Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A ZECEA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 1 septembrie 1919

Am discutat despre fiinţa omenească din punct de vedere sufletesc şi spiritual. Am aruncat măcar un pic de lumină asupra felului în care omul poate fi privit din punctul de vedere spiritual, din cel sufletesc. Ceea ce am observat astfel din cele două puncte de vedere urmează să completăm prin legarea punctelor de vedere ale spiritualului, ale sufletescului, ale trupescului, pentru a avea o privire de ansamblu completă asupra omului şi pentru ca apoi să putem trece la cuprinderea, înţelegerea şi a trupescului exterior.

Mai întâi vrem să ne readucem în memorie ceea ce trebuie că ne-a atras atenţia din diferite părţi: faptul că omul are diferite forme în cele trei componente ale fiinţei sale [ Nota 54 ]. Am atras atenţia asupra faptului [ Nota 55 ] că, în mare, forma capului este forma sferică, cum în forma sferică se află de fapt esenţa trupească a capului omenesc. Apoi am atras atenţia asupra faptului că partea de piept a omului este fragmentul unei sfere, astfel încât, atunci când desenăm schematic, dăm capului o formă sferică, pieptului o formă de lună şi ne este clar că în această formă de lună este cuprins un fragment de sferă, o parte a unei sfere. Astfel va trebui să ne spunem: Putem completa forma de lună a părţii de piept omenesc. Şi doar atunci veţi putea cuprinde în mod adecvat această parte mediană a fiinţei omeneşti, forma de piept a omului, când o veţi privi şi pe ea ca pe o sferă, dar ca pe o sferă din care doar o parte, o lună este vizibilă, iar cealaltă parte este invizibilă (fig.1.). Veţi vedea poate din aceasta, că în acele vremuri vechi, în care, într-o mai mare măsură decât în vremurile de mai târziu, era prezentă capacitatea de a vedea forme, nu era greşit să vorbeşti de cap ca şi corespunzător soarelui, de lună ca şi corespunzătoare formei pieptului. Şi, precum atunci când luna nu este plină, se vede doar un fragment sferic din lună, astfel se vede din partea de mijloc a omului, în forma pieptului, de fapt doar un fragment. Din aceasta puteţi deduce că forma de cap a omului este ceva relativ complet, aici, în lumea fizică. Forma de cap se arată fizic drept ceva complet. Ea este, într-o anumită măsură, întru totul ceea ce arată a fi. Ea ascunde cel mai puţin din ceea ce este.

Figura 11

Partea de piept a omului ascunde deja foarte mult din sine; păstrează ceva nevăzut din esenţa sa. Este foarte important pentru cunoaşterea fiinţa omeneşti să cuprindem faptul că din partea de piept o bună porţiune este invizibilă. Şi astfel putem spune: Partea de piept ne arată pe de o parte, înspre spate, o calitate trupească; înspre faţă, trece în calitatea sufletească. Capul este întru totul trup; partea de piept a omului este trup înspre spate, suflet înspre faţă. Deci, purtăm cu noi un adevărat trup fizic, doar prin faptul că avem un cap ce ni se odihneşte pe umeri. Avem asupra noastră trup şi suflet, prin faptul că desprindem pieptul nostru din restul părţii de piept şi îl prelucrăm, îl străbatem de sufletesc.

Acum, în aceste două părţi ale omului, sunt implantate mai întâi, anume pentru privirea exterioară, în partea de piept, membrele. A treia parte este doar omul membrelor. Acum, în ce fel putem de fapt înţelege omul membrelor? Putem înţelege omul membrelor doar dacă cuprindem cu privirea faptul că au rămas alte părţi de la forma de sferă decât la partea de piept. La partea de piept a rămas o parte din periferie. La membre a rămas mai mult ceva din interior, de la razele sferei, astfel că părţile interioare ale sferei sunt implantate ca membre.

