Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A OPTA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 29 august 1919

Ieri am văzut că putem înţelege ceea ce este memoria, puterea de amintire, doar când le aducem în relaţie cu, aş zice, procese mai transparente în exterior ‒ cu somnul şi veghea. Din aceasta veţi vedea că trebuie să intre în strădania pedagogică aducerea din ce în ce mai aproape a necunoscutului de cunoscut, şi în priviţa formării spirituale a ideilor.

Aş putea spune: Dar somnul şi veghea sunt de fapt mai întunecate decât aducerea aminte şi uitarea, şi astfel nu vom putea câştiga prea multe pentru studierea aducerii aminte şi a uitării, prin somn şi veghe. ‒ Cu toate acestea: Cine observă cu grijă ce pierde omul printr-un somn deranjat, acela va putea prelua de aici o cunoaştere pentru ceea ce se instalează deranjant pentru întreaga viaţă sufletească a omului, atunci când uitarea nu este adusă în raport potrivit faţă de aducere aminte. Ştim din viaţa exterioară că este necesar un somn destul de lung în cazul în care vrem să nu slăbim tot mai mult şi mai mult conştiinţa de eu, dacă vrem ca, datorită unei stări de somn deranjate, să nu aibă caracterul, să zicem aşa, de dăruire prea puternică faţă de impresiile din afară, faţă de tot ceea ce se apropie de eu din afară. Deja la un deranjament destul de mic prin somn sau, mai bine zis, prin lipsa de somn, puteţi observa cum ia naştere situaţia. Să presupunem că, odată, în timpul unei nopţi, n-aţi dormit bine. Presupun că nu de aceea n-aţi dormit bine pentru că aţi fost o dată deosebit de harnici şi aţi folosit noaptea pentru lucru; aici lucrurile stau puţin altfel. Dar să presupunem că, datorită unei stări corporale sau datorită ţânţarilor, pe scurt, pentru sufletesc mai mult din afară, aţi fost deranjat din somnul dumneavoastră. Acum veţi vedea că, poate a doua zi deja, sunteţi afectat de lucrurile ce vă impresionează într-o măsură mai neplăcută, decât de obicei. Prin aceasta aţi devenit întru câtva sensibili în eul dumneavoastră.

Tot astfel este când am lăsat în mod incorect să intervină în viaţa noastră sufletească uitarea şi aducerea aminte. Dar când anume este aşa? Atunci când nu putem regla după liberul nostru arbitru uitarea şi aducerea aminte. Există foarte mulţi oameni ‒ iar această predispoziţie se arată şi ea deja în copilăria timpurie ‒, care trec, numai aşa, prin viaţă. Exteriorul face impresie asupra lor, ei se dăruiesc impresiilor, dar nu urmăresc impresiile cum trebuie, ci le lasă să treacă pe lângă ei; într-o anumită măsură ei nu se leagă just, prin eul lor, cu impresiile. Apoi însă trec din nou prin reprezentările ce se ridică singure, atunci când ei nu se dedică în mod corespunzător vieţii exterioare. Ei nu caută vreodată să-şi ridice prin liberul arbitru comoara reprezentărilor de care au nevoie pentru a înţelege bine unele sau altele, ci lasă reprezetările ce vor să se ridice din interiorul lor, să se ridice de la sine. Atunci apare când una, când alta dintre reprezentări; aici liberul arbitru nu are nici o influenţă semnificativă asupra acestui lucru. Putem chiar spune că în multe privinţe aceasta e starea sufletească a multor oameni şi, în acest mod, ea apare îndeosebi la vârsta copilăriei.

