Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A DOUĂSPREZECEA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 3 septembrie 1919

Dacă privim trupul omenesc trebuie să-l aducem în relaţie cu mediul nostru fizic-senzorial, căci cu acesta se află într-o permanentă relaţie reciprocă, prin care el este susţinut. Dacă privim în ambientul nostru fizic-senzorial, atunci percepem fiinţe minerale, fiinţe vegetale, fiinţe animale, în acest mediu fizic-senzorial. Trupul nostru fizic este înrudit cu esenţa mineralului, a vegetalului, a animalicului. Dar felul deosebit al înrudirii nu se dezvăluie pur şi simplu printr-o observare de suprafaţă, ci este nevoie să pătrundem aici mai profund în chiar esenţa regnurilor naturale, dacă vrem să cunoaştem relaţia de corespondenţă dintre om şi ambientul său fizic-senzorial.

Percepem la om mai întâi, în măsura în care el este fizic-trupesc, structura sa osoasă stabilă, muşchii săi. Apoi, dacă pătrundem mai adânc în el, percepem circuitul sangvin cu organele ce ţin de circuitul sangvin. Percepem respiraţia. Percepem procesele de hrănire. Percepem felul în care se formează diferitele organe din cele mai felurite forme de vase ‒ aşa cum ştim din cunoştinţele despre natură. Percepem creierul şi nervii, organele senzoriale şi se naşte sarcina de a structura în mediul exterior, în care se află, aceste organe diferite ale omului şi procesele pe care acestea le mijlocesc.

Să pornim acum de la ceea ce ne apare ca fiind cel mai perfect la om ‒ cum stau lucrurile în realitate am văzut deja ‒, să pornim de la creier-sistem nervos, care se structurează împreună cu organele senzoriale. Aici avem acea organizare a omului ce are în urma sa cea mai lungă evoluţie în timp, astfel că a depăşit forma pe care a dezvoltat-o lumea animală. Omul a trecut, într-o anumită măsură, prin lumea animală în ce priveşte acest sistem central al său, şi a trecut peste sistemul animal, către sistemul cu adevărat omenesc, ce se revelă cel mai clar în formarea capului.

Ieri am vorbit despre măsura în care formarea capului nostru participă la evoluţia omenească individuală, despre măsura în care formarea, organizarea trupului omenesc porneşte de la forţele ce sălăşluiesc în cap, în craniu. Am mai văzut şi că, într-un fel, acţiunea capului este adusă la o încheiere prin schimbarea dinţilor cam pe la vârsta de şapte ani. Ar trebui să ne fie clar ce se întâmplă de fapt aici, prin faptul că omul se află în relaţie cu organele de piept şi cu organele de membre. Ar trebui să răspundem la întrebarea: Ce face de fapt capul atunci când îşi face treaba, în relaţie cu sistemul de piept şi cu cel de membre? El formează, el configurează neîntrerupt. Viaţa noastră constă de fapt în aceea că în primii şapte ani porneşte de la el o formare accentuată, care se revarsă până în forma fizică, dar că apoi capul continuă să ajute, să susţină forma, însufleţeşte forma, spiritualizează forma.

Capul ţine de formarea structurii omului. Da, dar oare într-adevăr capul formează structura noastră omenească? Tocmai că nu face asta. Trebuie să vă mulţumiţi totuşi cu faptul că în permanenţă, în secret, capul vrea mereu să facă din dumneavoastră altceva decât ceea ce sunteţi. Aici există momente în care capul ar vrea să vă formeze în aşa fel, încât să arătaţi ca un lup. Există apoi momente în care capul ar vrea să vă formeze în aşa fel încât să arătaţi ca un miel, apoi din nou, să arătaţi ca un vierme; vierme, balaur vrea să vă facă. Toate formele pe care capul dumneavoastră le are de gând cu dumneavoastră le găsiţi extinse în afară, în natură, în diferitele forme de animale. Dacă veţi privi regnul animal, puteţi să vă spuneţi: Aceasta sunt eu însumi, doar că sistemul meu de piept şi cel de membre îmi fac plăcerea ca în permanenţă, în timp ce de la cap porneşte, de exemplu, forma de lup, să transforme această formă de lup în formă omenească. Depăşiţi în permanenţă în dumneavoastră animalicul. Îl luaţi în aşa fel în stăpânire, încât nu-l lăsaţi să se manifeste întru totul în dumneavoastră, ci îl metamorfozaţi, îl transformaţi. Deci omul se află prin capul său într-o relaţie cu lumea animală, dar astfel încât în activitatea sa trupească trece în permanenţă dincolo de această lume animală. Ce rămâne însă aici în dumneavoastră? Puteţi privi un om. Închipuiţi-vă omul. Puteţi să faceţi observaţia interesantă, spunând: Aici este omul. Sus îşi are capul. Aici se mişcă de fapt un lup, dar el nu devine lup; el este destrămat imediat prin trunchi şi membre. Aici se mişcă de fapt un miel; este destrămat prin trunchi şi membre.

