predare pornind de la considerarea omului interior.

Această greşeală, de a rândui predarea după relaţiile omeneşti obişnuite, vrea să o facă tocmai socialismul în mod curent. Gândiţi-vă numai că forma şcolii viitorului s-ar da după idealul obişnuit al socialiştilor marxişti. În Rusia s-a întâmplat aceasta deja; de aceea acolo, reforma şcolară a lui Lunaciarski [ Nota 25 ] este ceva cu totul înfricoşător. Ea este moartea oricărei culturi! Şi chiar dacă de la bolşevism în general provine foarte mult rău, cea mai rea va fi metoda bolşevică de instruire! Căci dacă va învinge, ea va stârpi temeinic tot ceea ce este transmis din timpurile vechi, drept cultură. Aceasta nu va realiza totul chiar din prima generaţie, ci va putea cu siguranţă s-o facă în generaţiile următoare, iar atunci, va dispare curând, orice fel de cultură de pe suprafaţa Pământului. Unii ar trebui să vadă aceasta. Deoarece gândiţi-vă la faptul că trăim acum sub revendicările diletante ale unui socialism moderat. În cuprinsul acestora se aude ecoul acelor sonorităţi care vor să dea socialismului forma cea mai falsă. Aici binele şi răul răsună împreună. Dumneavoastră aţi auzit chiar în această sală, aţi auzit oameni care au cântat în slavă bolşevismului, şi care n-au avut câtuşi de puţin habar de faptul că prin aceasta au introdus însuşi elementul diavolesc înlăuntrul socialismului.

Aici trebuie să se aibă grijă în mod deosebit. Trebuie să existe oameni care să ştie că progresul pe latura socială pretinde o înţelegere şi mai intimă a omului din partea educaţiei. De aceea trebuie ştiut că tocmai educatorii şi instructorii viitorului trebuie să ajungă la aspectul cel mai intim al naturii umane, că trebuie să trăim cu acest aspect cel mai intim al naturii umane şi că relaţiile obişnuite care se desfăşoară între adulţi nu este permis să le aplicăm în procesul de predare. Dar ce vor marxiştii de rând? Ei vor să dea şcolii o formă socialistă, vor să desfiinţeze rectoratul şi să nu pună în locul său nimic şi vor să pună cât mai mulţi copii să se educe prin ei înşişi. Rezultă ceva înfricoşător din aceasta!

Eram odată într-o instituţie de învăţământ de la ţară [ Nota 26 ] şi am vrut să vedem acolo ora cea mai înălţătoare: ora de religie. Am intrat în clasă. Pe pervazul ferestrei stătea un vlăjgan care se tolănise cu picioarele ieşind prin fereastră; un altul stătea ghemuit pe jos, al treilea zăcea undeva culcat pe burtă, ţinându-şi capul ridicat înainte. Cam aşa erau împrăştiaţi în sală toţi elevii. Apoi intră aşa numitul profesor de religie şi citi fără vreo introducere deosebită o nuvelă de Gottfried Keller. Elevii primiră lectura tolăniţi în diverse poziţii. Apoi, după ce termină cu aceasta, se termină şi ora de religie şi toţi ieşiră afară. La această întâmplare îmi apăru imaginea unui grajd mare care se afla lângă aceasta şcoală-cămin de la ţară ‒ şi la câţiva paşi depărtare de el trăiau aceşti elevi. ‒ Cu siguranţă că nici aceste lucruri nu trebuie dezaprobate cu asprime. Se află aici multă bunăvoinţă, dar mai este şi o desăvârşită ignorare a ceea ce este de făcut pentru cultura viitorului.

Ce se doreşte, deci, astăzi, urmându-se aşa zisul program socialist? ‒ Se doreşte punerea copiilor într-o astfel de relaţie precum este cazul la adulţi. Acesta însă este cel mai fals lucru pe care îl poţi face în educaţie. Trebuie să fii conştient de faptul că un copil mai are de dezvoltat încă şi cu totul altceva din forţele sufleteşti şi din forţele corporale decât au de dezvoltat, în relaţiile dintre ei, adulţii. Aşadar, educaţia şi predarea trebuie să poată să se adreseze la ceva ce se află adânc înlăuntrul sufletului; altfel nu se poate ajunge departe. De aceea trebuie să ne punem întrebarea: Ce anume din educaţie şi din predare acţionează asupra naturii de voinţă a omului? ‒ Această întrebare trebuie luată odată în considerare în mod serios.

