Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A UNSPREZECEA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 2 septembrie 1919

Dacă veţi putea cuprinde mai întâi, din punctul de vedere evidenţiat în prelegerea anterioară, fiinţa trupească a omului pornind de la spirit şi de la suflet, atunci veţi putea repede ordona tot ce aveţi nevoie în construirea şi dezvoltarea acestei fiinţe trupeşti. Astfel că, înainte de a trece apoi în următoarele prelegeri la descrierea trupească a omului, vom continua această clarificare din perspectiva spirituală.

Ieri aţi putut recunoaşte felul în care este structurat omul: ca om de cap, ca om de trunchi, ca om de membre. Aţi văzut, deasemenea, că relaţiile fiecăruia dintre aceste trei membre componente cu lumea sufletească şi spirituală sunt diferite.

Să privim mai întâi configuraţia de cap a omului. Am spus ieri: capul este predominant trup. Omul de piept l-am privit ca “trupesc” şi sufletesc. Iar pe omul de membre ca “trupesc”, sufletesc şi spiritual. Dar prin aceasta desigur n-am epuizat esenţa capului, dacă vom spune: capul este predominant trup. Realitatea este deja astfel, anume că lucrurile nu sunt delimitate strict, aşa că putem la fel de bine să spunem: capul este sufletesc şi spiritual în alt fel decât pieptul şi membrele. Capul este deja, atunci când se naşte omul, predominant trup, deci s-a întruchipat într-o anumită măsură ceea ce îl compune ca şi cap, în forma capului trupesc. Astfel capul arată aşa ‒ este şi primul lucru care se dezvoltă în evoluţia embrionară ‒, încât general omenescul se arată mai întâi spiritual-sufleteşte în cap. Ce relaţie este între trupul cap şi laturile sufletească şi spirituală? Deoarece capul este un trup destul de complet dezvoltat, deoarece tot ce ţine de evoluţie el a parcurs prin animalic înspre omenesc, în stadiile timpurii de evoluţie, de aceea el poate fi dezvoltat din punct de vedere trupesc în modul cel mai desăvârşit. Sufletescul este astfel legat cu acest cap, încât copilul prin naşterea sa şi în tot timpul dezvoltării sale în primii ani de viaţă, visează în cap tot ceea ce este sufletesc. Iar spiritul doarme în cap.

Acum avem o ciudată alcătuire de trup, suflet şi spirit în capul omenesc. Avem un trup foarte, foarte pronunţat dezvoltat drept cap. Avem în el un suflet visător, un suflet evident visător şi un spirit încă adormit. Acum e vorba de a vedea în acest fapt, pe care tocmai l-am caracterizat, concordanţa cu întreaga dezvoltare a omului. Această dezvoltare este de o asemenea natură până la schimbarea dentiţiei, încât omul este preponde-rent o fiinţă imitativă. Omul face tot ce vede în mediul său. Faptul că poate face acest lucru este datorat tocmai faptului că spiritul capului său doarme. Datorită acestui fapt, el poate rămâne în afara capului său cu acest spirit de cap. Poate să rămână în mediul înconjurător. Căci atunci când dormim, suntem cu spiritual-sufletescul nostru în afara trupului. Copilul se află cu spiritual-sufletescul său, cu spiritul său adormit şi cu sufletul său visător în afara capului. El se află la cei care sunt în mediul său înconjurător, trăieşte cu cei ce sunt în mediul său. De aici şi calitatea de fiinţă imitatoare a copilului. De aici porneşte şi evoluţia iubirii faţă de mediul înconjurător, tot din sufletul visător, şi, în principal, iubirea faţă de părinţi. Atunci când omul primeşte al doilea rând de dinţi, când trece prin schimbarea dentiţiei, acest lucru înseamnă de fapt în dezvoltarea sa ultima încheiere a evoluţiei capului. Chiar dacă capul este deja născut complet ca şi trup, mai trece încă printr-o ultimă dezvoltare în primii şapte ani de viaţă ai omului. Trecerea aceasta se încheie, îşi are punctul terminal în schimbarea dentiţiei.

