Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A ŞAPTEA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 28 august 1919

Este important ca dumneavoastră să înţelegeţi ce este de fapt fiinţa omenească. În trecerea noastră de până acum prin pedagogie, am încercat să înţelegem această fiinţă umană mai întâi din punct de vedere sufletesc, iar apoi din punct de vedere spiritual. Astăzi vrem să continuăm din acest al doilea punct de vedere. Desigur că va trebui necontenit să ne referim la noţiuni uzuale din pedagogie, la fel ca şi din cele sufleteşti şi psihologice; căci în decursul timpului va trebui să vă confruntaţi cu literatură pedagogică şi psihologică, în măsura în care aveţi timp şi plăcere.

Dacă privim omul din punct de vedere sufletesc, vom pune accentul în mod deosebit asupra descoperirii antipatiilor şi simpatiilor înlăuntrul legităţilor lumii; dar de vom privi omul din punct de vedere spiritual, trebuie să punem accent în mod deosebit pe descoperirea stărilor de conştienţă. Tocmai ieri ne-au preocupat cele trei stări de conştienţă ce acţionează în om: trezia deplină, visarea şi somnul ‒ şi am arătat cum trezia deplină este prezentă, de fapt, doar în gândirea cunoscătoare, visarea stăpâneşte în schimb în simţire, iar somnul în voinţă.

Cunoaşterea este de fapt o raportare a unui lucru la altul. În lume nu vom putea înţelege altfel decât raportând un lucru la altul. Doresc să aşez înainte această observaţie metodică. În clipa în care intrăm în legătură cu lumea prin cunoaştere, mai întâi observăm. Fie că observăm cu simţurile noastre, aşa cum o facem în viaţa obişnuită, sau ne dezvoltăm ceva mai departe şi observăm cu sufletul şi spiritul, cum putem s-o facem în imaginare, inspiraţie şi în intuiţie. Dar şi observarea spirituală este de fapt o observare şi este necesar pentru completarea oricărei observări, ca să pricepem. A pricepe putem doar atunci când raportăm un lucru la altul, în cosmos, în mediul nostru. Puteţi avea noţiuni bune despre trup, suflet şi spirit, dacă cuprindeţi cu privirea întreg cursul vieţii omeneşti. Trebuie doar să reţineţi că într-o astfel de raportare, cum o voi sugera acum, aveţi în permanenţă doar fundamente incipiente ale priceperii. Va trebui să dezvoltaţi apoi mai departe noţiunile pe care le primiţi pe această cale.

Dacă priviţi mai întâi copilul nou venit pe lume, dacă-l priviţi în formele sale, în mişcările sale, în manifestările sale de viaţă, în strigăt, în gângurit şi aşa mai departe, veţi primi încă o imagine suplimentară a trupului omenesc. Dar numai atunci veţi primi pe de-a-ntregul această imagine a trupului omenesc, dacă o veţi raporta la vârsta mijlocie şi de senectute a omului. În viaţa mijlocie, omul este mai mult sufletesc, la senectute omul este îndeosebi spiritual. Ultima afirmaţie ar putea fi lesne atacată. Desigur că unii vor spune: Dar mulţi bătrâni devin totuşi foarte slăbiţi spiritual! ‒ Aceasta este îndeosebi o obiecţie materialistă împotriva sufletesc-spiritualului, anume aceea că la o vârstă înaintată devii slab spiritual, iar materialiştii perorează cu o adevărată perseverenţă, spunând că şi un spirit atât de mare precum Kant a devenit senil la bătrâneţe. Această obiecţie a materialiştilor şi acest fapt sunt corecte. Singurul lucru pe care doresc să-l demonstreze, nu-l demonstrează. Căci şi Kant, aflându-se în faţa pragului morţii [ Nota 36 ], a fost mai înţelept decât în copilărie; doar că în copilărie trupul său era în stare să primească tot ceea ce venea din înţelepciunea sa; prin aceasta putea deveni conştient în viaţa fizică. La senectute, în schimb, trupul devenise neputincios să mai preia ceea ce îi oferea spiritul. Trupul nu mai era un instrument potrivit al spiritului. Astfel, Kant nu a mai putut ajunge la conştienţa celor trăite în spirit. În ciuda aparentei greutăţi a obiecţiei menţionate, trebuie totuşi să ne fie clar că la senectute devii înţelept, spiritual, că te apropii de spirite. Astfel că la astfel de bătrâni care şi-au păstrat până la o vârstă înaintată elasticitatea şi forţa vieţii pentru spiritul lor, va trebui să recunoaştem trăsăturile spiritualului în începutul lor. Există chiar şi astfel de posibilităţi.