Vom putea să ne ajutăm şi să plasăm tot mai mult aducerea aminte şi uitarea în sfera liberului arbitru, dacă ştim că somnul şi veghea pătrund şi în viaţa trează la această aducere aminte şi uitare. Căci ne vom spune atunci: De unde vine aducerea aminte? ‒ Provine din faptul că voinţa, în care dormim doar, cuprinde o închipuire, jos, în subconştient, şi o ridică în conştient. Tot astfel precum eul omenesc şi trupul astral omenesc, atunci cînd sunt ieşite între adormire şi trezire din trupul fizic şi din trupul eteric, strâng forţe în lumea spirituală pentru a împrospăta trupul fizic şi pe cel eteric, la fel vine din forţa voinţei dorminde ceea ce este efectul procesului de aducere aminte. Acuma, voinţa este tocmai în stare dormindă, şi de aceea nici nu puteţi provoca nemijlocit în copil faptul ca acesta să-şi folosească voinţa. Căci dacă aţi vrea să realizaţi în copil ca el să-şi folosească voinţa, atunci ar fi chiar ca şi cum aţi atenţiona omul să fie cuminte în somn, ca să aducă această cuminţenie cu el la viaţă, când se trezeşte dimineaţa. Deci nu putem cere nici acestei părţi adormite, ce doarme în voinţă, ca să se trezească nemijlocit în actul singular, pentru a regla aducerea aminte. Ce-i de făcut aici? Ei bine, aceasta n-o putem cere desigur oamenilor, ca ei să se trezească în actul singular pentru a regla aducerea aminte, dar întregul om poate fi educat în aşa fel, încât să dezvolte obiceiuri de viaţă sufleteşti, trupeşti şi spirituale, care să ducă la o astfel de trezire a voinţei în cazurile separate. Să privim lucrurile mai îndeamănunt.

Să presupunem că trezim în copil, prin modalităţi deosebite de lucru, un interes viu, de exemplu, pentru lumea animală. Acest interes pentru lumea animală nu-l vom putea dezvolta desigur într-o singură zi. Va trebui să structurăm întreaga predare în aşa măsură, încât treptat să se instaleze şi să se trezească din ce în ce mai mult interesul pentru lumea animală. Dacă un copil a trecut printr-un astfel de învăţământ, atunci acest învăţământ, cu cât mai vii sunt interesele pe care le trezeşte, cu atât mai puternic trece înspre voinţă, iar această voinţă primeşte în felul acesta, în general, calitatea ca, atunci când într-o viaţă ordonată pentru aducerea aminte sunt necesare închipuiri despre animale, să le poată scoate din subconştient, din uitare. Doar prin faptul că acţionaţi asupra uzualului din om, asupra obiceiurilor sale, ordonaţi prin aceasta voinţa şi prin aceasta şi forţa sa de aducere aminte. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă: Trebuie să pătrundeţi în acest mod cu înţelegerea, motivul pentru care, tot ceea ce trezeşte la copil un interes viu, contribuie şi la întărirea memoriei sale cu putere de acţiune. Căci forţa de memorare trebuie ridicată din simţire şi voinţă, şi nu doar prin exerciţii intelectuale de memorare.

Vedeţi tocmai din ceea ce am prezentat, felul în care totul în lume şi îndeosebi în lumea omenească, este separat într-un anume sens, cum însă ceea ce este separat acţionează din nou împreună. Nu vom putea să-l înţelegem pe om în privinţa laturii sale sufleteşti, dacă nu despărţim, structurăm latura sa sufletească în gândire sau cunoaştere prin gândire, simţire şi voinţă. Dar nicăieri nu sunt prezente în stare pură cunoaşterea prin gândire, simţirea şi voinţa, mereu acestea trei acţionează ca o unitate, se întrepătrund. Şi tot astfel stau lucrurile în întreaga fiinţă omenească, până în trupesc.

V-am sugerat faptul că omul este în principal cap în partea de cap, dar că de fapt el este în întregime cap. El este în principal piept ca om-piept, dar de fapt este pe de-a-ntregul om-piept, căci şi capul participă la natura de piept, la fel şi omul-membre. Iar omul-membre este în principal om-membre, dar de fapt întregul om este om-membre, precum şi membrele fac parte din natura de cap şi tot la fel din natura de piept; participă, de exemplu şi la respiraţia pielii şi aşa mai departe.