Nu ne descurcăm, cum vă spuneam adesea, dacă structurăm doar schematic una într-alta. Trebuie mereu să întrepătrundem una cu cealaltă, pentru că în aceasta constă viul. Spunem: Avem omul-membre, care constă din membre. ‒ Dar, vedeţi dumneavoastră, şi capul are membrele sale. Dacă priviţi cum trebuie craniul, găsiţi că, de exemplu, la craniu sunt ataşate oasele maxilarului superior şi ale celui inferior (fig.II). Ele sunt de-a dreptul implantate, precum membrele. Craniul are şi el membrele sale, iar maxilarul superior şi cel inferior sunt aşezate ca membre la craniu. Doar că sunt atrofiate, la craniu. Ele sunt dezvoltate cu adevărat puternic la restul omului, la craniu sunt atrofiate, şi sunt doar formaţiuni osoase. Şi mai există o diferenţă: dacă priviţi membrele craniului, ca maxilar infe-rior şi superior, veţi vedea că la ele este vorba în esenţă mai mult de realizarea efectului oaselor. Dacă veţi examina membrele aşezate la întregul nostru trup, deci întreaga esenţă a omului-membre, va trebui să căutaţi esenţialul în îmbrăcămintea cu muşchi şi vase de sânge. Într-un anume sens, sistemului nostru muscular şi sangvin pentru braţe şi picioare, mâini şi tălpi, oasele îi sunt doar introduse. Şi, într-un anume sens, la maxilarul superior şi inferior, ca membre ale capului, musculatura şi vasele sangvine sunt cu totul atrofiate. Ce înseamnă asta? ‒ Vedeţi dumneavoastră, în sânge şi muşchi rezidă organicul voinţei, precum am auzit deja. Astfel că, pentru voinţă, sunt dezvoltate în principal braţe şi picioare, mâini şi tălpi. Cele ce servesc în principal voinţei, sângele şi muşchii, sunt, până la un anumit grad, luate din membrele capului, pentru că în ele trebuie să se dezvolte ceea ce înclină înspre intelect, înspre cunoaşterea prin gândire. Dacă vreţi deci să studiaţi cum se revelă lumii voinţa în formele exterioare, studiaţi braţele şi picioarele, mâinile şi tălpile. Dacă vreţi să studiaţi felul în care inteligenţa se revelă lumii, studiaţi capul drept craniu, drept structură osoasă, şi felul în care se ataşează maxilarul superior, maxilarul inferior precum şi alte lucruri ce apar asemănător unor membre, la cap. Pentru că puteţi vedea peste tot formele exterioare ca revelaţie a interiorului. Şi doar atunci înţelegeţi formele exterioare, când le priviţi ca pe revelaţii ale interiorului.

Acum, vedeţi dumneavoastră, am găsit întotdeauna că pentru majoritatea oamenilor este foarte greu să înţeleagă ce relaţie există între oasele lungi ale braţelor şi picioarelor şi oasele netede ale capului. Aici tocmai pentru dascăl este bine să-şi însuşească o noţiune, care este departe de viaţa obişnuită. Şi aici, ajungem la un capitol foarte, foarte dificil, poate cel mai dificil pentru rerezentarea pe care trebuie să o depăşim în aceste prelegeri pedagogice.

Vă este cunoscut faptul că Goethe şi-a oprit mai întâi atenţia asupra aşa numitei teorii a vertebrei referitoare la craniu. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că ideea metamorfozei este aplicată la om şi la aspectul său. Dacă privim coloana vertebrală omenească, vedem o vertebră aşezată deasupra alteia. Putem desprinde o astfel de vertebră cu extensiile sale, prin care apoi trece măduva (se desenează).

Figura 12

Acum, Goethe a observat prima dată la un craniu de berbec, în Veneţia [ Nota 56 ], cum toate oasele capului sunt oase de vertebre spinale transformate. Asta înseamnă, dacă ne închipuim unele organe extinse şi altele restrânse, obţinem din această formă de vertebră osul neted al capului. Goethe a fost foarte impresionat de acest lucru, căci din aceasta a trebuit să tragă concluzia ‒ lucru care era foarte important pentru el ‒, că craniul este o vertebră transformată, de formă superioară.

