Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. METODICĂ ŞI DIDACTICĂ

GA 294


CONFERINŢA A DOUA

Stuttgart, 22 august 1919

Va trebui acum să dezvoltăm în continuare lucrurile la care ne-am referit ieri. Veţi fi văzut, din cele prezentate ieri, că şi în aspectele cu totul speciale ale predării va trebui să aducem schimbări şi să înnoim multe.

Încercaţi să vă readuceţi puţin în minte ceea ce am prezentat în ora precedentă [ Nota 5 ]. Dacă luaţi seama la aceste lucruri pe care le-am prezentat deja, îl veţi putea înţelege pe om ca pe o fiinţă ce poartă în sine trei focare, unde se întâlnesc simpatia şi antipatia. Astfel, putem spune că antipatia şi simpatia se întâlnesc deja în cap. Putem spune, pur şi simplu, în mod schematic: Să presupunem că, într-un anumit loc al capului, sistemul nervos ar fi întrerupt pentru prima dată, percepţiile senzoriale pătrund pe aici înăuntru, le întâmpină antipatia care emană din om. Cu un asemenea prilej, dvs. vedeţi că trebuie să vă imaginaţi fiecare sistem în parte drept om întreg, căci activitatea senzorială ca atare este, de fapt, o activitate subtilă a membrelor, astfel încât în sfera senzorială domneşte în primul rând simpatia şi din sistemul nervos este trimisă în afară antipatia. Dacă vă reprezentaţi, deci, văzul, în ochiul însuşi se dezvoltă un fel de simpatie ‒ vasele sanguine ale ochiului; antipatia interferează cu această simpatie ‒ sistemul nervos al ochiului. În acest fel ia naştere văzul.

Dar o a doua întâlnire, mai importantă pentru noi, dintre simpatie şi antipatie se petrece în partea mediană a omului. Aici, simpatia şi antipatia se întâlnesc din nou, astfel încât şi în sistemul median al omului, în sistemul pieptului, avem o întâlnire dintre simpatie şi antipatie. Aici, iarăşi este activ omul întreg, căci, în timp ce simpatia şi antipatia se întâlnesc în noi în regiunea pieptului, noi suntem conştienţi de acest lucru. Dar dvs. mai ştiţi că această întâlnire se exprimă în faptul că noi, să zicem, după ce am avut o impresie, executăm imediat un gest reflex, fără să stăm mult pe gânduri, ci respingem repede, pur şi simplu instinctiv, ceva care ne ameninţă cu o primejdie. Asemenea gesturi reflexe mai mult inconştiente se reflectă apoi şi în creier, în suflet, şi prin aceasta totul dobândeşte iarăşi un fel de caracter de imagine. Noi însoţim cu imagini ceea ce are loc în organizarea pieptului drept confruntare dintre simpatie şi antipatie. Din această cauză, nu ne mai dăm seama apoi prea bine că acest lucru are la bază întâlnirea dintre simpatie şi antipatie. Dar în piept se întâmplă ceva care are o legătură extraordinar de strânsă cu întreaga viaţă a omului. Are loc o întâlnire dintre simpatie şi antipatie care are o legătură extraordinar de importantă cu viaţa noastră exterioară.

Noi dezvoltăm o anumită activitate în omul întreg, care acţionează ca simpatie, care este o activitate a simpatiei. Şi lăsăm ca această activitate a simpatiei să interfereze în permanenţă, în omul-piept, cu o activitate cosmică de antipatie. Expresia acestor activităţi de simpatie şi antipatie care se întâlnesc este vorbirea umană. Iar o însoţire clară de către creier a acestei întâlniri dintre simpatie şi antipatie care are loc în piept, este înţelegerea vorbirii. Noi urmărim vorbirea, înţelegând-o. Când vorbim, există, de fapt, o activitate care are loc în piept şi o activitate paralelă care are loc în cap; numai că în piept această activitate este mult mai reală; în cap, ea este estompată, devenind imagine. Când vorbim, avem în permanenţă activitatea pieptului, pe care o însoţim în acelaşi timp cu imaginea ei, cu activitatea capului. Vă veţi da seama uşor că vorbitul se bazează, de fapt, pe un ritm permanent al mişcărilor de simpatie şi antipatie, aşa cum este simţirea. Vorbirea este şi ea ancorată în primul rând în simţire. Şi dacă avem pentru vorbire conţinutul ce coincide cu gândul, aceasta se întâmplă pentru că noi însoţim conţinutul de sentiment cu conţinutul de cunoaştere, cu conţinutul de reprezentare. Dar, de înţeles, vom înţelege vorbirea numai dacă, într-adevăr, o concepem în primul rând ca fiind ancorată în simţirea umană.