Putem spune: Dacă vrem să ne apropiem de realitate, mai ales de realitatea naturii omeneşti, atunci trebuie să ne fie clar că toate structurările se fac pe o unitate; dacă am lucra doar cu unitatea abstractă, atunci n-am cunoaşte nimic. Dacă n-am structura niciodată, atunci lumea ar rămâne mereu într-o nedeterminare, aşa cum noaptea toate pisicile sunt gri. Oamenii, deci, care vor să cuprindă totul în unităţi abstracte, văd lumea gri în gri. Iar dacă am structura doar, am despărţi, am separa totul, atunci n-am ajunge niciodată la o adevărată cunoaştere, căci atunci am cuprinde doar diferenţele, iar cunoaşterea ar lipsi.

Astfel, tot ce se află în om este, în parte, de natură cunoscătoare, în parte simţitoare, în parte voitoare. Iar ceea ce este cunoscător, este în principal cunoscător, dar şi simţitor şi voitor, ceea ce este simţitor, este în principal simţitor, dar şi cunoscător şi voitor, şi tot astfel este cu partea voitoare. Acestea le putem folosi deja în ce priveşte caracterizarea făcută ieri asupra sferei senzaţiilor. Dacă vreţi să înţelegeţi un astfel de capitol ca cel pe care-l voi aduce acum în atenţie, trebuie să lăsaţi deoparte toată pedanteria, altfel veţi găsi cea mai profundă contradicţie, poate, tocmai cu cele spuse de mine în prelegerea de ieri. Dar realitatea este compusă din contradicţii. Noi nu înţelegem realitatea, dacă nu vedem contradicţiile din lume.

Omul are cu totul 12 simţuri [ Nota 43 ]. Faptul că în ştiinţa uzuală nu distingem decât cinci, şase sau şapte simţuri, provine doar din faptul că aceste cinci, şase sau şapte simţuri sunt deosebit de evidente, iar celelalte, care completează numărul lor până la douăsprezece, sunt mai puţin evidente.  Am menţionat adeseori aceste douăsprezece simţuri ale omului, astăzi vrem să ni le aducem încă o dată înaintea sufletului. De obicei se vorbeşte despre simţul auzului, simţul căldurii, simţul vederii, simţul gustativ, simţul olfactiv, simţul tactil, unde se mai întâmplă ca simţul căldurii şi simţul tactil să fie aşezate într-unul singur, ceea ce ar fi ca şi cum la observarea exterioară a lucrurilor am număra la un loc “fumul” şi “praful”, doar pentru că în exterior arată la fel. Faptul că simţul căldurii şi simţul tactil sunt două feluri cu totul diferite ale omului de a intra în legătură cu lumea, nici nu mai trebuie menţionat. Aceste simţuri şi, după unii, poate cel mult simţul echilibrului, sunt deosebite de psihologii de astăzi. Vreunul mai adaugă încă un simţ [ Nota 44 ], dar cu aceasta nu se ajunge la completarea unei fiziologii sau psihologii a simţurilor, pentru că pur şi simplu nu observăm că omul are o relaţie cu mediul său, asemănătoare cu felul în care percepe eul altui om, cu felul în care percepe culoarea prin simţul văzului.

