Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. METODICĂ ŞI DIDACTICĂ

GA 294


CONFERINŢA A TREIA

Stuttgart, 23 august 1919

Am atras atenţia deja ieri asupra faptului că [ Nota 16 ] în procesul instruirii ar trebui să se pornească de la o anumită plăsmuire artistică a orei, pentru ca omul întreg, mai ales cu viaţa lui de voinţă, să fie antrenat în procesul instruirii. Din discuţii de felul celor pe care le-am cultivat noi aici vă veţi putea da uşor seama de importanţa unei asemenea măsuri şi vă veţi da seama de faptul că instruirea trebuie să fie realizată în aşa fel încât să nu uităm nici un moment că în om există ceva mort, ceva pe cale de a muri, care trebuie transformat în ceva nou, viu. Dacă ne apropiem numai contemplând, deci, cu reprezentarea noastră, care este ceva imaginativ, de fiinţa naturii şi de alte entităţi ale lumii, noi ne situăm mai mult într-un proces de moarte; dacă ne apropiem de fiinţele naturii şi ale lumii cu voinţa noastră, atunci ne aflăm într-un proces regenerator. În calitate de educatori, noi vom avea, aşadar, sarcina de a regenera în permanenţă ceva mort, de a feri de moartea totală ceea ce, în fiinţa umană, merge în întâmpinarea morţii, ba chiar, aş zice, să-l fecundăm cu ceea ce putem dezvolta din voinţă drept element regenerator. De aceea, nu trebuie să ne sfiim să începem să dezvoltăm, deja când e vorba de copil, o anumită modelare artistică a predării.

Ceea ce se apropie de om ca element artistic se împarte, la rândul lui, în două curente, curentul plastic-sculptural şi curentul muzical-poetic. Aceste două domenii artistice, cel plastic-sculptural şi cel muzical-poetic, sunt cu adevărat diametral opuse, cu toate că, tocmai prin diferenţa lor polară, ele se pot întâlni foarte bine într-o sinteză superioară, într-o unitate superioară. Dvs. veţi fi ştiind că, în cadrul evoluţiei, omenirii această dualitate a elementului artistic se exprimă chiar şi sub raport rasial. Nu trebuie decât să vă aduceţi aminte de anumite expuneri ale lui Heinrich Heine [ Nota 17 ], şi veţi fi trimişi la o asemenea dualitate: la faptul că tot ceea ce a pornit de la vechii greci sau a fost înrudit cu aceştia, tot ceea ce s-a dezvoltat, aşadar, sub aspect rasial, din natura vechiului popor grec, era o predispoziţie, în cel mai eminent sens al cuvântului, spre modelarea plastic-sculpturală a lumii, pe când tot ceea ce s-a dezvoltat din elementul iudaic era o predispoziţie deosebită pentru elementul propriu-zis muzical al lumii. Aşadar, şi aici găsiţi aceste două curente distribuite pe rase, şi cine are o receptivitate pentru asemenea lucruri le va putea urmări foarte bine în istoria artei. Bineînţeles că apar mereu tendinţe, tendinţe îndreptăţite, care vor să unească elementul muzical cu cel plastic-sculptural. Dar aceste curente ar putea fi unite cu adevărat numai în euritmia adusă la desăvârşire, în care elementul muzical şi cel vizibil pot deveni o unitate ‒ bineînţeles că nu în forma incipientă la care am ajuns până acum, ci în ţelurile pe care euritmia trebuie să le aibă în faţă. Aşadar, trebuie să ţinem seama de faptul că în întreaga natură umană armonioasă există un element plastic-sculptural spre care tinde ceea ce ţine de voinţa omului. Dar cum putem caracteriza în mod just această tendinţă [ Nota 18 ] care există în om, de a deveni plastic-sculptural?

