Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ANTROPOLOGIA GENERALĂ CA BAZĂ A PEDAGOGIEI

GA 293


A TREISPREZECEA CONFERINŢĂ

Stuttgart, 4 septembrie 1919

Putem pricepe omul în atitudinea sa faţă de exterior şi putem căpăta înţelegere faţă de modul în care trebuie să ne comportăm faţă de copil, referitor la atitudinea sa faţă de exterior, dacă punem ca punct de pornire astfel de concepţii cum sunt cele realizate în aceste prelegeri. Este vorba doar de aplicarea corespunzătoare în viaţă a acestor lucruri recunoscute. Gândiţi-vă că trebuie să avem în vedere chiar două modalităţi de comportament a omului faţă de lumea exterioară, deoarece putem vorbi de o configuraţie cu totul opusă a omului de membre faţă de omul de cap.

Figura 16

Trebuie să ne însuşim reprezentarea dificilă, anume că înţelegem formele omului de membre doar dacă ne închipuim că formele de cap sunt răsfrânte ca o mănuşă sau un ciorap. Ceea ce se exprimă prin aceasta are o mare importanţă pentru întreaga viaţă a omului. Dacă am face un desen schematic, atunci ne-am putea spune: Forma de cap este realizată în aşa fel, încât, într-un fel, este presată dinlăuntru în afară, este umflată dinlăuntru în afară. Dacă ne gândim la membrele omului putem să ne închipuim că sunt presate din afară înăuntru, prin răsfrângerea ‒ iar acest lucru înseamnă foarte mult în viaţa omului ‒ de la fruntea dumneavoastră. Şi conştientizaţi faptul că omenescul dumneavoastră interior tinde dinlăuntru înspre fruntea dumneavoastră. Priviţi căuşul palmei dumneavoastră şi priviţi talpa dumneavoastră: în permanenţă este exercitat asupra acestora un fel de presiune, care este identică cu presiunea care se exercită asupra frunţii dumneavoastră dinlăuntru, doar că în direcţie opusă. Deci, prin faptul că opuneţi mediului suprafaţa palmelor dumneavoastră, prin aşezarea tălpii dumneavoastră pe pământ, pătrunde din afară prin această talpă acelaşi lucru ce se revarsă dinăuntru înspre fruntea dumneavoastră. Acesta este un fapt extraordinar de important. De aceea este atât de important, pentru că prin aceasta vedem care este situaţia spiritual-sufletescului din om. Acest spiritual-sufletesc, vedeţi din cele prezentate, este un curent. Acest spiritual-sufletesc trece de fapt ca un curent prin om.

Şi ce este oare omul faţă de acest spiritual-sufletesc? Gândiţi-vă că un curent de apă curge şi este reţinut printr-un obstacol, astfel că se strânge şi face valuri înapoi. Astfel se revarsă spiritual-sufletescul în om. Omul este un aparat de acumulare pentru spiritual-sufletesc. Acesta din urmă vrea de fapt să curgă nestingherit prin om, dar el îl reţine şi îl încetineşte. El îl face să se acumuleze în sine. Totuşi, acest efect pe care l-am denumit curent este unul foarte ciudat. V-am înfăţişat acest efect al spiritual-sufletescului, care parcurge omul, drept un curent, dar ce este el de fapt faţă de trupescul exterior? Este o permanentă absorbire a omului.

