|
Prima ediţie din 1932 avea ca prefaţă un cuvânt de mulţumire al colegiului profesoral al Şcolii Libere Waldorf. El descrie situaţia în care a fost dat acest curs:
“După sfârşitul Războiului Mondial, Rudolf Steiner a ţinut, ca urmare a rugăminţilor unor membri ai Societăţii Antroposofice, şi în Stuttgart prelegerile sale cuprinzătoare despre tripartiţia organismului social, care constituie conţinutul cărţii sale “Punctele centrale ale problematicii sociale”. Sugestiile date acolo de Dr.Rudolf Steiner l-au făcut pe domnul consilier comercial Emil Molt să ia hotărârea de a fonda o şcoală care să reprezinte un fel de germene pentru o viaţă spirituală liberă. La rugămintea sa, Dr.Rudolf Steiner a preluat conducerea spirituală a acestei şcoli şi s-a preocupat neobosit de prosperitatea ei.
Deschiderea Şcolii Libere Waldorf a fost precedată de un curs pedagogic, pe care l-a ţinut Dr.Rudolf Steiner timp de trei săptămâni în august şi septembrie 1919, în faţa primilor pedagogi ai Şcolii Waldorf şi a unui număr de personalităţi ce doreau să lucreze în spiritul pedagogiei sale.
Acest curs a cuprins trei manifestări. Mai întâi au fost ţinute patrusprezece prelegeri despre antropologia antroposofică ‒ fundament al unei pedagogii corespunzătoare vremurilor noastre şi viitorului apropiat. Ele apar în această carte. S-au adăugat prelegeri care prezentau efectele antropologiei antroposofice în lucrul metodic şi didactic în instruire şi educare. Ele formează, împreună cu prelegerile acestei cărţi, la conţinutul căreia se referă mereu, o unitate.
Manifestările conferinţelor au fost urmate de discuţii sub formă de seminare, în care Rudolf Steiner a discutat cu pedagogii prelucrarea practică a anumitor domenii de instruire şi căile spre o soluţionare a problemelor educative. Aceste discuţii sunt de asemenea publicate.
Ascultătorii au trăit în acest curs un eveniment spiritual care ‒ petrecându-se în liniştea cercului cel mai restrâns ‒ vroia să slujească omenirii în evoluţia sa superioară. Pedagogii Şcolii Libere Waldorf doresc să însoţească această lucrare a lui Rudolf Steiner cu sentimentele mulţumirii lor profunde, acum că porneşte în lume, pentru a fecunda educarea şi instruirea peste tot acolo unde este preluată cu înţelegere.”
*
Bazele de text: Pentru structurarea textului acestei ediţii au fost consultate următoarele documente:
‒ transcrierea dactilografiată a notiţelor stenografice; cuvântul de deschidere a fost stenografiată de Rudolf Meyer, conferinţele de la 1-5 septembrie 1919 au fost costenografiate de doamna Hummel, care a sosit special pentru aceasta de la Köln. Celelalte conferinţe au fost costenografiate de diferiţi particpanţi la curs. Stenogramele înseşi nu mai există. Notiţele au fost redactate după încheierea cursului de unii participanţi şi apoi multiplicate.
‒ multiplicarea manuscrisului din anii douăzeci, care conţine unele completări din notiţele diferiţilor participanţi.
‒ prima ediţie de carte (Dornach 1932), în care fuseseră preluate alte completări din notiţele participanţilor.
‒ notiţele manuscrise ale lui E.A.Karl Stockmeyer.
Desenele pe tablă ale lui Rudolf Steiner au fost şterse după fiecare prelegere. Desenele preluate în acest volum au ca bază schiţele diferiţilor participanţi. Pe baza notiţelor amănunţite ale lui E.A.Karl Stockmeyer a fost posibilă adăugarea desenelor nepreluate în ediţii anterioare, respectiv găsirea, în unele cazuri, unei mai bune corespondenţe cu textul.
Titlul volumului provine de la Rudolf Steiner. Vezi pentru asta prezentarea Mariei Steiner în postfaţa acestui volum.
Notările personale ale lui Rudolf Steiner pentru cursurile prezentate pentru pedagogi în Stuttgart (1919-1921) au apărut în caietul 31 al ciclului “Contribuţii la ediţia completă Rudolf Steiner”, Dornach 1970.
Publicaţii anterioare: Multiplicări de manuscris fără an (începutul anilor douăzeci); prima ediţie de carte, editată de Marie Steiner, Dornach 1932 (fără discursul din 20 august); a 2-a ediţie, Dresda 1940, editată de Marie Steiner; a 3-a ed., Freiburg 1947, ed. de Marie Steiner cu postfaţă, note şi cuprins de cuvinte cheie de E.A.Karl Stockmeyer; a 4-a ed. Dornach 1951, revăzută; a 5-a ed. Dornach 1960 ( Ed.Completă); a 6-a ed. Dornach 1968; a 7-a ed., revăzută din nou şi adăugită cu discursul din 20 august 1919, Dornach 1973; a 8-a ed. Dornach 1980, tipărire în faximil fotomecanică; ediţiile 4 - 8 au fost editate de H. R. Niederhäuser.
Referitor la ediţia a 9-a: Textul, precum şi desenele au fost verificate amănunţit încă o dată pe baza numeroaselor documente existente. Corecturile corespunzătoare de text, precum şi adăugiri şi rearanjări de desene sunt menţionate în referiri la text, respectiv motivate. Corecturile referitoare la punctuaţie, ortografie şi greşelile de tipar nu sunt menţionate. Discursul ţinut în preziua cursului, care a fost tipărit în ediţiile anterioare în încheierea prelegerilor, a fost ‒ conform desfăşurării în timp ‒ aşezat înaintea primei prelegeri, în timp ce citatele din “Discursul la serbarea de deschidere a Şcolii Libere Waldorf cu cuvinte însoţitoare de Marie Steiner” (înainte la începutul volumului), apar doar în Anexă. Sumarele de conţinut au fost extinse considerabil, precum şi referirile la text, în care s-au introdus şi unele menţiuni esenţiale de Wolfgang Schad, Stuttgart.
Lucrări ale lui Rudolf Steiner, care au apărut în ediţia completă (GA), sunt menţionate în cele ce urmează cu numărul respectiv din bibliografie. Vezi şi sumarul din finalul cărţii.
| 1 |
Alocuţiune:
Cuvintele reproduse aici se bazează pe notiţele stenografice
(incomplete) ale lui Rudolf Meyer şi notiţele lui Emil Molt şi E.A.Karl
Stockmeyer. Redactarea textului a fost făcută de Erich Gabert. Au fost prezenţi: Berta Molt, Emil Molt, Caroline von Heydebrand, E.A.Karl Stockmeyer, Leonie von Mirbach, Elfriede Herrmann, Rudolf Treichler, Hertha Koegel, Paul Baumann, Rudolf Meyer, Johannes Geyer, Herbert Hahn, Friedrich Oehlschlegel. La curs au mai participat în afară de cei numiţi mai sus: Marie Steiner, Elisabeth Dollfus-Baumann, Hannah Lang, Ludwig Noll, Mieta Waller-Pyle, Hermann Heisler (?). Ca oaspeţi au participat: Andreas Körner, Luise Kieser, Walter Johannes Stein, Alexander Strakosch, Karl Emil Wolfer. Invitaţia de a participa ca oaspeţi a fost făcută doar acelor membri ai societăţii antroposofice care vroiau să fondeze în alte locuri o instituţie similară. În afară de aceasta au fost contactaţi pedagogi care făceau parte din “Consiliul de cultură”. K.E.Wolfer şi A.Körner fuseseră invitaţi pentru “propagandă”. Au mai fost invitate Ida şi Maria Uhland. Acestora nu li s-a permis însă participarea din partea oficialităţilor pedagogice. |
| 2 |
Un
fel de rugăciune: Cuvintele nu au fost reţinute stenografic.