În Berlin erau odată doi profesori. Unul era Michelet [ Nota 37 ], hegelianul, trecut de nouăzeci de ani. Reuşise, fiind destul de spiritual, să ajungă profesor conferenţiar, dar şi la această vârstă îşi mai ţinea cursurile. Mai era un altul, Zeller [ Nota 38 ], istoricul filosofiei greceşti. Faţă de Michelet, acesta era un tinerel, căci avea doar şaptezeci de ani. Despre acesta auzeai peste tot că simte greutatea vârstei, că nu mai poate să-şi ţină cursurile, că dorea mai ales să-şi restrângă numărul prelegerilor. La aceasta, Michelet spunea: Nu-l înţeleg pe Zeller; eu aş putea ţine conferinţe toată ziua, iar Zeller, aşa tânăr, spune mereu că este prea obositor pentru el!

Deci vedeţi că vom găsi doar în exemplare singulare adeverirea exterioară fizică a celor spuse despre spiritul bătrâneţii. Dar aşa este.

Dacă privim în schimb omul în manifestările sale de viaţă mai mult înspre vârsta mijlocie, obţinem fundamentele incipiente pentru observarea sufletescului. Astfel că omul poate, la vârsta mijlocie, am zice, să nege mai mult sufletescul. El poate apărea neînsufleţit sau foarte însufleţit. Căci şi în educaţie sufletescul stă la libera dispoziţie a omului. Faptul că unii oameni sunt foarte lipsiţi de suflet în perioada de mijloc a vieţii lor, nu contravine afirmaţiei că mijlocul vieţii este, de fapt, cel sufletesc. Dacă vom compara natura trupească mai zvăpăiată, mişcându-se inconştient, a copilului, cu natura trupească contemplativă, liniştită, a bătrâneţii, avem pe de o parte un trup ce îşi arată îndeosebi trupul, în copil, şi un trup ce-şi retrage trupul ca atare, ce se neagă întru câtva pe sine ca trup, la senectute.

Dacă vom aplica aceste observaţii mai mult la sufletesc, vom spune: Omul poartă în sine cunoaştere gânditoare, simţire şi voinţă. Dacă privim copilul, avem în imaginea pe care ne-o oferă sufleteşte copilul o strânsă legătură între voinţă şi simţire. Putem chiar spune că voinţa şi simţirea sunt contopite în copil. Când copilul se zbenguie, e zvăpăiat, atunci face tocmai mişcările ce corespund simţirii sale în aceste momente; nu este în stare să despartă cumva mişcările de simţire.