Omul se află faţă în faţă cu mediul. Spiritual-sufletescul tinde să îl absoarbă în permanenţă. De aceea în permanenţă ne desfoliem, ne descuamăm. Iar dacă spiritul nu este destul de puternic, trebuie să ne tăiem bucăţi din noi, cum ar fi unghiile, pentru că spiritul, venind din afară, vrea să le distrugă absorbindu-le. El distruge totul, iar trupul opreşte această distrugere a spiritului. Iar în om trebuie creat un echilibru între spiritual-sufletescul distructiv şi permanenta construire a trupului. În acest curent este interpus sistemul de piept-abdomen. Iar sistemul de piept-abdomen este cel ce se împotriveşte distrugerii spiritual-sufletescului pătrunzător şi care străbate de la sine omul cu materie. Din aceasta însă observaţi că membrele omului, care se extind dincolo de sistemul de piept-abdomen, sunt cu adevărat partea cea mai spirituală, căci aici, la membre, are loc în cea mai mică măsură procesul de producere a materiei în om. Doar ceea ce este trimis de sistemul de piept-abdomen ca procese de metabolism în membre, face ca membrele noastre să fie materiale. Membrele noastre sunt într-un înalt grad spirituale, iar ele sunt cele care consumă din trupul nostru când se mişcă. Iar trupul este menit să dezvolte în sine ceea ce omul este predispus de fapt să aibă de la naştere. Dacă membrele se mişcă prea mult sau nu se mişcă în mod corespunzător, atunci nu consumă destul din trup. Sistemul de piept-abdomen se află atunci în situaţia fericită ‒ în situaţia pentru el fericită ‒ că membrele nu absorb suficient din el. Ceea ce păstrează astfel în plus, foloseşte pentru a produce materialitate excedentară. Această materialitate excedentară pătrunde în ceea ce este predispus omul să aibă de la naştere, ceea ce ar trebui deci să aibă la corporalitate, pentru că este născut ca fiinţă sufletesc-spirituală. El străbate ceea ce ar trebui să aibă cu ceva ce nu ar trebui să aibă, ceea ce are material doar ca om pământean, ceea ce nu este de factură spiritual-sufletească în adevăratul sens al cuvântului; îl străbate din ce în ce mai mult cu grăsime. Dar dacă această grăsime este depusă în mod anormal în om, atunci se opun de fapt prea multe procesului spiritual-sufletesc, care pătrunde ca un proces de absorbţie, de consumare, iar atunci i se îngreunează calea înspre sistemul de cap. De aceea nu este corect să se permită copiilor să asimileze prea multe alimente producătoare de grăsime. Prin aceasta capul este detaşat de spiritual-sufletesc. Căci grăsimea se pune în calea spiritual-sufletescului, iar capul devine gol. E vorba de a dezvolta tactul de a lucra atât de corelat cu întreaga situaţie socială a copilului, încât copilul într-adevăr să nu devină prea gras. Mai târziu în viaţă îngrăşarea depinde de tot felul de alte lucruri, dar în copilărie ne stă în putinţă ca la copiii fără anomalii, deci copii foarte slab dezvoltaţi, care, pentru că sunt gingaşi, devin foarte repede graşi, deci la copiii normal dezvoltaţi, să ajutăm printr-o hrănire corespunzătoare împotriva îngrăşării prea puternice.

Dar nu vom avea responsabilitatea corespunzătoare faţă de aceste lucruri, dacă nu vom lua în calcul foarte marea lor semnificaţie; dacă nu luăm în calcul că atunci când permitem copilului să prindă prea multă grăsime, băgăm beţe în roate procesului universal care are ceva de gând cu omul, exprimat prin faptul că îşi lasă spiritual-sufletescul să străbată omul. Cu adevărat băgăm beţe în roate procesului mondial dacă lăsăm copilul să se îngraşe prea tare.

Căci, vedeţi dumneavoastră, în acest cap al omului se întâmplă ceva extrem de ciudat: prin faptul că aici se acumulează tot ce ţine de om din cele spiritual-sufleteşti, stropeşte înapoi precum apa când ajunge la un stăvilar. Adică stropeşte ceea ce spiritual-sufletescul poartă cu sine din materie, precum Mississippi poartă nisipul, şi anume înapoi înspre lăuntrul creierului, astfel că în creier sunt curente care se încalecă acolo unde se stăvileşte spiritual-sufletescul. Iar în ricoşarea materiei în creier, aceasta recade mereu în sine. Iar atunci când materia, care mai este străbătută de viaţă, cade în sine, deci ricoşează aşa cum v-am arătat, atunci ia naştere nervul. Nervul ia naştere întotdeauna când materia împinsă prin viaţă de spirit cade în sine însăşi şi moare înlăuntrul organismului viu. De aceea nervul din organismul viu este materie care a murit înlăuntru, astfel că viaţa se deplasează, se stăvileşte în sine, materia decade, cade în sine. Astfel iau naştere în om canale care merg în toate direcţiile, care sunt pline de materie care a murit: nervii; aici poate apoi să se învolbureze spiritul înapoi în om. De-a lungul nervilor se învolburează spiritual-sufletescul prin lăuntrul omului, pentru că spiritual-sufletescul are nevoie de materia în descompunere. El face să se descompună materia la suprafaţa omului, o aduce la descuamare. Acest spiritual-sufletesc concepe să cuprindă omul, doar dacă mai întâi materia moare în el. De-a lungul căilor nervoase moarte material se mişcă în interior spiritual-sufletescul omului.