Putem acum observa destul de uşor că oasele craniului provin prin transformare, prin metamorfoză, din vertebrele coloanei vertebrale. Dar acum devine foarte greu să percepem şi oasele de membre, adică oasele de membre ale capului, maxilarul inferior şi superior ‒ Goethe a încercat să le vadă, dar încă într-un mod exterior ‒ ca pe o transformare, o metamorfoză a vertebrelor, respectiv a oaselor capului. De ce se întâmplă aceasta? Vedeţi, acest lucru vine de acolo, că un os lung, pe care-l aveţi undeva, este şi el o metamorfoză, o transformare a osului capului, dar într-un mod cu totul deosebit. Puteţi relativ uşor să vă imaginaţi o vertebră spinală transformată în os al capului, gândind unele părţi mărite iar altele micşorate. Dar nu veţi obţine atât de uşor din osul lung al braţelor sau picioarelor osul capului, oasele plate ale capului. Pentru că aici trebuie mai întâi să realizaţi o anumită procedură, dacă vreţi să le obţineţi pe acestea. Cu oasele lungi ale braţelor sau picioarelor trebuie să realizaţi aceeaşi procedură pe care aţi realiza-o dacă la îmbrăcarea unui ciorap sau a unei mănuşi aţi întoarce mai întâi interiorul în afară, deci dacă l-aţi răsfrânge. Acum este relativ uşor de închipuit cum arată o mănuşă sau un ciorap, atunci când partea interioară este întoarsă în afară. Dar osul lung nu este uniform. El nu este atât de subţire, ca să fie construit la fel în interior şi în exterior. El este construit diferit la interior şi înafară. Dacă v-aţi face ciorapul în felul acesta şi apoi l-aţi face elastic, ca să-i daţi în afară o formă artistică, cu tot felul de ieşituri şi întrări şi apoi l-aţi răsfrânge, atunci n-aţi mai obţine în afară aceeaşi formă precum cea dinăuntru, atunci când l-aţi răsfrânt. Tot astfel este la osul lung. Trebuie să răsfrângem interiorul în afară şi exteriorul înăuntru, iar atunci va reieşi forma osului capului, astfel că membrele omeneşti sunt nu doar oase de cap transformate, ci, în afară de aceasta, oase de cap răsfrânte. De unde vine asta? Aceasta provine din situaţia în care capul îşi are centrul undeva în interior; îl are concentric. Nu în mijlocul sferei îşi are centrul pieptul; pieptul îşi are centrul foarte departe. Acest lucru este realizat aici în desen doar fragmentar, pentru că ar fi foarte mare, dacă am desena tot. Deci pieptul îşi are centrul foarte departe.

Figura 13

Şi unde îşi are atunci sistemul membrelor centrul său? Acum ajungem la cea de a doua dificultate. Sistemul de membre îşi are centrul în întreg mediul înconjurător. Centrul sistemului de membre este de fapt o sferă, deci contrariul unui punct. O suprafaţă de sferă. De fapt centrul se află peste tot; de aceea puteţi să vă răsuciţi în toate părţile şi de peste tot pătrund razele. Ele se unesc cu dumneavoastră.

Ceea ce este în cap, porneşte din cap; ceea ce trece prin membre, se reuneşte în dumneavoastră. De aceea a trebuit să spun şi în celelalte prelegeri [ Nota 57 ]: Trebuie să vă imaginaţi membrele implantate. Noi suntem cu adevărat o lume întreagă, doar că ceea ce vrea să intre în noi din afară se densifică la capăt şi devine vizibil. O mică părticică din ceea ce suntem devine vizibilă în membrele noastre, astfel că membrele sunt ceva trupesc, aceasta este însă doar un minuscul atom din ceea ce e prezent în membrele omului: spirit. Trup, suflet şi spirit sunt în sistemul de membre al omului. Trupul este doar sugerat în membre; dar în membre este de asemenea prezent sufletescul, şi este prezent spiritualul, care cuprinde în fond întreaga lume.