Dar, în realitate, vorbirea este ancorată în simţirea umană în două feluri. O dată, în tot ceea ce aduce omul în întâmpinarea lumii prin simţirea sa. Ce aduce omul în întâmpinarea lumii prin simţirea sa? Să luăm un sentiment clar, o nuanţă afectivă clară, de pildă uimirea, mirarea. Câtă vreme rămânem, din punct de vedere sufletesc, în om, în acest microcosmos, avem de-a face cu uimirea, cu mirarea. Dacă ajungem în situaţia să stabilim relaţia cosmică, raportul cosmic care poate fi legat de această nuanţă afectivă a uimirii, atunci uimirea devine “O”. Sunetul “O” nu este, în fond, altceva decât acţiunea respiraţiei în noi, în aşa fel încât această respiraţie este luată lăuntric în stăpânire de mirare, de uimire. De aceea îl puteţi concepe pe “O” drept expresie a mirării, a uimirii.

Modul exterior de a privi lumea, în ultima vreme, a legat mereu vorbirea de ceva exterior. Oamenii s-au întrebat: De unde provin legăturile dintre sunete şi ceea ce înseamnă sunetele? Ei n-au ajuns să-şi dea seama că toate lucrurile din lume fac asupra omului o impresie afectivă. Într-un fel, orice lucru acţionează asupra simţirii umane, chiar dacă adeseori în mod foarte subtil, rămânând pe jumătate inconştient. Dar nu vom avea niciodată în faţa noastră un lucru pe care-l desemnăm printr-un cuvânt în care există sunetul “O”, fără să cădem în uimire în faţa acestui lucru, chiar dacă această uimire este una foarte subtilă. Când spuneţi “Ofen” (sobă, n. t.), dvs. spuneţi un cuvânt care conţine un “O” pentru că în “Ofen” există ceva care exprimă o uşoară uimire existentă în dvs. În acest fel este ancorată vorbirea în sentimentul uman. Dvs. vă aflaţi într-o relaţie afectivă cu întreaga lume şi daţi lumii întregi astfel de sunete care exprimă, într-un anumit fel, relaţia afectivă.

De obicei, aceste lucruri au fost privite într-un mod foarte exterior. S-a crezut că omul imită în vorbire lătratul sau mormăitul animalului. Conform cu aceasta, a fost dezvoltată o teorie, celebra teorie lingvistică “hau-hau” [ Nota 6 ], conform căreia totul este imitare. Periculos în cazul acestor teorii e faptul că ele sunt sferturi de adevăr. Când imit câinele şi spun hau-hau ‒ aici există nuanţa care se exprimă în diftongul “au” ‒, cu aceasta mă transpun în starea lui sufletească. Sunetul se formează nu în sensul acestei teorii, ci pe o cale ocolită, prin faptul că ne transpunem în starea sufletească a câinelui. ‒ O altă teorie este aceea care crede că fiecare lucru din lume conţine în sine un ton, aşa cum, de pildă, clopotul îşi are în sine propriul său ton. Pe baza acestei concepţii s-a dezvoltat mai apoi aşa-numita “teorie bing-bang”. Aceste două teorii, “teoria hau-hau” şi “teoria bing-bang”, există. Dar pe om poţi să-l înţelegi numai dacă accepţi că vorbirea este expresia lumii sentimentelor, a raporturilor afective pe care le dezvoltăm faţă de lucruri.