Oamenii sunt înclinaţi astăzi să arunce totul de-a valma. Dacă vreunul se gândeşte o dată la reprezentarea de eu, atunci se gândeşte mai întâi la propria fiinţă sufletească; atunci de obicei este mulţumit. Aproape că şi psihologii fac la fel. Nici nu se gândesc că este un lucru cu totul diferit dacă prin reunirea a ceea ce trăiesc la mine însumi numesc în sfârşit suma acestei trăiri “eu” sau dacă mă înfăţişez unui om, şi, prin felul în care intru în relaţie cu el, numesc şi acest om ca un “eu”. Acestea sunt două activităţi spiritual-sufleteşti cu totul diferite. Prima dată când îmi reunesc activităţile vieţii în sinteza cuprinzătoare “eu”, am ceva pur interior; a doua oară, când mă înfăţişez celuilalt om şi exprim prin relaţia cu el că şi el este ceva precum eul meu, am în faţa mea o activitate ce decurge dintr-o pendulare între mine şi celălalt om. De aceea trebuie să spun: Perceperea propriului eu în interiorul meu este altceva decât recunoaşterea omului celuilalt ca eu. Perceperea celuilalt eu rezidă în simţul eului, precum perceperea culorii, în simţul văzului, cea a sunetului în simţul auzului. Natura nu-i înlesneşte omului să vadă la “euit” organul perceperii, tot atât de deschis precum la privit. Dar am putea prea bine folosi cuvântul “a eui” pentru perceperea altor euri, precum folosim cuvântul “a privi” la perceperea culorii. Organul perceperii culorii se află în exteriorul omului; organul perceperii eurilor este extins asupra întregului om şi constă dintr-o substanţialitate foarte fină, şi de aceea oamenii nu vorbesc despre organul perceperii eului. Acest organ de percepere a eului este ceva diferit de ceea ce îmi dă modalitatea trăirii propriului eu. Este chiar o diferenţă enormă între trăirea propriului eu şi perceperea eului la altul. Căci perceperea eului la altul este în esenţă un proces de cunoaştere, cel puţin unul asemănător cu procesul de cunoaştere; trăirea propriului eu, în schimb, este un proces de voinţă.

Iar acum urmează lucrul în prezenţa căruia un pedant s-ar putea simţi în elementul lui. El ar putea spune: Dar la ultima prelegere ai spus să întreaga activitate senzorială este în esenţă activitate volitivă; acum construieşti simţul eului şi spui că ar fi în principiu un simţ al cunoaşterii. ‒ Dar atunci când caracterizaţi simţul eului, aşa cum am încercat s-o fac în noua mea ediţie a Filosofiei libertăţii, veţi observa că acest simţ al eului lucrează de fapt destul de complicat. În ce constă de fapt perceperea eului altui om? Abstracţioniştii de azi spun aici lucruri destul de ciudate. Ei spun :  De fapt, din omul exterior se vede figura, i se aud sunetele şi a-tunci ştii că tu însuţi arăţi la fel de omenesc precum celălalt om, că ai în tine o fiinţă ce gândeşte şi simte şi vrea, ce este astfel om şi din punct de vedere sufletesc-spiritual. ‒ Şi astfel, concluzionăm prin analogie: Aşa cum în mine însumi se află o fiinţă gânditoare, simţitoare, voitoare, tot astfel este şi la celălalt. ‒ Se realizează astfel o concluzie prin analogie, de la mine însumi asupra celuilalt. Această concluzie prin analogie nu este nimic mai mult decât o neghiobie. Relaţia de reciprocitate între un om şi celălalt cuprinde în sine cu totul altceva. Dacă vă aflaţi în faţa unui om, atunci lucrurile se petrec după cum urmează: Percepeţi omul un timp scurt; astfel el va face o impresie asupra dumneavoastră. Această impresie vă deranjează în interior: Simţiţi că omul, care este de fapt o fiinţă identică cu dumneavoastră, face asupra dumneavoastră o impresie asemeni unui atac. Urmarea acestui lucru este că lăuntric vă apăraţi, că vă opuneţi acestui atac, deveniţi agresiv în interior împotriva lui. Slăbiţi în agresivitate, agresivitatea încetează din nou; astfel, el poate să facă din nou o impresie asupra dumneavoastră. Prin aceasta aveţi timp să vă intensificaţi din nou puterea agresivităţii şi exercitaţi din nou o agresivitate. Slăbiţi din nou în aceasta, celălalt face din nou o impresie asupra dumneavoastră şi aşa mai departe. Aceasta este relaţia existentă atunci când un om se află în faţa altuia, percepându-i eul: Dăruire faţă de om ‒ apărare interioră; dăruire către celălalt ‒ apărare interioară; simpatie ‒ antipatie; simpatie ‒ antipatie. Nu vorbesc acum despre viaţa sufletească, ci doar despre perceperea reciprocă. Atunci vibrează sufletul; vibrează: simpatie ‒ antipatie, simpatie ‒ antipatie, simpatie ‒ antipatie. Acestea le puteţi citi în noua ediţie a Filosofiei libertăţii.