Ce s-a încheiat de fapt aici? Vedeţi, aici s-a încheiat organizarea formei. Omul a turnat în acest moment în trupul său ceea ce îl întăreşte, ce îl face să fie în mod preponderent formă. Când vedem cel de-al doilea rând de dinţi ieşind din om, putem spune: S-a încheiat prima dispută cu lumea. ‒ Omul a făcut ceea ce ţine de darea formei sale, de conturarea sa. În timp ce omul îşi integrează în acest timp forma sa, figura sa pornind din cap, cu el, ca om de piept, se întâmplă altceva.

În piept, lucrurile stau cu totul altfel decât pentru cap. Pieptul este un organism care de la bun început, de când s-a născut omul este trupesc-sufletesc. Pieptul nu este doar trupesc precum capul; pieptul este trupesc-sufletesc, doar spiritul îl mai are visător în afara sa. Deci dacă vom observa copilul în primii săi ani, atunci trebuie să observăm cu mare atenţie trezia mai mare, vioiciunea mai mare a membrelor pieptului faţă de membrele capului. N-ar fi deloc drept să privim omul ca o fiinţă haotic amestecată.

La membre, din nou, situaţia este alta. Aici, din prima clipă a vieţii, sunt strâns unite spiritul, sufletul şi trupul; ele se întrepătrund. Aici şi copilul este foarte treaz de la bun început. Acest lucru îl observă cei care trebuie să educe în primii ani fiinţa care se agită şi dă din picioare. Aici totul este treaz, doar că este neformat. Acesta este în fond secretul omului: spiritul său de cap este deja foarte, foarte dezvoltat la naştere, dar el doarme. Sufletul său de cap este foarte dezvoltat când se naşte, dar visează numai. Ele trebuie să se trezească încetul cu încetul. Ca om al membrelor, omul este într-adevăr foarte treaz când se naşte, dar încă neformat, nedezvoltat.

De fapt trebuie să dezvoltăm doar omul de membre şi o parte a omului de piept. Căci omul de membre şi omul de piept au apoi sarcina de a trezi omul de cap, astfel că aici obţineţi de fapt adevărata caracteristică a educării şi instruirii. Dezvoltaţi omul de membre şi o parte a omului de piept şi lăsaţi ca omul de membre şi o parte a omului de piept să trezească cealaltă parte a omului de piept şi omul de cap. Din aceasta vedeţi că vă întâmpină în copil un lucru considerabil. El vă întâmpină cu ceea ce poartă prin naştere în spiritul său împlinit şi în sufletul său relativ împlinit. Iar dumneavoastră trebuie să dezvoltaţi ceea ce vă aduce ca spirit incomplet şi suflet şi mai puţin complet.

Dacă lucrurile ar fi altfel, atunci educarea, adevărata educare şi instruire ar fi cu totul imposibile. Căci, gândiţi-vă, dacă am vrea să educăm şi instruim întregul spirit pe care omul îl aduce pe lume, potenţial, atunci ar trebui, ca educatori, să fim mereu întru totul pe măsura celor ce pot lua naştere dintr-un om. Ei bine, aici aţi putea renunţa foarte curând ca educatori, căci aţi putea educa oameni doar atât de deştepţi şi de geniali precum sunteţi dumneavoastră înşivă. Ajungeţi desigur în situaţia de a trebui să educaţi oameni mult mai deştepţi şi mai geniali într-un anume domeniu, decât sunteţi dumneavoastră înşivă. Acest lucru este posibil doar pentru că în educaţie avem de-a face doar cu o parte a omului; cu acea parte a omului pe care o putem educa şi atunci când nu suntem atât de deştepţi şi de geniali, şi poate nici atât de buni pe cât este el de predispus la geniali-tate, la deşteptăciune, la bunătate. Ce putem realiza cel mai bine în educaţie este tocmai educarea voinţei şi o parte a educării sufleteşti. Căci ceea ce educăm prin voinţă, adică prin membre, ceea ce educăm prin simţire, adică printr-o parte a omului de piept, putem să aducem până la gradul de desăvârşire pe care-l avem noi înşine. Şi tot aşa precum nu numai un servitor, dar şi deşteptătorul poate fi programat să trezească un om mult mai deştept decât el, tot astfel poate educa un om mult mai puţin genial şi chiar mult mai puţin bun pe un om care este predispus la lucruri mult mai bune decât el însuşi. Cu toate acestea va trebui să ne fie foarte clar că în legătură cu tot ce este intelectual nu trebuie să fim deloc pe măsura omului ce se dezvoltă; dar că în privinţa bunătăţii, pentru că e vorba de dezvoltarea voinţei ‒ cum vedem şi din acest punct de vedere ‒, va trebui să tindem spre tot ce e posibil de tins. Învăţăcelul poate deveni mai bun decât noi, dar cu siguranţă nu o va face dacă la educaţia noastră nu se mai adaugă o alta, prin lume sau prin alţi oameni.

