Sprijinindu-mă pe astfel de sentimente, care pot izvorî din niște expuneri de felul celor pe care le-am făcut la cursul de pedagogie generală [Nota 31], aș vrea să amintesc imediat ceva ce ține de metodică, ceva care este extraordinar de important și care, pe lângă aceasta, se va alătura expunerilor de metodică din zilele precedente.
Trebuie să vă imaginați că prima oră de școală pe care o țineți cu copiii dvs. în fiecare clasă are o importanță decisivă. De la această primă oră de școală va veni, într-o anumită privință, ceva mult mai important decât de la toate celelalte ore. Dar și celelalte ore vor trebui să fie folosite la maximum, pentru a face în așa fel încât ceea ce poate veni de la prima oră de școală să devină fecund pentru întreaga activitate școlară. Ne propunem să ne reprezentăm imediat, în mod concret, în ce fel vom plăsmui cu copiii ‒ și veți fi în situația de a face cunoștință cu acești copii veniți din toate direcțiile pedagogice, cât și nepedagogice ‒ prima oră de școală. Bineînțeles că eu nu pot da aici decât sugestii generale, pe care dvs. le puteți dezvolta în continuare. Esențialul va fi să nu vă orientați după anumite principii educative încâlcite, care au apărut tocmai în epoca modernă, ci să încercați să vedeți ce poate avea cu adevărat importanță pentru dezvoltarea copilului.
Așadar, aveți în fața dvs. clasa cu copiii atât de diferiți între ei. Primul lucru pe care-l veți face va fi să atrageți copiilor atenția asupra motivului pentru care ei sunt, de fapt, aici. Este extraordinar de important să vorbiți cu copiii cam în felul următor: Așadar, voi ați venit acum la școală, și eu o să vă spun de ce ați venit la școală. ‒ Și acum, veți ridica imediat în conștiență acest fapt ‒ faptul că ei au venit la școală. ‒ Ați venit la școală pentru că la școală aveți să învățați ceva. Încă nu vă puteți face nici o idee despre toate câte o să le învățați la școală, dar la școală va trebui să învățați tot felul de lucruri. De ce va trebui să învățați la școală tot felul de lucruri? Ei bine, doar îi cunoașteți deja pe adulți, pe cei mari, și veți fi observat că ei pot face lucruri pe care voi nu le puteți face. Și voi sunteți aici, ca să puteți face și voi cândva ceea ce pot să facă oamenii mari. Veți putea face cândva ceea ce acum încă nu puteți. ‒ Este extraordinar de important să trecem cu copiii prin acest complex de reprezentări. Dar acest complex de reprezentări mai are și o altă consecință.
Nici un proces școlar nu merge pe făgașul just dacă nu este însoțit de o anumită venerație față de generația anterioară. Chiar dacă această nuanță trebuie să rămână în sfera simțirii, a sentimentului, ea trebuie, totuși, cultivată la copii, prin toate mijloacele: astfel încât copilul să privească plin de respect la ceea ce au realizat deja generațiile mai vechi, lucruri pe care și el trebuie să ajungă să le realizeze, cu ajutorul școlii. Această dispoziție de a privi cu un anumit respect la cultura și civilizația lumii înconjurătoare trebuie stimulată de la bun început în copil, în așa fel încât el să vadă cu adevărat în oamenii mai vârstnici un fel de ființe superioare. Dacă nu trezim acest sentiment, nu putem progresa cu instruirea și cu educația. Dar nu progresăm nici dacă nu ridicăm în conștiența sufletului ceea ce urmează, propriu-zis, să se întâmple acum. De aceea, continuați cu copilul considerațiile următoare, fără a avea rezerve, gândindu-vă că prin aceasta depășiți deja orizontul copilului. Nu face nimic dacă el va înțelege abia mai târziu multe dintre lucrurile pe care i le spunem. Principiul că trebuie să-i oferim copilului numai lucruri pe care le înțelege deja, în legătură cu care își poate forma deja o părere, este acela care a minat atât de multe în cultura noastră. ‒ Un educator foarte cunoscut al unei personalități și mai cunoscute [Nota 32] din epoca actuală s-a lăudat odată că a educat această personalitate conform cu următorul principiu. Acest om a spus: L-am educat bine pe băiat, căci l-am silit să-și formeze imediat o părere despre toate. ‒ Ei bine, cu acest principiu, de a-ți forma imediat o părere despre toate, sunt de acord în zilele noastre foarte mulți oameni, și nu este ciudat să vedem că un pedagog foarte cunoscut al unei personalități și mai cunoscute spune că el vrea să scoată în evidență acest principiu în niște cărți de pedagogie. Eu am trăit acest lucru, faptul că, pornindu-se de la acest principiu, într-o lucrare de pedagogie din epoca actuală se spunea: Nu putem decât să dorim ca fiecare băiat german și fiecare fată germană să poată avea parte de o asemenea educație exemplară. ‒ Vedeți de aici că în cărțile actuale de pedagogie putem găsi descrise multe dintre lucrurile pe care nu trebuie să le facem, căci un mare tragism planează asupra acestui mod de a educa, și acest tragism are legătură cu catastrofa mondială actuală.