O altă nuanţă faţă de lucruri este acea nuanţă afectivă pe care o avem faţă de vid sau faţă de negru, care este înrudit cu vidul, sau faţă de tot ceea ce este înrudit cu negrul: este nuanţa fricii, a sentimentului de teamă. Ea se exprimă prin vocala “U”. Faţă de ceea ce este plin, faţă de alb, luminos, sau faţă de tot ceea ce este înrudit cu luminosul sau cu albul, sau faţă de sunetul care este înrudit cu luminosul, avem nuanţa afectivă a admiraţiei, a respectului: “A”. Dacă avem sentimentul că trebuie să ne ferim de o impresie exterioară, că trebuie, ca să zicem aşa, să ne întoarcem faţa de la ea ca să ne protejăm, dacă avem, deci, sentimentul că opunem o rezistenţă, atunci acesta se exprimă în “E”. Şi dacă avem sentimentul diametral opus, al faptului că indicăm ceva, că ne apropiem de ceva, că devenim una cu ceva, acest lucru se exprimă în “I”.

Cu aceasta, avem vocalele cele mai importante ‒ la toate detaliile ne vom referi mai târziu, tot aşa şi la diftongi ‒, aici mai intrând în discuţie încă o vocală, care există mai puţin în ţinuturile europene şi care exprimă ceva mai puternic decât toate celelalte. Dacă faceţi încercarea să obţineţi o vocală prin faptul că aveţi un sunet în care sună împreună A, O, şi U, aceasta înseamnă, ce-i drept, în primă instanţă, a-ţi fi frică, dar înseamnă a te transpune, totuşi, în lucrul de care mai întâi te-ai speriat. Prin acest sunet s-ar exprima cea mai înaltă veneraţie. Acest sunet este foarte folosit mai ales în limbile orientale, dar el dovedeşte, de asemenea, că orientalii sunt nişte oameni care pot dezvolta multă veneraţie, pe când în limbile occidentale el este absent, pentru că acolo sunt oameni cărora veneraţia nu le stă deloc la inimă.

Cu aceasta am dobândit o imagine despre mişcarea lăuntric-sufletească ce se exprimă în vocale. Toate vocalele exprimă mişcări sufleteşti lăuntrice care trăiesc în simpatia faţă de lucruri. Căci, chiar şi atunci când ne este frică de un lucru, această frică se bazează pe o anumită simpatie tainică. Noi n-am simţi absolut deloc această frică dacă nu am nutri o simpatie tainică faţă de acest lucru. Numai că la observarea acestor lucruri trebuie să ţineţi seama de încă ceva. Este relativ uşor să observăm că “O” are de-a face cu uimirea, “U” cu frica şi teama, “A” cu respectul, cu admiraţia, “E” cu opunerea unei rezistenţe, “I” cu apropierea de ceva şi AOU cu veneraţia. Dar observaţia vă este înceţoşată prin faptul că dvs. confundaţi uşor nuanţa afectivă pe care o avem când auzim sunetul cu aceea pe care o avem când îl rostim. Acestea două sunt diferite. La nuanţele pe care le-am amintit trebuie să aveţi în vedere faptul că ele sunt valabile pentru comunicarea sunetului. Aşadar, acest lucru este valabil atunci când vrem să comunicăm cuiva ceva prin sunet. Dacă vrem să-i comunicăm cuiva că ne-a fost frică, exprimăm aceasta prin “U”. Nu este una şi aceeaşi nuanţă când ne este frică sau când vrem să înfricăm pe altcineva prin rostirea sunetului U. Dvs. simţiţi mai degrabă trăirea proprie, atunci când vreţi să stârniţi frică, dacă, pe pildă, îi spuneţi unui copil: U-u-u. ‒ Este important să ţineţi seama de aceasta pentru contextul social al vorbirii. Dacă ţineţi seama de acest lucru, puteţi ajunge uşor la această observaţie.

Ceea ce simţim aici este un pur proces lăuntric-sufletesc. Acestui proces sufletesc, care se bazează cu totul pe manifestarea unei simpatii, îi poate veni în întâmpinare din exterior antipatia. Aceasta se întâmplă prin consoane. Când îmbinăm o consoană cu o vocală, noi îmbinăm întotdeauna între ele simpatia şi antipatia, iar limba noastră, buzele noastre, cerul gurii, există, propriu-zis, ca să se impună drept organe ale antipatiei, ca să reţină lucrurile. Dacă am vorbi numai în vocale, în sunete vocalice, noi numai ne-am dărui lucrurilor. Ne-am contopi, de fapt, cu lucrurile, am fi foarte lipsiţi de egoism, căci am dezvolta simpatia cea mai profundă faţă de lucruri; noi ne-am retrage doar puţin din faţa lucrurilor, pe baza simţirii, prin nuanţarea simpatiei, de pildă dacă ne este frică sau suntem îngroziţi, dar chiar în această retragere din faţa lucrurilor ar mai exista încă simpatie. După cum vocalele se referă la ceea ce răsună din noi înşine, tot astfel consoanele se referă la lucruri; aici lucrurile consună.