Altfel este în cazul bătrânului. La el întâlnim contrariul: cunoaşterea prin gândire şi simţirea sunt contopite, iar voinţa apare într-un anume mod independent. Deci viaţa omenească curge în aşa fel încât simţirea, care este mai întâi legată de voinţă, se desprinde treptat de voinţă pe parcursul vieţii. Tocmai cu aceasta avem de-a face în multiple feluri în educaţie: cu desprinderea simţirii de voinţă. Atunci, simţirea despinsă de voinţă se leagă de cunoaşterea prin gândire. Cu aceasta se ocupă viaţa mai târziu. Doar atunci vom fi pregătit copilul cu adevărat pentru viaţă, dacă facem posibilă în el justa desprindere a simţirii de voinţă; atunci, într-o perioadă mai îndepărtată a vieţii, va putea uni, ca bărbat sau femeie, şi cunoaşterea prin gândire cu simţirea desprinsă şi va fi astfel pregătit pentru viaţă. De ce ascultăm vorbele bătrânului, chiar şi atunci când ne povesteşte despre experienţele lui de viaţă? Pentru că pe parcursul vieţii sale şi-a legat trăirea personală de noţiunile şi ideile sale. El nu ne povesteşte teorii, el ne povesteşte ceea ce a putut el însuşi lega, drept sentimente, de idei şi noţiuni. De aceea, la bătrânul care şi-a legat într-adevăr simţirea de cunoaşterea prin gândire, noţiunile şi ideile sună cald, sună saturate de realitate, concrete, personale; în schimb, la omul ce a rămas mai mult la vârsta de bărbat sau femeie, noţiunile şi ideile sună teoretic, abstract, ştiinţific. Acestea ţin de viaţa omenească, anume că trăsăturile sufleteşti ale omului urmează o anumită cale, prin aceea că voinţa simţitoare a copilului se dezvoltă înspre gândirea simţitoare a bătrânului. Între acestea se află viaţa omenească, iar noi vom putea doar atunci educa bine pentru această viaţă omenească, dacă putem cuprinde o astfel de situaţie din punct de vedere psihologic.

Acum trebuie să luăm în considerare că în toată observarea noastră asupra lumii apare mai întâi ceva, descris de toate psihologiile ca primul lucru ce apare la observarea lumii: este senzaţia. Dacă vreunul dintre simţurile noastre vine în legătură cu mediul, simţim. Simţim culoarea, sunetele, căldură şi frig. Astfel apare senzaţia în interacţiunea noastră cu mediul.

Aşa cum este descrisă de obicei senzaţia în psihologiile uzuale, nu obţineţi o imagine justă a ceea ce este ea cu adevărat. Dacă psihologiile vorbesc despre senzaţie, spun: Afară se petrece un anume proces fizic, vibraţii în eterul luminii sau unde în aer, acestea se îndreaptă spre  organul nostru de simţ, excită acest organ de simţ. ‒ Se vorbeşte atunci desigur despre stimul şi se continuă cu găsirea unei expresii, dar nu cu înţelegerea ei. Căci excitaţia provoacă prin organul de simţ senzaţia în sufletul nostru, senzaţia întru totul calitativă, ce ia naştere din procesul fizic, de exemplu prin oscilaţia undelor de aer, la auz. Cum are loc acest lucru, nici psihologia şi nici ştiinţa de astăzi nu pot da nici o relaţie. Aceasta scrie de obicei în psihologii.

Vă veţi apropia mai mult decât prin astfel de observaţii psihologice de înţelegerea acestor lucruri, dacă prin priceperea naturii senzaţiilor înseşi vă veţi putea răspunde la întrebarea: Care dintre forţele sufleteşti este de fapt cea mai înrudită cu senzaţia? Psihologii îşi uşurează munca; socotesc direct senzaţia ca făcând parte din cunoaştere şi spun: Mai întâi simţim, apoi percepem, apoi ne facem reprezentări, formăm noţiuni şi aşa mai departe. ‒ Aşa şi pare la început să fie procesul. Numai că atunci nu se ia în considerare din ce categorie face parte senzaţia.

Dacă pătrundem cu adevărat senzaţia cu suficientă observaţie de sine, vedem: senzaţia este de natură volitivă, cu o undă de natură sufletească. Deci la început nu este legată de cunoaşterea prin gândire, ci de voinţa simţitoare sau de simţirea volitivă. Nu ştiu câte psihologii ‒ desigur nu poţi cunoaşte toate nenumăratele psihologii ce există în prezent ‒ au recunoscut câte ceva din înrudirea senzaţiei cu simţirea volitivă sau voinţa simţitoare. Dacă spunem că senzaţia este înrudită cu voinţa, nu este o exprimare exactă, căci ea este înrudită cu simţirea volitivă şi voinţa simţitoare. Dar faptul că este înrudită cu simţirea, l-a recunoscut în psihologia sa cel puţin un psiholog, care se remarca printr-o deosebită capacitate de observare, Moriz Benedikt [ Nota 39 ], din Viena.