În permanenţă se mişcă în suprasensibil formele animalice în om şi sunt descompuse. Cum ar fi, dacă ar exista un fotograf suprasensibil, care ar fixa acest proces, care deci ar aduce acest întreg proces pe placa fotografică sau pe plăci fotografice în permanentă schimbare? Ce s-ar vedea atunci pe plăcile fotografice? S-ar vedea gândurile omului. Aceste gânduri ale omului sunt anume corelarea suprasensibilă a celor neexprimate pe plan senzorial. Pe plan senzorial nu se exprimă această metamorfoză permanentă din animalic, pornind în jos de la cap, dar, în mod suprasensibil, ea acţionează în om, în procesul gândirii. Acest lucru este prezent ca un proces real, pe plan suprasensibil. Capul dumneavoastră nu este numai leneşul de pe umeri, ci este cel care ar vrea să vă reţină mai degrabă în animalic. El vă dă formele întregului regn animal, el ar dori să se nască în permanenţă regnuri animale. Dar, prin intermediul trupului şi membrelor proprii, nu permiteţi ca prin dumneavoastră să ia naştere un întreg regn animal de-a lungul vieţii dumneavoastră, ci transformaţi acest regn animal în gândurile dumneavoastră. Aceasta este relaţia noastră faţă de regnul animal. Lăsăm ca acest regn animal să ia naştere în noi în suprasensibil şi apoi nu-l lăsăm să ajungă la realitatea senzorială, ci îl reţinem în suprasensibil. Trunchiul şi membrele nu permit intrarea acestor animale în devenire în domeniul lor. Dacă va avea capul o tendinţă mult prea puternică de a produce ceva din acest animalic, atunci restul organismului refuză să îl primească şi atunci capul trebuie să apeleze la migrenă pentru a-l anihila din nou, şi la alte lucruri asemănătoare ce se petrec în cap.

Chiar şi sistemul de piept se află în legătură cu ambientul. Dar nu se află în relaţie cu sistemul animal al mediului înconjurător, ci se află în relaţie cu întreg ambientul lumii vegetale [ Nota 61 ]. O legătură tainică există între sistemul de piept al omului, sistemul de trunchi şi lumea plantelor. În sistemul de trunchi, în sistemul de piept, sistemul de piept-trunchi, se desfăşoară principalele mişcări ale circulaţiei sangvine, respiraţia, hrănirea. Toate aceste procese sunt într-o relaţie de corespondenţă cu ceea ce se petrece afară, în natura fizic-senzorială, în lumea plantelor, dar într-o relaţie foarte originală.

Să luăm mai întâi respiraţia. Ce face omul în procesul de respiraţie? Ştiţi că el preia oxigenul şi transformă prin procesul său vital oxigenul în bioxid de carbon, prin legarea lui cu carbonul. Carbonul se află în organism prin substanţele de hrănire transformate. Acest carbon preia oxigenul. Prin aceea că oxigenul se leagă cu carbonul, ia naştere bioxidul de carbon. Da, acum ar fi o ocazie potrivită în om, când are în sine acest bioxid de carbon, să nu-l lase afară, ci să îl păstreze înăuntru. Şi dacă ar mai putea să desprindă şi carbonul din oxigen ‒ da, ce s-ar întâmpla atunci? Dacă omul inspiră mai întâi oxigenul prin procesul său de viaţă şi îl lasă să se unească acolo înăuntru cu carbonul pentru a deveni bioxid de carbon, şi dacă omul ar putea acum să desprindă în interior oxigenul, să-l scoată din circuit, dar să prelucreze în interior carbonul, ce s-ar întâmpla atunci în om? Lumea plantelor. În om ar creşte dintr-o dată întreaga vegetaţie. Ar putea creşte. Căci dacă priviţi planta, ce face ea? Anume, respiră, dar nu în felul regulat în care omul inspiră oxigenul, ci ea asimilează bioxidul de carbon. Planta este ahtiată după bioxid de carbon pe timpul zilei, iar oxigenul îl cedează. Ar fi rău dacă n-ar face-o; atunci nu l-am avea, şi nici animalele nu l-ar avea. Dar carbonul îl păstrează. Din aceasta îşi formează amidonul şi zaharurile şi toate cele ce sunt în ea; din acestea îşi construieşte întreg organismul. Lumea plantelor ia naştere tocmai din faptul că se organizează din carbonul pe care plantele şi-l desprind din bioxidul de carbon, prin asimilare. Dacă priviţi lumea plantelor, veţi vedea carbonul metamorfozat, care este separat din procesul de asimilare ce corespunde procesului omenesc de respiraţie. Planta respiră şi ea ceva, dar este altceva decât la om. Doar o observare exterioară spune că planta ar respira şi ea. De respirat, respiră şi ea puţin, anume noaptea; dar asta este ca şi cum cineva ar spune: Aici este un brici de ras, voi tăia cu el carne. ‒ Procesul de respiraţie este altfel la plante decât la om şi la animal, precum briciul este altceva decât un cuţit de bucătărie. Procesului omenesc de respiraţie îi corespunde la plante procesul invers, procesul de asimilare.