Pe această cale putem privi în interiorul felului în care spiritual-sufletescul lucrează de fapt în om. Îl vedem pătrunzând din afară, dezvoltând activitate de absorbţie, de consumare. Îl vedem pătrunzând; vedem cum este stăvilit, cum se învolburează ricoşând, cum omoară materia. Vedem cum materia decade în nervi şi astfel spiritual-sufletescul poate răzbate dinlăuntru în afară şi la suprafaţa pielii, pregătindu-şi singur căi, prin care poate străbate. Căci prin ceea ce trăieşte în mod organic, spiritual-sufletescul nu pătrunde.

Deci cum vă puteţi imagina organicul, viul? Vedeţi dumneavoastră, vă puteţi reprezenta viul şi ca ceva ce preia spiritual-sufletescul, nu-l lasă să treacă. Ceea ce este mort, material, mineral vi-l puteţi imagina ca ceva ce permite trecerea spiritual-sufletescului, astfel că puteţi obţine un fel de definiţie a trupesc-viului şi o definiţie a osos-nervosului, precum în general a mineral-materialului: Ceea ce este viu-organic este impermeabil pentru spirit; ceea ce este fizic-mort este permeabil pentru spirit. ‒ “Sângele este un suc cu totul deosebit” [ Nota 63 ], căci faţă de spirit este precum materia opacă faţă de lumină; el nu permite trecerea spiritului, îl păstrează în sine. Substanţa nervoasă este de fapt şi ea o substanţă cu totul deosebită. Ea este precum sticla transparentă faţă de lumină. Precum sticla transparentă permite trecerea luminii, tot astfel materia fizică material şi materia de nervi, permite trecerea spiritului.

Vedeţi dumneavoastră, aici aveţi diferenţa dintre două componente ale omului: dintre ceea ce este mineral în el, ce este permisiv pentru spirit, şi ceea ce este în el mai animalic, mai organic-viu, ce reţine spiritul în el, ce provoacă spiritul să dea naştere acelor forme ce plăsmuiesc organismul.

Acum însă, din acestea rezultă tot felul de lucruri pentru tratarea omului. Dacă omul, să zicem, lucrează corporal, el îşi mişcă membrele, deci înoată cu totul prin spirit. Acesta nu este spiritul care s-a acumulat deja în el; acesta este spiritul care este afară. Fie că tăiaţi lemne, fie că mergeţi, chiar şi atunci când vă mişcaţi doar membrele în mişcarea de lucru, de lucru folositor sau nefolositor, vă bălăciţi permanent prin spirit, aveţi mereu de-a face cu spiritul. Asta este foarte important. Iar important mai este să ne întrebăm: Dacă vom lucra în spirit, când gândim sau citim sau alte asemenea, cum e atunci? ‒ Da, aici avem de-a face cu spiritual-sufletescul din noi. Aici nu ne bălăcim cu membrele prin spirit, aici lucrează spiritual-sufletescul în noi şi se serveşte permanent de trupescul nostru, asta înseamnă că se exprimă în noi cu totul într-un proces trupesc-corporal. Aici, prin această stăvilire, materia este în permanenţă învolburată în sine. La munca spirituală trupul nostru este peste măsură de activ; la munca corporală, dimpotrivă, spiritul nostru se află peste măsură în activitate. Nu putem să lucrăm spiritual-sufleteşte fără să conlucrăm în interior în permanenţă cu trupul nostru. Când muncim corporal, atunci, datorită faptului că prin gânduri ne dăm direcţia de mers, că prin gânduri acţionăm orientativ, spiritual-sufletescul nostru participă doar în mod extrem în interior; însă participă spiritual-sufletescul din exterior. Noi lucrăm în permanenţă în interiorul spiritului lumii. Ne unim în permanenţă cu spiritul lumii prin lucrul corporal. Lucrul corporal este spiritual, lucrul spiritual este trupesc, la şi în om. Acest paradox trebuie însuşit şi înţeles, faptul că lucrul corporal este spiritual şi lucrul spiritual este trupesc în om şi asupra omului. Spiritul ne învăluie în timpul lucrului corporal. La noi, materia este activă, mişcătoare în lucrul spiritual.