De aceea, veţi constata că vocalele trebuie cercetate ca nuanţe afective. Consoanele: F, B, M ş.a.m.d. trebuie cercetate ca imitări ale lucrurilor exterioare. Aşadar, atunci când v-am arătat ieri consoana F cu ajutorul cuvântului “Fisch”, eu am avut dreptate în măsura în care am imitat forma peştelui exterior. Consoanele vor putea fi deduse întotdeauna din imitarea lucrurilor exterioare, vocalele din manifestarea absolut elementară a nuanţelor afective umane faţă de lucruri. Tocmai de aceea puteţi concepe vorbirea drept o întâlnire dintre antipatie şi simpatie. Simpatia se află întotdeauna în vocale, antipatia în consoane.

Dar putem concepe formarea vorbirii şi într-un alt mod. Putem spune: Ce fel de simpatie este, de fapt, aceasta, care se exprimă în omul-piept, stăvilind antipatia, iar omul-cap doar o însoţeşte? Ceea ce stă la baza acestui lucru este, în realitate, un element muzical, care a trecut dincolo de o anumită limită. La baza acestui lucru stă un element muzical şi el merge dincolo de o anumită limită, am putea spune că se autodepăşeşte, devine mai mult decât muzical. Adică: în măsura în care vorbirea constă din vocale, ea conţine în sine un element muzical; în măsura în care constă din consoane, ea conţine în sine un element sculptural, un element pictural. Iar în vorbire avem o adevărată sinteză, o adevărată unire, realizată în om, între elementul muzical şi elementul plastic.

De aici puteţi vedea că în vorbire se exprimă în mod veritabil, printr-un fel de nuanţă inconştientă, nu numai felul în care sunt diferiţi oamenii, ci, de asemenea, şi mai ales, felul în care sunt diferite comunităţile umane. Noi spunem în limba germană “Kopf” (cap ‒ n. t.). “Kopf” exprimă întreaga conformaţie a capului ceea ce este rotund, forma. De aceea, noi nu spunem numai capului uman “Kopf”, ci spunem şi “Kohlkopf” (căpăţână de varză ‒ n. t.). În limba germană, exprimăm în cuvântul “Kopf” forma. Romanul nu exprimă forma capului; el spune “testa” [ Nota 7 ] şi exprimă prin aceasta ceva sufletesc. El exprimă următorul lucru: capul este acela care depune mărturie, cel care atestează, care constată. El îşi ia denumirea pentru “cap” dintr-un cu totul alt substrat. El trimite la simpatia inimii, pe de-o parte, şi la contopirea antipatiei cu exteriorul, pe de altă parte. ‒ Încercaţi mai întâi să vă lămuriţi, cu ajutorul vocalei principale, în ce constă deosebirea. “Kopf” ‒ o = uimire, mirare! În suflet există ceva din uimire, din mirare, faţă de tot ceea ce este rotund, pentru că ceea ce este rotund, ca atare, are legătură cu tot ceea ce provoacă uimire, mirare. Luaţi “testa”: ‒ e = a opune rezistenţă. Trebuie să ne afirmăm propria părere, să opunem rezistenţă, atunci când celălalt afirmă ceva; altfel, ne-am contopi cu el. Această nuanţă afectivă apare foarte clar, atunci când caracterul poporului se exprimă în raport cu atestarea, în cuvântul cap.