Dar situaţia mai stă şi altfel. Prin dezvoltarea simpatiei, adormiţi înlăuntrul celuilalt om; prin dezvoltarea antipatiei, vă treziţi, şi aşa mai departe. Aceasta este o alternanţă de foarte scurtă durată între trezie şi somn în vibraţii, atunci când stăm în faţa celuilalt om. Faptul că acest lucru poate fi realizat, îl datorăm organului simţului de eu. Acest organ al simţului de eu este deci organizat astfel, încât nu cercetează eul celuilalt în voinţa sa trează, ci într-o voinţă adormită ‒ iar apoi conduce repede această cercetare, realizată în somn, în cunoaştere, deci în sistemul nervos. Astfel că la perceperea celuilalt, dacă privim just situaţia, principalul în perceperea celuilalt este tot voinţa, dar tocmai acea voinţă ce se dezvoltă nu trează, ci adormită; căci noi toarcem necontenit clipe adormite în actul de percepere a celuilalt eu. Iar ceea ce se află între acestea este deja cunoaştere; aceasta este repede împinsă în regiunea în care se află sistemul nervos, astfel că pot cu adevărat numi perceperea celuilalt un proces de cunoaştere, dar trebuie să ştiu că acest proces de cunoaştere este doar o metamorfoză a unui proces adormit de voinţă. Astfel că şi acest proces senzorial este un proces de voinţă, doar că nu îl recunoaştem ca atare. Nu trăim conştient întreaga cunoaştere pe care o trăim în somn.

Următorul simţ pe care îl avem, aparte însă de simţul eului şi de toate celelalte simţuri, şi de care trebuie să ţinem seama, este acela pe care eu îl numesc simţul gândurilor. Simţul gândurilor nu este simţul folosit pentru perceperea gândurilor proprii, ci pentru perceperea gândurilor celorlalţi oameni. Referitor la aceasta, psihologii dezvoltă, iarăşi, cele mai groteşti reprezentări. Înainte de toate, oamenii sunt atât de influenţaţi de interdependenţa dintre vprbire şi gândire încât cred că o dată cu vorbirea se formează şi gândirea.Aceasta este o absurditate. Căci aţi putea percepe gândurile prin simţil gândurilor atât ca aflânduse în gesturile exterioare din spaţiu cât şi.în sunetele vorbirii. Iar atunci când vor fi formate semne euritmice pentru toate sunetele nu veţi avea nevoie decât să vedeţi omul euritmizând în faţa dumneavoastră şi veţi citi din mişcările sale euritmice la fel de bine şi gândurile, precum le-aţi asimila, auzind, din limba vorbită. Pe scurt, simţul gândurilor este ceva diferit de cele ce acţionează în simţul sunetelor limbii, în limba vorbită. ‒ În acel caz, vom avea simţul propriu zis al limbii.