Astfel veţi putea înţelege: dacă veţi continua în dumneavoastră procesul prin care a luat naştere bioxidul de carbon, deci dacă oxigenul ar fi din nou eliberat, iar bioxidul de carbon s-ar transforma în carbon, cum o face natura de afară ‒ aţi avea în dumneavoastră şi materialele necesare pentru aceasta ‒ atunci aţi putea să lăsaţi să crească în dumneavoastră întreaga vegetaţie. Aţi putea realiza faptul de a apărea dintr-o dată ca lume vegetală. Aţi dispărea, şi atunci ar lua naştere întreaga lume a plantelor. Căci această capacitate există în om, de a produce în permanenţă o lume a plantelor; doar că nu o lasă să apară. Sistemul său de trunchi are o foarte puternică înclinaţie de a produce în permanenţă lumea plantelor. Capul şi membrele nu permit apariţia ei; se împotrivesc. Şi astfel omul scoate afară bioxidul de carbon şi nu lasă să ia naştere în sine lumea plantelor. Permite naşterea în exterior a lumii plantelor, din bioxidul de carbon.

Aceasta este o relaţie ciudată de corespondenţă dintre sistemul de piept-trunchi şi mediul senzorial-fizic ce se află în afară, regnul vegetal, în care omul este nevoit în permanenţă, pentru a nu deveni plantă, să nu permită desfăşurarea procesului de vegetaţie în sine, ci, dacă ia naştere, să-l trimită imediat în afară. Deci putem spune: Referitor la sistemul de piept-trunchi, omul este în situaţia de a crea domeniul opus vegetalului. Dacă v-aţi reprezenta lumea plantelor ca pozitiv, atunci omul generează negativul lumii plantelor. El produce, într-un fel, o lume vegetală inversă.

Şi cum e când lumea plantelor începe să se poarte urât în el, iar capul şi membrele nu au puterea de a sufoca devenirea sa încă din germene, să o scoată afară? Atunci omul se îmbolnăveşte! Căci în fond bolile interne ale sistemului de piept-trunchi, provin de acolo că omul este prea slab pentru a împiedica imediat vegetalul ce ia naştere în sine. În acel moment în care ia naştere cât de puţin ceea ce tinde să devină plantă în noi, iar noi nu suntem în stare să ne îngrijim imediat, ca ceea ce vrea să ia naştere în noi ca lume a plantelor să iasă în afară şi să-şi ridice în afară domeniul, în acel moment ne îmbolnăvim. Astfel că trebuie căutată esenţa proceselor de îmbolnăvire în aceea că încep să crească plante în om. Desigur că nu deveniţi plante, pentru că, în fond, pentru un crin interiorul omenesc nu este un mediu plăcut. Dar tendinţa, ce duce la naşterea lumii vegetale, poate să rezulte dintr-o slăbiciune a celorlalte sisteme, iar atunci omul se îmbolnăveşte. Deci dacă ne îndreptăm privirea asupra întregului ambient vegetal din lumea noastră omenească, atunci trebuie să ne spunem: Într-un anume sens avem în mediul plantelor şi imaginile bolilor noastre, în bună măsură. Aceasta este taina ciudată din relaţia omului cu mediul natural, faptul că trebuie să vadă în plante nu numai imaginile dezvoltării sale până la maturitatea sexuală, cum am afirmat cu alte ocazii [ Nota 62 ], ci trebuie să vadă în plantele din afară, şi anume în măsura în care aceste plante poartă în sine predispoziţia de a crea fruct, imaginile proceselor sale de îmbolnăvire. Acesta este un lucru pe care omul poate că nu-l aude deloc cu plăcere, pentru că, desigur, iubeşte lumea plantelor, din punct de vedere estetic, şi pentru că, atunci când plantele îşi dezvoltă existenţa în afara omului, omul are dreptate cu această estetică. Dar în momentul în care lumea plantelor vrea să-şi dezvolte în interiorul omului fiinţa, în acel moment în care vrea să înceapă să vegetalizeze în om, în acel moment acţionează în om ca premiză a îmbolnăvirii, ceea ce este activ afară, în frumoasa lume colorată a plantelor. Medicina va fi atunci o ştiinţă, când va aduce fiecare boală în raport cu câte o formă a lumii plantelor. Aşa se face în fond, că, de dragul propriei sale existenţe, prin expirarea bioxidului de carbon, omul expiră în permanenţă întreaga lume a plantelor ce vrea să ia naştere în el. De aceea nici nu trebuie să vă mire că atunci când planta începe să treacă peste existenţa ei obişnuită de plantă şi să producă otrăvuri, aceste otrăvuri sunt şi în legătură cu procesele de însănătoşire şi îmbolnăvire ale omului. Dar ţin şi de procesul normal de hrănire.