Așadar, copilul nu trebuie să-și formeze imediat o părere despre toate, ci, între 7 și 15 ani, el trebuie să-și însușească ceea ce e necesar din iubire față de educator, pe baza autorității acestuia. De aceea, convorbirea cu copilul la care ne-am referit deja și pe care o puteți extinde după cum doriți, puteți s-o continuați cam în felul următor: Iată, oamenii mari au cărți și știu să citească. Tu încă nu știi să citești, dar vei învăța să citești și, după ce vei fi învățat să citești, vei lua și tu cândva cărți în mână și din acestea vei putea ști ceea ce oamenii mari pot să știe din aceste cărți. Oamenii mari știu, de asemenea, să-și scrie scrisori, ei știu să-și noteze ceva în legătură cu toate lucrurile. Și tu vei ști mai târziu să scrii scrisori, căci, în afară de faptul că vei învăța să citești, vei învăța și să scrii. Și, pe lângă citit și scris, oamenii mai știu și să socotească. Tu nu știi încă deloc ce este socotitul. Dar în viață omul trebuie să știe să socotească, dacă vrea să-și cumpere, de pildă, ceva de mâncare, ori dacă vrea să-și cumpere sau să-și facă haine. Trebuie să avem o asemenea convorbire cu copilul și să-i spunem apoi: Tu vei învăța și socotitul. ‒ E bine să atragem copilului atenția asupra acestor lucruri și, poate imediat a doua zi, să-i atragem din nou atenția asupra lor, astfel încât să prelucrăm cu copilul aceste lucruri prin repetări frecvente. Este important, deci, să ridicăm în conștiență, într-un asemenea mod, ceea ce face copilul.
În general, este de cea mai mare importanță pentru instruire și educație să avem grijă să ridicăm în mod conștient în conștiență ‒ dacă-mi îngăduiți să mă exprim astfel ‒ ceea ce altminteri are loc în viață în virtutea obișnuinței. Dimpotrivă, nu e bine pentru instruire și educație să introducem în predare tot felul de lucruri pe care le introducem numai în scopul aparent al predării. Dvs. puteți afla astăzi că se recomandă ca elevul să vină la școală înarmat cu niște bețe de chibrit într-o cutie și el să fie îndemnat apoi să construiască ceva cu aceste bețe de chibrit arse ‒ care este mai bine să nu fie rotunjite, ci dreptunghiulare, ca să nu se rostogolească jos de pe băncile oblice ale sălii de clasă. El trebuie îndemnat, de pildă, să imite cu aceste bețe de chibrit o casă și alte lucruri asemănătoare. Construitul cu bețișoare este o materie preferată, care este recomandată astăzi pentru copii în mod deosebit. Totuși, față de o cunoaștere reală a vieții, așa ceva este un fel de joacă gratuită, a învăța ceva construind cu bețe de chibrituri nu are nici un sens pentru ființa omului. Căci mai târziu în viață omul poate privi lucrurile la care conduce construitul cu bețe de chibrituri doar ca pe o joacă gratuită. Nu e bine să introducem în educație jocul gratuit. Dimpotrivă, misiunea noastră este să introducem în educație ceea ce este cu adevărat plin de viață; dar ceea ce este joacă n-ar trebuie să fie introdus. Dar vă rog să nu mă înțelegeți greșit: eu nu spun că jocul n-ar trebui introdus în educație, ci spun numai că în școală nu trebuie introdus jocul alcătuit în mod artificial. Despre felul în care jocul trebuie să se integreze în predare, vom mai avea multe de discutat.
Dar cum putem acționa în mod real, de la bun început, asupra formării voinței?