Dacă am fi oameni înzestraţi numai cu intelect, dacă am privi lumea numai cu ajutorul activităţii de reprezentare, noi am deveni treptat nişte cadavre ambulante. Am face cu adevărat impresia, aici, pe Pământ, că suntem nişte fiinţe pe cale de a muri. Ne salvăm de la această moarte numai prin faptul că simţim în noi imboldul de a reînvia prin fantezie, în mod plastic-sculptural, ceea ce în noţiuni este pe cale de a muri. Dacă vreţi să deveniţi educatori adevăraţi, trebuie să vă feriţi să uniformizaţi totul, în mod abstract. Dar nu aveţi voie să spuneţi acum: Aşadar, n-ar trebui să dezvoltăm elementul aducător de moarte din om, ar trebui să evităm a dezvolta în om lumea noţională, lumea de reprezentare. Cu privire la spiritual-sufletesc, aceasta ar conduce la aceeaşi greşeală pe care ar face-o nişte medici care, ca mari pedagogi, ar privi evoluţia culturii şi ar spune apoi: Oasele sunt elementul care moare în om, aşadar, să-l ferim pe om de acest element pe cale de a muri, să încercăm să menţinem oasele vii, moi. Vă daţi seama că o astfel de concepţie i-ar face pe oameni să devină toţi rahitici, aşa încât ei nu şi-ar putea realiza pe deplin misiunea. Este întotdeauna un principiu greşit să vrei să procedezi aşa cum vor s-o facă mulţi teosofi şi antroposofi, care, atunci când se vorbeşte de Ahriman şi de Lucifer şi de influenţele lor asupra evoluţiei omenirii, spun apoi: Acestea sunt lucruri care dăunează naturii umane, aşadar, ar trebui să ne ferim de ele. ‒ Dar aceasta ne-ar face să-l ţinem pe om departe de tot ceea ce trebuie să intre în constituţia sa. Astfel, noi nu putem împiedica nici dezvoltarea elementului de reprezentare; trebuie să-l dezvoltăm, dar niciodată nu avem voie să neglijăm să ne apropiem de natura umană, în alt moment, cu elementul plastic-sculptural. De aici rezultă unitatea. Ea nu rezultă din faptul că eliminăm unul din elemente, ci din faptul că-l dezvoltăm pe unul alături de celălalt. În această privinţă, oamenii epocii actuale încă nu pot gândi în mod unitar. De aici provine şi faptul că ei nu înţeleg tripartiţia organismului social [ Nota 19 ]. Pentru viaţa socială este just numai ca tărâmul spiritual, tărâmul economic şi tărâmul juridic să se situeze unul alături de celălalt şi unitatea să rezulte abia după aceea, nu să ia naştere prin faptul că noi o formăm în mod abstract. Gândiţi-vă numai ce-ar însemna dacă oamenii ar spune: Deoarece capul este o unitate şi restul corpului, tot o unitate, omul, de fapt, n-ar trebui să existe deloc; ar trebui să desprindem capul de restul omului şi să-l lăsăm să umble liber prin lume! Desfăşurăm o activitate creatoare după modelul naturii, doar dacă facem ca din aspectele unilaterale să ia naştere întregul.

Aşadar, aici se pune problema să dezvoltăm unul dintre elementele unilaterale: educare pe baza vieţii de reprezentare; pe urmă, celălalt element unilateral, cel plastic-sculptural, face să devină viu ceea ce dezvoltăm în simpla noţiune. Aici se pune problema ca, în epoca noastră care nimiceşte întotdeauna conştienţa, să ridicăm aceste lucruri în conştienţă, fără a pierde ingenuitatea. Dar nu e neapărat nevoie să ne pierdem ingenuitatea, dacă plăsmuim lucrurile în mod concret, nu abstract. Ar fi, de pildă, foarte bine, în orice caz, dacă am începe cât mai devreme posibil, în ceea ce priveşte elementul plastic-sculptural, să-l facem pe copil să trăiască în lumea culorilor, dacă ne-am pătrunde, ca dascăli, de ceea ce ne oferă Goethe în partea didactică a teoriei culorilor [ Nota 20 ]. Pe ce se bazează această parte didactică a teoriei goetheene a culorilor? Ea se bazează pe faptul că Goethe pătrunde întotdeauna fiecare culoare în parte cu o nuanţă afectivă. Astfel, el subliniază caracterul provocator al culorii roşii; el nu subliniază numai ceea ce vede ochiul, ci ceea ce simte sufletul în contact cu roşul. Tot astfel, el subliniază liniştea, adâncirea în sine, pe care o simte sufletul sub influenţa albastrului. Putem să-l introducem pe copil în lumea culorilor, fără a afecta cu ceva ingenuitatea, în aşa fel încât nuanţele afective ale lumii culorilor să ia naştere în mod viu. Dacă la început copilul se murdăreşte, poate, foarte rău, vom avea prilejul să luăm o măsură bună în educaţie, învăţându-l pe copil să nu se mai murdărească atât de tare.