V-am sugerat în aceste prelegeri că în limbaj rezidă un anume geniu. Geniul limbii este, spuneam, genial; el este mai deştept decât noi. Putem învăţa multe din felul în care este alcătuită limba, din felul în care limba îşi conţine spiritul.

Dar geniu se mai află şi în alte lucruri dimprejurul nostru nu numai în limbă. Să reflectăm la cele tocmai însuşite: Faptul că omul pătrunde în lume cu spiritul adormit, cu sufletul visător în privinţa capului; deci că avem nevoie de foarte timpuriu, de la naştere, să educăm omul prin voinţă, căci dacă nu am putea acţiona asupra lui prin voinţă, n-am putea ajunge la spiritul adormit de cap. Am crea însă o mare lacună în dezvoltarea omenească, dacă n-am putea ajunge cumva la spiritul capului său. Omul s-ar naşte, spiritul capului său ar fi adormit. Nu putem încă să facem copilul ce dă din picioruşe să facă gimnastică sau euritmie. Nu merge. Nu putem prea bine nici să-i înlesnim o educaţie muzicală în vreme ce el de-abia dă din picioruşe şi cel mult zbiară ceva cu gura. Nici cu arta nu putem să ne apropiem. Nu găsim încă o punte clară între voinţă şi spiritul adormit al copilului. Mai târziu, când ajungem cumva la voinţa copilului, putem acţiona asupra spiritului adormit, când deja îi putem rosti în faţă primele cuvinte, căci deja prin aceasta se face prima mişcare către voinţă. Atunci, ceea ce am iniţiat prin primele cuvinte în organul vorbirii se propagă deja ca activitate volitivă în spiritul adormit al capului şi începe să-l trezească. Dar în primele zile n-avem încă o punte adevărată. Nu porneşte un curent din membre, în care este trează voinţa, este treaz spiritul, înspre spiritul adormit al capului. Mai are nevoie de încă un mediator. Aici nu putem să ne servim de prea multe mijloace, ca educatori umani, în prima perioadă a omului.

Aici apare ceva ce este şi geniu şi spirit în afara noastră. Limba îşi are geniul său, dar în prima perioadă a dezvoltării copilului nu putem apela încă la spiritul limbii. Dar natura îşi are geniul ei, spiritul ei. Dacă nu l-ar avea, noi, oamenii ar trebui să ne atrofiem prin lacuna care s-ar crea, educaţional, în dezvoltarea noastră din primii ani de viaţă. Aici geniul naturii creează ceva ce poate forma această punte. El permite naşterea unei substanţe din dezvoltarea membrelor, din omul de membre, care, fiind legată în dezvoltarea ei şi cu omul de membre, are în sine ceva din acest om de membre ‒ acesta este laptele. Laptele ia naştere în fiinţa umană feminină în legătură cu membrele superioare, cu braţele. Organele producătoare de lapte sunt în acelaşi timp ceea ce se continuă în interior dinspre membre. Laptele este în lumea animală şi omenească singura substanţă care are o înrudire lăuntrică cu esenţa membrelor, într-o anumită măsură, născută din esenţa membrelor, care astfel mai cuprinde în sine şi forţa esenţei membrelor. Iar atunci când dăm lapte copilului, laptele acţionează, cel puţin în esenţă, ca singura substanţă, trezitoare asupra spiritului adormit. Acesta este, dragii mei prieteni, spiritul care este în întreaga materie, care se manifestă acolo unde trebuie să se manifeste. Laptele îşi poartă spiritul în sine, iar acest spirit are sarcina de a trezi spiritul adormit al copilului. Nu este doar o simplă imagine, ci este o realitate profund motivată a ştiinţelor naturii, faptul că geniul din natură, care permite naşterea substanţei lapte din tainicele străfunduri ale naturii, este deşteptătorul spiritului uman din copil. Asemenea corespondenţe profund tainice în existenţa lumii trebuie pătrunse cu privirea. De abia atunci pricepem ce fel de legităţi minunate sunt cuprinse de fapt în acest univers. Atunci pricepem încetul cu încetul că devenim îngrozitor de neştiutori când ne formăm teorii despre substanţa materială, de parcă această substanţă materială ar fi doar ceva indiferent şi extins, care se desface în atomi şi molecule. Nu, materia nu este aceasta. Această materie este aşa ceva, încât un astfel de membru al acestei materii cum este laptele, prin producerea sa, are necesitatea cea mai arzătoare de a trezi spiritul omenesc adormit. Aşa cum putem vorbi la om şi la animal de necesitate, adică de forţa care stă la baza voinţei, tot astfel putem vorbi la materie în general de “nevoie”. Iar laptele îl privim într-un mod cuprinzător doar atunci când spunem: Laptele, prin producerea sa, pofteşte să fie deşteptătorul spiritului omenesc al copilului. Astfel se însufleţeşte tot ce este în jurul nostru dacă privim cum trebuie. Astfel nu ne desprindem de fapt niciodată de relaţia a tot ce este în lume, în afară, cu omul.