Această psihologie este însă puţin luată în seamă de către psihologi. Are şi ceva neobişnuit. Mai întâi că Moriz Benedikt este, conform pregătirii sale, antropolog criminalist; şi unul ca acesta scrie o psihologie. Apoi este cercetător biolog şi scrie despre importanţa operelor de artă poetice în educaţie, ba chiar şi analizează opere de artă, pentru a arăta cum pot fi folosite în educaţie. E îngrozitor: omul se dă drept om de ştiinţă şi vrea să le arate psihologilor că pot învăţa ceva de la poeţi! Şi încă un al treilea lucru: Acest bărbat este cercetător biolog evreu şi scrie o psihologie şi o dedică tocmai preotului, filosofului facultăţii teologice din Universitatea vieneză ‒ era încă pe vremea aceea ‒ Laurenz Müllner [ Nota 40 ]. Trei lucruri îngrozitoare, ce fac imposibilă acceptarea cu seriozitate a acestui om de către psihologii de specialitate. Dar citind psihologia sa aţi găsi atâtea aperçu-uri cu adevărat potrivite, punctual, încât aţi avea mult de câştigat de pe urma ei, deşi ar trebui să respingeţi întreaga structură a acestei psihologii, întreaga modalitate materialistă de gândire a lui Moriz Benedikt ‒ căci se află pătruns de ea. Din cartea întreagă nu vă foloseşte nimic, dar din observaţiile punctuale foarte mult. Astfel trebuie să cauţi ce este mai bun în lume acolo unde este de găsit. Dacă cineva este un bun observator în particular şi este îngreţoşat de tendinţa generală pe care o găseşte la Moriz Benedikt, atunci nu e cazul să-i respingă observaţiile, bune în particular.

Senzaţia este deci, aşa cum apare ea în om, simţire volitivă sau voinţă simţitoare. De aceea trebuie să spunem: Acolo unde se întinde în exterior sfera senzorială a omului ‒ căci simţurile le purtăm în exteriorul corpului nostru, dacă e să vorbim în mare ‒, este prezentă într-o anumită măsură simţirea volitivă, voinţa simţitoare. Dacă vom schiţa omul în mod schematic, putem spune: Pe suprafaţa exterioară a omului ‒ vă rog să ţineţi seama că toate acestea sunt doar o schemă ‒, avem sfera senzorială, aici se află simţire volitivă, voinţă simţitoare (vezi desenul) Ce facem pe această suprafaţă, atunci când este prezentă simţirea volitivă, voinţa simţitoare, în măsura în care această suprafaţă corporală este sfera simţurilor? Exercităm o activitate ce este pe jumătate somn şi jumătate visare; un somn visător, o visare dormindă am putea să o numim. Căci nu dormim doar noaptea, dormim în permanenţă la periferie, pe suprafaţa exterioară a trupului nostru, şi acesta este motivul pentru care noi, ca oameni, nu putem pricepe întru totul senzaţiile, pentru că în aceste sfere unde se află senzaţiile, doar visăm dormind şi dormim visând. Psihologii nici nu-şi închipuie că acelaşi este motivul din care nu putem cuprinde senzaţiile, cu cel care dimineaţa ne împiedică, la trezire, să conştientizăm clar visele. Vedeţi, noţiunile de somn şi visare mai au şi cu totul alte semnificaţii decât cele pe care le-am folosi de obicei. Cunoaştem somnul în viaţa obişnuită doar prin aceea că ştim: noaptea, când suntem întinşi pe pat, dormim. Nici nu ştim că acest somn este ceva cu o răspândire mult mai mare, ceva ce facem în permanenţă la suprafaţa corpului nostru; doar că pe suprafaţa corpului nostru se amestecă mereu vise în somn. Aceste “vise” sunt percepţiile senzoriale, înainte de a fi cuprinse de înţelegere şi de cunoaşterea prin gândire.