Începeţi cât mai devreme să-l puneţi pe copil în contact cu culorile, aici ar fi bine să aşterneţi alte culori şi pe o suprafaţă colorată, nu numai pe o suprafaţă albă, şi să încercaţi să treziţi în copil sentimente de felul celor ce pot lua naştere numai printr-o înţelegere spiritual-ştiinţifică a lumii culorilor [ Nota 21 ]. Dacă veţi lucra aşa cum am lucrat eu cu câţiva prieteni la cupola mică a construcţiei din Dornach [ Nota 22 ], veţi dobândi o legătură vie cu fiinţa culorii. Veţi descoperi atunci, dacă aşterneţi, de pildă, albastru, că este în însăşi natura culorii albastre să caracterizeze tot ceea ce este interioritate. Aşadar, să zicem, la un înger care se mişcă sub imboldul interiorităţii sale vom avea de la sine tendinţa de a-l picta în albastru, pentru că nuanţa albastrului, clarobscurul albastrului, face să se nască în suflet sentimentul mişcării ce îşi are originea în ceva sufletesc. Culoarea galben-roşiatică face să se nască în suflet sentimentul strălucirii, sentimentul a ceea ce se revelează radiind în afară. Aşadar, dacă e vorba de ceva care acţionează în mod agresiv, dacă în faţa noastră apare ceva ce vrea să ne avertizeze, dacă îngerul vrea să ne spună ceva, dacă vrea să ne vorbească din planul în care este situat el, atunci noi exprimăm aceasta prin nuanţele galben-roşiatice. Putem atrage atenţia copiilor, într-un mod elementar, asupra acestui caracter lăuntric-viu al culorilor.

Apoi, trebuie să ne pătrundem noi înşine foarte puternic de gândul că simplul desen are deja în el ceva neadevărat. Cel mai adevărat este sentimentul ce ia naştere din culoare, ceva mai neadevărat este sentimentul ce se naşte din clarobscur şi cel mai neadevărat este desenul. Desenul ca atare se apropie deja întru totul de acel element abstract care există în natură ca element pe cale de a muri. De fapt, noi ar trebui să desenăm numai dacă devenim conştienţi de următorul lucru: noi desenăm, în esenţă, numai ceea ce este mort. Cu culori, ar trebui să pictăm în aşa fel încât să fim conştienţi de acest lucru: noi facem ca din ceea ce este mort să ia naştere ceva viu. ‒ Ce este, la urma urmei, linia orizontului? Când luăm creionul şi desenăm linia orizontului

desen 3

aceasta este ceva abstract, ceva aducător de moarte, ceva neadevărat faţă de natură, în care se manifestă întotdeauna două curente: ceea ce este mort şi ceea ce este viu. Noi izolăm unul din curente şi afirmăm că aceasta este natura. Dar când eu spun că văd ceva verde şi că văd ceva albastru, care se deosebesc între ele, apoi linia orizontului se dezvoltă prin faptul că cele două culori sunt învecinate,

desen 4

atunci eu spun un adevăr. Astfel, vă veţi da seama, treptat, că forma naturii ia naştere cu adevărat din culoare, că, de aceea, desenul este ceva care abstractizează. Ar trebui să facem ca deja în copilul în creştere să ia naştere o reprezentare justă, un sentiment just, în legătură cu asemenea lucruri, pentru că aceasta îi revigorează întreaga fiinţă sufletească şi o pune într-un raport just cu lumea exterioară. Aceasta este boala de care suferă civilizaţia şi cultura noastră, faptul că nu avem o legătură justă cu lumea exterioară. Nu e nevoie aici, aş zice, să devenim noi înşine unilaterali în predare. Ar fi, de pildă, cât se poate de bine, dacă am putea dezvolta, încetul cu încetul, posibilitatea de a trece de la elementul artistic pur abstract care se manifestă la om prin savurarea frumosului, la artisticul concret, la practicarea artei aplicate, pentru că omenirea actuală are, cu siguranţă, foarte multă nevoie ca în viaţa culturală generală să se introducă o activitate artistică reală. În decursul secolului al XIX-lea, am ajuns, realmente, să ne facem mobila pentru ochi; un scaun, de pildă, noi îl facem pentru ochi, pe când, de fapt, el ar trebui să fie ceva pe care să-l simţim când stăm pe el. Scaunul trebuie să fie făcut în conformitate cu acest lucru. Noi trebuie să simţim scaunul, el nu trebuie să fie doar frumos, ci el trebuie să fie ceva pe care omul poate să stea. În felul cum este făcut scaunul ar trebui să se exprime întreaga contopire a simţului interior cu scaunul şi chiar a simţului interior format ‒ prin felul cum sunt făcute braţele scaunului ş.a.m.d., având în vedere că omul îşi căută în scaun un sprijin. Dacă în şcoală s-ar putea introduce ore de lucru manual care să cultive în mod decisiv arta aplicată, prin aceasta s-ar face un mare serviciu civilizaţiei actuale. Căci, ia gândiţi-vă numai cât de îngrijorat este, în zilele noastre, cu privire la soarta culturii şi civilizaţiei actuale, un om preocupat în mod sincer de omenire, când vede cum, de pildă, abstractismele din zilele noastre ‒ ele nu vor apărea dacă noi ne vom putea realiza intenţiile ‒, cum gogomăniile oamenilor cu gândire socialistă vor să inunde civilizaţia actuală: atunci în civilizaţia noastră nu vor mai exista lucruri frumoase, ci numai lucruri utile! Şi chiar dacă oamenii vor visa la lucruri frumoase ‒ ei nu vor mai avea nici un simţ pentru faptul că, din cauză că se merge spre socializare, va trebui să subliniem şi mai mult decât înainte necesitatea frumosului. Oamenii ar trebui să înţeleagă acest lucru.