Acum am mai putea face şi un alt desen al omului. Am putea spune: Omul este mai întâi o sferă uriaşă, ce cuprinde întreaga lume, apoi o sferă mai mică, iar apoi o sferă şi mai mică. Doar sfera cea mai mică devine întru totul vizibilă; sfera ceva mai mare devine doar în parte vizibilă; sfera cea mai mare devine vizibilă doar în capetele razelor ce pătrund, restul rămâne invizibil. Astfel omul este constituit în forma sa, pornind de la lume.

Figura 14

Din nou, în sistemul de mijloc, în sistemul de piept, avem reunirea sistemului de cap cu cel de membre. Dacă priviţi coloana vertebrală cu extensiile coastelor, veţi observa că acestea sunt încercarea de a se închide în faţă. Înapoi totul este încheiat, în faţă se face doar încercarea unei încheieri; nu reuşeşte deplin. Cu cât sunt coastele mai îndreptate spre cap, cu atât mai mult reuşesc să se încheie, dar, cu cât sunt situate mai jos, cu atât mai puţin reuşesc. Ultimele coaste nu se mai ating, pentru că aici li se împotriveşte acea forţă care vine ulterior din afară, în membre.

În legătură cu această corelaţie a omului cu întreg macrocosmosul, grecii aveau încă o puternică conştienţă. Iar egiptenii ştiau aceasta foarte bine, doar că o ştiau cumva abstract. Astfel puteţi vedea, dacă priviţi sculpturi egiptene, sau oricare sculpturi mai vechi, că este exprimat acest gând asupra cosmosului. Nu veţi înţelege altfel ce au făcut oamenii în timpurile vechi, dacă nu ştiţi că au făcut ceea ce corespundea credinţei lor: Capul este o sferă mică, un corp ceresc în mic; membrele sunt o bucată din marele corp ceresc, peste tot unde pătrunde cu razele în configuraţia omenească. Grecii au avut o reprezentare frumoasă, armonios dezvoltată în sine asupra acestui lucru, de aceea au fost sculptori buni. Iar astăzi nu poate încă nimeni pătrunde cu adevărat arta plastică omenească, dacă nu devine conştient de această relaţie a omului cu universul. Altfel va copia mereu doar în exterior formele naturii.

Acum veţi recunoaşte tocmai din ceea  ce  v-am spus aşa, dragii mei prieteni, că membrele sunt mai mult îndreptate spre lume, capul mai mult spre fiecare om în parte. Încotro tind atunci mai mult membrele? Ele vor tinde mai mult înspre lumea în care se mişcă omul şi în care îşi schimbă mereu chiar locul. Ele vor avea legătură cu mişcarea lumii. Să înţelegeţi aceasta bine: membrele au legătură cu mişcarea lumii.

Prin faptul că mergem prin lume, prin acţiunea în lume, suntem omul membrelor. Ce sarcină are mişcarea lumii faţă de ţeastă, capul nostru? El se odihneşte pe umerii noştri, v-am mai spus-o dintr-un alt punct de vedere. El mai are sarcina de a linişti mereu în sine mişcarea lumii. Dacă vă transpuneţi cu spiritul dumneavoastră în cap, puteţi într-adevăr să vă faceţi o imagine a acestei transpuneri, prin aceea că vă gândiţi un răstimp că v-aţi afla într-un tren; el se deplasează înainte, dumneavoastră sunteţi aşezaţi liniştiţi în el. Astfel şade liniştit sufletul în capul care se lasă transportat de membre şi aduce mişcarea la linişte în interior. Vă puteţi întinde chiar când aveţi loc în compartiment, şi vă puteţi odihni, deşi această odih-nă este, totuşi, un neadevăr, pentru că totuşi goniţi cu acel tren, poate în vagonul de dormit, prin lume; totuşi aveţi sentimentul liniştii ‒ astfel linişteşte în dumneavoastră capul ceea ce membrele pot realiza ca mişcare în lume. Iar partea de piept se află chiar la mijloc. Ea mijloceşte mişcarea din exterior cu ceea ce linişteşte capul.