Aceste lucruri trebuie ştiute în momentul în care vrem să gândim plin de înţelegere despre muncă, fie că e muncă spirituală sau trupească, despre relaxare şi oboseală. Nu putem gândi cu înţelegere despre muncă şi relaxare şi oboseală, dacă nu pătrundem cu înţelegere ce am discutat adineauri. Căci, gândiţi-vă numai, dragii mei prieteni, dacă un om ar munci prea mult cu membrele sale, ar munci prea mult corporal, ce urmări ar avea acest lucru? Aceasta îl aduce într-o prea mare înrudire cu spiritul. Spiritul îl înconjoară în permanenţă doar atunci când munceşte corporal. Urmarea acestui fapt este că spiritul ia prea puternic în stăpânire omul, spiritul care vine din afară asupra omului. Devenim prea spirituali când muncim prea mult corporal. Din afară devenim prea spirituali. Urmarea acestui lucru este: trebuie să ne dedăm prea mult timp spiritului, deci trebuie să dormim prea mult. Dacă muncim prea mult corporal, trebuie să dormim prea mult. Iar somnul prea îndelungat stimulează din nou prea puternic activitatea trupească ce porneşte de la sistemul de piept-abdomen, care nu porneşte de la sistemul de cap. Acţionează prea stimulator pentru viaţă, devenim prea febrili, prea fierbinţi. Sângele năvăleşte prea tare în noi, nu poate fi prelucrat în activitatea sa din trup, atunci când dormim prea mult. Astfel că producem plăcerea de a dormi prea mult printr-o activitate corporală peste măsură.