Aşadar, în predare, n-ar trebui să facem economie de elementul plastic-sculptural. Dar tot atât de puţin ar trebui să facem economie de acel element dinamic ce se exprimă în arta arhitecturii şi care ar trebui să fie simţit de copii în mod real. Aici putem să cădem foarte uşor în greşeala de a prezenta copiilor prea devreme un lucru sau altul. Dar, într-un anumit sens, acest lucru chiar trebuie să se întâmple. Eu le-am adresat câteva cuvinte acelor copii din München care-şi petreceau vacanţa la Dornach, 80 la număr, şi care au făcut cu doamna Kisseleff [ Nota 23 ] 12 ore de euritmie, prezentând apoi cele învăţate în faţa câtorva dascăli din colegiul şcolii lor şi a unor antroposofi din Dornach. Copiii au lucrat foarte frumos şi după ce s-a terminat întreaga reprezentaţie de euritmie, care a mai constat şi din câteva piese prezentate de euritmistele noastre din Dornach, copiii au venit şi au întrebat: Oare a plăcut şi reprezentaţia noastră? ‒ Ei simţeau cu adevărat imboldul să reprezinte şi ei ceva; a fost ceva cât se poate de frumos. Acum, la dorinţa acelor persoane care organizaseră totul, eu trebuia să le adresez copiilor câteva cuvinte. Era în ajunul zilei în care copiii urmau să se întoarcă la München. Atunci am spus, literalmente: Vă spun acum ceva ce nu înţelegeţi încă. Abia în viitor veţi înţelege acest lucru. Dar luaţi aminte, dacă veţi auzi în viitor cuvântul “suflet”, căci acum încă nu-l puteţi înţelege. ‒ Această atragere a atenţiei copiilor asupra unui lucru pe care încă nu-l înţeleg, care abia de acum înainte urmează să se maturizeze, este extraordinar de importantă. Şi este greşit numai principiul pe care oamenii îl pun astăzi în prim-plan: Trebuie să-l învăţăm pe copil numai lucruri pe care le înţelege deja ‒ un principiu care face ca întreaga activitate educativă să fie lipsită de viaţă. Căci o activitate educativă este plină de viaţă de-abia când copilul a purtat o vreme în subconştient cele primite, scoţându-le la suprafaţă abia după câtva timp. Acest lucru este foarte important pentru educaţia copiilor de la 7 până la 15 ani; atunci se pot picura în sufletul copilului foarte multe din cele ce pot fi înţelese abia mai târziu. Vă rog să nu vă împiedicaţi de gândul că depăşiţi gradul de maturitate al copilului şi apelaţi la un lucru pe care copilul îl va putea înţelege abia mai târziu. Principiul contrar a introdus în pedagogia noastră un element distrugător. Dar copilul trebuie să ştie că trebuie să aştepte. Putem chiar face ca în el să ia naştere acest sentiment, sentimentul că trebuie să aştepte, în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor pe care şi le însuşeşte acum. De aceea, nici nu era atât de rău în vremurile vechi, când copiii trebuiau să înveţe, pur şi simplu, 1 x 1 = 1, 2 x 2 = 4, 3 x 3 = 9 ş.a.m.d., în loc să înveţe acest lucru, cum se întâmplă în zilele noastre, cu ajutorul socotitoarei. Ar trebui să fie depăşit acest principiu, de a face ca înţelegerea copiilor să rămână încremenită în cele deja învăţate. Acest lucru se poate face, fireşte, numai cu tactul necesar, căci nu ne putem îndepărta prea mult de la ceea ce copilul poate face cu plăcere; dar el se poate pătrunde cu destul de multe lucruri, doar pe baza autorităţii celui care predă, iar înţelegerea acestora îi va veni abia mai târziu.