Astfel, dacă luaţi seama la aceste lucruri, veţi fi departe de abstractismul care v-ar face să căutaţi să vedeţi ce stă scris în dicţionar: pentru o limbă, acest cuvânt, pentru cealaltă limbă, cuvântul celălalt. Dar cuvintele diferitelor limbi provin, aici sau dincolo, din cu totul alte raporturi. Este o atitudine pur exterioară dacă am vrea, pur şi simplu, să le comparăm; iar traducerea cu ajutorul dicţionarului este, de fapt, traducerea cea mai proastă. Dacă noi avem în limba germană cuvântul “Fu” (laba piciorului ‒ n. t.), el are legătură cu acest lucru: noi păşim, facem un gol, lăsăm o urmă (germ. die Furche = urma lăsată de greblă). Cuvântul “Fu” are legătură cu cuvântul “Furche”. Noi luăm denumirea piciorului de la ceea ce face el, de la faptul că lasă urme. Limbile romane, “pes”, iau această denumire de la “a sta în mod solid pe pământ, a avea un punct de vedere”. Dar această lingvistică extraordinar de folositoare pentru pedagogie, care ar fi lingvistica sensurilor, nu există absolut deloc în ştiinţă şi putem, desigur, răspunde la întrebarea: Din ce cauză nu avem încă în ştiinţă aceste lucruri, care, totuşi, ne-ar putea ajuta în mod practic?

Nu le avem încă, fiindcă de-abia acum elaborăm lucrurile de care avem nevoie pentru cea de-a cincea epocă postatlanteană, în special pentru educaţie. Dacă veţi considera vorbirea, în acest fel, drept ceva care prin vocale indică ceva interior, iar prin consoane ceva exterior, atunci veţi găsi uşor desene pentru consoane. Atunci nu veţi fi obligaţi să folosiţi doar ceea ce voi da eu în conferinţele următoare drept imagini pentru consoane, ci vă veţi putea face dvs. singuri imagini şi prin aceasta veţi reuşi să dobândiţi dvs. înşivă contactul lăuntric cu copiii, ceea ce este mult mai bine decât dacă vă însuşiţi numai imaginea exterioară.

În acest, fel am recunoscut vorbirea drept relaţie a omului cu cosmosul. Căci omul singur s-ar opri la admiraţie, la uimire; de-abia raporturile lui faţă de Cosmos fac să ia naştere admiraţie, uimire, faţă de ceea ce răsună.

Omul este cuibărit într-un anumit mod [ Nota 8 ] în Cosmos şi putem observa, deja prin nişte reflecţii absolut exterioare, această situare a omului în lăuntrul Cosmosului. Ceea ce spun acum o spun pentru că ‒ după cum aţi văzut deja din conferinţa de ieri ‒ multe depind de felul cum ne raportăm afectiv la fiinţa umană în devenire, de felul cum putem venera cu adevărat revelarea enigmatică a întregului Cosmos în fiinţa umană în devenire. Extraordinar de multe depind de faptul că putem dezvolta acest sentiment, în calitate de oameni care educă şi predau.