Mai departe, vom avea simţul auzului, simţul căldurii, simţul văzului, simţul gustului, simţul mirosului. Apoi, simţul echilibrului. Avem o conştienţă de tip senzorial asupra faptului că ne aflăm în echilibru. Posedăm o asemenea conştienţă. Prin intermediul unei anume percepţii senzoriale lăuntrice ştim cum să ne raportăm la dreapta şi la stânga, la înainte şi înapoi, cum să ne menţinem în echilibru pentru a nu ne prăbuşi, iar dacă ni se distruge organul simţului nostru de echilibru, cădem; apoi nu ne vom putea aşeza într-o poziţie de echilibru, cum nu putem stabili nici o relaţie cu culorile, dacă ochiul ne este distrus. Şi aşa cum avem un simţ pentru perceperea echilibrului, tot astfel avem un simţ şi pentru propria mişcare, simţ prin intermediul căruia facem deosebire între starea în care stăm liniştiţi şi cea în care ne mişcăm, dacă muşchii ne sunt încordaţi sau nu. Aşadar, pe lângă simţul echilibrului, mai avem şi un simţ al mişcării şi, în afară de acesta, mai avem, pentru perceperea stării de dispoziţie a trupului nostru, în sensul cel mai larg al cuvântului, simţul vieţii. Ba chiar, de acest simţ al vieţii sunt extrem de dependenţi foarte mulţi oameni. Percepeţi dacă aţi mâncat prea mult ori prea puţin şi, prin aceasta, vă simţiţi confortabil sau neconfortabil ori percepeţi dacă sunteţi obosiţi sau nu şi prin aceasta vă simţiţi confortabil sau neconfortabil. Pe scurt, perceperea stării propriului trup se oglindeşte în simţul vieţii. Astfel, obţineţi tabela celor douăsprezece simţuri. Omul are, efectiv, douăsprezece asemenea simţuri.

Acum că am îndepărtat posibilitatea de a ridica în mod pedant obiecţii împotriva aspectelor, conforme cunoaşterii, ale unor simţuri, deoarece am recunoscut că aceste aspecte conforme cunoaşterii se sprijină, totuşi, într-un mod tainic, pe voinţă, putem, aşadar, structura mai departe, simţurile. Avem, aşadar, mai întâi patru simţuri: simţul pipăitului (tactil), simţul vieţii, simţul mişcării, simţul echilibrului. Aceste simţuri sunt pătrunse în principal de activitate de voinţă. Voinţa acţionează înlăuntrul percepţiei prin aceste simţuri. Doar simţiţi cum, în perceperea mişcărilor, chiar şi atunci când efectuaţi aceste mişcări pe loc, voinţa intervine acţionând! Voinţa liniştită acţionează intervenind şi în perceperea propriului echilibru. În simţul vieţii, voinţa intervine acţionând foarte puternic şi ea intervine acţionând şi în pipăit: căci dacă pipăim ceva, orice, aceasta înseamnă, de fapt, o confruntare dintre voinţa dumneavoastră şi ambient. Pe scurt, puteţi spune: Simţul echilibrului, simţul mişcării, simţul vieţii şi simţul tactil sunt simţuri volitive, într-un sens restrâns. La simţul tactil, omul vede, în exterior, cum, de exemplu, îşi mişcă mâna atunci când pipăie ceva: de aici va fi evident pentru el că acest simţ este prezent. La simţul vieţii, simţul mişcării şi simţul echilibrului nu e chiar atât de evident că aceste simţuri sunt prezente. Deoarece însă ele sunt îndeobşte simţuri volitive, omul doarme în raport cu ele, căci omul, nu-i aşa, doarme în raport cu voinţa. Iar în cele mai multe psihologii nu găsiţi câtuşi de puţin prezente aceste simţuri, fiindcă ştiinţa, referitor la multe lucruri, acompaniază confortabil omul exterior în somnul său.

Următoarele simţuri: simţul mirosului, simţul gustului, simţul văzului, simţul căldurii sunt, în principal, simţuri afective. Conştienţa naivă va percepe, desigur, îndeosebi la miros şi gust, înrudirea cu sentimentul. Faptul că, la văz şi la căldură nu se percepe aşa, are nişte justificări deosebite. La simţul căldurii nu se observă că el este foarte înrudit cu simţirea, ci este aruncat laolaltă cu simţul pipăitului. Se face o confuzie şi, în acelaşi timp, o deosebire injustă. Simţul pipăitului este de fapt mai mult de natură volitivă, în timp ce simţul căldurii este doar de natură afectivă. Oamenii nu acced la ceea ce se află în spatele faptului că simţul văzului este şi el de natură afectivă, pentru că ei nu abordează asemenea aspecte ca cele ce se găsesc în “Teoria culorii” a lui Goethe. Acolo veţi găsi, lămurit expuse, toate înrudirile culorii cu afectul, fapt ce duce, în cele din urmă, chiar către impulsuri de voinţă. Dar de ce remarcă omul atât de puţin că la simţul văzului este prezentă de fapt, în principal, simţirea, afectul?