Dacă îi aduceţi aproape copilului în acest fel elementul plastic-sculptural, veţi vedea că puteţi face să devină vii multe din lucrurile aducătoare de moarte.

Elementul muzical, care trăieşte în om de la naştere şi care, după cum am spus, se manifestă la copil mai ales în perioada dintre 3 şi 4 ani, în dorinţa de a dansa, este un element care ţine de voinţă şi care conţine în sine viaţă. Dar, oricât de ciudat ar părea, este, totuşi, adevărat că el conţine, la început, în felul în care se manifestă în copil, o viaţă prea puternică, o viaţă care ameţeşte, o viaţă care amorţeşte uşor conştienţa. Sub influenţa unui element muzical puternic, evoluţia copilului ajunge foarte uşor la o anumită stare de ameţeală. De aceea, trebuie să spunem: Educaţia pe care o realizăm atunci când folosim elementul muzical trebuie să constea într-o armonizare permanentă a elementului dionisiac, care izvorăşte din natura umană, cu ajutorul elementului apolinic. Pe când ceea ce este pe cale de a muri trebuie să fie revigorat prin elementul plastic-sculptural, ceea ce este viu în gradul cel mai înalt în elementul muzical trebuie să fie temperat, pentru ca să nu-l afecteze pe om prea puternic în acest element muzical. Acesta e sentimentul cu care trebuie să apropiem de copii elementul muzical.

Dar acum se pune problema să ţinem seama de faptul că, datorită karmei, natura umană este dezvoltată în mod unilateral, într-o direcţie sau alta. Acest lucru poate fi observat mai ales în privinţa elementului muzical. Dar, aş zice, acolo el este prea mult subliniat. N-ar trebui să subliniem prea mult: acesta este un copil nemuzical, acesta este unul muzical. Desigur, realitatea există, oricum, dar a ţine copilul nemuzical, din această cauză, departe de tot ceea ce este muzică şi a face să aibă parte de educaţie muzicală numai copiii înzestraţi din punct de vedere muzical este ceva absolut greşit; chiar şi copiii cei mai nemuzicali ar trebui să fie cel puţin de faţă la toate activităţile muzicale. Este, desigur, cu totul just să-i facem să se producă din punct de vedere muzical în public, din ce în ce mai mult, numai pe acei copii care sunt cu adevărat muzicali. Totuşi, şi copiii nemuzicali ar trebui să fie de faţă, să dezvolte receptivitate; căci vom observa că şi la copilul cel mai nemuzical există un rest de predispoziţii muzicale, dar ele sunt situate foarte adânc şi pot fi scoase la suprafaţă numai printr-o cultivare plină de iubire. N-ar trebui să neglijăm niciodată acest lucru, fiindcă este mult mai adevărat decât credem ceea ce scrie într-una din piesele lui Shakespeare [ Nota 24 ]: “Omul care nu are muzică în el... înclină spre trădare, spre tâlhărie şi înşelăciune... să nu te încrezi în el!”. Acesta este un adevăr foarte profund. De aceea, n-ar trebui să neglijăm nimic din ceea ce se poate face pentru a apropia muzica şi de acei copii care sunt consideraţi, în primă instanţă, nemuzicali.