Da, dragii mei prieteni, hrănirea, care se desfăşoară în sistemul de piept-trunchi, cel puţin la origine, precum procesul de respiraţie, trebuie privită într-un mod foarte asemănător cu respiraţia. La hrănire, omul preia în sine şi substanţele mediului său, dar nu le lasă cum sunt; le foloseşte. El le transformă tocmai cu ajutorul oxigenului din respiraţie. Substanţele pe care omul le preia prin hrănirea sa, după ce le-a transformat, se pun în legătură cu oxigenul. Acest lucru arată ca un proces de ardere şi s-ar părea că omul arde mereu în interior. Acest lucru este afirmat în repetate rânduri şi de ştiinţele naturii, faptul că în om ar acţiona un proces de ardere. Dar nu este adevărat. Nu un adevărat proces de ardere are loc în om, ci este un proces de ardere ‒ atenţie ‒ căruia îi lipseşte începutul şi sfârşitul. Este doar treapta de mijloc a procesului de ardere; îi lipseşte începutul şi sfârşitul. În trupul omenesc n-are voie niciodată să se petreacă începutul şi sfârşitul procesului de ardere, ci doar partea de mijloc a procesului de ardere. Este distructiv pentru om atunci când în organismul omenesc se desfăşoară primele stadii ale unui proces de ardere, cum se întâmplă în prelucrarea fructelor; de exemplu atunci când omul mănâncă fructe foarte crude. Acest proces incipient, asemănător arderii, omul nu-l poate realiza. Acest lucru nu există în el, îl îmbolnăveşte. Iar dacă poate mânca multe fructe necoapte, cum o fac ţăranii zdraveni, atunci trebuie să aibă foarte, foarte multă asemănare cu natura înconjurătoare, ca să poată digera merele şi perele necoapte aşa cum digeră fructele deja coapte de soare. Deci poate să parcurgă doar procesul de mijloc. Din toate procesele de ardere omul poate realiza în procesul de hrănire doar partea de mijloc. Dacă procesul este împins spre încheiere, atunci se ajunge la stadiul la care ajung de exemplu afară fructele coapte, la putrefacţie, iar aceasta omul nu-i mai este permis să realizeze. Deci nici sfârşitul n-are voie să-l parcurgă; trebuie să elimine înainte de aceasta substanţele hrănitoare. Omul nu parcurge în realitate procesele naturale aşa cum se desfăşoară în mediu, ci parcurge doar partea de mijloc; începutul şi sfârşitul nu poate să le desfăşoare în sine.