Participanţii Caroline von Heydebrand (1886-1938) şi Herbert Hahn
(1890-1970) au redactat din memorie conţinutul cuvintelor rostite de
Rudolf Steiner. În continuarea redării acestor notiţe urmează,
referitor la acelaşi procedeu, copia după notele din jurnal ale lui
Walter Johannes Stein (1891-1957), care a particpat de asemnena la curs: Note
ale Carolinei von Heydebrand
“Vrem să ne formulăm astfel gândurile încât să putem conştientiza: În spatele fiecăruia dintre noi se află Îngerul său, cu mâinile aşezate lin pe creştet; acest Înger vă dă puterea de care aveţi nevoie. ‒ Deasupra capetelor voastre pluteşte hora Arhanghelilor. Ei poartă de la unul la altul ceea ce unul are de dat celuilalt. Ei leagă sufletele voastre. Astfel se face curajul de care aveţi nevoie. (Din curaj, Arhanghelii formează un potir.) ‒ Lumina înţelepciunii ne este dăruită de fiinţele înalte ale Arhailor, care nu se strâng în horă, ci venind din începuturile primordiale se revelă şi dispar în depărtări primordiale. Intră doar ca o formă de picătură în acest spaţiu. (În potirul curajului picură de la spiritul activ al timpului o picătură de lumină a timpului.)”  Note
ale lui Herbert Hahn
“Putem purta în conştiinţă, în timp ce ne îndreptăm activ spre pedagogia acestei a cincea epoci de cultură şi vrem să fim activi în ea ca pedagogi, faptul că fiinţele celei de a treia ierarhii doresc să se lege de munca noastră. În spatele fiecărui membru în parte a colegiului în devenire vedem stând Îngerul. El pune amândouă mâinile pe capul omului pământean încredinţat ocrotirii sale. Iar în această atitudine şi cu acest gest lasă el să treacă forţă. Este forţa care înzestrează fapta intenţionată cu imaginaţiile necesare. Imaginând creator, trezind cu forţă imaginaţii, stă astfel în spatele fiecăruia Îngerul. Dacă ridicăm privirea, vedem deasupra capetelor viitorilor pedagogi o seamă de Arhangheli. Rotindu-se şi întorcându-se în cerc, poartă ei ceea ce vrea să crească în rezultatul întâlnirii spirituale a fiecăruia cu Îngerul său, înspre ceilalţi. Şi poartă acestea îmbogăţiţi de forţele tuturor celorlalţi, înapoi la fiecare în parte. ‒ În această rotire, care acţionează ca o faptă formatoare spirituală, se formează deasupra capetelor celor uniţi prin strădania comună ‒ un potir. Iar acest potir are o anumită substanţă: ea este formată din curaj. ‒ În acelaşi timp, Arhanghelii ce se unesc rotind permit pătrunderea în mişcarea lor, în formarea lor a forţelor inspirative de creaţie. Ei deschid izvorul pentru acele inspiraţii care ne sunt necesare pentru fapta noastră. Dacă privirea văzătorului se ridică şi mai mult, ajunge sus până în regiunea Arhailor. Ei nu se înfăţişează ca o comunitate. Dar din sfera lor, sfera luminii, ei lasă să picure un strop în potirul curajului. Putem simţi că acest strop de lumină ne este dăruit de spiritul bun al vremurilor noastre, care stă în spatele fondatorului şi a fondării acestei şcoli noi. Sunt forţe de intuiţie creatoare ce acţionează în acest dar de lumină. Ele vor să trezească intuiţiile necesare în cei care se îndreaptă spre această tânără faptă pedagogică. Astfel contribuie a treia ierarhie ‒ dăruind forţă, curaj şi lumină ‒ la fondarea ce se desfăşoară acum. Prin imaginaţie, inspiraţie, intuiţie vrea să se lege de fapta noastră pământeană”. Dintr-o agendă mai timpurie, nedatată, a lui Herbert Hahn: Închipuiţi-vă felul în care în spatele fiecăruia dintre dumneavoastră stă Îngerul propriu: Îngerul vrea să dea putere. Deasupra dumneavoastră tuturora se învârte în cerc, purtând fructele lucrării şi experienţa fiecăruia, unul către celălalt, un cerc de Arhangheli. Din rotirea şi purtarea lor, Arhanghelii formează un potir al curajului. Din înălţimi bunul spirit al timpului, care este unul dintre Arhai, coboară un strop de lumină în potir: Astfel, Arhaii dăruiesc un strop de lumină.” Note
de jurnal în 21 august 1919, ale lui Walter Johannes Stein
“Începutul cursului. Deschidere prin Dr.Steiner, la orele 9. Forţă ‒ Îngeri
Curaj ‒ Arhangheli Lumină ‒ Arhai Mulţumiţi...[bunelor spirite], care i-au inspirat lui Molt ideea. Zeii vor lucra mai departe cu ceea ce va reieşi din fapta noastră.” |
| 3 |
dragului nostru domn Molt: Emil
Molt (1876-1936), directorul fabricii de ţigarete Waldorf-Astoria din
Stuttgart, consilier comercial. El a organizat cursuri de instruire
pentru muncitorii aparţinând intreprinderii sale. De aici s-a
născut în final gândul de a organiza o şcoală pentru copiii
muncitorilor săi. Pentru crearea şi conducerea acestei “şcoli Waldorf”
l-a numit pe Rudolf Steiner. Molt a fost în 1919 unul dintre cei
mai implicaţi reprezentanţi ai ideii de tripartiţie a lui Rudolf
Steiner. Vezi Emil Molt, “Proiect al unei biografii”, Stuttgart 1972,
precum şi unele dintre scrierile sale în seria “Contribuţii la
Operele Complete Rudolf Steiner”, caietul nr.103, Dornach, Mihaeli 1989. |
| 4 |
Am amintit odată un exemplu: Vezi Ştiinţa spirituală
(“Die Geisteswissenschaft im Umriss”), GA 13, cap. “Dezvoltarea lumii şi omul”,
p.170 ş.u. |
| 5 |
În
ceea ce priveşte aceste trei componente ale fiinţei omeneşti:
Despre
membrele fiinţei omului vezi îndeosebi cap. “Fiinţa omului”, în Teosofie (“Theosophie”),
GA 9, şi cap “Fiinţa omenirii”,
în Ştiinţa spirituală
(“Die Geisteswissenschaft im Umriss”), GA 13; apoi Metamorfoze ale vieţii
sufleteşti. Căi ale trăirilor sufleteşti (“Metamorphosen des
Seelenlebens. Pfade der Seelenerlebnisse”), GA 58 şi 59. |
| 6 |
întregul sistem tripartit al omului
fizic: Referitor la tripartiţia organismului natural ‒ deci nu a
întregii fiinţe ‒ vezi şi cap.IV, 6: “Dependenţele fizice şi
spirituale ale fiinţei omeneşti”, în Despre enigme sufletului
(“Von Selenrätseln”), GA 21. |
| 7 |
ceea
ce cunoaşte între momentul trezirii şi cel al adormirii:
Vezi şi cap. “Somn şi moarte”,
în Ştiinţa spirituală,
GA 13. |
| 8 |
pedagogia herbartiană, activă în
cercuri largi, şi-a bazat măsurile ei educative pe psihologia
herbartiană: Johann Friedrich Herbart, 1776-1841, filozof şi
pedagog; a predat în Göttingen, temporar ca profesor
particular în Berna. Cunoscut ca fondator al pedagogiei
ştiinţifice care, la rândul ei, trebuie să fie strâns
legată de filozofia practică (etică) şi de psihologie. Opere:
“Pedagogie generală” (“Allgemeine Pädagogik”) (1806), “Manual de
psihologie” (“Lehrbuch zur Psychologie”) (1816), “Prelegeri pedagogice”
(Umriss pädagogischer Vorlesungen”) (1835). Rudolf Steiner
vorbeşte despre concepţia sa în captolul “Concepţii reacţionare”, în Enigmele filozofiei
(“Die Rätsel der Philosophie”), GA 18. Vezi şi prelegerea din 4
decembrie 1903, în Învăţătură
spirituală despre suflet şi privire asupra lumii (“Spirituelle
Seelenlehre und Weltbetrachtung”), GA 52. |
| 9 |
ceea ce numim în mod obişnuit
reprezentare: Vezi şi cap. “Individualitatea
umană”, în Filosofia libertăţii
(“Die Philosophie der Freiheit”), GA 4. |
| 10 |
“Cogito, ergo sum”: Această
propoziţie a fost formulată de filozoful, matematicianul, astronomul şi
fizicianul Rene Descartes (1596-1650), care a servit ca ofiţer sub
diferite comenzi, a trăit mult timp în Olanda şi în final a
fost chemat de regina Christine în Suedia, unde a şi murit. Vezi
în opera sa “Principia philosophiae” (Amsterdam 1644),
îndeosebi paragrafele 1, 7, 11-14 din partea întâi.
La afirmaţia renumită “Cogito, ergo sum”, ajunge în par.7; acolo
spune: “Prin faptul că respingem orice lucru îndoielnic şi
îl arătăm ca fiind fals, putem uşor admite că nu există Dumnezeu,
nici cer, nici corp; că noi înşine nu avem nici mâini, nici
picioare, nici un fel de corp; dar nu putem presupune ca noi, cei care
gândim acestea, să nu fim nimic; căci este o contradicţie ca ceea
ce gândeşte, în momentul în care gândeşte, să
nu existe. Deci afirmaţia: Eu gândesc, deci sunt (ego cogito,
ergo sum) este cunoaşterea primă şi cea mai sigură dintre toate care se
oferă unuia ce filozofează ordonat.” ‒ Rudolf Steiner vorbeşte despre
“Cogito, ergo sum” în cap.III “Gândirea
în slujba concepţiei despre lume”, în Filosofia Libertăţii,
GA 4, şi în prelegerea din 12 octombrie 1918, în Polaritatea dintre
durată şi dezvoltare în viaţa omenească (“Die
Polarität von Dauer und Entwickelung im Menschenleben”), GA 184,
din 10 aprilie 1913, în Rezultate ale
cercetării spirituale (“Ergebnisse der Geistesforschung”), GA
62, şi în cap. “Imaginea lumii în idealismul german”,
în scrierea Despre
enigma omului (“Vom Menschenrätsel”), GA 20. Vezi şi
afirmaţiile despre Descartes în cap. “Concepţiile epocilor de început
ale dezvoltării gândirii”, în Enigmele filozofiei
(“Die Rätsel der Philosophie”), GA 18. |
| 11 |
Arthur
Schopenhauer,
1788-1860, a studiat la Göttingen şi Berlin ştiinţele naturii şi
filosofia, a trăit după absolvirea din Jena în Weimar şi Dresda,
a
candidat fără succes în Berlin. În final s-a stabilit ‒
singuratic şi
amărât, pentru că se simţea respins şi neînţeles ‒ în