Vedeţi de aici că în această primă perioadă a dezvoltării omeneşti grija o poartă însuşi geniul naturii. Iar prin dezvoltarea şi educarea copilului mai departe, preluăm într-un sens munca geniului naturii. Când începem să acţionăm asupra copilului prin voinţă în vorbirea şi faptele noastre pe care copilul le imită, continuăm acea activitate pe care am văzut-o făptuită de geniul naturii, ce hrăneşte copilul cu lapte şi lasă omul să fie doar mijlocitor pentru realizarea acestei hrăniri. Aici mai vedeţi însă şi că natura educă natural. Căci hrana ei prin lapte este primul mijloc de educaţie. Natura educă natural. Noi, oamenii, începem, prin faptul că acţionăm educativ asupra copilului în vorbire şi fapte, noi oamenii începem să educăm sufleteşte. De aceea este atât de important să fim conştienţi în instruire şi educare: ca şi educatori şi instruitori nu putem realiza prea multe cu capul. Acesta ne aduce în lume, deja prin naştere, ceea ce vrea să fie în lume. Putem trezi ce este în el, dar nu putem să-l punem întru totul în el.

Aici începe însă, fireşte, necesitatea de a fi în clar despre faptul că doar anumite lucruri pot fi aduse prin naştere în existenţa fizică. Ceea ce a luat naştere doar pe parcursul dezvoltării culturale, prin convenţii externe, nu interesează lumea spirituală. Asta înseamnă că mijloacele noastre convenţionale de citire, mijloacele noastre convenţionale de scriere ‒ am mai relevat acest lucru din alte puncte de vedere [ Nota 59 ] ‒, natural că nu le aduce cu sine copilul. Spiritele nu scriu. Spiritele nici nu citesc. Nu citesc în cărţi şi nu scriu cu peniţa. Aceasta este doar o invenţie a spiritiştilor, că spiritele vorbesc o limbă omenească şi chiar scriu. Ceea ce este cuprins în vorbire şi în scriere este convenţie culturală. Acestea trăiesc aici pe Pământ. Şi doar atunci când îi vom prezenta copilului, nu doar prin cap, această convenţie culturală, această citire şi scriere, ci dacă vom prezenta copilului această citire şi scriere şi prin piept şi prin membre, atunci îi facem bine.