După ce am discutat în suficientă măsură lucrurile la care m-am referit adineaori, care, pe de-o parte, au rostul de a-l face pe copil să dezvolte o conștiență a motivului pentru care se află la școală și care, pe de altă parte, au rostul de a face ca în copil să apară un anumit respect față de cei mari, este important să trecem la altceva. E bine, atunci, să-i spunem, de pildă: Uită-te puțin la tine însuți. Tu ai două mâini, o mână stângă și o mână dreaptă. Aceste mâini le ai ca să lucrezi; cu aceste mâini poți face tot felul de lucruri. ‒ Prin urmare, căutați să ridicați în conștiență și ceea ce are omul. Copilul nu trebuie numai să știe că are mâini, ci el trebuie să și devină conștient de faptul că are mâini. Poate că dvs. veți spune acum: Dar sigur că el are o conștiență a faptului că are mâini. ‒ Dar este o deosebire dacă știe că are mâini ca să lucreze cu ele sau că acest gând nu i-a trecut niciodată prin suflet. Dacă ați vorbit o vreme cu copilul despre mâini și despre faptul că lucrăm cu mâinile, treceți la altceva, puneți copilul să facă ceva care cere îndemânare manuală. Aceasta se poate face deja, dacă e cazul, în prima oră de școală. Îi putem spune copilului: Acum, eu fac asta (vezi desenul, stânga).
Așadar, pune mâna și fă și tu așa! ‒ Putem acum să-i punem pe copii să facă același lucru cât se poate mai lent, căci, desigur, o să meargă foarte încet, dacă îi chemăm pe copii pe rând și-i punem să facă asta la tablă, lăsându-i apoi să se întoarcă la locul lor. Mistuirea justă a celor predate este de cea mai mare importanță. După care îi putem spune copilului: Acum, eu fac asta (vezi desenul, dreapta); faceți și voi acum asta cu mâinile voastre. ‒ Și fiecare copil face și el asta. După ce am terminat, le spunem: Aceasta este o linie dreaptă, iar cealaltă este o linie curbă; așadar, voi ați făcut acum cu mâinile voastre o linie dreaptă și o linie curbă. ‒ Pe copiii care sunt neîndemânatici îi ajutăm, dar trebuie să avem grijă ca fiecare copil s-o facă de la bun început într-o anumită perfecțiune.
Așadar, îi puneți de la bun început pe copii să facă ceva și aveți grijă apoi ca o asemenea acțiune să fie repetată în orele următoare. Așadar, în ora următoare îi puneți să facă o linie dreaptă, apoi o linie curbă. Dar acum trebuie să aveți în vedere o nuanță subtilă. La început, nu este de cea mai mare importanță să-i puneți pe copii să facă din memorie o linie dreaptă și o linie curbă; ci faceți și de astă dată la tablă linia dreaptă ca model și puneți-i pe copii să facă una la fel, și tot așa cu linia curbă. Numai că pe urmă întrebați: Tu, ce este asta? ‒ O linie dreaptă! ‒ Tu, ce este asta? ‒ O linie curbă! ‒ Ar trebui, așadar, să aplicați principiul repetării prin faptul că-l puneți pe copil să deseneze după dvs. și, fără să indicați dvs. înșivă acest lucru, îl lăsați pe copilul însuși să indice ce are în fața lui. Folosirea acestei nuanțe subtile este de mare importanță. În general, trebuie să acordați importanță faptului ca, făcând în fața copiilor ceea ce este just, s-o faceți din obișnuință, să faceți ca maximele predării să intre în obișnuințele dvs.