1833 în
Frankfurt. Deabia din anii patruzeci ai secolului al 19-lea a cunoscut
din ce în ce mai multă atenţie şi a devenit în anii
şaptezecei ai
secolului 19 chiar “filosof la modă”. Despre voinţă ca germene a
spiritual-sufletescului, vezi îndeosebi cartea a patra a operei
sale
principale “Lumea ca voinţă şi reprezentare” (1819): “Lumea ca voinţă,
afirmare şi negare a voinţei”. Vezi şi biografia pe care a scris-o
Rudolf Steiner pentru introducerea la ediţia Cotta a “operelor lui
Arthur Schopenhauer”, cuprinsă în Biografii şi schiţe
biografice (Biographien und biographische Skizzen”) GA 33, şi
cap. “Concepţii reacţionare”,
în Enigmele filozofiei,
GA 18, precum şi prelegerea din 4 decembrie 1920, în Legătura dintre
spiritualitatea lumii şi fizicul omului (“Die Brücke
zwischen der Weltgeistigkeit und dem Physischen des Menschen”), GA 202. |
| 12 |
În măsura în care fiziologia
crede că se află în posesia a ceva, atunci când vorbeşte
despre nervii senzitivi şi cei motorii: În prelegerea din
6 noiembrie 1916, în Karma meseriei
(“Das Karma des Berufes”), GA 172, Rudolf Steiner vorbeşte despre aşa
numiţii nervi senzoriali şi motori, după cum urmează: “Nervii sunt cu toţii organizaţi unitar, şi au cu toţii o singură funcţiune. Aşa numiţii nervi motori se deosebesc de aşa numiţii nervi senzoriali doar prin aceea că cei senzoriali sunt orientaţi înspre slujirea perceperii mediului, în timp ce aşa numiţii nervi motori servesc perceperii propriului organism.” Vezi şi cap. IV, 6: “Dependenţele fizice şi spirituale ale entităţii umane” (“Die physischen und geistigen Abhängigkeiten der Menschen-Wesenheit”), în Despre enigme sufletului, GA 21, prelegerea din 21 aprilie 1920, în Înnoirea artei didactico-pedagogice prin ştiinţa spirituală („Die Erneuerung der pädagogischer - didaktischer Kunst durch Geisteswissenschaft”), GA 301 şi prelegerile din 7 şi 12 decembrie 1919, în Tratarea spiritual-ştiinţifică a problemelor sociale şi pedagogice (“Geisteswissenschaftliche Behandlung sozialer und pädagogischer Fragen”), GA 192, precum şi compilaţia lui Herbert Hensel şi Hans Jürgen Scheurle, “Despre problema nervilor motori şi senzoriali. Extrase din lucrări ale lui Rudolf Steiner” (“Zur Frage der motorischen und senzitiven Nerven. Auszüge aus Werken Rudolf Steiner”), Marburg, 1979; ed.nouă (1992) ca parte a doua (anexă documentară) în publicaţia editată de Wolfgang Schad “Organizarea nervoasă a omului şi problema socială” (“Die menschliche Nervenorganisation und die soziale Frage”) (două vol.), Stuttgart 1992. |
| 13 |
acelei decizii bisericeşti dogmatice care
a fost luată în anul 869: În anul 869 a avut loc la
Constantinopol al optulea conciliu ecumenic ce a avut scopul de a lua
măsuri împotriva patriarhului Photius. În “Canones contra
Photium”, se spune (Canonul 11) după cum urmează: “ În timp ce
Vechiul şi Noul Testament arată că omul are doar suflet inteligent şi
raţional, iar toţi părinţii şi învăţătorii bisericii, vorbind de
la Dumnezeu, întăresc această părere, există unii... care au
decăzut într-o asemenea nemernicie de a enunţa cu neruşinare
dogma că omul ar avea două suflete, şi ei afirmă, pe baza anumitor
cercetări neştiinţifice, că prin însăşi înţelepciunea li se
confirmă propria erezie”. Foarte preţuit de Rudolf Steiner, filosoful
catolic Otto Willmannn scrie în lucrarea sa în trei volume
“Istoria idealismului” ‒ “Geschichte der Idealismus”, prima ediţie,
Braunschweig 1894, secţiunea VIII, §54, “Idealismul creştin ca
desăvârşire a Antichităţii” (vol.II, 111): “Abuzul făcut de
gnostici cu deosebirea paulinică dintre omul pneumatic şi cel psihic,
prin aceea că primul s-a pretins a fi expresia desăvârşirii sale,
al doilea ca reprezentant declarat al creştinilor cuprinşi în
legile bisericii, a determinat biserica să abroge explicit trihotomia”
‒ Rudolf Steiner revine mereu în numeroase conferinţe asupra
acestei hotărâri a Conciliului; vezi de ex. conferinţele din 5
februarie şi 2 aprilie 1918 în Moarte
Pământească şi viaţă comică. Daruri de viaţă antroposofice.
Necesităţi de conştienţă pentru prezent şi viitor, GA 181,
conferinţa din 8 septembrie 1918 din Polaritatea dintre
durată şi dezvoltare în viaţa omenească ‒ “Die
Polarität von Dauer und Entwickelung im Menschenleben”, GA 184 şi conferinţa din 21 noiembrie 1919,
din Misiunea lui Mihael
‒ “Die Sendung Michaels”, GA 194. Vezi pentru această temă şi
articolele lui Stefan Leber, “Despre Conciliul 869” - “Zum Konzil 869”,
în publicaţia “Comunicări din activitatea antroposofică din
Germania” ‒ “Mitteilungen aus der anthroposophischen Arbeit in
Deutschland”, Paşte 1973 şi ale lui Johannes Geyer: “Un Conciliu şi
urmările sale cultural-istorice: “desfinţarea” spiritului” ‒ “Ein
Konzil und seine kulturgeschichtlichen Folgen: Die “Abschaffung” des
Geistes”, în publicaţia “Arta educaţiei” ‒ “Erziehungs Kunst” Nr.
10/11 1964, precum şi în volumul “Lupta pentru imaginea omului.
Al optulea Conciliu ecumenic din 869 şi urmările sale” ‒ “Der Kampf um
das Menschenbild. Das achte ökumenische Konzil von 869 und seine
Folgen”, Ed. H.H.Schoffler, Verlag am Goetheanum, Dornach 1986,
în care sunt adunate aceste şi alte scrieri pe această temă. |
| 14 |
Julius Robert Mayer, 1814-1878,
medic şi cercetător german al naturii, a postulat în 1842 legea
despre conservarea energiei şi a demonstrat echivalenţa mişcării
mecanice cu căldura: “Căldura şi mişcarea se transformă una
într-alta.” (“Observaţii despre echivalentul mecanic al
căldurii”, 1851). “Forţele sunt deci: obiecte indestructibile,
transformabile, imponderabile”. “Pe cât de puţin se poate
între timp afirma despre relaţia dintre forţa gravitaţională şi
mişcare: esenţa forţei gravitaţionale ar fi mişcarea, pe atât de
puţin este această concluzie valabilă pentru căldură. Vrem mai degrabă
să concluzionăm contrariul, că, pentru a deveni căldură, mişcarea ‒ fie
ea simplă sau vibratorie, precum lumina, căldura iradiantă etc. ‒ ar
trebui să înceteze să mai fie mişcare.” (“Observaţii despre
forţele naturii nevii” ‒ “Bemerkungen über die Kräfte der
unbelebten Natur”, 1842) Vezi şi “Robert Mayer despre conservarea
forţei. Patru expuneri” ‒ “Robert Mayer über die Enthaltung der
Kraft. Vier Abhandlungen”, editate de Albert Neuburger, Leipzig f.a.
Acolo se găsesc scrierile menţionate mai sus, precum şi cele două
expuneri “Mişcarea organică în relaţia ei cu metabolismul” ‒ Die
organische Bewegung in ihrem Zusammenhang mit dem Stoffwechsel”, (1845)
şi “Despre determinarea cantitativă şi calitativă a forţelor” ‒
Über die quantitative und qualitative Bestimmung der Kräfte”,
(1841). Despre importanţa acestei legi postulate de Mayer vezi şi
prelegerea din 16 aprilie 1918, în Moarte
Pământească şi viaţă comică. Daruri de viaţă
antroposofice.
Necesităţi de conştienţă pentru contemporaneitate şi viitor
(“Erdensterben und Weltenleben. Anthroposophische Lebensgaben.
Bewußtseins-Notwendigkeiten für Gegenwart und Zukunft”), GA
181. |
| 15 |
Ceea ce ne aduce într-un anumit
raport cu lumea exterioară, mai întâi prin simţuri, cu
totul în sfera celor douăsprezece simţuri: vezi indicaţia la pag. 106, “Omul are întru totul
douăsprezece simţuri”. |
| 16 |
Platon, 428-348 î.Chr.
În “Timaios” spune: “Dintre instrumentele de simţ au format mai
întâi ochii plini de lumină, pe care i-au fixat aici din
următorul motiv. Câtă parte a focului nu are proprietatea de a
arde, dar prea bine o are pe cea de a produce lumina blândă, pe
atâta au contribuit ca acesta să devină corpul ingenios al
fiecărei zi. Ei au făcut tocmai ca acest foc ce se află în noi,
înrudit şi neamestecat, să izvorască prin ochi şi au netezit şi
îndesit întregul glob ocular, mai ales însă mijlocul
său, pentru ca să se opună cu atât mai mult pătrunderii celuilalt
foc, mai aspru şi să-i permită accesul doar celui pur luminator.
Când luminozitatea zilei înconjoară ceea ce izvorăşte din
ochi, atunci se uneşte asemănarea cu asemănarea izvorâtoare şi
formează aici un întreg al forţei vederii din înrudiri,
în linie dreaptă, unde ceea ce răzbate dinăuntru se opune la ceea
ce întâlneşte în afară.” ‒ Despre Platon vezi şi cap.
“Platon ca mistic”, în Creştinismul ca fapt
mistic şi misteriile Antichităţii, GA 8; cap. “Concepţia despre lume a
gânditorilor greci”, în Enigmele filozofiei,
GA 18; şi autoreferatul prelegerilor ţinute muncitorilor în
trimestrul de iarnă 1901, la Berlin, “Concepţiile greceşti”, în Despre filozofie,
istorie şi literatură (“Über Philosophie, Geschichte und
Literatur”), GA 51. |
| 17 |
„indiciile locale” din filozofia lui Lotze:
Rudolf Hermann Lotze, 1817-1881, fiziolog şi filozof activ în
Leipzig, Göttingen şi Berlin, s-a opus vitalismului pentru o
explicaţie mecanică a naturii exterioare. El însuşi îşi
numeşte concepţia sa “idealism teleologic”. “Semnele locale” sunt
menţionate de el în primul volum al operei sale “Microcosmos.