Iar acum vedem ceva cu totul straniu. Observaţi respiraţia. Ea este contrariul la tot ceea ce se petrece în lumea vegetală de afară. Este, într-o anume măsură, lumea anti-plantă. Respiraţia omului este regnul anti-vegetal, şi în interior se legă cu procesul de hrănire, ce reprezintă o parte mediană a procesului exterior. Vedeţi dumneavoastră: aici trăiesc două aspecte în sistemul nostru trupesc de piept-trunchi: acest proces de anti-plantă, care se desfăşoară prin respiraţie, lucrează mereu împreună cu partea mediană a celorlalte procese din natura de afară. Acestea lucrează amestecat. Aici, vedeţi dumneavoastră, se ţin laolaltă sufletul şi trupul. Aici este relaţia tainică dintre suflet şi trup. Prin legarea a ceea se petrece în procesul de respiraţie cu celelalte procese ale naturii, a căror desfăşurare are loc doar în partea mediană, aici se leagă sufletescul, reprezentat prin procesul anti-plantă, cu trupescul devenit om, care este întotdeauna partea de mijloc a proceselor naturii. Ştiinţa poate să cugete mult şi bine la legătura dintre trup şi suflet, dacă nu caută în relaţia tainică dintre respiraţia devenită sufletească şi existenţa devenită trupească, a părţii de mijloc a proceselor naturale. Aceste procese naturale nu iau naştere în om şi nu se sting în om. Naşterea lor el o lasă deoparte; stingerea lor poate avea loc de-abia când le-a eliminat. Omul se leagă trupeşte doar cu partea mediană a proceselor de natură şi însufleţeşte aceste procese naturale în procesul de respiraţie.

Aici ia naştere acea fină ţesătură de procese pe care medicina viitorului, igiena viitorului va trebui să o studieze cu osebire. Igiena viitorului va trebui să se întrebe: Cum interacţionează în Cosmos, afară, diferitele nivele de căldură? Cum acţionează căldura la trecerea de la un loc mai răcoros la unul călduros şi invers? Şi cum acţionează în organismul omenesc ceea ce lucrează în exterior ca proces de căldură, atunci când orga-nismul este plasat în acest proces de căldură? ‒ O interacţiune între aer şi apă găseşte omul în procesul vegetal exterior. El va trebui să studieze felul în care acestea acţionează asupra omului când omul este plasat în acest proces şi altele asemenea.

Referitor la acest fel de lucruri, medicina de astăzi este foarte la început, dar chiar numai la început. Medicina de astăzi preţuieşte mult mai mult, ca atunci când apare ceva ca o formă de boală, să găsească factorul patogen dintre formele de bacil sau de bacterii. Apoi, când îl are, este mulţumită. Dar contează mult mai mult să recunoşti cum de se face că omul este în stare să dezvolte, într-un moment al vieţii sale, în foarte mică măsură, un proces de vegetaţie, astfel că bacilii simt în el un loc plăcut de şedere. Important este să ne menţinem constituţia trupească în aşa fel încât pentru toate aceste vietăţi vegetalizatoare să nu mai fie nici un loc plăcut de şedere; atunci când vom face acest lucru, atunci aceşti stimabili nu ne vor mai produce prea mari stricăciuni.

Acum ne mai rămâne doar întrebarea: Care este relaţia scheletului osos şi a muşchilor cu întregul proces de viaţă omenească, dacă privim omul din punct de vedere al trupului în relaţia sa cu mediul?

Vedeţi dumneavoastră, aici ajungem la ceva ce trebuie neapărat să pricepeţi dacă vreţi să înţelegeţi omul, lucru care aproape că nici nu este luat în seamă de ştiinţa actuală. Observaţi numai ce se întâmplă când vă îndoiţi braţul. Prin încordarea musculară ce are loc atunci când vă mişcaţi antebraţul, realizaţi un proces cu totul maşinal. Imaginaţi-vă că acest lucru s-ar fi întâmplat doar pentru că aţi fi avut mai întâi o poziţie ca aceasta (vezi primul desen).