Figura 10

La copil trebuie să căutaţi sfera voinţei şi a simţirii tot în senzaţiile sale. De aceea subliniem atât de mult că prin educarea intelectuală a copilului trebuie să acţionăm în permanenţă şi asupra voinţei; căci în tot ceea ce trebuie să studieze copilul, ce trebuie să perceapă, trebuie să cultivăm şi voinţa şi simţirea, altfel contravenim de fapt senzaţiilor copilului. Doar bătrânului, aflat la apusul vieţii, îi putem vorbi în aşa fel, tratând senzaţiile ca fiind deja metamorfozate. La bătrân senzaţia a trecut deja de la voinţa simţitoare la gândirea simţitoare sau simţirea gânditoare. La el, senzaţia a devenit cu totul altceva. Aici, senzaţiile au mai mult caracter de gândire şi sunt lipsite de caracterul neliniştit al voinţei, poartă mai multă linişte în sine. De abia la bătrân putem spune că senzaţiile s-au apropiat de noţiune, de caracterul de idee.

Această fină nuanţare în senzaţie nu o fac de obicei psihologii. Pentru ei, senzaţia de la senectute este aceeaşi cu cea din copilărie, căci pentru ei senzaţia este senzaţie. Aceasta este o logică asemănătoare ca şi cum aţi avea în faţa dumneavoastră o lamă de bărbierit şi aţi spune: Lama de bărbierit este o lamă, deci să tăiem cu ea carnea, căci lama este lamă. ‒ Aici se preia noţiunea din explicaţia numelui. Nu trebuie să facem aceasta niciodată, ci noţiunea trebuie preluată de la realitate. În cazul senzaţiei am descoperi că şi ea trăieşte, că şi ea parcurge o devenire în viaţă, că la copil are un caracter mai volitiv, la bătrân un caracter mai conceptual intelectual. Desigur că pentru om este mai uşor să culeagă totul din cuvinte; de aceea şi avem atâtea glosare, iar unele lucruri pot avea un efect îngrozitor asupra omului.

Odată m-am găsit în situaţia de a asculta un coleg, după ce avusesem câteva controverse. Urmasem aceeaşi şcoală primară; eu am ajuns la şcoala reală, el la seminarul pedagogic, pe deasupra şi la unul maghiar, şi asta însemna ceva în anii şaptezeci. Ne-am reîntâlnit după câţiva ani şi am discutat despre lumină. Învăţasem deja ce se putea învăţa în fizica reglementară, deci că lumina avea ceva de-a face cu undele din eter şi aşa mai departe. Aceasta putea fi privită ca cel puţin o cauză a luminii. Fostul meu coleg îmi spuse la aceasta: Şi noi am învăţat ce este lumina: Lumina este cauza vederii! ‒ Vorbărie goală! Astfel noţiunile ajung să fie doar simple explicaţii lingvistice. Şi putem să ne închipuim ce le fusese dat cu aceasta elevilor, dacă ştim că domnul respectiv a predat ca dascăl multor elevi, până la pensionare. ‒ Trebuie să ne desprindem de cuvinte şi trebuie să ne apropiem de spiritul lucrurilor. Nu trebuie, imediat când vrem să pricepem ceva, să ne gândim la cuvânt, ci trebuie să căutăm raporturile reale. Dacă vom căuta originile cuvântului “Geist” (spirit, în l. germană, n.tr.) în istoria lingvistică a lui Fritz Mauthner [ Nota 41 ] şi vom întreba: Cum apare mai întâi cuvântul “Geist”? ‒ vom găsi înrudirea cuvântului “Geist” cu “Gischt” (spuma mării, a valurilor, în l. germană, n. tr.), cu “Gas” (gaz, în l. germană, n. tr.). Aceste înrudiri există, dar n-ar reieşi nimic deosebit dacă am vrea să lucrăm doar cu ele. Din păcate, tocmai această metodă este camuflată uneori, folosită în mod cuprinzător camuflat în cercetarea biblică. De aceea Biblia este acea carte care e cel mai prost înţeleasă de cei mai mulţi oameni, îndeosebi de către teologii contemporani.