Idei pentru istoria naturală şi istoria omenirii. Încercare a
unei antropologii” ‒ “Mikrokosmus. Ideen zur Naturgeschichte und
Geschichte der Menschheit. Versuch einer Anthropologie” (Leipzig f.a.),
şi anume în al doilea capitol al celei de a treia cărţi, “Viaţa”
‒ “Das Leben”, la paginile 347, 349, 358. Acolo se spune “...cauza
constrictivă, din care sufletul acordă fiecărei impresii poziţia sa
definită în spaţiu, pe care şi-o reprezintă, nu se află în
poziţia înseşi pe care o are impresia în organul de
simţ,... că, mai mult, fiecare motiv poate să stea doar într-o
însuşire calitativă de vreun fel, pe care o cucereşte impresia,
de dragul naturii originale a locului în care atinge corpul,
în plus faţă de restul determinării ei calitative. Doar pentru
astfel de distincţii este abordabilă conştienţa, iar acestea îi
vor sluji ca şi caracteristici sau ca semne locale, după indicaţiile
cărora se va trece la redesfăşurarea impresiilor într-o imagine
spaţială...”. Alte lucrări: “Interdependenţa lucrurilor” ‒ “Der
Zusammenhang der Dinge” (Berlin f.a.); “Fundamente ale filosofiei
practice” ‒ Grundzüge der praktischen Philosophie” (Leipzig 1899);
“Fundamente ale filosofiei naturii” ‒ Grundzüge der
Naturphilosophie” (Leipzig 1889), “Fundamente ale filosofiei religiei”
‒ “Grundzüge der Religionsphilosophie” (Leipzig 1894); “Fiziologie
generală a vieţii corporale” ‒ “Allgemeine Physiologie des
körperlichen Lebens”, 1851. Rudolf Steiner vorbeşte despre Lotze
în cap. “Concepţii moderne
idealiste” în Enigmele filozofiei,
GA 18 şi în prelegerea din 15 ianuarie 1914, în Ştiinţa spirituală ca
bun al vieţii ‒ “Geisteswissenschaft als Lebensgut”, GA 63. |
| 18 |
în care Pământul se afla
încă în starea de nebuloasă a lui Kant-Laplace:
Rudolf Steiner arată aici înspre “ipoteza nebulară” a filosofului
şi matematicianului Immanuel Kant (1724-1804), conform căreia
Pământul s-a format dintr-o nebuloasă primară, şi înspre
teoriile pe care le-a dezvoltat matematicianul şi astronomul francez
Pierre Simon Laplace (1749-1827) independent de Kant (şi, în
multe, diferit). ‒ Vezi opera lui Kant, “Istoria generală a naturii şi
teoria cerului sau încercare asupra cuprinderii şi originii
omeneşti a întregii construcţii lumeşti, după fundamentele
newtoniene, împreună cu două suplimente” ‒ “Allgemeine
Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung
und dem menschlichen Ursprunge des ganzen Weltgebäudes nach
Newtonschen Grundsätzen abgehandelt, nebst zwei Supplementen”,
Leipzig f.a.(1755), şi de către Laplace, operele “Exposition du systeme
de monde”, 1796 şi “Traite de Mecanique celeste”, 5 volume, Paris
1799-1825 (în germ.: “Mecanica cerului” ‒ “Mechanik des Himmels”,
Berlin). |
| 19 |
Eduard von Hartmann, 1842-1906, a
început mai întâi cariera militară, a demisionat
însă în 1865 din cauza unei afecţiuni de genunchi, care
îl silea la un mod de existenţă culcată; astfel s-a dedicat
studiilor filosofice, a promovat în 1867 şi a publicat în
1869 “Filosofia inconştientului. Încercare a unei concepţii
despre lume” - “Die Philosophie des Unbewußten. Versuch einer
Weltanschauung”. Vezi acolo îndeosebi cap. XIV: “Scopul
procesului lumii şi însemnătatea conştienţei”. Despre propunerea
lui Hartmann “de a arunca Pământul în aer printr-o
instalaţie uriaşă” vezi şi prelegerile lui Rudolf Steiner din 26 martie
1914, în Ştiinţa
spirituală ca bun al vieţii, GA 63 şi din 14 mai 1924, în Istoria omenirii şi
concepţiile popoarelor civilizate ‒ “Die Geschichte der
Menschheit und die Weltanschauungen der Kulturvölker”, GA 353. ‒
Despre Eduard von Hartmann în general, vezi cap. “Concepţii moderne idealiste”,
în Enigmele filozofiei,
GA 18, scrierea “Eduard von Hartmann. Concepţia şi însemnătatea
sa”, în Fundamente
metodice ale antroposofiei ‒ “Methodische Grundlagen der
Anthroposophie”, GA 30 şi necrologul “Eduard von Hartmann”, în
“Lucifer ‒ Gnosis”,
GA 34. |
| 20 |
în primele scrieri ale mele:
Vezi Introduceri la
scrierile de ştiinţe ale naturii ale lui Goethe (1884-1897),
GA1, Linii fundamentale ale
unei teorii a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume
(1886), GA 2; Adevăr şi ştiinţă
(1892), GA 3; Filosofia libertăţii.
Fundamente ale unei concepţii moderne ‒ rezultate sufleteşti ale
observărilor după metodă ştiinţifică (1894), GA 4. |
| 21 |
capitolul final despre libertate din
scrierea mea: În capitolul al optulea “Observaţii finale practice” a
scrierii Adevăr şi ştiinţă.
Preambul la o filosofie a libertăţii, GA 3, se spune: “Am văzut că
în ştiinţa noastră se trăieşte miezul cel mai din interior al
lumii. Armonia legică, de care este stăpânit universul, se
revelează în cunoaşterea umană”. Cu această scriere (fără
“Preambul” şi capitolul final “Observaţii finale practice”), promovase
Rudolf Steiner în 1891 la Universitatea din Rostock, la prof.
Heinrich von Stein pentru titlul de doctor în filosofie. Scrierea
este “Dedicată domnului dr. Eduard von Hartmann în caldă
veneraţie”. Titlul dizertaţiei era “Fundamentele teoriei cunoaşterii cu
deosebită aplecare înspre doctrina ştiinţei a lui Fichte.
Prolegomena la înţelegerea cu sine însăşi a conştienţei
filozofice “. Vezi şi vol V al ciclului „Studii asupra lui Rudolf
Steiner”, despre “Dizertaţiile lui Rudolf Steiner”, Dornach 1991. |
| 22 |
psihologii de formaţie mai mult herbartiană:
De ex. Robert Zimmermann (“Propedeutică filosofică” ‒ “Philosophische
Propädeutik”, 1852). Vezi la aceasta şi indicaţia
pentru pag. 30. |
| 23 |
la
wundtieni, mai mult după latura voinţei: Wilhelm Wundt,
1832-1920,
filosof, psiholog şi fiziolog. Fondator al primului institut pentru
psihologie experimentală (în Leipzig). Rudolf Steiner denumeşte
filosofia lui Wundt adesea ca aflându-se sub dogmatismul
conciliului de la Constantinopol, la care s-a stabilit că omul constă
doar din trup şi suflet (vezi şi indicaţia la pag. 46). Despre Wundt
vezi şi cap. “Concepţii moderne
idealiste” în Enigmele filozofiei,
GA 18 şi scrierea “Cercetări sufleteşti moderne”, în Fundamente metodice ale
antroposofiei ‒ “Methodische Grundlagen der Anthroposophie”, GA
30. |
| 24 |
această psihanaliză porneşte de obicei de
la un exemplu clasic: Exemplul şcolăresc al femeii
alergând în faţa caleştii este dat adesea de Rudolf Steiner
(Vezi de ex. prelegerile menţionate mai sus). C.G.Jung (1875-1961)
prezintă acest eveniment în lucrarea sa “Psihologia proceselor
inconştiente” ‒ “Die Psychologie der unbewußten Prozesse”
(Zürich, 1917). Această lucrare a fost mai târziu prelucrată
de către acesta de mai multe ori: în 1925 a apărut sub titlul
“Inconştientul în viaţa sufletească normală şi cea bolnavă” ‒
“Das Unbewußte im normalen und kranken Seelenleben”, în
1942, după o nouă prelucrare, sub titlul “Despre psihologia
inconştientului” ‒ “Über die Psychologie des Unbewußten”.
Pasajul respectiv din ediţia din 1917 sună: “Cunosc un caz al unei
tinere doamne, care suferă de isterie cronică, drept urmare a unei
sperieturi subite. Fusese într-o seară în societate şi se
afla la circa 12 noaptea în compania mai multor cunoscuţi, pe
drumul către casă, când, dintr-o dată, o caleaşcă în pas
rapid a apărut din spate. Ceilalţi s-au ferit, ea însă a rămas,
ţintuită de sperietură, în mijlocul străzii şi alergă în
direcţia mersului cailor. Vizitiul pocni cu biciul şi înjură; nu
ajută la nimic, ea alergă întreaga stradă în jos, care
ducea la un pod. Acolo o lăsară puterile şi, pentru a nu ajunge sub
copitele cailor, vru să se arunce de disperare în râu, a
putut fi însă împiedicată de trecători...” |
| 25 |
de aceea acolo, reforma şcolară a lui
Lunaciarski: Anatol Vasilievici Lunacearski (1875-1933),
scriitor şi politician rus, comisar pentru educaţia poporului
între 1917-1929, în Rusia după Revoluţia din Octombrie,
după aceea preşedintele Academiei de arte din Moscova. În
scrierea sa “Sarcinile culturale ale clasei muncitoare”
(Berlin-Wilmersdorf 1919), se zice: “Omul, în sine o mică tabula
rasa, o hârtie nescrisă, începe de mic copil să preia
semnele scrierii vieţii. De acestea, de felul în care vor fi
primele impresii ale mediului, primele influenţe ale oamenilor din jur,
primele experienţe în relaţiile cu persoanele mai
îndepărtate, de familie, de şcoală şi de structura socială,
în care sunt siliţi să trăiască, ‒ va depinde întregul
conţinut sufletesc al personalităţii respective. Sufletul este ca un
punct de intersecţie ale anumitor linii de forţă spi-rtuală şi
senzorială a vieţii societăţii.” Iar în scrierea sa “Despre
educaţia poporului” (Berlin, 1971): “Materialismul dialectic, pe care
îl reprezentăm, ne sileşte să ne construim pedagogia pe
cunoştinţe ştiinţifice exacte. Trebuie să cunoaştem organismul
copilului foarte exact din punct de vedere anatomic, fiziologic şi
social-biologic, căci atunci devine clar cu ce material de conştienţă
vine la şcoală un copil de opt ani şi din ce mediu provine acest
material. ... Fără o justă observare a igienei în dezvoltarea
copilului, fără o cultură a corpului, just organizată, şi fără sport nu
vom obţine niciodată o generaţie sănătoasă.” |
| 26 |
Eram odată
într-o instituţie de învăţământ de la ţară:
Rudolf
Steiner a vizitat în timpul unei şederi de mai multe
săptămâni în Turingia, în vara anului 1905, “Căminul
de educare la ţară” fondat de dr.Hermann Lietz (1868-1919) în
Haubinda. A fost un gând de-al lui Lietz, de a forma căminele ca
“Locaşuri pentru formarea vie a personalităţii”. Elevii trebuiau să fie
activi independent în multe domenii ‒ ştiinţă, artă,
meşteşugărie, agricultură. Între elevi şi profesori trebuia să
existe o relaţie de camaraderie. “Excrescenţele intelectualiste ale
culturii marilor oraşe” erau refuzate. ‒ Rudolf Steiner menţionează
această vizită şi în conferinţa din 17 iunie 1921 (vezi Conferinţe cu
profesorii Şcolii Libere Waldorf din Stuttgart, GA 300b). |
| 27 |
Dacă
studiaţi teoria culorilor a lui Goethe, la care m-am referit odată
în acest context : Vezi Scrierile de ştiinţe
ale naturii ale lui Goethe, ed. şi comentate de Rudolf
Steiner, în seria “Deutsche National Literatur” a lui
Kürschner (1884-97), 5 volume, vol. III, GA 1c, reeditare Dornach,
1975. |
| 28 |
şi anume în partea ei
fiziologic-didactică: Este evident vorba despre prima parte
“Culori fiziologice” din “Partea didactică”, în lucrarea lui
Goethe “Proiect al unei teorii a culorilor” ‒ “Entwurf einer
Farbenlehre”. |
| 29 |
pentru ca
această voinţă să ne încadreze în omenirea ca întreg
şi în procesul lumii ca atare: Vezi Filosofia libertăţii,
GA 4, îndeosebi cap.IX “Ideea de
libertate”. |
| 30 |
Franz Brentano, 1838-1917, un nepot
al lui Clemens Brentano, teolog catolic şi profesor de filozofie
în Würzburg, până când în 1873, în
baza dogmei infailibilităţii, a ieşit din bisercă şi a renunţat la
profesorat. Din 1874 a activat ca profesor şi mai apoi ca docent
particular în Viena. Rudolf Steiner i-a dedicat în 1917
în scrierea Despre
enigmele sufletului (GA 21) un panegiric. Vezi şi scrierile
despre el, în Ideea Goetheanumului
în mijlocul crizei culturale a contemporaneităţii, GA 36.