Desigur că atunci când copilul a împlinit şapte ani şi vine la şcoală ‒ nu l-am îndrumat în permanenţă, ci a făcut ceva, s-a ajutat singur prin imitarea adulţilor, s-a îngrijit ca spiritul său de cap să se trezească, într-un anume sens ‒, atunci putem să folosim ceea ce şi-a trezit singur în spiritul său de cap, pentru a-i preda citirea şi scrierea în mod convenţional; dar atunci începem să dăunăm acestui spirit al capului, prin influenţa noastră. De aceea v-am spus: Predarea citirii şi scrierii nu e permis să fie făcută în alt fel, ca manieră bună de predare, decât pornind de la artă. ‒ Primele elemente ale desenului şi picturii, primele elemente ale muzicalităţii, trebuie să-i premeargă. Căci acestea acţionează asupra omului de membre şi de piept şi nu doar direct asupra omului de cap. Atunci însă veţi trezi ceea ce este în omul de cap. Nu maltrataţi omul de cap, aşa cum îl maltratăm noi când predăm citirea şi scrierea doar aşa practicată convenţional, în mod intelectual. Dacă îl punem pe copil mai întâi să deseneze, ca mai apoi, din ceea ce a desenat, să dezvolte formele scrise, atunci îl educăm prin omul de membre înspre omul de cap. Îi arătăm copilului, să zicem, un F. Dacă trebuie să privească F-ul şi să-i urmeze linia, atunci acţionăm mai întâi în studiu asupra intelectului, şi atunci intelectul îşi dresează voinţa. Aceasta este calea greşită. Calea cea bună este de a trezi intelectul cât mai mult posibil prin voinţă. Acest lucru îl putem face doar dacă trecem dinspre artistic în formarea intelectuală. Astfel că va trebui ca deja în aceşti primi ani de învăţare, când ne este dat în grijă copilul, să acţionăm în aşa fel, încât să-l învăţăm pe copil scrisul şi cititul în mod artistic.

Trebuie să vă gândiţi că în timp ce instruiţi şi educaţi copilul, acesta mai are şi altceva de făcut decât ce faceţi dumneavoastră cu el. Copilul are de făcut tot felul de lucruri ce ţin doar indirect, aşa zicând, de resortul dumneavoastră. Copilul trebuie să crească. Să crească trebuie, şi trebuie să vă fie clar că în timp ce instruiţi şi educaţi, copilul trebuie să crească corect. Dar ce înseamnă aceasta? Asta înseamnă: Prin instruirea şi educarea pe care o daţi dumneavoastră nu aveţi voie să deranjaţi creşterea. Nu aveţi voie să interveniţi deranjant în creştere. Aveţi voie să educaţi şi să predaţi doar în aşa fel încât să însoţiţi cu această educare şi instruire necesităţile creşterii. Ceea ce spun acuma este deosebit de important pentru anii de şcoală elementară. Căci dacă până la schimbarea dentiţiei întâlnim mai întâi realizarea formei, pornind de la cap, în timpul şcolii elementare are loc dezvoltarea vieţii, adică creşterea şi tot ce ţine de ea până la maturitatea genitală, deci tocmai în timpul şcolii elementare. Maturitatea genitală realizează doar încheierea dezvoltării vieţii care porneşte de la omul de piept. Deci în timpul şcolii elementare aveţi de-a face în primul rând cu omul de piept. Nu vă puteţi descurca altfel decât ştiind: în timp ce instruiţi şi educaţi copilul, el creşte şi se dezvoltă prin organismul său de piept. Trebuie să deveniţi într-o anume măsură camaradul naturii, căci natura dezvoltă copilul prin organizarea de piept, prin respiraţie, hrănire, mişcare şi altele. Şi trebuie să deveniţi un bun camarad al dezvoltării naturale. Dar dacă nu cunoaşteţi deloc această dezvoltare naturală, cum să deveniţi un bun camarad al dezvoltării naturale? Dacă, de exemplu, nici nu ştiţi sufleteşte prin ce anume grăbiţi sau încetiniţi creşterea sufleteşte în instruire sau în educare, cum puteţi educa şi instrui bine? Până la un anumit grad vă stă chiar sufleteşte în putinţă să deranjaţi acele forţe ale creşterii în copilul în creştere, astfel că îl faceţi să crească uriaş, ceea ce ar putea dăuna în anumite situaţii. Până la un anumit grad vă stă în putere să opriţi nesănătos creşterea copilului, astfel că rămâne scurt şi îndesat, de altfel doar până la un anumit grad, dar vă stă în putere. Deci trebuie să aveţi cunoştinţă tocmai de relaţiile de creştere ale omului. Trebuie să aveţi această înţelegere din punct de vedere sufletesc şi trupesc.

Cum putem privi acum din punct de vedere sufletesc în relaţiile de creştere? Aici trebuie să ne adresăm unei psihologii mai bune decât psihologia obişnuită. Psihologia mai bună ne spune că de tot ce accelerează forţele de creştere ale omului, de tot ce formează forţele de creştere ale omului, astfel încât acesta să crească uriaş, de toate acestea ţine ceea ce, într-o anumită măsură, este formarea memoriei. Dacă solicităm prea mult memoria, atunci facem din om, în anumite limite, o fiinţă ce se înalţă subţiratic. Iar dacă solicităm prea mult fantezia, atunci reţinem omul în evoluţia sa. Memoria şi fantezia se află într-o legătură tainică cu forţele de desfăşurare a vieţii omului. Iar noi trebuie să ne formăm un ochi pentru o mai mare atenţie faţă de aceste relaţii.