Este vorba despre tratarea justă, pe măsura problemei, despre încercarea de a nu obţine o noţiune asupra spiritului din istoria lingvistică, ci prin compararea trăirii copilăreşti a trupului cu trăirea trupului la senectute. Prin această corelare a faptelor între ele vom ajunge la noţiuni reale.

Şi doar astfel vom avea o noţiune reală asupra senzaţiei, dacă ştim: ea se naşte ca simţire volitivă sau voinţă simţitoare la copil încă în periferia corpului, prin aceea că, la copil, această periferie corporală doarme şi visează, faţă de interiorul omenesc. Astfel că nu sunteţi treaz doar în cunoaşterea prin gândire, ci doar în interiorul trupului dumneavoastră sunteţi cu totul treaz. La periferia corpului, la suprafaţa trupului dormiţi în continuu. Şi mai departe: Ceea ce se întâmplă în mediul trupului sau, mai bine zis, la suprafaţa trupului, se întâmplă asemănător şi în cap, şi se întâmplă cu atât mai puternic, cu cât pătrundem mai mult în interiorul omului, în muscular, în sangvin. Aici, înăuntru, doarme omul din nou şi visează. La suprafaţă doarme şi visează omul, şi mai înspre interiorul său doarme şi visează. Astfel că în interiorul nostru ceea ce este mai mult simţire sufletesc-volitivă, voinţă simţitoare, trăirea dorinţelor noastre şi aşa mai departe, rămân iarăşi într-un somn de vise. Deci unde doar suntem cu totul treji? În zona intermediară, atunci când suntem treji de-a binelea.

Vedeţi deci că pornim acum de la punctul de vedere spiritual, corelând şi spaţial asupra omului realităţile treziei şi somnului şi legând aceasta de forma sa, astfel că putem să ne spunem: Omul este, din punct de vedere spiritual, aşa alcătuit, încât la suprafaţa şi în organele sale interne el doarme şi doar în zona intermediară poate fi cu totul treaz acum, în viaţa dintre naştere şi moarte. Ce fel de organe sunt însă dezvoltate cel mai mult în această zonă intermediară? Acele organe, mai ales în cap, pe care le numim nervi, aparatul nervos. Acest aparat nervos îşi trimite extensiile în suprafaţa exterioară şi din nou în interior; aici se desfăşoară nervii şi printre ei sunt astfel de zone mediane cum ar fi creierul, anume măduva spinării, şi centura nervoasă abdominală. Aici avem ocazia să fim de fapt cu adevărat treji. Acolo unde sunt cel mai puternic dezvoltaţi nervii, acolo suntem cel mai treji. Dar sistemul nervos are o relaţie aparte faţă de spi-rit. Este un sistem organic, ce are în permanenţă, prin funcţiunile trupului, tendinţa de a se atrofia, de a deveni mineral. Dacă aţi putea desprinde la omul viu sistemul său nervos de restul organizării limfatic-muscular-sangvine şi organizării osoase ‒ puteţi lăsa, de fapt, sistemul osos la sistemul nervos ‒, atunci la omul viu aceasta ar fi deja cadavru, în permanenţă cadavru. În sistemul nervos se desfăşoară în permanenţă moartea. Sistemul nervos este singurul sistem care nu are nici o legătură nemijlocită cu spiritual-sufletescul. Sângele, muşchii şi aşa mai departe, au mereu legături directe cu spiritual-sufletescul, sistemul nervos nu are nici un fel de legătură directă; doar astfel are legătură cu spiritual-sufletescul, că se exclude în permanenţă din organizarea omenească, că nu este prezent, că se descompune în permanenţă. Celelalte membre trăiesc; de aceea formează legături directe cu spiritual-sufletescul. Sistemul nervos se descompune în permanenţă; el îi spune mereu omului: Tu te poţi dezvolta pentru că nu-ţi pun nici o piedică, pentru că fac în aşa fel, încât nici nu sunt prezent cu viaţa mea! ‒ Acest lucru este cu totul aparte. În psihologie şi fiziologie găsiţi reprezentat: organul mijlocitor al senzaţiei, al gândirii, al spiritual-sufletescului în sine este sistemul nervos. Dar prin ce anume este el acest organ mijlocitor? Numai prin aceea că se retrage permanent din viaţă, că nu pune nici un fel de obstacol în calea gândirii şi senzaţiei, că nu provoacă nici un fel de relaţii cu gândirea şi senzaţia, că îl lasă gol pe om faţă de spiritual-sufletesc, acolo unde se află acesta. Pentru spiritual-sufletesc, acolo unde se află nervii sunt pur şi simplu goluri. Astfel spiritual-sufletescul poate pătrunde acolo unde sunt golurile. Trebuie să fim recunoscători sistemului nervos că nu se ocupă de spiritual-sufletesc, că nu face tot ceea ce îi subscriu fiziologii şi psihologii. Dacă ar face aceasta, dacă doar cinci minute s-ar întâmpla ceea ce ar trebui să facă nervii conform descrierilor fiziologilor şi psihologilor, atunci în aceste cinci minute n-am şti nimic de lume şi de noi: anume am dormi. Căci atunci nervii ar face precum acele organe ce mijlocesc somnul, care mijlocesc voinţa simţitoare, simţirea volitivă.