Să luăm în considerare încă o dată, pe fundal ceva mai extins, importantul fapt că omul are aproximativ 8 respiraţii pe minut. Câte are atunci în 4 minute? 18 ori 4 = 72 de respiraţii. Câte respiraţii are într-o zi? 18 ori 60 ori 24 = 25.920 respiraţii pe zi. Pot socoti însă şi aşa: socotesc numărul respiraţiilor din 4 minute, asta face 72. Atunci ar trebui să înmulţesc numărul respiraţiilor din 4 minute nu cu 24 ori 60, ci numai cu 6 ori 60, aşadar, cu 360, şi aş obţine tot 25.920 respiraţii pe zi, 360 ori 72 = 25.920. Putem spune: în intervalul de 4 minute, procesul respirator ‒ inspiraţie, expiraţie, inspiraţie, expiraţie, ‒ este un fel de mic proces echivalent cu o zi, iar dacă am înmulţit acest număr cu 360, cealaltă sumă, 25.920, este faţă de acesta un proces echivalent cu un an, iar ziua de 24 de ore este pentru respiraţia noastră ca un an. Acum, luaţi procesul nostru respirator mai mare, care constă în faptul că noi alternăm zilnic între veghe şi somn. Oare ce înseamnă, propriu-zis, veghea şi somnul? Veghea şi somnul înseamnă şi faptul că expirăm şi inspirăm ceva. La adormire, noi expirăm eul şi corpul astral, iar la trezire le inspirăm din nou. Facem aceasta în decursul a 24 de ore. Dacă luăm această zi, ca să obţinem ciclul anual trebuie să o înmulţim cu 360. Cu alte cuvinte, în decursul unui an efectuăm, prin această respiraţie, ceva asemănător micului proces de respiraţie din cadrul unei zile, în cazul căruia înmulţim cu 360 ce se întâmplă în 4 minute; dacă înmulţim cu 360 timpul dintre trezire şi adormire, care se scurge în timpul unei zile, obţinem timpul care se scurge într-un an; iar dacă înmulţim 1 an cu vârsta umană medie, deci, cu 72, obţinem iarăşi 25.920. Acum avem, de fapt, un dublu proces respirator: inspiraţia şi expiraţia noastră, care are loc de 72 de ori în 4 minute [ Nota 9 ], iar într-o zi de 25.920 de ori; procesul nostru de adormire şi trezire, care are loc o dată pe zi, de 360 de ori într-un an, şi de 25.920 de ori în întreaga viaţă. ‒ Apoi mai aveţi o a treia respiraţie, dacă urmăriţi Soarele în circuitul lui. Dvs. ştiţi că punctul unde răsare Soarele primăvara înaintează aparent în fiecare an cu câte puţin şi că în acest mod Soarele parcurge în 25.920 de ani întreaga ecliptică, în salturi; aşadar, avem şi aici, din nou, numărul 25.920, în anul cosmic planetar [ Nota 10 ].

Cum este situată viaţa noastră în lume? Noi trăim în medie 72 de ani. Dacă înmulţim acest număr cu 360, obţinem iarăşi 25.920. Puteţi să vă imaginaţi, aşadar, că anul platonic, circuitul cosmic al Soarelui, care se împlineşte în 25.920 ani, are drept zi a sa viaţa noastră umană, astfel încât noi, aşa cum suntem situaţi în viaţa noastră umană, putem privi ca o respiraţie acel proces ce reprezintă pentru întregul Cosmos un an, astfel că putem înţelege durata vieţii noastre umane ca o zi din marele an cosmic, astfel încât, iarăşi, putem venera procesul mai mic drept copia marelui proces cosmic. Dacă privim lucrurile mai exact, prin anul platonic, adică prin ceea ce se întâmplă în anul platonic, ajungem la o copie a întregului proces care are loc de la vechea evoluţie saturniană, trecând prin evoluţiile solară, lunară, pământească ş.a.m.d., până la Vulcan [ Nota 11 ]. Dar toate procesele care au loc în felul pe care l-am schiţat sunt orânduite ca procese respiratorii, conform cu numărul 25.920. Iar prin ceea ce se petrece pentru noi în perioada de la trezire până la adormire este exprimat, iarăşi, ce s-a petrecut în timpul evoluţiei lunare, ce se petrece în timpul evoluţiei pământeşti, ce se va petrece în timpul evoluţiei jupiteriene. În aceasta se exprimă ceea ce face ca noi să aparţine sferei extrapământeşti. Iar în ceea ce se petrece în procesul nostru respirator cel mai mic, care se exprimă în 4 minute, acţionează ceea ce face din noi oameni pământeşti. Trebuie, aşadar, să spunem: Suntem oameni pământeşti prin procesul nostru respirator; prin alternanţa dintre trezire şi adormire suntem oameni lunari, pământeşti şi jupiterieni; iar prin faptul că prin mersul vieţii noastre suntem integraţi în raporturile anului cosmic, suntem oameni cosmici. Pentru viaţa cosmică, pentru întregul sistem planetar, o respiraţie cuprinde o zi a existenţei noastre, şi cei 72 de ani ai vieţii noastre sunt o zi pentru acea fiinţă ale cărei organe constituie sistemul planetar. Dacă depăşiţi iluzia că sunteţi un om cuprins între anumite limite, dacă înţelegeţi ceea ce sunteţi drept proces cosmic, aşa cum şi este în realitate, atunci puteţi spune: Eu însumi sunt o respiraţie a Cosmosului.