Pedagogul trebuie, de exemplu, să fie în stare să facă următorul lucru: el trebuie să-şi arunce un fel de privire de sinteză asupra numărului său de elevi la începutul anului, în special la începutul epocilor de viaţă pe care vi le-am arătat, care ţin de vârsta de nouă şi de doisprezece ani [ Nota 60 ]. Aici trebuie să ţină un fel de evidenţă a dezvoltării trupeşti şi trebuie să reţină cum arată copiii lui. Iar apoi la sfârşitul anului şcolar sau al unei alte perioade trebuie să facă o nouă evidenţă şi să privească transformarea ce a avut loc. Iar rezultatul acestor două evidenţe trebuie să fie acela că ştie: unul din copiii n-a crescut aşa bine în acest timp cum ar fi trebuit să crească; celălalt s-a săltat un pic. Apoi trebuie să se întrebe: Cum organizez în următorul an şcolar sau în următoarea perioadă şcolară echilibrul dintre fantezie şi memorie, pentru a contrabalansa anomalia?

Vedeţi dumneavoastră, de aceea şi este atât de importantă păstrarea copiilor prin toţi anii de şcoală, şi de aceea este o instituire nebunească faptul că în fiecare an, copiii sunt predaţi unui alt dascăl. Dar lucrurile stau şi invers. Dascălul începe să-şi cunoască încetul cu încetul elevii la începutul anului şcolar şi la început de epocă de dezvoltare (vârsta de şapte, nouă, doisprezece ani). El cunoaşte astfel de elevi ce reprezintă în mod exacerbat tipul de copii fantezişti, care transformă totul. Şi cunoaşte astfel de copii, ce reprezintă în mod exacerbat tipul de copii cu memorie, care pot ţine minte bine totul. Şi aceste lucruri trebuie să le cunoască dascălul. El le cunoaşte prin cele două evidenţe pe care le-am prezentat. Dar trebuie să continue această cunoaştere şi prin aceea că nu cunoaşte doar prin creşterea exterioară trupească, ci iarăşi, chiar prin fantezie şi memorie, dacă copilul ameninţă să crească prea repede ‒ aşa ar face dacă ar avea memorie prea bună ‒, sau dacă ameninţă să rămână prea scund, pentru că are prea multă fantezie. Trebuie să recunoaştem relaţia dintre trup şi suflet nu doar prin tot felul de expresii şi fraze, ci trebuie să putem observa interacţiunea dintre trup, suflet şi spirit şi în omul în devenire. Copiii plini de fantezie cresc altfel decât copiii cu memorie bună.

Astăzi totul este finalizat pentru fiziologi; există memoria, care este apoi descrisă în fiziologii; există fantezia, care este mai apoi descrisă; pe când în lumea reală totul este în relaţie de corespondenţă. Iar noi cunoaştem aceste relaţii reciproce doar dacă ne batem puţin capul cu darul nostru de a pricepe aceste relaţii reciproce. Deci dacă nu folosim acest dar de pricepere, astfel încât să vrem să definim totul corect, ci mobilizăm noi înşine această concepţie, încât să poată schimba la rândul ei ceea ce a cunoscut, să poată schimba din interior, noţional.

Vedeţi cum spiritual-sufletescul duce de la sine înspre corporal-trupesc. Duce chiar într-un aşa grad încât putem spune: Acţionând asupra trupului, prin lapte, geniul naturii educă, în prima perioadă de timp, copilul. Mai apoi, noi educăm prin picurarea artei la nivelul şcolii, pentru copil, după schimbarea dentiţiei. Iar odată cu apropierea sfârşitului perioadei de şcoală elementară, se schimbă lucrurile din nou, într-un anume sens. Aici licăreşte din ce în ce mai mult, din timpurile ce vin, capacitatea independentă de judecată, sentimentul personalităţii, pornirea volitivă independentă. Ţinem socoteală de acest lucru, prin formarea conţinuturilor didactice, pentru ca ceea ce va trebui să fie introdus aici să şi folosim cu adevărat.