Gândiţi-vă acum: intenţia noastră ca om ţinteşte tocmai înspre imitarea, preluarea mişcării mediului prin membrele noastre. Ce facem atunci? Dansăm. În realitate dansaţi; celălalt dans este doar un dans fragmentar. Tot dansul a pornit de acolo, de la imitarea în mişcări, în mişcările membrelor omului, a mişcărilor pe care le fac planetele, celelalte corpuri cereşti, Pământul însuşi.

Dar cum e atunci cu capul şi cu pieptul, dacă reluăm dansând mişcările cosmice în mişcările noastre ca om? Vedeţi dumneavoastră, este ca şi cum mişcările pe care le realizăm în lume s-ar depozita în cap şi în piept. Nu se pot continua prin piept înspre cap, pentru că individul se odihneşte pe umeri, nu lasă mişcările să se continue în suflet. Sufletul trebuie să participe în linişte la mişcări, pentru că, iată, capul se odihneşte pe umeri. Ce face atunci? Începe să reflecteze din sine însuşi ceea ce realizează membrele dansând. Începe să mormăie când membrele realizează mişcări neregulate; începe să şopotească atunci când membrele fac mişcări regulate, şi începe chiar să cânte atunci când membrele realizează armonioasele mişcări cosmice ale Universului. Astfel, mişcarea de dans se transpune înafară, în cântec, înlăuntru, în muzicalitate.

Fiziologia senzorială nu va reuşi niciodată să înţeleagă senzaţia, dacă nu va considera omul ca fiinţă cosmică; va spune mereu: Afară există mişcările aerului, înlăuntru omul percepe sunetul. Ce legătură este între mişcările aerului şi sunet, nu se poate şti. ‒ Asta stă scris în fiziologii şi psihologii, în unele la sfârşit, în altele la început; aceasta e toată diferenţa.

De unde vine asta? Asta vine de acolo că oamenii care practică psihologia sau fiziologia nu ştiu că, ceea ce are omul în exterior ca mişcări, este liniştit în interior în suflet şi astfel începe să treacă în sunete. Şi tot astfel este cu toate celelealte percepţii senzoriale. Pentru că organele capului nu participă la mişcările exterioare, ci reflectă aceste mişcări înapoi în piept şi le fac sunet, le fac altă percepţie senzorială. Aici este originea senzaţiilor. Aici însă rezidă şi relaţia dintre arte. Artele muzice, muzicale iau naştere din artele plastice şi arhitectonice, prin faptul că ceea ce sunt artele plastice şi arhitectonice înafară, sunt artele muzicale înlăuntru. Reflectarea lumii dinlăuntru în afară, aceasta sunt artele muzicale. ‒ Astfel se situează omul în Univers. Percepeţi o culoare ca mişcare ajunsă la liniştire. Mişcarea n-o percepeţi în exterior, ca şi cum aţi sta întins într-un tren şi aţi putea avea iluzia că vă aflaţi în repaos. Lăsaţi trenul să se mişte afară. Astfel lăsaţi trupul dumneavoastră să refacă lumea exterioară prin fine mişcări ale membrelor, pe care nu le percepeţi, iar dumneavoastră înşivă percepeţi înăuntru culorile şi sunetele. Datoraţi aceasta condiţiei în care vă lăsaţi capul purtat în linişte, ca formă, de către organismul de membre.

Vă spuneam că ceea ce vă transmit aici este o treabă destul de dificilă. Este deosebit de dificilă din cauză că, spre înţelegerea acestor lucruri, nu se face absolut nimic în vremurile noastre. Prin tot ceea ce asimilăm ca educaţie a timpului nostru, se are grijă ca oamenii să rămână neştiutori despre acest fel de lucruri, ca cele prezentate dumneavoastră astăzi. Ce se întâmplă de fapt prin educaţia noastră de astăzi? Da, omul nu învaţă să cunoască cu adevărat întru totul cum este un ciorap sau o mănuşă, dacă nu le întoarce o dată, căci nu va şti atunci niciodată ce anume din ciorap sau mănuşă îi atinge pielea; ştie doar ceea ce este în afară. Astfel, prin educaţia de astăzi, omul ştie doar ceea ce este întors în afară. El primeşte concepte doar pentru jumătate de om. Căci nici măcar membrele nu le poate înţelege. Căci pe acelea le-a transformat spiritul.