Dar va fi de cea mai mare importanţă, de asemenea, tocmai sub raport social, ca elementul muzical să fie cultivat într-un mod elementar, astfel încât copiilor să li se predea muzica pe baza realităţilor elementare ale muzicii, fără o teorie care să-i ameţească. Copiii ar trebui să-şi formeze o reprezentare clară despre elementele primare ale muzicii, armonii, melodii ş.a.m.d., prin folosirea unor realităţi cât mai elementare, prin analizarea după auz a melodiilor şi armoniilor, astfel încât, în ceea ce priveşte muzica, să procedăm la construirea întregului proces artistic într-un mod la fel de elementar cum procedăm în domeniul plastic-sculptural, unde lucrăm tot pornind de la detaliu. Prin aceasta, vom diminua ceea ce acţionează atât de puternic pe tărâm muzical: diletantismul, ‒ cu toate că nu putem nega întru totul faptul că şi diletantismul muzical are o anumită utilitate în viaţa noastră socială. N-am prea putea face progrese fără el, totuşi, ar trebui să se limiteze la cei ce receptează arta. Dar tocmai prin aceasta ar fi posibil ca cei care desfăşoară o activitate muzicală să fie apreciaţi în mod just în cadrul ordinii noastre sociale. Căci n-ar trebui să uităm faptul că tot ceea ce ţine de elementul plastic-sculptural lucrează în sensul individualizării oamenilor, pe când tot ceea ce ţine de elementul muzical-poetic stimulează viaţa socială. Prin elementul muzical-poetic, oamenii se întâlnesc într-o unitate; prin elementul plastic-sculptural, ei se individualizează. Individualitatea este menţinută mai mult prin activitatea elementului plastic-sculptural, societatea, mai mult prin viaţa şi urzirea-împreună în elementul muzical şi poetic. Creaţia poetică este produsă în singurătatea sufletului, numai acolo; ea este înţeleasă de comunitatea umană. Nu vrem să stabilim ceva abstract, ci ceva absolut concret, când spunem că omul, prin creaţiile sale poetice, îşi deschide interiorul şi că acestui interior îi vine în întâmpinare, prin receptarea celor create, interiorul cel mai adânc al celuilalt. De aceea, la copilul în creştere ar trebui să educăm, înainte de toate, bucuria pentru creaţiile muzicale şi poetice şi dorul după ele. În ceea ce priveşte poezia, copilul ar trebui să intre în contact cât mai devreme cu adevărata poezie. În zilele noastre, omul creşte într-o ordine socială în care este tiranizat cu proza vorbirii. Există astăzi nenumăraţi recitatori care-i tiranizează pe oameni cu proza, prin faptul că scot în evidenţă ceea ce este proză într-o poezie, ceea ce ţine numai de conţinut. Şi când, prin recitare, poeziei i se dă o asemenea formă, încât rolul principal îl joacă ceea ce ţine, propriu-zis, de conţinut, atunci, în zilele noastre, oamenii consideră că aceasta este o recitare desăvârşită. Dar o recitare cu adevărat desăvârşită este aceea care subliniază în mod deosebit elementul muzical. ‒ În cele câteva cuvinte pe care le spun uneori înainte de reprezentaţiile de euritmie [ Nota 25 ], am atras adeseori atenţia asupra faptului că, la un poet cum e Schiller, o poezie izvorăşte din adâncurile subterane ale sufletului său. În cazul multora dintre poeziile lui Schiller, în sufletul său se făcea simţită mai întâi o melodie generală şi abia mai târziu el cobora, dacă mă pot exprima astfel, în această melodie generală, conţinutul, cuvintele. În melodia generală este atras ceea ce ţine de conţinut, iar elementul poetic se epuizează atunci în modelarea vorbirii, nu în conţinut, ci în tact, în ritm, în păstrarea rimei, aşadar, în elementul muzical ce stă la baza elementului poetic. Am spus că, prin modul actual de a recita, oamenii sunt tiranizaţi, pentru că tiranizăm întotdeauna când punem accentul principal numai pe proză, pe conţinutul unei poezii, pe care-l interpretăm în mod absolut abstract. Din punct de vedere spiritual-ştiinţific, depăşim tirania numai prin faptul că, aşa cum încerc eu întotdeauna, descriem un lucru din cele mai diferite puncte de vedere, astfel încât să menţinem, şi din punct de vedere artistic, noţiunile fluide. Am avut o bucurie deosebită atunci când unul dintre prietenii noştri cu înclinaţii artistice mi-a spus că anumite cicluri de conferinţe ar putea fi transpuse, pur şi simplu, datorită construcţiei lor lăuntrice, într-o simfonie. Aşa ceva stă, într-adevăr, la baza anumitor cicluri, prin modul cum sunt construite. Luaţi, de pildă, acel ciclu pe care l-am prezentat la Viena [ Nota 26 ] despre viaţa între moarte şi o nouă naştere, şi veţi putea vedea că din el s-ar putea face o simfonie. Acest lucru este posibil din cauză că o conferinţă spiritual-ştiinţifică nu trebuie să acţioneze în mod tiranic, ci trebuie să trezească voinţa oamenilor. Dar când oamenii se apropie de ceva cum e cartea Punctele centrale ale problemei sociale [ Nota 27 ], ei spun că aşa ceva ar fi de neînţeles pentru ei. Dar ea nu este ceva de neînţeles, ci numai oamenii nu sunt obişnuiţi cu acest mod de expunere.