Da, e cam greu astăzi să afli adevărul despre fiziologie şi psihologie, căci oamenii spun mereu: Tu întorci lumea cu susul în jos. ‒ Adevărul e doar că ea stă în cap şi trebuie pusă pe picioare prin ştiinţa spirituală. Fiziologii spun: Organele gândirii sunt nervii, îndeosebi creierul. ‒ Adevărul este că sistemul creierului şi cel nervos au de-a face întru câtva cu cunoaşterea prin gândire, doar prin aceea că se exclud permanent din organizarea omului şi că, astfel, cunoaşterea prin gândire se poate desfăşura.

Acum priviţi foarte atent şi adunaţi-vă bine, vă rog, forţele înţelegerii. În ambientul omului, acolo unde este sfera simţurilor, au loc procese reale, care se integrează permanent în evenimentele lumii. Să presupunem că lumina ar acţiona asupra omului prin ochi. În ochi, deci în sfera senzorială, se desfăşoară un proces real, are loc ceva, un proces fizico-chimic. Acela se continuă în interiorul trupului omenesc şi ajunge şi în interiorul acela (partea haşurată întunecat în desen), unde se petrec din nou procese fizico-chimice. Acum imaginaţi-vă că sunteţi în faţa unei suprafeţe luminate iar razele de lumină vin, dinspre suprafaţa aceasta luminată, la ochiul dumneavoastră. Acolo iau naştere din nou procese fizico-chimice care se continuă în natura sangvin-musculară din interiorul omului. Între acestea rămâne o zonă goală. În această zonă goală, ce este lăsată goală prin organul nervos, nu se desfăşoară astfel de procese precum în ochi sau în interiorul omului, ce sunt procese independente, ci acolo înăuntru se continuă ce este afară: natura luminii, natura culorilor înseşi şi aşa mai departe. Deci avem la suprafaţa corpului nostru, unde sunt simţurile, procese reale, ce depind de ochi, de ureche, de organul de percepere a căldurii şi aşa mai departe. Procese asemănătoare sunt şi în interiorul omului. Dar nu între acestea, acolo unde se întind de fapt nervii; ei eliberează de fapt spaţiul, acolo putem trăi împreună cu ceea ce este afară. Ochiul transformă pentru dumneavoastră lumină şi culoare. Acolo însă, unde aveţi nervi, unde sunteţi gol faţă de viaţă, acolo nu se transformă lumina şi culoarea, acolo trăiţi împreună cu lumina şi culoarea. Numai raportat la sfera simţurilor sunteţi despărţit de o lume exterioară, dar în interior trăiţi procesele exterioare ca şi într-o cochilie. Aici deveniţi voi înşivă lumină, deveniţi voi înşivă sunet, aici se extind procesele, pentru că nervii nu sunt o oprelişte pentru ele, cum sunt sângele şi muşchiul.