Lucrări: “Psihologia lui Aristotel (Mainz ,1867); “Psihologia din punct
de vedere empiric” ‒ “Psychologie vom empyrischen Standpunkt” (Leipzig,
1874); “Despre originea cunoaşterii morale”‒ “Vom Ursprung sittlicher
Erkenntnis” (Leipzig, 1889). În al doilea volum din “Psihologia
din punct de vedere empiric: Despre clasificarea fenomenelor psihice”
prelucrează în capitolul al şaptelea “Imposibilitatea de a uni
într-o clasă fundamentală judecata şi relaţia afectivă”. Acolo se
spune: “În domeniul judecăţii există un adevărat şi un fals.
Între acestea nu există însă nici un mijloc, tot atât
cât şi între a fi şi a nu fi, după cunoscuta lege a
terţului exclus. Opus acestui lucru există pentru legea iubirii nu doar
un «bun» şi un «rău», ci şi un «mai
bine» şi «mai puţin bine», «mai rău» şi
«mai puţin rău». Aceasta ţine de specificitatea preferinţei
faţă de o anumită clasă de relaţii afective, cărora, cum spuneam
în scrierea mea «Originea cunoaşterii morale»,
în domeniul judecăţii nu au nici un corespondent. ... Astfel se
vrea şi se alege adesea şi răul, în timp ce judecând
printr-o procedură corectă niciodată nu va fi permis accesul unui
neadevăr, pentru a face astfel întregul mai adevărat.”
Într-un articol al lui Alois Höfler despre “Franz Brentano
în Viena” se spune: “Asemănător ca şi la această... pereche de
noţiuni psihic-fizic s-a aprins o ceartă virulentă şi în legătură
cu distincţia lui Brentano între reprezentare şi judecată. ...
Brentano are meritul (iar eu văd în acesta pe cel mai mare şi
poate pe singurul care rămâne), de a fi pătruns şi în
filosofia germană până la a spune că, de exemplu, la judecata
«Copacul este verde» nu este vorba de pura compunere a
reprezentărilor, care există deja în «copacul verde»,
ci de faptul că eu exprim prin acea frază lingvistică: Eu cred (sunt de
acord, susţin) faptul că acest copac este verde. Sigwart, Wundt şi
mulţi alţii au atacat absolut vehement această teorie de judecată a lui
Brentano.” (“Austria dinlăuntru” ‒ “Österreich von Innen”,
Süddeutsche Monatshefte, Leipzig şi München, mai 1917). |
| 31 |
Christoph von Sigwart, 1830-1904, a
studiat teologia şi filozofia la Tübingen, unde a şi activat ca
profesor de filosofie, între 1864-1904. El a reprezentat
concepţia teleologică despre lume. Lucrări: “Ulrich Zwingli; caracterul
teologiei sale cu privire deosebită asupra lui Pico della Mirandola” ‒
“Ulrich Zwingli der Charakter seiner Theologie mit besonderer
Rücksicht auf Picis von Mirandula dargestellt” (Stuttgart, 1855);
“Tratatul nou descoperit al lui Spinoza despre Dumnezeu, despre om şi
fericirea acestuia” ‒ “Sinozas neu entdeckter Traktat von Gott, dem
Menschen und dessen Glückseligkeit” (Gotha, 1866); “Logică”
(Freiburg, 1873-78). |
| 32 |
Richard Wagner, 1813-1883,
compozitor, poet şi scriitor muzical. Primul proiect al “Maeştrilor
cântăreţi din Nürnberg” provine din anii 1840 (prima ediţie,
Mainz, 1862), prima reprezentaţie a avut însă loc deabia în
1868. Beckmesser este “supraveghetorul” printre muzicanţi, el este
atent doar ca re-gulile preluate să fie respectate. Walter von Stolzing
în schimb, se lasă condus în cântarea sa numai de
sentimentul său, de entuziasmul său. Odată atenţionat de Hans Sachs
asupra regulilor, poate să se ţină fără efort de ele, fără a-şi pierde
sentimentul cântărilor sale, în timp ce Beckmesser, pentru
că nu poate să înflăcăreze un text străin prin propriul suflet,
devine batjocura poporului. ‒ Despre Richard Wagner, Rudolf Steiner
vorbeşte la 28 martie 1907, în Cunoaşterea
suprasensibilului în vremea noastră ‒ “Die Erkenntnis der
Übersinnlichen in unserer Zeit”, GA 55 şi la 29 iulie 1906,
cuprins în Misteriul
cristic ‒ “Das christliche Mysterium”, GA 97. |
| 33 |
Eduard Hanslick, 1825-1904, critic
muzical şi scriitor, profesor la Universitatea din Viena: “Despre
frumosul muzical” ‒ “Vom Musikalisch-Schönen” (Leipzig, 1854).
În prefaţă, Hanslick subliniază: “Oponenţi pasionali mi-au compus
între timp o întreagă polemică despre ce este afectul,
în timp ce orice cititor fără prejudecăţi şi atent poate
recunoaşte fără greutate că eu protestez doar împotriva greşitei
imixtiuni a sentimentelor în ştiinţă, deci că lupt doar
împotriva acelor fabulatori estetici care, sub pretenţia de a
învăţa muzicianul, îşi prezintă doar visele lor opiate
răsunătoare. Eu sunt cu totul de părerea că valoarea ultimă a
frumosului va fi găsită nemijlocit prin evidenţa sentimentului. Dar tot
atât de mult sunt de părere că din toate formele de apelare la
sentiment nu se poate deduce nici o singură lege. Această convingere
formează singurul postulat negativ al acestei cercetări. El se
îndreaptă mai întâi, şi în principal,
împotriva concepţiei general acceptate că muzica trebuie să
«înfăţişeze sentimente». ...Acelui postulat negativ i
se opune corespunzător cel pozitiv: frumuseţea unei piese tonale este
specific muzicală, deci inerentă legăturilor tonale, fără legătură cu
un cerc de gânduri străin, extra muzical. ...De atunci avem şi
«Tristan», «Inelul Nibelungilor» ale lui
Richard Wagner şi teoria sa despre «melodia
nesfârşită», adică acea lipsă de formă, înălţată la
principiu, vraja opiumului cântată şi violinată, pentru a cărui
cult s-a şi deschis la Bayreuth un Templu”. Chiar în scriere se
spune: “Modul de tratare de până acum a esteticii muzicale suferă
aproape cu totul din cauza abordării sensibile greşite, cum că nu s-ar
preocupa numai cu motivarea a ceea ce este frumos în muzică,
cât mai mult cu prezentarea sentimentelor, care ne iau astfel
în stăpânire.”... “Deci în loc să ne lipim de
acţiunea afectivă secundară şi nedefinită a manifestărilor muzicale,
este vorba de a pătrunde în interiorul lucrărilor şi de a explica
forţa specifică a impresiilor lor din legile propriului ei organism.” ‒
Despre lucrarea “Despre frumosul muzical” vorbeşte Rudolf Steiner şi
în prelegerea din 3 decembrie 1906, în Esenţa muzicalităţii
‒ “ Das Wesen des Musikalischen, GA 283. |
| 34 |
Kant nu are reprezentarea clară a ceea ce
se află în ambientul perceput al omului: Vezi operele
filozofului din Königsberg, Immanuel Kant, 1742-1804,
îndeosebi “Critica raţiunii pure” (1781/1786); “Critica raţiunii
practice” (1788); “Critica puterii de judecată” (1790). În
“Critica raţiunii pure” se spune de exemplu în “Teoria
elementară, partea întâi. Estetică transcendentală, par.