Dacă dvs. concepeţi acest lucru în aşa fel încât partea sa teoretică vă este cât se poate de indiferentă, spunându-vă că este doar un proces şi că dvs. doar v-a căzut odată bine să fi auzit aşa ceva, dar dacă luaţi din aceasta cu dvs. un sentiment: sentimentul veneraţiei infinite faţă de ceea ce se exprimă în mod misterios în fiecare fiinţă umană, atunci acest sentiment se va intensifica în dvs., transformându-se în ceea ce trebuie să stea la baza instruirii şi educaţiei. În cadrul educaţiei pentru viitor nu putem proceda în aşa fel încât să introducem, dacă pot să spun aşa, viaţa exterioară a adultului în activitatea educativă. Este o imagine înfiorătoare, cum nu se poate mai înfiorătoare, aceea că în viitor oamenii s-ar putea întâlni în parlamente, pe baza unor alegeri democratice, pentru a lua hotărâri în probleme de învăţământ şi educaţie, cel mult pe baza avizului unor oameni care nici ei nu s-au adâncit în problemă mai mult decât prin sentimentul lor democratic. Dacă lucrurile s-ar înfăptui aşa cum începe acum să se contureze în Rusia, aceasta ar însemna că Pământul şi-ar rata misiunea, că el ar fi sustras misiunii sale, că ar fi scos afară din univers şi s-ar ahrimaniza complet.

Acum este momentul ca omul să aducă cele necesare educaţiei din cunoaşterea legăturii dintre om şi Cosmos. Trebuie să pătrundem întreaga noastră activitate educativă de sentimentul: în faţa noastră stă omul în devenire, dar el este continuarea a ceea ce s-a petrecut în suprasensibil înainte ca omul să fi fost născut sau zămislit. Acest sentiment trebuie să ia naştere dintr-o cunoaştere de felul aceleia pe care am prezentat-o adineaori, după ce am încheiat studierea vocalelor şi a consoanelor. Acest sentiment trebuie să ne pătrundă în întregime. Şi noi ne vom putea desfăşura activitatea într-un mod cu adevărat just numai dacă ne vom pătrunde în mod real de acest sentiment. Căci să nu credeţi că acest sentiment este nerodnic! Omul este organizat în aşa fel încât, dacă are un sentiment orientat în mod just, îşi dă el singur impulsurile juste, pe baza acestui sentiment. Dacă nu vă însuşiţi ceea ce vă face să-l priviţi pe fiecare om drept o enigmă cosmică, atunci nu veţi putea ajunge decât la sentimentul de a-l vedea pe fiecare om ca pe un mecanism, iar cultivarea acestui sentiment, că omul ar fi numai un mecanism, ar însemna pieirea culturii pământene. Dimpotrivă, aurora culturii pământene poate fi căutată numai în impregnarea impulsului nostru educativ cu sentimentul importanţei cosmice a întregii fiinţe umane. Dar noi ne cucerim acest sentiment cosmic, după cum vedeţi, numai dacă avem în vedere faptul că ceea ce există în simţirea umană ţine de perioada dintre naştere şi moarte; apoi, pe de-o parte, ceea ce avem în activitatea de reprezentare umană ne trimite la perioada prenatală, iar, pe de altă parte, ceea ce se află în voinţa umană ne trimite spre viaţa de după moarte, spre ceea ce este embrionar şi aparţine viitorului. Când avem în faţa noastră omul tripartit, avem mai întâi elementul prenatal, apoi ceea ce se află între naştere şi moarte şi, în al treilea rând, ceea ce ţine de viaţa de după moarte, numai că ceea ce este prenatal se prelungeşte în existenţa noastră sub formă de imagini, pe când ceea ce ţine de viaţa de după moarte există embrionar în noi deja înainte de moarte.