Dar cei lenevoşi, ei dorm cu atâta plăcere şi dorm atât de mult; de unde vine asta? Da, asta vine de acolo că omul nu poate deloc să-şi lase lucrul. Nu poate deloc să-l lase. Lenevosul nu-şi are somnul de acolo că lucrează prea puţin, căci şi lenevosul trebuie să-şi mişte picioarele toată ziua şi într-un fel se agită şi el cu mâinile. Şi el face ceva, lenevosul: el nu face de fapt, văzut din exterior, cu nimic mai puţin decât harnicul, dar o face fără sens. Harnicul se îndreaptă către lumea din afară; el leagă un sens de activităţile sale. Şi aceasta este diferenţa. Activitatea lipsită de sens pe care o face lenevosul este cea care duce mai mult la somn decât activitatea plină de sens. Căci activitatea plină de sens nu doar că ne lasă să ne bălăcim prin spirit, ci, prin mişcarea plină de sens, cu munca noastră absorbim încetul cu încetul spiritul în noi. Prin întinderea mâinii spre munca plină de sens ne unim cu spiritul, iar spiritul la rândul lui nu mai are nevoie să lucreze prea mult inconştient în somn, pentru că lucrăm conştient cu el. Deci nu e vorba ca omul să fie activ, căci şi lenevosul este aşa, ci e vorba de măsura în care omul este activ plin de sens. Activitate plină de sens ‒ de aceste cuvinte trebuie să fim deja pătrunşi, dacă devenim educatori ai copilului. Când este omul activ fără sens? Este activ fără sens, atunci când este activ doar aşa cum o cere trupul său. El este activ cu sens, atunci când este activ cum o cere mediul său, nu doar cum o cere trupul său. Acest lucru trebuie să-l avem în vedere la copil. Putem, pe de o parte, să conducem activitatea trupească exterioară a copilului tot mai mult şi mai mult înspre ceea ce este doar în sfera trupescului, înspre gimnastica fiziologică, unde doar întrebăm trupul: Ce mişcări să punem a fi executate? ‒ Şi putem conduce mişcarea exterioară a copilului înspre mişcări pline de sens, înspre mişcări pătrunse de sens, astfel încât să nu se bălăcească prin spirit cu mişcările sale, ci să urmeze spiritului în direcţiile sale. Atunci dezvoltăm mişcările trupeşti dincolo, înspre euritmie. Cu cât îi punem mai mult să facă gimnastică doar trupeşte, cu atât mai mult ducem copilul înspre dezvoltarea unei pofte prea mari de somn, înspre dezvoltarea unei tendinţe de îngrăşare. Cu cât facem să se alterneze mai mult această pendulare înspre trupesc ‒ ceea ce desigur nu trebuie neglijat, pentru că omul trebuie să trăiască în ritm ‒, cu cât lăsăm mai mult această pendulare înspre trupesc să revină înspre pătrunderea cu sens a mişcărilor, ca în euritmie, unde fiecare mişcare exprimă un sunet, unde fiecare mişcare are un sens: cu cât mai mult permitem alternarea gimnasticii cu euritmia, cu atât mai mult realizăm armonizarea dintre necesitatea de somn şi de veghe; cu atât mai normală păstrăm şi viaţa copilului din partea voinţei, din partea exterioară. Faptul că am transformat treptat şi gimnastica într-o activitate lipsită de sens, într-o activitate care urmează doar trupul, este un efect secundar al vremurilor materialiste. Faptul că vrem să o înălţăm chiar la rangul de educaţie fizică, unde permitem să fie exercitate nu doar mişcări lipsite de sens, lipsite de semnificaţie, doar preluate de la trup, ci mai aşezăm în ele şi sensul contrar, sensul opus ‒ corespunde tendinţei de a trage în jos omul nu doar până la stadiul de om cu gândire materială, ci de a-l trage până la stadiul de om cu simţire animală. Activitatea sportivă exagerată este darwinism aplicat. Darwinismul [ Nota 64 ] teoretic înseamnă afirmaţia că omul se trage din animal. Darwinismul practic este sport şi înseamnă construirea eticii de a duce omul înapoi la animal.

Aceste lucruri trebuie spuse astăzi cu această vehemenţă pentru că educatorul din ziua de azi trebuie să le înţeleagă, pentru că nu trebuie doar să se facă educatorul copiilor încredinţaţi lui, ci pentru că trebuie să acţioneze şi social, pentru că trebuie să reacţioneze asupra întregii omeniri, pentru ca astfel de lucruri să nu apară din ce în ce mai mult, care, de fapt, sunt menite să acţioneze asupra omenirii cu adevărat animalizator. Aceasta nu este o falsă asceză, aceasta este ceva adus din obiectivitatea adevăratei înţelegeri şi care este întru totul la fel de adevărat precum orice altă cunoaştere a ştiinţelor naturii.

Cum e însă cu munca spirituală? Cu munca spirituală, deci cu gândirea, cititul şi aşa mai departe, e aşa că acestea sunt permanent însoţite de activitate trupesc-corporală, de permanentă decădere interioară a materiei organice, de mortificarea materiei organice. Astfel că printr-o activitate spiritual-sufletească prea intensă avem în noi materie organică în descompunere. Dacă ne petrecem ziua neobosiţi, doar în activitate de învăţare, avem seara prea multă materie descompusă în noi, materie organică descompusă. Aceasta acţionează în noi. Ne deranjează somnul liniştit. Activitatea spiritual-sufletească exagerată deranjează la fel de mult somnul precum activitatea corporală exagerată te face somnolent. Dar dacă ne străduim prea tare spiritual-sufleteşte, când citim ceva dificil, în aşa fel încât trebuie să şi gândim în timp ce citim ‒ ceea ce nu este tocmai îndrăgit la oamenii de astăzi ‒, deci dacă vrem să citim prea mult gândind, adormim lucrând. Sau dacă nu ascultăm vorbăria limpede ca apa a vorbitorilor populari sau a altor oameni, care spun doar ce se ştie deja, ci dacă ascultăm acei oameni, ale căror cuvinte trebuie urmărite cu gândire, pentru că spun ceva ce nu ştim încă, atunci devenim obosiţi şi somnolenţi. Este o manifestare cunoscută aceea că oamenii, atunci când merg la prelegeri şi la concerte pentru că “se poartă”, şi nu sunt obişnuiţi să cuprindă cu adevărat gândind şi simţind ce le este oferit, adorm la primul sunet sau la primul cuvânt. Adesea dorm pe tot parcursul prelegerii sau al concertului pe care le-au asistat din obligaţie sau snobism.