8”: “Deci am vrut să spunem că toată concepţia noastră nu ar fi nimic
altceva decât reprezentarea de evenimente, că lucrurile pe care
le privim nu sunt, în sine, cele pe care credem că le vedem, şi
nici relaţiile lor nu sunt create în sine precum ne apar, şi că
dacă eliminăm cu totul subiectul nostru, sau chiar şi numai structura
subiectivă a simţurilor, întreaga constituţie, toate raporturile
obiectelor ar dispărea în spaţiu şi timp, ba chiar spaţiul şi
timpul ar dispărea, iar toate manifestările n-ar putea exista în
sine, ci doar în noi. Care ar fi relaţia cu lucrurile în
sine şi separat de toate această receptivitate, cu senzorialitatea
noastră, ne rămâne cu totul necunoscut. Nu cunoaştem nimic
în afara modului nostru de a percepe, care ne este specific, deşi
nu ţine de fiecare fiinţă, însă de fiecare om. ...Predicatele
apariţiei pot fi alăturate însuşi obiectului, raportat la simţul
nostru, de exemplu, trandafirului culoarea roşie, sau mirosul; dar
aparenţa nu poate niciodată să-i fie ataşată ca şi predicat obiectului,
tocmai pentru că i se alătură doar obiectului în sine ceea ce se
ataşează doar în raport cu simţurile sau în genere se
referă la subiect, de exemplu, cele două toarte care erau considerate
la început a fi ataşate lui Saturn.” ‒ Rudolf Steiner scrie
despre teoria cunoaşterii a lui Kant în Linii fundamentale ale
unei teorii a cunoaşterii în concepţia goetheană despre lume,
GA 2, p. 36şu. şi 71-75, şi în cap. “Problema fundamentală a teoriei
cunoaşterii la Kant” şi “Teoria
cunoaşterii după Kant” în Adevăr şi ştiinţă.
Prolog la o filosofie a libertăţii, GA 3, precum şi în
cap.IV, p.68 şu., “Lumea ca
reprezentare”, în Filosofia libertăţii.
Fundamente ale unei concepţii moderne despre lume, GA 4. Vezi şi cap. “Epoca lui Kant şi al lui Goethe”,
în Enigmele filosofiei,
GA 18, “Concepţiile despre lume în Evul Mediu şi în
contemporaneitate”, în Despre filosofie,
istorie şi literatură, GA 51 şi prelegerea din 14 octombrie
1909, în Metamorfoze
ale vieii sufleteşti. Căi ale trăirilor sufleteşti, partea
întâi, GA 58. |
| 35 |
În anumite ţinuturi ale
Pământului, de exemplu în Italia de sud: Acestea
sunt despre Solfatara din Pozzuoli, un vulcan pe jumătate stins din
Golful Napoli, cu un diametru al craterului de aproape 770 m. Aburii
bogaţi în sulf ce se ridică acolo neîncetat din numeroase
crăpături (“fumaroli”) se înmulţesc vizibil atunci când se
aduce hârtie arzândă sau o făclie în raza fumarolelor. |
| 36 |
Căci şi Kant, aflându-se în
faţa pragului morţii: Despre anii de bătrâneţe ai lui Kant
(1742-1804) vezi îndeosebi biografiile secretarului său din
timpul multor ani, Reinhold Bernhard Jachmann , “Immanuel Kant
înfăţişat în scrisori către un prieten” ‒ “Immanuel Kant
geschildert in Briefen an einen Freund” (Königsberg,1804) şi al
succesorului său, Ehregott Andreas Wasianski, “Immanuel Kant în
ultimii săi ani de viaţă. O contribuţie la cunoaşterea caracterului său
şi a vieţii sale casnice, din lucrul zilnic cu el” ‒ “Immanuel Kant in
seinen letzten Lebensjahren. Ein Beitrag zur Kenntnis seinesCharakters
und häuslichen Lebens aus dem täglichen Umgange mit ihm”
(Königsberg, 1804). |
| 37 |
Karl Ludwig Michelet, 1801-1893,
profesor de filozofie la Universitatea din Berlin. A fost considerat ca
reprezentant al stângii liberale a şcolii hegeliene şi a activat
din 1823 la editarea lucrărilor lui Hegel. Vezi şi autobiografia sa,
“Adevăr din viaţa mea” ‒ “Wahrheit aus meinem Leben” (Berlin, 1884).
Lucrări: “Antropologie şi psihologie” ‒ “Anthropologie und Psychologie”
(Berlin, 1840); “Istorie a umanităţii în evoluţia ei din 1775” ‒
“Geschichte der Menschheit in ihrem Entwickelungsgang seit 1775”
(Berlin, 1855-60); “Sistemul filozofiei ca ştiinţă exactă” ‒ “Das
System der Philosophie als exakter Wissenschaft” (Berlin, 1876-81). ‒
În prelegerea din 12 octombrie 1922, în Forţe spirituale
în coexistenţa generaţiei vechi cu cea tânără (curs
pedagogic pentru tineret) ‒ “Geistige Wirkenskräfte im
Zusammenleben von alter und junger Generation (Pädagogischer
Jugenndkurs)”, GA 217, Rudolf Steiner menţionează că Eduard von
Hartmann i-a povestit această mică anecdotă. ‒ Vezi şi cap. “Lupta pentru spirit”, în Enigmele filosofiei,
GA 18. |
| 38 |
Eduard Zeller, 1814-1908, istoric
al filosofei, profesor de teologie la Berna şi Marburg, apoi profesor
de filozofie la Heidelberg şi Berlin. Iniţial adept al lui Hegel, s-a
îndepărtat mai târziu de punctul acestuia de vedere şi a
încercat să completeze idealismul printr-un realism “sănătos”.
Lucrări: “Filosofia grecilor” ‒ “Die Philosophie der Griechen”
(Tübingen, 1844-52); “Istoria apostolilor în studiu critic”
‒ “Die Apostelgeschichte kritisch untersucht” (Stuttgart, 1854);
“Fundament al istoriei filozofei greceşti” ‒ “Grundriß der
Geschichte der griechischen Philosophie” (Leipzig ,1883). Rudolf
Steiner l-a menţionat pe Zeller în capitolul “Ecouri ale modului de reprezentare
kantian”, în Enigmele filosofiei,
GA 18. |
| 39 |
Moriz Benedikt, 1835-1920, medic,
antroplog criminalist, profesor de patologie neurală, a fondat
împreună cu Lombroso antropologia criminală. Relaţia dintre afect
şi sentiment este tratată în partea a doua, “Izvoare şi
fundamente ale vieţii sufleteşti”, din “Ştiinţa despre suflet a omului
ca o ştiinţă pură a experimentului” ‒ “Die Seelenkunde des Menschen als
reine Erfahrungswissenschaft”, Leipzig, 1895. Acolo se spune, în
par.14: “Senzaţia eliberată de impresie şi apărând ca imagine de
memorie în conştienţă devine sentiment. Cele mai multe sentimente
se nasc însă din trăiri multiplu întreţesute (asociate),
unde toate sau o mare parte sunt deja independente de stimuli momentani
exteriori şi astfel prezintă deja sentimente simple.” Alte lucrări:
“Despre psihofizica moralei şi a dreptului” ‒ “Zur Psychophysik der
Moral und des Rechtes”, Viena ,1875; “Din viaţa mea” ‒ “Aus meinem
Leben”, Viena, 1906; “Teoria radiestezistă şi a pendulului” ‒ “Ruten-
und Pendellehre”, Viena şi Leipzig, 1917. ‒ Despre “Teoria sufletului
omului” vorbeşte Steiner şi în prelegerea din 12 ianuarie 1911,
cuprinsă în Răspunsuri
ale ştiinţei spirituale la marile întrebări ale existenţei
‒ “Antworten der Geisteswissenschaft auf die großen Fragen des
Daseins”, GA 60. Cercetările criminal antropologice ale lui Benedikt
sunt menţionate de Rudolf Steiner printre altele în prelegerea
din 28 martie 1912 în Istoria omenirii
în lumina cercetării spirituale ‒ “Menschengeschichte im
Lichte der Geistesforschung”, GA 61. |
| 40 |
Laurenz Müllner, 1848-1911,
profesor de filosofie la facultatea de teologie, rector al
Universităţii vieneze, 1894-95 şi profesor al poetei Marie Eugenie
delle Grazie. Vezi şi dedicaţia lui Moritz Benedikt în lucrarea
sa, “Ştiinţa sufletului omului ca ştiinţă pură a experimentului”,
Leipzig, 1895 şi prezentările lui Rudolf Steiner despre
întâlnirea sa personală cu Müllner, în Povestea vieţii mele,
GA 28, precum şi în scrierea sa, Despre enigma omului,
GA 20. |
| 41 |
Fritz Mauthner, 1849-1923, scriitor
şi filosof lingvist. Deoarece considera că cearta filosofilor era doar
o ceartă după cuvinte, a încercat să o înlăture printr-o
critică a limbii, a terminologiei. Astfel consideră că evoluţia
cunoaşterii este doar posibilă atunci când cuvântul creşte
prin “folosire metaforică”. Vezi lucrările sale “Contribuţii la critica
limbii” ‒ “Beiträge zur Kritik der Sprache” (1901/02); “Vorbirea”
‒ “Die Sprache” (1907); şi, îndeosebi, “Dicţionar de filosofie.