Acum vom simţi ce semnificaţie are aceasta: Suntem treji într-un spaţiu vid, raportat la viaţă, în timp ce visăm dormind şi dormim visând la suprafaţă şi în interior. Suntem cu totul treji doar într-o zonă aflată între interior şi exterior. Aceasta raportat la spaţiu.

Dar dacă privim omul din punct de vedere spiritual, trebuie să raportăm şi temporalul său la trezie, la somn şi la visare.

Învăţaţi un lucru; acesta îl preluaţi aşa, că intră în deplina dumnea-voastră veghe. În timp ce vă preocupă şi vă gândiţi la el, se află în deplina dumneavoastră veghe. Apoi treceţi la restul vieţii. Vă interesează alte lucruri, sunteţi atent altundeva. Ce face acum ceea ce aţi învăţat înainte şi cu care v-aţi preocupat? Începe să adoarmă, şi când vă veţi reaminti, atunci se trezeşte iarăşi. Vă descurcaţi cu toate acestea doar dacă înlocuiţi toată vorbăria ce-o aveţi în psihologii despre aducere aminte şi uitare, prin noţiunile reale. Ce este aducerea aminte? Este trezirea unui complex imaginativ de reprezentări. Şi ce este uitarea? Adormirea complexului imaginativ. Aici puteţi compara realul cu trăirea reală, aici nu aveţi simple explicaţii ale unor noţiuni. Dacă vă gândiţi mereu la trezie şi somn, dacă trăiţi propria adormire sau vedeţi pe cineva adormind, atunci aveţi un proces real. Raportaţi uitarea, această activitate sufletească interioară, la acest proces real ‒ nu la un oarecare cuvânt ‒, le comparaţi pe cele două şi vă spuneţi: Uitarea este doar o adormire pe un alt plan, iar aducerea aminte este şi ea doar o trezire pe un alt plan.

Doar prin aceasta ajungeţi la înţelegerea spirituală a lumii, comparând realul cu real. Aşa precum trebuie să comparaţi vârsta copilăriei cu cea a senectuţii pentru a putea raporta cu adevărat trupul şi spiritul, cel puţin în primele rudimente, tot astfel comparaţi aducerea aminte şi uitarea, raportându-le la ceva real, la adormire şi trezire.

Acesta este lucrul care va deveni nespus de necesar pentru viitorul omenirii: ca oamenii să binevoiască să se adâncească în realitate, în real. Oamenii gândesc astăzi aproape numai în cuvinte, nu gândesc în realitate. De unde i-ar veni astăzi cuiva în minte realul, pe care putem să-l avem dacă vorbim despre aducere aminte, despre trezire? Va putea auzi tot felul în jurul cuvintelor, pentru a defini aducerea aminte, dar nu se va gândi să găsească aceste lucruri din realitate, din ele însele.

Astfel veţi înţelege de ce, atunci când aduci în faţa oamenilor ceva cum este tripartiţia [ Nota 42 ], ce este dedusă cu totul din realitate, nu din noţiuni abstracte, aceşti oameni găsesc mai întâi de neînţeles acestea, pentru că nu sunt deloc obişnuiţi să scoată lucrurile din realitate. Nu leagă nici un fel de noţiuni de scoaterea lucrurilor din realitate. Şi cel mai puţin leagă noţiunile de scoaterea lucrurilor din realitate, de exemplu, conducătorii socialişti în teoriile lor; ei reprezintă ultima fază, ultima manifestare decadentă a explicării cuvintelor. Oamenii aceştia cred cel mai tare că înţeleg ceva din realitate; dar când încep să vorbească, vin cu tot felul de vorbe goale.

Aceasta a fost doar o observaţie intermediară, ce este însă legată de esenţa curentului actual al vremii noastre. Dar pedagogul trebuie să înţeleagă şi vremurile în care se află, pentru că trebuie să înţeleagă copiii ce îi sunt daţi spre educare, pornind de la aceste vremuri.