Ceea ce am prezentat astăzi putem denumi şi aşa, putem spune: Dacă privim întregul om, în totalitate, cum stă în faţa noastră în lume, mai întâi ca om al membrelor, atunci se arată ca atare după spirit, suflet şi trup. Dacă îl privim ca om al pieptului, ni se arată ca suflet şi trup. Sfera mare (vezi desenul): spirit, trup, suflet; sfera mai mică: trup, suflet; sfera cea mai mică: doar trup. La conciliul din anul 869, episcopii bisericii catolice au interzis omenirii să ştie ceva despre sfera mare. Au explicat atunci că este dogmă a bisericii catolice faptul că există numai sfera mediană şi sfera cea mai mică, faptul că omul constă doar din trup şi suflet, că sufletul cuprinde ceva spiritual doar ca o calitate a sa; sufletul ar fi, pe de o parte, şi de gen spiritual. Spirit nu mai există din anul 869, pentru cultura Occidentului ce porneşte de la catolicism. ‒ Dar odată cu relaţia faţă de spirit s-a eradicat relaţia omului cu lumea. Omul a fost mânat tot mai mult în egoismul său. Astfel că însăşi religia a devenit tot mai egoistă şi mai egoistă, iar astăzi trăim într-o vreme în care, aş zice, trebuie cunoscută din nou, din observarea spirituală, relaţia omului cu spiritul, şi prin aceasta cu lumea.

Cine e de fapt vinovat că am dobândit un materialism al ştiinţelor naturii? Principala vină pentru materialismul ştiinţelor naturii o poartă biserica catolică, pentru că în anul 869, la conciliul de la Constantinopol a eradicat spiritul. Ce s-a întâmplat de fapt atunci? Priviţi capul omenesc. El s-a format în cadrul lumii de fapte a evenimentelor universale în aşa fel încât astăzi este cel mai vechi membru component al omului. Capul a reieşit mai întâi din animalele superioare, apoi, mergând tot mai înapoi, din animalele inferioare. Referitor la capul nostru, provenim din lumea animală. Aici nu e nimic de zis ‒ capul este doar un animal dezvoltat mai departe. Ne întoarcem la lumea animală inferioară dacă vrem să căutăm strămoşii capului nostru. Pieptul nostru a fost adăugat abia mai târziu capului; acesta nu mai este atât de animalic precum capul. Noi am dobândit pieptul abia în vremuri mai târzii. Iar membrele, noi, oamenii, le-am obţinut ca cele mai târzii organe; ele sunt organele cele mai omeneşti. Ele nu sunt transformate din organele animale, ci sunt ataşate mai târziu. Organele animalice sunt formate independent, dinspre Cosmos către animale, iar organele omeneşti s-au format independent adăugându-se mai târziu la piept. Dar prin aceea că biserica catolică a ascuns conştienţei omului relaţia sa cu Universul, deci cu adevărata natură a membrelor sale, ea a transmis veacurilor următoare doar puţine despre piept şi în principal despre cap, despre craniu. Şi aici materialismul şi-a dat seama că craniul provine de la animale. Şi acum vorbeşte despre faptul că întregul om provine din animal, în timp ce organele pieptului şi organele membrelor s-au format adăugându-se mai târziu. Tocmai prin faptul că biserica catolică a ascuns omului natura membrelor sale, legătura sa cu lumea, ea a cauzat căderea vremurilor materialiste de mai târziu în ideea, ce are importanţă doar pentru cap, pe care însă o foloseşte pentru întregul om. Biserica catolică este de fapt creatoarea materialismului în acest domeniu al teoriei evoluţioniste. Este necesar ca îndeosebi învăţătorul tinerilor de astăzi să ştie astfel de lucruri. Căci el trebuie să-şi lege interesul de ceea ce s-a întâmplat în lume. Iar el trebuie să cunoască lucrurile ce se întâmplă în lume, pornind de la fundamente.