Noi contribuţii la o critică a limbii” ‒ “Wörterbuch der
Philosophie. Neue Beiträge zu einer Kritik der Sprache” (1910/11),
vol.1 (1910), articolul “spirit”. Acolo se spune: “Când spiritus
a fost în sfârşit tradus definitiv prin Geist (spirit,
în lb.germ., n.tr.), trebuie să fi fost simţit odată cu aceasta
şi un verb pentru aburire, suflare, dar şi pentru ardere,
înspumare, fermentare (gären ‒ în orig., n.tr.), (din
care, cu mult mai târziu, s-a format cuvântul Gas;
inventatorul cuvântului, van Helmont, îşi aduce el
însuşi aminte de haos ‒ dar numai după descoperire ‒, cu care
cuvântul Gas se aseamănă foarte mult în limba olandeză; dar
derivarea sa a venit de la gären, gäscht; Adelung încă
a mai combătut cuvântul gaz; Campe a propus spirit de aer).” Vezi
la aceasta şi prelegerea lui Steiner din 23 aprilie 1919, în Studiul spiritual al
problemelor sociale şi pedagogice ‒ “Geisteswissenschaftliche
Behandlung sozialer und pädagogischer Fragen”, GA 192. ‒ O
discutare a cărţii lui Mauthner “Ateismul şi istoria sa în
Occident” ‒ “Der Atheismus und seine Geschichte im Abendlande”
(Stuttgart şi Berlin, 1922) se găseşte sub titlul “O nouă carte despre
ateism”, în volumul Ideea Goetheanumului
în miezul crizei culturale a contemporaneităţii ‒ “Der
Goetheanumgedanke inmitten der Kulturkrisis der Gegenwart”, GA 36. |
| 42 |
ceva cum este tripartiţia: Despre
tripatiţie vezi îndeosebi Puncte centrale ale
problemei sociale ‒ “Die Kernpunkte der sozialen Frage”, GA 23;
apoi Scrieri despre
tripartiţia organismului social şi despre situaţia vremii, 1915-1921
‒ “Aufsätze über die Dreigliederung des sozialen Organismus
und zur Zeitlage 1915 - 1921”, GA 24 şi seria “Contribuţii la ediţia
completă Rudolf Steiner”, caietele 24/25, 27/28, 88, 106. |
| 43 |
Omul are cu totul 12 simţuri: Vezi
la aceasta cap. IV, 5: “Despre
adevăratul fundament al relaţiei
intenţionale”, în Despre enigmele
sufletului, GA 21. Despre teoria simţurilor a lui Rudolf
Steiner
vezi şi scrierea Antroposofie.
Un fragment din anul 1910 ‒ “Antoposophie. Ein Fragment aus dem
Jahre 1910”, GA 45, ciclul de prelegeri Anthroposofie,
psihosofie, pneumatosofie ‒ “Anthroposophie Psychoophie,
Pneumatosophie”, GA 115, prelegerea din 20 iunie 1916, în Fiinţa lumii şi
calitatea de eu ‒ “Weltenwesen und Ichheit”, GA 169, prelegerile
din 12 august şi 2 septembrie 1916, în Enigma omului. Fundalul
spiritual al istoriei omeneşti, GA 170, prelegerea din 25 august
1918, în Ştiinţa
despre devenirea omului ‒ “ Die Wissenschaft vom Werden des
Menschen” , GA 183 şi prelegerea din 22 iulie 1921, în Devenirea omului,
sufletul lumii şi spiritul lumii. Partea a doua ‒
“Menschenwerden Weltenseele und Weltengeist. Zweiter Teil”, GA 206,
apoi caietele 14, 34 şi 58/59 ale ciclului “Contribuţii la ediţia
completă Rudolf Steiner”. ‒ Despre cele douăsprezece simţuri ale omului
în relaţie cu imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia, vezi şi
prelegerea din 8 august 1920, în Ştiinţa spirituală
drept cunoaştere a impulsului fundamental al configuraţiei sociale
‒ “Geisteswissenschaft als Erkenntnis der Grundimpulse sozialer
Gestaltung”, GA 199 (şi ca prelegere separată). Deja Amos Comenius
numeşte în scrierea sa apărută postum, “Triertium Catholicum”,
douăsprezece simţuri, pe care le împarte în trei grupe.
Sensus Externi: Tactus, Gustus, Olfactus, Auditus, Visus. ‒ Sensus
Interni: Attentionis (vulgo Communis), Imaginationis, Ratiocinii,
Memoriae. ‒ Sensus Intimi: Lux Mentis/Notitiae Communes, Motus
Voluntatis/Instinctus Com., Vis facultatum/Impetus seu Conscientia. ‒
Vezi Milada Blekastad “Comenius. Încercare de rezuma al vieţii,
operei şi destinului lui Jan Amos Komensky” ‒ “Comenius. Versuch eines
Umrisses von Leben, Werk und Schicksal des Jan Amos Komensky”, ed. a
2-a lărgită, Berlin şi New York, 1992 (vezi şi ed.1, Oslo/Praga 1969,
p.693). |
| 44 |
Vreunul mai adaugă încă un simţ:
Theodor Ziehen, de exemplu vorbeşte despre “senzaţii de stare şi
mişcare” în prelegerea a 15-a a lucrării sale, adesea citată de
Steiner, “Linii directoare ale psihologiei fiziologice” ‒ “Leitfaden
der physiologischen Psychopogie” (Jena, 1896); Frederick Tracy şi
Joseph Stimpfl menţionează un “simţ al căldurii”, “senzaţii organice şi
de muşchi (simţ tactil intern)” în primul capitol (VI, VII, VIII)
al lucrării lor “Psihologia copilăriei” ‒ “Psychologie der Kindheit”
(Leipzig, 1908); Josef Klemens Kreibig, în scrierea sa “Simţurile
omului” ‒ “Die Sinne des Menschen” (Leipzig şi Berlin, 1900), adaugă la
celelalte simţuri un “simţ al senzaţiei generale (simţ vital)”, un
“simţ static” şi un “simţ al perceperii mişcării” (cap.II). “Simţul
vital” este menţionat şi de Robert Zimmermann în “Propedeutica
filozofică” (Viena, 1867) în în paragraful “Psihologie
empirică”, par.90. |
| 45 |
Ieri am utilizat forma sferică pentru cap,
forma lunară pentru trunchi şi forma lineară pentru membre: Vezi
prelegerea din 28 august 1919, în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294. |
| 46 |
Logica de şcoală descompune de obicei
concluziile: Deja în scrierile fundamentale ale lui
Aristotel despre logică (“Analitica”), pe care le-a redacta în
cele şase scrieri ale “Organonului” său, se găsesc trei aşa numite
“Figuri de concluzie”, din care fiecare, din nou are patru forme
(moduri). Un sumar cuprinzător şi scurt al teoriilor lui Aristotel
despre noţiune, judecată şi concluzie se găseşte în “Istoria
Filosofiei” ‒ “Geschichte der Philosophie” de Curt Friedlein, Berlin
1984, sau şi la cuvântul “Aristotel” în “Mică istorie a
filosofiei” ‒ “Kleinen Philosophiegeschichte” de Johannes Hirschberger,
Freiburg/Basel/Viena, 1985. |
| 47 |
“Toţi oamenii sunt muritori”: Vezi,
de exemplu, în “Fundamente ale logicii şi Enciclopedie a
cunoaşterii” ‒ “Grundzüge der Logik und Enzyklopedie des Wissens”
de Hermann Lotze, Leipzig, 1883 sau în “Psihologie şi Logică” ‒
“Psychologie und Logik” (Berlin şi Leipzig, 1914) de Th.Ehrenhaus, cap.
“Concluziile”, paragraful 51. |
| 48 |
Hermann Bahr, 1863-1934, poet
austriac, scriitor, lector, critic de teatru şi dramaturg de
sensibilitate deosebită şi mare capacitate de transformare: pornind de
la naturalism, s-a transformat în decadent, neo-romantic,
impresionist şi în sfârşit în expresionist, în
toate domeniile dezvoltării literare prevăzând mereu formele
viitoare. Rudolf Steiner l-a cunoscut pe Hermann Bahr “de când
era un foarte tânăr student”, şi i-a urmărit foarte atent cursul
vieţii. Vezi la aceasta şi prezentările lui Rudolf Steiner în
cele două prelegeri din 6 iunie 1916, în ciclul Fiinţa lumii şi
calitatea de eu, GA 169 şi din 10 decembrie 1916, în Observaţii asupra
istoriei timpului. Partea întâi, GA 173. |
| 49 |
dacă aşezaţi alături sepia, şoarecele şi
omul: Vezi prelegerea din 28 august 1919, în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294 şi discuţiile de seminar din
29
august 1919, în Arta educaţiei.
Discuţii de seminar şi prelegeri despre planul de învăţământ,
GA 295. |
| 50 |
atunci când îi povestiţi o
fabulă şi o aplicaţi asupra omului: Vezi la aceasta prelegerea
din 28 august 1919, în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294 şi discuţia de seminar din 29
august 1919, în Arta educaţiei.
Discuţii de seminar şi prelegeri despre planul de învăţământ,
GA 295. |
| 51 |
Eu am avut în vedere aceasta prin
prezentarea în faţa dumneavoastră a două piese de lectură:
Vezi discuţia de seminar din 27 august 1919, în Arta educaţiei.
Discuţii de seminar şi prelegeri despre planul de învăţământ,
GA 295. |
| 52 |
August Heinrich Hoffmann von Fallersleben,
1798-1874, poet german al curentului Vormärz, cunoscut pentru
cântecele sale populare (“Alle Vögel sind schon da”), şi ca
editor al “Deutschlandlied”. După studiul teologiei, filologiei şi a
arheologiei printre altele, activ ca profesor pentru limba germană şi
literatură în Breslau şi ca bibliotecar, temporar exilat din
cauza angajării sale politice (“Unpolitische Lieder”). Poezia despre
viorea este citită şi discutată de Steiner în discuţia de seminar
din 27 august 1919, în Arta educaţiei.