Figura 15

Acum aţi încorda o bandă (c) şi aţi rula-o; apoi această bară ar efectua această mişcare (vezi al doilea desen). Este o mişcare cu totul maşinală. Astfel de mişcări maşinale executaţi şi când vă îndoiţi genunchiul şi atunci când mergeţi. Căci la mers se pune în permanenţă în mişcare întreaga maşinărie a trupului dumneavoastră, şi în permanenţă acţionează forţe. Sunt predominant forţe de pârghie, dar în principiu forţe. Acum gândiţi-vă că aţi putea realiza ca, printr-un proces fotografic şmecheros, atunci când omul ar merge, să nu se fotografieze nimic din om, ci numai toate acele forţe pe care le foloseşte. Deci forţele pe care le foloseşte pentru a ridica piciorul, pentru a-l aşeza din nou, pentru a alătura şi celălalt picior. Deci din om n-ar fi fotografiat nimic, decât forţele. Aici am vedea mai întâi, la vizualizarea desfăşurării acestor forţe, fotografia unei umbre, iar la mers chiar o bandă de umbre. Vă înşelaţi amarnic dacă credeţi că trăiţi cu eul dumneavoastră în muşchi şi carne. Cu eul dumneavoastră, chiar şi atunci când sunteţi treji, nu trăiţi în muşchi şi în carne, ci trăiţi cu eul dumneavoastră în principal în această umbră pe care o fotografiaţi aici, în forţele prin care trupul dumneavoastră realizează mişcările. Oricât de grotesc ar suna: atunci când vă aşezaţi, vă apăsaţi spatele de speteaza scaunului; trăiţi cu eul dumneavoastră în forţa care se dezvoltă în această apăsare. Iar când vă ridicaţi, trăiţi în forţa cu care picioarele dumneavoastră apasă pământul. Trăiţi în permanenţă în forţe. Nu este deloc adevărat că trăim în trupul nostru vizibil cu eul nostru. Cu eul nostru trăim în forţe. Trupul nostru vizibil îl purtăm doar cu noi; pe acesta îl cărăm doar cu noi pe timpul vieţii noastre fizice până la moarte. Dar şi în starea de trezie trăim doar într-un trup de forţe. Şi ce face de fapt acest trup de forţe? El îşi asumă în permanenţă o sarcină ciudată.

Nu-i aşa, în timp ce vă hrăniţi preluaţi şi tot felul de substanţe minerale. Chiar şi atunci când nu vă săraţi prea tare supa ‒ sarea este doar în bucate ‒, preluaţi substanţe minerale. Simţiţi şi necesitatea de a prelua  substanţe minerale. Şi atunci, tot ce faceţi cu aceste substanţe minerale? Ei bine, vedeţi dumneavoastră, sistemul dumneavoastră de cap nu prea are ce face cu aceste substanţe minerale. Nici sistemul dumneavoastră de piept-trunchi. Dar are ce face sistemul dumneavoastră de membre; acesta se opune ca aceste substanţe minerale să ia în dumneavoastră forma cristalină proprie lor. Dacă nu dezvoltaţi forţele sistemului dumneavoastră de membre, atunci când aţi mânca sare aţi deveni un cub de sare. Sistemul dumneavoastră de membre, scheletul osos şi sistemul muscular au în permanenţă tendinţa de a contraveni formării de către Pământ a mineralelor, deci de a descompune mineralele. Forţele ce descompun mineralele în om vin din sistemul de membre.

Când procesul de îmbolnăvire trece de pur vegetativul, deci când corpul are tendinţa de a lăsa să ia naştere în sine nu doar vegetalul, ci şi procesul de cristalizare minerală, atunci este prezentă o formă superioară, foarte distructivă de boală, de exemplu diabetul. Atunci, trupul omenesc nu mai este în stare să descompună cu adevărat mineralul, pe care trebuie să-l descompună în permanenţă, din forţa membrelor sale, pe care o preia din lume. Iar când în ziua de astăzi oamenii nu pot stăpâni tocmai acele forme de boală ce provin adesea dintr-o mineralizare bolnăvicioasă în trupul omenesc, acest lucru provine de acolo că nu putem folosi îndeajuns remediile acestei forme de îmbolnăvire, remedii pe care ar trebui cu toţii să le preluăm din corelaţiile organelor de simţ sau ale creierului, ale fasciculelor de nervi şi altele asemenea. Ar trebui să folosim substanţele aparente ‒ le numesc dintr-un anumit motiv substanţe aparente ‒, ce se află în organele de simţ, ce sunt în creier şi în nervi, această materie în descompunere, ar trebui să o folosim într-o formă oarecare pentru a stăpâni boli precum guta, diabetul şi altele asemenea. De abia în acest domeniu poate fi realizată cu adevărat însănătoşirea omenirii, atunci când odată şi odată va fi văzută, din punctul de vedere pe care vi l-am sugerat astăzi, întru totul, relaţia omului cu natura.

Trupul omului nu poate fi explicat în nici o altă modalitate, decât prin cunoaşterea înainte de toate a proceselor sale, a transformărilor sale, prin aceea că ştim că omul trebuie să dizolve în sine mineralul, trebuie să inverseze regnul vegetal, să-l depăşească, adică să spiritualizeze regnul animal. Iar tot ceea ce trebuie să ştie dascălul despre dezvoltarea trupului are ca fundament o astfel de observare antropologică, antroposofică, pre cum am realizat-o aici cu dumneavoastră. Ce poate fi construit acum pedagogic pe acestea, vom discuta mâine mai departe.