De aceea, este extraordinar de important ca la orice operă poetică să atragem copilului atenţia asupra elementului muzical care-i stă la bază. Învăţământul ar trebui organizat în aşa fel încât elementul de recitare pe care-l introducem în şcoală să ajungă cât mai aproape de elementul muzical. Cel care predă muzica ar trebui să fie cât mai aproape de cel care predă ceea ce ţine de recitare, astfel încât una să urmeze imediat după cealaltă şi în acest fel între cele două să se stabilească o legătură vie. Ar fi foarte bine dacă cel care predă muzica ar putea să fie de faţă la ora de recitare, şi invers, astfel încât întotdeauna unul dintre ei să poată atrage atenţia asupra legăturilor cu cealaltă materie. Prin aceasta, s-ar elimina în mod radical ceea ce acţionează încă atât de puternic în şcoala noastră actuală şi care este un lucru cu adevărat înfiorător: explicarea abstractă a poeziilor. Această explicare abstractă a creaţiilor poetice, care este împinsă până aproape de elementul gramatical, este moartea a tot ceea ce ar trebui să acţioneze asupra copiilor. Interpretarea poeziilor este ceva absolut îngrozitor.

Acum veţi obiecta: Dar interpretarea este ceva necesar pentru înţelegerea poeziei! Referitor la aceasta, trebuie să spunem: E necesar să dăm predării o formă unitară. Despre aceasta trebuie să se vorbească în conferinţa săptămânală a cadrelor didactice. Urmează să fie recitată o poezie sau alta. Atunci, de la celelalte materii trebuie să conflueze cele necesare pentru înţelegerea acelei poezii. Trebuie să facem în aşa fel încât copilul să aducă deja cu el la orele de recitare ceea ce este necesar pentru înţelegerea poeziei respective. Putem foarte bine ‒ dacă ne ocupăm cu copiii de poezia lui Schiller “Plimbarea” [ Nota 28 ] ‒ să-i prezentăm copilului elementele de psihologie şi de istoria culturii care au legătură cu poezia, dar nu parcurgând poezia vers cu vers, ci prezentându-i copilului ceea ce stă deasupra conţinutului. În ora de recitare ar trebui să se acorde importanţă în mod exclusiv comunicării artistice a elementului artistic.

Dacă am folosi elementul artistic, cu cele două curente ale sale, în aşa fel încât să armonizăm în întregime natura umană, cu aceasta am realiza extraordinar de mult. Trebuie numai să avem în vedere că realizăm ceva infinit de important în ceea ce priveşte legătura omului cu lumea, prin faptul că omul cântă. Cântatul în sine este o imitare a ceea ce există deja în lume. Când omul cântă, el exprimă înţelepciunea plină de sens din care este clădită lumea. Dar n-avem voie să uităm nici că, atunci când cântă, omul asociază elementului cosmic din succesiunea propriu-zisă de sunete cuvântul uman. Prin aceasta, în cânt intră ceva nenatural. Vom putea simţi acest lucru dacă vom sesiza lipsa de afinitate dintre sunetele unei poezii şi conţinutul ei. Ar însemna deja un anumit progres dacă s-ar putea continua încercarea pe care am început-o acum: de a menţine versurile în elementul strict recitativ şi a de da viaţă numai cuvântului-rimă, cu ajutorul melodiei, astfel încât versul să treacă în recitare, iar cuvântul-rimă să fie cântat în felul unei arii [ Nota 29 ]. Prin aceasta, ar apărea o distincţie clară între sunetele unei poezii şi cuvinte, care pe omul propriu-zis muzical îl deranjează.