De fapt, noi vedem aproape întotdeauna lucrurile în aşa fel că ele, prin faptul că se subordonează culorilor, ne arată şi limitele acestora: liniile, formele. De obicei însă, nu suntem atenţi la felul în care percepem de fapt, atunci când percepem simultan culori şi forme. Atunci când omul vede un cerc colorat, el spune, în mod aproximativ: văd culoarea, văd şi rotunjimea cercului, forma circulară. Însă ici se amestecă, de fapt, două lucruri diferite. Prin activitatea propriu-zisă a ochiului, prin activitatea aparte a ochiului, la început, vedeţi exclusiv culoarea. Forma circulară o vedeţi prin faptul că în subconştientul dumneavoastră este activat simţul mişcării, iar în mod inconştient, în trupul eteric, în trupul astral, parcurgeţi  o mişcare circulară pe care, apoi, vi-o aduceţi în conştienţă. Şi prin faptul că cercul pe care l-aţi receptat cu simţul mişcării vă este adus la cunoştinţă, abia atunci, cercul recunoscut se uneşte cu culoarea percepută. Aşadar, extrageţi forma din întreg trupul dumneavoastră, prin apelul la simţul mişcării, extins asupra întregului trup. Aceasta o înveşmântaţi în ceva pe care vi l-am prezentat deja când am spus: Omul realizează de fapt, în Cosmos, formele geometrice, şi le înalţă apoi în cunoaştere.

Ştiinţa oficială nu se oboseşte câtuşi de puţin astăzi să abordeze un mod atât de subtil de observare încât să rezulte deosebirea dintre a vedea culorile şi perceperea formei cu ajutorul simţului mişcării, ci ea amestecă toate laolaltă. Însă în viitor nu se va putea educa printr-o asemenea amestecare confuză. Căci cum să educi vederea dacă nu ştii că în actul vederii se revarsă întreg omul, pe căi ocolite, prin intermediul simţului mişcării? Acum însă, iese al iveală încă ceva. Să examinăm actul vederii, în care se pecep forme colorate. Acest act vizual, perceperea formelor colorate, este un act complicat. Dar, ca entitate umană, puteţi să reuniţi din nou în dumneavoastră ceea ce percepeţi pe două căi ocolite, pe drumul prin ochi şi pe cel prin simţul mişcării. V-aţi uita insensibili la un cerc roşu, dacă nu aţi percepe, de-a lungul uneia din căi, roşul, iar de-a lungul celeilalte, forma circulară. Dar nu priviţi insensibili pentru că percepeţi pe două căi ‒ culoarea, prin ochi, forma, cu ajutorul simţului mişcării ‒ şi, necesarmente vieţii lăuntrice, dumneavoastră îmbinaţi aceste două lucruri. În felul acesta, emiteţi o judecată. Înţelegeţi acum această judecată drept un proces viu, în propriul trup, proces care ia naştere prin faptul că simţurile vă pun în legătură, în părţile dumneavoastră componente, analizând, cu lumea. Lumea vă prezintă ceea ce trăiţi dumneavoatră, prin douăsprezece membre componente diferite, iar dumneavoastră, în procesul de judecare, puneţi lucrurile laolaltă fiindcă aspectele separate nu vor să existe în mod izolat. Forma circulară nu îngăduie să fie, dintru început, doar formă circulară, aşa cum vine prin simţul mişcării; culoarea nu permite să fie doar culoare, aşa cum este ea percepută în ochi. Lucrurile vă obligă lăuntric să le puneţi în legătură unul cu altul, iar dumneavoastră sunteţi dispuşi lăuntric să le puneţi în relaţie. În acest caz, funcţia de emitere a judecăţii devine o manifestare a dumneavoastră ca om întreg.