Dacă vă veţi gândi la cele spuse ieri, vă veţi aminti anume: tot ce este intelectual este deja voinţă îmbătrânită, este deja voinţa în vârstă. Aşadar toate lămuririle obişnuite în sens raţional, toate avertizările obişnuite, tot ceea ce poate fi cuprins, pentru educaţie, în concepte, încă nu acţionează câtuşi de puţin asupra copilului, la vârsta care se ia în consideraţie pentru educare. Să rezumăm deci chestiunea încă odată, aşa încât să ştim: simţirea este voinţă în devenire, voinţă nedevenită; însă în voinţa trăieşte omul întreg, aşa încât şi la copil trebuie să luăm în considerare hotărârile subconştiente. Să ne păzim însă de a crede că prin tot ceea ce considerăm că am conceput just avem vreo influenţă asupra voinţei copilului. De aceea trebuie să ne întrebăm: cum putem exercita o bună influenţă asupra naturii de simţire a copilului? Aceasta o putem face doar prin ceea ce organizăm drept activitate repetitivă. Nu prin faptul de a spune o dată copilului ce anume este bine, veţi putea face ca impulsul de voinţă să aibă un efect just, ci prin faptul că-l veţi pune pe copil să facă ceva azi, mâine, poimâine. În primul rând, aspectul corect nu se află în faptul că veţi porni de la a da copilului avertizări, reguli morale, ci din faptul că îl veţi dirija înspre ceva, orice, despre care credeţi că va trezi în copil sentimentul pentru corect, iar apoi îl veţi pune pe copil să facă aceasta în mod repetat. Va trebui să aduceţi această acţiune la nivel de obişnuinţă. Cu cât rămâne copilul mai mult la obişnuinţa inconştientă, cu atât este mai bine pentru dezvoltarea simţirii; cu cât mai conştient devine copilul de a efectua fapta, prin dăruire, repetând-o, pentru că ar trebui făcută, pentru că trebuie făcută, cu atât mai mult o înălţaţi dumneavoastră spre impuls adevărat de voinţă. Aşadar o repetare mai inconştientă cultivă simţirea; repetarea pe deplin conştientă cultivă impulsul de voinţă efectiv, deoarece, prin aceasta se accentuează forţa de decizie. Iar forţa de decizie, care altfel rămâne numai în subconştient, va fi stimulată prin faptul că-l veţi pune pe copil să repete în mod conştient anumite lucruri. Astfel, nu ne este permis să examinăm, raportându-ne la cultivarea voinţei, lucruri care au o deosebită importanţă în viaţa intelectuală. În viaţa intelectuală contăm întotdeauna pe faptul următor: îl învăţăm ceva pe copil şi aceasta cu atât mai bine pe cât de bine a “prins” el chestiunea. Se pune mare preţ pe prezentarea unică; iar după aceasta, chestiunea trebuie doar observată, reţinută. Numai că ceea ce poate fi prezentat o singură dată, şi apoi reţinut în felul acesta, nu acţionează asupra simţirii şi voinţei, ci, asupra simţirii şi voinţei acţionează ceea ce este făcut în mod repetat şi ceea ce poate fi considerat drept condiţie pentru lucrul bine făcut.

Formele mai vechi de educaţie, mai naiv ‒ patriarhale, au aplicat acest principiu într-un mod mai patriarhal. Au devenit pur şi simplu obişnuinţe de viaţă. În toate aceste lucruri, aplicate în acest fel, se află negreşit şi ceva bun din punct de vedere pedagogic. De ce anume se spune în fiecare zi acelaşi Tatăl Nostru? Dacă omul de azi ar trebui să citească în fiecare zi aceeaşi poveste, nici n-ar face-o, atât de plicticos i-ar părea acest lucru. Omul de astăzi este dresat pentru unicitate. Oamenii de pe timpuri mai cunoşteau încă şi faptul următor: nu numai că spuneau zilnic acelaşi Tatăl Nostru, dar mai şi aveau câte o carte de povestiri pe care o citeau în fiecare săptămână cel puţin câte o dată. Prin aceasta ei erau, ca voinţă, oameni mai puternici decât aceia care provin din educaţia contemporană, deoarece cultura voinţei se sprijină pe repetiţie, pe repetiţia conştientă. Aceasta trebuie avută în vedere. De aceea nu este suficient să se spună in abstracto: trebuie educată şi voinţa. Deoarece altfel se va crede că dacă avem nişte idei bune pentru educarea voinţei şi le transmitem copilului prin anumite metode rafinate, am putea contribui cu ceva la educarea voinţei. În realitate aceasta nu foloseşte la nimic. Din cei pe care ai vrea să-i “avertizezi” moralizator vor ieşi, cu toate acestea, nişte oameni slabi, nervoşi. Vor deveni oameni puternici lăuntric aceia cărora, copii fiind, le zici, de exemplu: “Tu vei face astăzi acest lucru, iar tu acesta, iar mâine şi poimâine veţi face amândoi acelaşi lucru”. ‒ Ei vor face acest lucru pornind de la autoritate, pentru că vor înţelege că în şcoală trebuie să comande cineva. Aşadar: fiecăruia să i se indice câte un fel de activitate zilnică, pe care să o realizeze în fiecare zi, după situaţie, de-a lungul întregului an şcolar; aceasta este ceva ce acţionează foarte puternic asupra formării voinţei. Pe de o parte, aceasta creează un contact între elevi, apoi, întăreşte autoritatea celui ce predă şi îi introduce pe oameni într-o activitate repetitivă care acţionează puternic asupra voinţei.

De ce anume însă acţionează atât de puternic elementul artistic asupra formării voinţei? În primul rând pentru că acesta, prin exersare, se sprijină pe repetiţie, în al doilea rând însă şi pentru că ceea ce omul îşi însuşeşte în mod artistic îi produce tot mereu bucurie. Artisticul îl savurezi tot mereu, nu numai prima oară. El are în sine premisa de a-l mişca pe om nu numai o dată, ci de a-l bucura nemijlocit, tot mereu. Şi de aceea, cele ce le dorim în predare, sunt prezente, în fapt, în raport cu elementul artistic. Cu aceasta vom continua mâine.

Astăzi am vrut să arăt cum trebuie acţionat într-un alt mod asupra formării voinţei, decât asupra formării laturii intelectuale.