Acum avem din nou două aspecte în vedere. Aşa cum este o diferenţă între activitatea exterioară plină de sens şi activismul exterior fără sens, tot astfel este o diferenţă şi între activitatea interioară mecanică de gândire şi observare şi între activitatea interioară în permanenţă însoţită de sentimente. Dacă activitatea noastră spiritual-sufletească este realizată în aşa fel încât legăm de ea un interes permanent, atunci interesul şi atenţia învigorează activitatea noastră de piept şi nu permite mortificarea exagerată a nervilor. Cu cât mai mult citiţi absent, cu cât mai puţin vă străduiţi să preluaţi în dumneavoastră cele citite cu interes profund, cu atât mai mult cultivaţi mortificarea materiei dumneavoastră interioare. Cu cât mai mult urmăriţi totul cu interes, cu căldură, cu atât cultivaţi mai mult activitatea sangvină, păstrarea vie a materiei, cu atât mai mult impiedicaţi şi ca activitatea spirituală să vă tulbure somnul. Când trebuie să toceşti pentru examen ‒ poţi spune şi să pisezi, după caz ‒ preluăm multe contrar interesului. Căci dacă am prelua doar după interes, atunci ‒ cel puţin după condiţiile actuale de existenţă ‒ am pica la examen. Urmarea este că toceala sau pisălogeala pentru examen ne deranjează somnul, că aduce dezordine în existenţa noastră normală omenească. Acest lucru trebuie avut în vedere îndeosebi la copii. De aceea la copii este cel mai bine, şi va corespunde în cea mai mare măsură idealului educaţiei, dacă învăţarea îngrămădită, ce este mereu făcută înainte de examene, să fie lăsată cu totul deoparte, adică să lăsăm cu totul deoparte examenele; atunci sfârşitul anului şcolar se desfăşoară exact la fel ca şi începutul. Dacă noi ca dascăli ne asumăm datoria de a ne spune: Pentru ce trebuie examinat copilul? Doar eu am avut mereu copilul în faţa ochilor şi ştiu prea bine ce ştie sau ce nu ştie. ‒ Desigur că în condiţiile de astăzi acesta poate fi doar un ideal, după cum vă rog, în general, să nu vă exteriorizaţi prea tare natura rebelă. Ceea ce aveţi de adus în confruntarea cu cultura noastră contemporană, întoarceţi mai întâi, precum nişte ţepi, înspre înăuntru, pentru a putea acţiona încet în acea direcţie ‒ căci în acest domeniu putem acţiona doar încet ‒ încât oamenii să înveţe să gândească altfel, atunci şi relaţiile sociale exterioare vor intra în alte forme decât cele de astăzi.

Dar toate lucrurile trebuie gândite în corelaţie. Trebuie să ştim că euritmia este activitate exterioară străbătută de sens, spiritualizare a muncii corporale şi realizarea predării în mod interesant, nebanal, muncă intelectuală înviorată ‒ în sensul strict al cuvântului ‒ înviorată, străbătută de forţa sângelui.

Trebuie să spiritualizăm munca în afară; trebuie să străbatem cu forţa sângelui munca dinăuntru, munca intelectuală! Gândiţi-vă la aceste două propoziţii şi atunci veţi vedea că prima are o importantă latură educativă şi una socială importantă; că cea de a doua are o importantă latură educativă şi una igienică importantă.