Şi iarăşi, când dezvoltăm auzul omului pentru elementul muzical, îl facem pe om să simtă în mod viu muzica existentă în lumea însăşi. Acest lucru este de cea mai mare importanţă pentru omul în dezvoltare. N-avem voie să uităm: În elementul plastic-sculptural noi contemplăm frumuseţea, o trăim; în cel muzical, devenim noi înşine frumuseţe. Acest lucru este extraordinar de important. Dacă ne întoarcem în vremuri mai vechi, constatăm că, pe măsură ce ajungem într-un trecut şi mai îndepărtat, există tot mai puţin din ceea ce numim noi muzică propriu-zisă. Putem avea sentimentul clar că elementul muzical este ceva în devenire, cu toate că anumite forme muzicale sunt şi ele deja pe moarte. Aceasta are la bază o realitate cosmică foarte importantă. În tot ceea ce ţine de elementul plastic-sculptural omul copia vechea ordine cerească. Copierea supremă a unei ordini cereşti este o copiere plastic-sculpturală a lumii. Dar în elementul muzical omul creează el însuşi. Aici el nu creează din ceea ce există deja, ci pune temelia pentru ceea ce va lua naştere abia în viitor. Putem crea, desigur, o anumită muzică, doar imitând, de pildă, pe cale muzicală, murmurul valurilor sau cântecul privighetorilor. Dar adevărata muzică şi adevărata poezie sunt ceva nou creat şi din acest ceva nou creat va lua naştere, cândva, evoluţia ulterioară de pe Jupiter, Venus şi Vulcan [ Nota 30 ]. Prin faptul că facem apel la elementul muzical, noi salvăm, într-un fel, de la inexistenţă, conferindu-i realitate, ceva care mai are posibilitatea să ia naştere.

De-abia apelând în acest fel la marile realităţi ale lumii dobândim înţelegerea justă pentru felul în care trebuie să predăm. De-abia acest lucru poate să-i dea adevărata sfinţire, astfel încât activitatea şcolară să poată deveni cu adevărat un fel de serviciu divin, prin faptul că este un astfel de serviciu de sfinţire.

Ceea ce prezint eu în acest fel va fi fiind, mai mult sau mai puţin, un ideal. Totuşi, noi putem încadra în ideal ceea ce facem în mod concret. De pildă, n-ar trebui să neglijăm un lucru ‒ când ne ducem cu copiii pe care îi instruim în munţi, pe câmp, se întâmplă, desigur, şi aşa ceva, când îi ducem, aşadar, în natură ‒, în cazul acestei ieşiri cu copiii în natură ar trebui să avem mereu în vedere faptul că predarea însăşi a ştiinţelor naturii trebuie să se facă numai în clădirea şcolii. Să presupunem că ieşim cu copiii în natură, că le îndreptăm atenţia spre o piatră sau o floare. Făcând acest lucru, ar trebui să evităm cu străşnicie să amintim afară, în natură, despre ceea ce predăm înăuntru, în clădirea şcolii. Afară, în natură, ar trebui să-i orientăm pe copii înspre natură în cu totul alt fel decât în clădirea şcolii. Ar trebui să nu uităm niciodată să le atragem atenţia asupra acestui lucru: noi vă aducem în aer liber că să simţiţi frumuseţea naturii, şi luăm creaţiile naturii înăuntru în clădirea şcolii, pentru ca acolo să putem disecăm împreună cu voi natura. De aceea, afară n-ar trebui să le vorbim niciodată copiilor despre ceea ce le prezentăm înăuntru, de pildă, cu privire la plante. Ar trebui să scoatem în evidenţă această deosebire, că una e să disecăm natura moartă în clasă, şi alta să contemplăm afară natura, în frumuseţea ei. Aceste două lucruri ar trebui puse alături. Cel care îi duce pe copii în natură ca să le exemplifice acolo ceva în legătură cu un obiect din natură, ceva ce îi învaţă în clasă, acela nu procedează în mod just. Ar trebui să trezim în copii un anumit sentiment: noi trebuie, din păcate, să disecăm natura atunci când o aducem în clasă. Dar copiii ar trebui să resimtă acest lucru drept o necesitate, căci distrugerea unor lucruri din natură este necesară şi pentru edificarea omului. Însă, din acest motiv, n-ar trebui să credem că facem bine dacă afară, în natură, explicăm un gândăcel din punct de vedere ştiinţific. Locul explicării ştiinţifice a gândăcelului este în clasă! Bucurie în faţa gândăcelului, bucurie în faţa felului său de a alerga, în faţa drăgălăşeniei sale, în faţa legăturii sale cu restul naturii, asta ar trebui să trezim în copii când îi ducem în aer liber. Şi n-ar trebui să neglijăm, de asemenea, să trezim în sufletele copiilor acest sentiment clar, şi anume că în muzică există ceva creator, ceva care depăşeşte natura şi că omul însuşi devine creator împreună cu natura, prin faptul că dezvoltă elementul muzical. Desigur, acest lucru va trebui să fie modelat în mod foarte elementar drept sentiment, dar va fi primul lucru care trebuie să pornească tocmai de la elementul-voinţă al muzicii: faptul ca omul să se simtă pe sine în lăuntrul Cosmosului!