Pătrundeţi acum cu privirea sensul profund al relaţiei noastre cu lumea. Dacă n-am fi avut douăsprezece simţuri, am fi privit insensibili la cele ce ne înconjoară, n-am fi putut trăi, lăuntric, emiterea unei judecăţi asupra acestora. Însă pentru că avem douăsprezece simţuri, datorită lor avem un mare număr de posibilităţi de a reunifica cele ce sunt separate. Cele trăite de simţul eului le putem pune în legătură cu celelalte simţuri, iar asta este valabil pentru fiecare din ele. Astfel, obţinem un mare număr de permutări ale corelaţiilor dintre simţuri. În afară de aceasta însă, ne mai sunt date încă şi multe alte posibilităţi, anume în sensul în care, de exemplu, simţul eului îl punem în legătură cu simţul gândurilor şi cu simţul limbii şi aşa mai departe. Vedem aici în ce mod tainic este legat omul de lume. Prin cele douăsprezece simţuri ale sale, lucrurile sunt desfăcute în părţile lor componente, iar omul trebuie să poată ajunge a fi în stare să le recompună din aceste părţi. Prin aceasta, el este părtaş la viaţa interioară a lucrurilor. De aici puteţi înţelege ce imens de important este ca omul să fie astfel educat încât multele aspecte ale unui simţ să fie în mod egal cultivate, ca şi acelea ale altui simţ, iar apoi, să fie căutate conştient, sistematic, legăturile dintre simţuri, dintre percepţii.

Mai am încă de adăugat că simţul eului, simţul gândului, simţul auzului şi simţul limbii sunt mai ales simţuri cognitive, deoarece voinţa din ele este tocmai voinţa dormindă, voinţa cu adevărat dormindă ce vibrează împreună cu manifestările unei activităţi de cunoaştere. Astfel, în zona de eu a omului trăiesc deja voinţa, simţirea şi cunoaşterea, şi anume cu ajutorul veghei şi a somnului.

Să fiţi deci lămuriţi asupra faptului că puteţi cunoaşte omul numai pentru că, întotdeauna, îl priviţi din trei puncte de vedere, pentru că îi examinaţi spiritul. Dar nu este suficient să spuneţi tot mereu doar: Spirit! Spirit! Spirit! Cei mai mulţi oameni vorbesc întotdeauna despre spirit şi nu ştiu să trateze cele date de spirit. Tratăm în mod just aceste aspecte numai dacă operăm cu stări de conştienţă. Spiritul va fi abordat numai prin stări de conştienţă, precum veghea, somnul, visarea. Sufletescul va fi abordat prin simpatie şi antipatie, adică prin stările vitale; de fapt acest lucru sufletul îl face necontenit în subconştient. Sufletul îl avem, de fapt, în trupul astral, viaţa în trupul eteric, iar între aceste două există o necontenită corespondenţă interioară, astfel încât sufletescul se desfăşoară de la sine în stările de viaţă ale trupului eteric. Iar trupul va fi perceput prin stări de formă. Ieri am utilizat forma sferică pentru cap, forma lunară pentru trunchi şi forma lineară pentru membre [ Nota 45 ], şi încă mai avem de vorbit despre adevărata morfologie a trupului omenesc. Dar despre spirit nu vorbim corect dacă nu descriem felul cum se desfăşoară acesta în stările de conştienţă; nu vorbim corect despre suflet dacă nu arătăm cum acesta se desfăşoară între simpatie şi antipatie, şi nu vorbim în mod just despre trup dacă nu îl înţelegem în forme reale. Despre aceasta intenţionăm să vorbim mâine, în continuare.