Am încercat astăzi să ne clarificăm cum se face că vremurile noastre au devenit materialiste, anume prin aceea că am început cu ceva total diferit: cu forma de sferă şi de lună şi cu forma de raze a membrelor. Asta înseamnă că aparent am început cu total contrariul, pentru a clarifica un fapt măreţ, uriaş, de istorie culturală. Acest lucru este însă necesar, ca îndeosebi dascălul, care nu poate să facă în rest nimic cu omul în devenire, să fie în stare să cuprindă faptele de cultură pornind de la fundamente. Atunci va asimila ceva ce este necesar, dacă vrea să educe adecvat dinlăuntrul său, prin relaţiile in- şi subconştiente cu copilul. Căci atunci el va avea respectul cuvenit faţă de structura umană. El va vedea pretutindeni în configuraţia umană relaţiile cu lumea cea mare. El se va apropia altfel de această configuraţie umană, decât dacă va vedea în om ceva asemănător cu un animăluţ mai bine dezvoltat, un trup animalic mai bine dezvoltat. Astăzi, dascălul se înfăţişează de fapt, chiar dacă uneori îşi mai face iluzii în “cutiuţa lui de la mansardă”, se înfăţişează celorlalţi oameni cu conştienţa clară că omul în dezvoltare este un dobitoc mic, un animăluţ, şi el că trebuie să dezvolte acest animăluţ ‒ ceva mai mult decât a făcut-o deja natura. Altfel va simţi dacă va spune: Aici este un om, de la care pornesc legături înspre întreaga lume, iar în fiecare copil în creştere am ceva, dacă lucrez întru câtva la aceasta, fac ceva ce are însemnătate în întreaga lume. Ne aflăm aici în sala de clasă: în fiecare copil se află un centru, pornind dinspre lume, dinspre macrocosmos. Această sală de clasă este centrul, da, multe puncte de centru ale macrocosmosului. ‒ Gândiţi-vă cu un simţământ viu, ce înseamnă aceasta! Cum trece aici ideea de Univers şi relaţia sa cu omul într-un sentiment care preasfinţeşte fiecare activitate în parte a predării. Fără a avea astfel de sentimente despre om şi despre Univers, nu ajungem să predăm cu seriozitate şi în mod adecvat. În momentul în care avem astfel de sentimente, acestea se transmit prin legături subpământeşti la copii. Într-un alt context v-am spus [ Nota 58 ] că trebuie să te simţi minunat atunci când vezi cablurile ducând prin pământ la plăcile de cupru, iar pământul conducând mai departe electricitatea fără cabluri. Dacă veţi merge în şcoală doar cu sentimente omeneşti egoiste, atunci aveţi nevoie de tot felul de cabluri ‒ cuvintele ‒, pentru a vă înţelege cu copiii. Dacă aveţi marile sentimente cosmice atunci când dezvoltaţi astfel de idei ca cele tocmai dezvoltate de noi, atunci înspre copil va duce un conductor subpământean. Atunci sunteţi una cu copiii. În aceasta rezidă ceva din relaţiile tainice ale dumneavoastră cu toţi şcolarii. Din astfel de sentimente trebuie să fie constituit şi ceea ce numim noi pedagogie. Pedagogia nu e permis să fie o ştiinţă, ea trebuie să fie o artă. Şi unde este arta pe care să o poţi învăţa fără a trăi tot timpul în sentimente? Sentimentele însă, în care trebuie să trăieşti, pentru a putea exersa acea mare artă a vieţii care este pedagogia, aceste sentimente pe care trebuie să le ai faţă de pedagogie, ele sunt înfocate doar de contemplarea marelui Univers şi relaţia sa cu omul.