Discuţii de seminar şi prelegeri despre planul de învăţământ,
GA 295. |
| 53 |
Astăzi se practică de obicei predarea
intuitivă după metoda socratică: Un “fel, de a dezvolta
cunoştinţe prin discuţii” numeşte Curt Friedlein “metoda socratică”
în a sa “Istorie a Filosofiei” (Berlin, 1984):
“Într-aceasta se pot distinge doi paşi întotdeauna
succesivi de gândire în procedeul lui Socrate, unul (dublu)
negativ şi unul pozitiv. Mai întâi îşi reţine propria
părere, intră mai mult în punctele de vedere ale partenerului, se
arată neştiutor şi se lasă instruit. În a doua parte a demersului
de gândire negativ îl conduce pe interlocutor prin
întrebări în cruciş şi curmeziş, prin concluzionarea din
afirmaţiile acestuia dinainte, să se încurce în
contradicţii, îl face în final să recunoască: ştiu că nu
ştiu nimic. Această primă parte a procedeului este numită «ironia
socratică». ‒ De abia atunci începe Socrate în cel
de-al doilea demers, cel pozitiv, să-şi dezvolte propriile
învăţături, însă din nou nu doct ci îl determină pe
interlocutor, prin întrebări pe măsură să ajungă singur la
cunoaşterea pe care el, Socrate, vrea să i-o inducă.” |
| 54 |
că omul are diferite forme în cele
trei componente ale fiinţei sale: Vezi la aceasta şi prelegerile
din 28 august 1919, din Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294 şi din 13 iunie 1921, în Cunoaşterea omului şi
structurarea instruirii ‒ “Menschenerkenntnis und
Unterrichtgestaltung”, GA 302. |
| 55 |
am atras atenţia asupra faptului:
Vezi prelegerea din 28 august 1919,
în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294. |
| 56 |
Acum, Goethe a observat prima dată la un
craniu de berbec, în Veneţia: Vezi în “Caiete
zilnice şi anuale pentru 1790” ‒ “Tag- und Jahresheften”(ediţia Sophia,
vol.35,, partea întâi, p.15; ediţia Hamburg, vol.10, p.
435). Acolo se zice: “Pe când mă plimbam adesea pe dunele de la
Lido..., am găsit un craniu de oaie din fericire atât de curăţat,
mi-a... confirmat din nou acel adevăr găsit mai devreme de către mine:
toate oasele craniului ar fi luat naştere din oase de vertebră
transformate...”; Rudolf Steiner menţionează acelaşi citat în
cap. “Omului, precum şi animalelor, le trebuie adăugată o vertebră
intermediară” în primul volum al lucrării “Scrieri de ştiinţe ale
naturii” de Goethe, editat în primul volum al lui Kürschner
“Deutscher National-Literatur” (p. 316). O altă dată, Goethe
menţionează această dscoperire, atât de importantă pentru el,
în scrierea “Un stimulent deosebit printr-un singur cuvânt
plin de spirit” ‒ “Bedeutende Fördernis durch ein einziges
geistreiches Wort” (“Scrieri de ştiinţe ale naturii”, vol. 2). Acolo se
spune (p.34): “...de abia în anul 1791, când am ridicat din
nisi-pul unei curţi de cimitir evreieşti, acoperită de dune, în
Veneţia un craniu spart de berbec, am priceput într-o clipă că
oasele feţei ar fi de asemenea de dezvoltat din vertebre...”. |
| 57 |
şi în celelalte prelegeri:
Vezi conferinţa din 28 august 1919,
în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294. |
| 58 |
Într-un alt context v-am spus:
Vezi conferinţa din 29 august 1919,
în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294. |
| 59 |
am mai relevat acest lucru din alte puncte
de vedere: Vezi conferinţa din
21 august 1919 în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294. |
| 60 |
la începutul epocilor de viaţă pe
care vi le-am arătat, care ţin de vârsta de nouă şi de
doisprezece ani: În conferinţa din 29 august 1919 în Arta educaţiei.
Metodică şi didactică, GA 294. |
| 61 |
în relaţie cu întreg ambientul
lumii vegetale: Despre relaţia omului cu lumea plantelor vezi şi
discuţiile de seminar din 30 august şi 1 septembrie 1919, în Arta educaţiei.
Discuţii de seminar şi prelegeri despre planul de învăţământ,
GA 295. |
| 62 |
cum am afirmat cu alte ocazii: Vezi
discuţia de seminar din 2 septembrie 1919, în Arta educaţiei.
Discuţii de seminar şi prelegeri despre planul de învăţământ,
GA 295. |
| 63 |
„Sângele este un suc cu totul
deosebit”: Citat din “Faust I” al lui Goethe, camera de studiu.
Vezi încă şi conferinţa cu acelaşi titlu a lui Rudolf Steiner din
25 octombrie 1906 în Cunoaşterea
suprasensibilului în timpul nostru şi semnificaţia acesteia
pentru viaţa de azi ‒ “Die Erkenntnis des Übersinnlichen in
unsere Zeit und deren Bedeutung für das heutige Leben”, GA 55.
Apărută şi separat. |
| 64 |
Darwinismul: Charles Darwin
(1809-1882), om de ştiinţă englez, medic, geolog şi botanist, a
publicat în 1859 ceea ce a iniţiat o nouă epocă a gândirii
şi a reprezentărilor din ştiinţele naturii: “Despre originea speciilor
prin selecţie na-turală sau păstrarea raselor favorizate în lupta
pentru existenţă”. Aceasta constituie o culme a “dovezilor” pentru o
teorie a descendenţei speciilor bazată pe mutaţia acestora prin
influenţă exterioară, însuşiri ereditare şi supraproducţie a
fiinţelor vii care, toate determină o “luptă pentru existenţă” al cărei
rezultat este “selecţia naturală”. Darwin încheie capitolul 15 al
susnumitei lucrări cu cuvintele: “Există o măreţie în concepţia
aceasta a vieţii, cu numeroasele ei forţe, însufleţite iniţial de
Creator în câteva forme sau numai într-una singură şi
în timp ce planeta noastră îşi continuă rotaţia după legea
imuabilă a gravitaţiei, nenuărate forme dintre cele mai frumoase şi mai
minunate, apărute dintr-un început atât de simplu, s-au
dezvoltat şi continuă încă să se dezvolte”. (Trad.
românească sub redacţia Acad. Vasile D. Mârza, Edit.
Academiei Republicii Populare Romîne, 1957; n. ed. rom.) Totuşi, această concepţie a fost aplicată abia mai târziu şi la om, astfel încât, curând, s-a afirmat, cam lapidar, că “omul provine din maimuţă”. Rudolf Steiner a scris pentru “Pierers Konversationslexikon”, ediţia a VII-a, 1888 şu, printre altele şi două articole despre “Darwin” şi “Darwinism” (retipărite în “Scrisori, vol.I: 1881-1890” ‒ “Briefe, I.Band” Bibl. Nr. 38, pag. 243 şu);în acestea se spune: “Chiar şi numai în treacăt, să remarcăm aici că nici Darwin, nici Haeckel, nici vreun alt darwinist cu autoritate, n-au vorbit vreodată despre o descendenţă a omului din maimuţele superioare, ca de exemplu gorila, ci că omul şi maimuţele hominide pot fi considerate drept cele mai bine organizate două ramificaţii mergând alături în paralel, şi trimiţând la o origine comună”. ‒ Alte opere semnificative ale lui Darwin sunt: “Descendenţa omului şi selecţia sexuală” (Londra 1871) şi “Expresia emoţiilor la oameni şi la animale” (Londra, 1872). ‒ Rudolf Steiner tratează în amănunt efectul scrierilor darwiniene asupra gândirii secolului al XIX-lea, în capitolul “Darwinism şi concepţie despre lume” din Enigmele filosofiei, GA 18. Vezi şi conferinţa din 28 martie 1912 “Darwin şi cercetarea suprasensibilă” din volumul Istoria omului în lumina cercetării spirituale, GA 61 precum şi conferinţa din 25 decembrie 1921, în Evoluţia sănătoasă a fiinţei omeneşti. O introducere în pedagogia şi didactica antroposofică ‒ “Die gesunde Entwickelung des Menschenwesens. Eine Einführung in die anthroposophische Pädagogik und Didaktik”, GA 303. |
| 65 |
Friedrich Wilhelm
Joseph Schelling, 1775-1854, filosof al idealismului german.
Filosofia sa provine din doctrina ştiinţei, pentru ca, trecând
prin filosofia naturii şi filosofia identităţii să se dezvolte,
în cele din urmă, ca filosofie a religiei. Schelling a fost admis
încă de la şaisprezece ani în Abaţia Tübinger, unde a
legat prietenie cu Hegel şi cu Hölderlin. După studiul teologiei,
filologiei, filosofiei, iar mai târziu al matematicii şi al
ştiinţelor naturii, a activat ca profesor în Jena, Würzburg,
Erlangen şi München. Opere: “Despre posibilitatea unei forme a
filosofiei în general” ‒ “Über die Möglichkeit einer
Form der Philosophie überhaupt” (Tübingen 1795); “Bruno sau
despre sistemul natural şi divin al lucrurilor” ‒ “Bruno oder über
das natürliche und göttliche System der Dinge” (Berlin 1802);
“Filosofie şi religie” ‒ “Philosophie und Religion”
(Tübingen1804); “Despre zeităţile din Samotrace” ‒ “Über die
die Gottheiten von Samothrake” (1815); “Filosofia revelaţiei” ‒
“Philosophie der Offenbarung”; “Prelegeri asupra metodei studiului
academic” ‒ “Vorlesungen über die Methode des akademischen
Studiums” (Stuttgart şi Tübingen 1803) au fost ţinute în
vara lui 1802 la universitatea din Jena şi ofereau ‒ după “Lexiconul
filosofilor” ‒ “Philosophen Lexikon” de la Editura Gruyter (Berlin
1950) ‒ “într-o formă generală, inteligibilă o schiţă a
întregii filosofii a lui Schelling”. Despre Schelling, vezi şi
articolele lui Rudolf Steiner “Clasicii
concepţiei despre lume şi viaţă” din Enigmele filosofiei,
GA 18, “Imaginea despre lume a idealismului german” din Enigmele omului,
GA 20, “La omagierea lui Schelling”, în “Lucifer - Gnosis”, GA 34
şi conferinţa lui Rudolf Steiner din 26 mai 1910, în Căi şi scopuri ale
omului spiritual ‒ “Wege und Ziele des geistigen Menschen”, GA
125. |
| 66 |
Din alocuţiunea ţinută la serbarea de
deschidere a Şcolii Libere Waldorf la 7 septembrie 1919:
Alocuţiune rostită la serbarea de deschidere: la 7 septembrie 1919,
apărută în întregime în Rudolf Steiner şi
şcoala Waldorf. Cuvântări pentru copii, părinţi şi dascăli
‒ “Rudolf Steiner in der Waldorfschule. Ansprachen für Kinder,
Eltern und Lehrer”, GA 298. |