Numai cu ajutorul unor asemenea lucruri vă puteţi face o reprezentare despre ceea ce se întâmplă în realitate atunci când un om intră în relaţie cu un alt om. Când citim cărţi de pedagogie mai vechi, de pildă pedagogia lui Herbart [ Nota 12 ], excelentă pentru vremuri mai vechi, avem întotdeauna sentimentul: oamenii operează cu nişte noţiuni prin care ei nu se pot apropia deloc de realitate, ci rămân în afara realităţii. Gândiţi-vă numai la faptul că simpatia, dezvoltată astfel în mod just în sens pământesc, impregnează întreaga voinţă; aşadar, ceea ce există în noi prin voinţă, ca germene al viitorului, ca germene al vieţii de după moarte, este impregnat de iubire, de simpatie. Prin aceasta, am putea spune ‒ dar, de fapt, nu am putea spune, ci chiar aşa este ‒, tot ceea ce are legătură cu voinţa, ca să poată fi frânat sau cultivat în mod just, trebuie să fie urmărit şi în educaţie cu o iubire cu totul deosebită. Va trebui să venim în ajutorul simpatiei, care există deja în om, prin faptul că ne adresăm voinţei sale. Care va trebui să fie atunci impulsul propriu­zis pentru educarea voinţei? Nu poate fi altul decât acela de a dezvolta noi înşine simpatie faţă de copil. Cu cât vom dezvolta simpatii mai bune faţă de el, cu atât vor fi mai bune metodele pe care le vom avea în educaţie.

Şi acum, veţi spune: Dacă educarea intelectului este opusul educării voinţei, pentru că este impregnată de antipatie, atunci va trebui, desigur, să dezvoltăm antipatii, când îl educăm pe copil în ceea ce priveşte raţiunea, intelectul său! Acest lucru este adevărat, numai că trebuie să-l înţelegeţi în mod just. Trebuie să puneţi antipatiile la locul potrivit. Trebuie să încercaţi să-l înţelegeţi în mod just pe copilul însuşi, dacă vreţi să-l educaţi în mod just pentru viaţa de reprezentare. În înţelegere se află deja elementul antipatiei, căci antipatia ţine de această latură. Prin faptul că-l înţelegeţi pe copil, prin faptul că încercaţi să pătrundeţi în toate nuanţele fiinţei lui, deveniţi educatorul, învăţătorul său în ceea ce priveşte intelectul, cunoaşterea. Aici există deja antipatiile; numai că dvs., prin faptul că îl educaţi pe copil, faceţi ca antipatia să fie ceva bun. Şi puteţi fi absolut siguri: Viaţa nu ne conduce pe unii spre ceilalţi fără să existe condiţiile pentru aceasta. Evenimentele exterioare sunt, de fapt, întotdeauna expresia exterioară pentru ceva lăuntric, oricât de ciudat ar părea acest lucru unei considerări exterioare a lumii. Faptul că dvs. sunteţi puşi în situaţia de a desfăşura o activitate de instruire şi educare a copiilor de la Şcoala Waldorf [ Nota 13 ] şi să faceţi tot ce ţine de aceasta ne atrage atenţia asupra legăturii karmice dintre exact acest grup de dascăli şi acest grup de copii. Şi dvs. veţi deveni dascălul potrivit pentru aceşti copii pentru că în nişte vremuri trecute aţi dezvoltat cândva antipatii faţă de aceşti copii, şi de acest lucru vă eliberaţi prin faptul că educaţi acum intelectul acestor copii. Iar simpatiile trebuie să le dezvoltăm în mod just prin faptul că modelăm voinţa în mod just.

Aşadar, să vă fie limpede: Dvs. veţi pătrunde cel mai bine în fiinţa duală a omului dacă veţi face ceea ce am încercat noi în cadrul discuţiilor de seminar [ Nota 14 ]. Dar trebuie să încercaţi să pătrundeţi în toate aspectele fiinţei umane. Prin ceea ce am încercat să facem la seminar [ Nota 15 ], veţi deveni buni educatori numai în ceea ce priveşte viaţa de reprezentare a copilului. Veţi deveni buni educatori şi pentru viaţa lui de voinţă dacă veţi încerca să-l înconjuraţi pe fiecare în parte cu simpatie, cu o simpatie reală. Aceste lucruri ţin şi ele de educaţie: antipatia, care ne dă capacitatea de a înţelege ‒ simpatia, care ne dă capacitatea de a iubi. Prin faptul că avem un trup şi, datorită lui, nişte focare unde se întâlnesc simpatia şi antipatia, acest lucru se furişează şi în acele relaţii sociale dintre oameni care se exprimă în activitatea de educare şi instruire. Vă rog să reflectaţi la acest lucru, să-l pătrundeţi cu simţirea, şi atunci mâine vom putea merge mai departe.