În acest caz, nu trebuie să vă temeți deloc să aduceți în clasă, destul de devreme, o cutie cu culori ‒ tocmai că este extraordinar de bine să faceți cu copiii cât de devreme așa ceva ‒, să puneți alături un pahar cu apă, să luați în mână o pensulă, s-o cufundați în paharul cu apă, să luați puțină culoare și, după ce ați fixat la tablă mai înainte cu pioneze o suprafață albă, să așterneți pe ea o mică suprafață galbenă. După ce ați făcut această mică suprafață galbenă, îl puneți iarăși pe fiecare copil să facă o asemenea suprafață galbenă. Fiecare trebuie să lase o anumită distanță de la cealaltă suprafață galbenă, astfel încât să aveți pe urmă atâtea și atâtea suprafețe galbene. După aceea, cufundați pensula în culoarea albastră și faceți imediat lângă mica suprafață pe care ați pictat-o în galben o pată albastră. Acum, puneți-i și pe copii să facă, în același fel, pete albastre. După ce cam jumătate din copii au făcut asta, spuneți: Acum vom face altceva; acum vreau să cufund pensula în culoarea verde și lângă celelalte suprafețe voi face una verde. ‒ Îi pun pe ceilalți copii ‒ evitând, într-un fel oarecare, ca ei să devină invidioși unii pe alții ‒ să facă, în același fel, pete verzi. Acest lucru va cere un anumit timp, copiii vor îl mistui bine, așa cum, în general, este esențial să înaintăm cu predarea foarte încet, mereu câte puțin. ‒ Dvs. ar trebui să le spuneți deja: Acum o să vă spun un lucru pe care voi încă nu-l înțelegeți prea bine, dar pe care îl veți înțelege bine cândva: ceea ce am făcut aici sus, când am așternut albastrul lângă galben, este mai frumos decât ceea ce am făcut aici jos, unde am pus verde lângă galben; albastru lângă galben este mai frumos decât verde lângă galben! Acest lucru se va imprima foarte adânc în sufletul copilului. Asupra acestui lucru va trebui să reveniți mai des în repetare, dar și copilul însuși îl va rumega; nu-l va prelua absolut indiferent, ci, cu ajutorul unor exemple simple, elementare, va învăța să înțeleagă acest lucru foarte bine, va ajunge, încetul cu încetul, să distingă prin simțirea sa ceva frumos de ceva mai puțin frumos.
E posibil să facem ceva semănător și la predarea muzicii. Și aici e bine să pornim de la un sunet oarecare. Aici nici nu e nevoie să-l învățăm pe copil numele acestui sunet, ci facem să se audă într-un mod oarecare un sunet. E bine să-i punem apoi imediat pe copii să producă ei înșiși acest sunet, prin urmare, și aici, să unim cu aceasta voința. După aceea, facem să se audă un al doilea sunet, consonant cu primul, și punem iarăși o serie de copii să producă același sunet consonant cu primul. Continuăm apoi, făcând să se audă, pe lângă un anumit sunet, un sunet disonant, și punându-i iarăși pe copii să facă același lucru. Și acum încercăm, tot așa cum am făcut în cazul culorii, să trezim în copii un sentiment al consonanței și al disonanței dintre sunete, fără a le vorbi de consonanță și disonanță, ci de frumos și de mai puțin frumos, așadar, având și aici în vedere simțirea. De la aceste lucruri, nu de la litere, ar trebui să pornească prima învățătură pe care o dăm copiilor.
Acum, să presupunem că la început îl avem pe dascălul clasei. El va purta cu copiii la ora lui aceste convorbiri la care tocmai ne-am referit. Poate că muzica va trebui să fie făcută separat; ea va fi predată copiilor altă dată. Acum, va fi bine dacă profesorul de muzică va avea cu copiii o convorbire absolut asemănătoare, numai că orientată mai mult spre muzică, și dacă o va și repeta, astfel încât copilul să vadă: Asta nu se repetă numai la dascălul clasei, ci și profesorul de muzică spune același lucru și prin această aflăm același lucru. Prin aceasta se poate realiza caracterul mai republican [Nota 33] al școlii. Aceste lucruri ar trebui să fie discutate mereu în conferința săptămânală a cadrelor didactice și prin aceasta să se realizeze o anumită unitate în predare.
Numai după ce am procedat într-un asemenea fel cu copiii, învățându-i să înceapă să-și folosească mâinile și începând să le formăm auzul, a venit momentul să trecem la primele elementele ale cititului, și anume ale cititului scrierii de mână. ‒ Despre toate aspectele particulare vom mai vorbi în mod mai precis; astăzi, în ora pregătitoare, n-aș vrea să așez toate lucrurile în mod pedant unul lângă altul, aș vrea mai degrabă să indic punctele de vedere conform cărora vom proceda în continuare. ‒ Va acționa deja extraordinar de bine asupra copilului, sub raport metodic, faptul că în primele ore i-ați spus că el încă nu știe să scrie, să citească și să socotească, dar că va învăța toate aceste lucruri la școală. Prin aceasta, în copil se imprimă speranța, dorința, hotărârea, și acestea trăiesc în copii prin faptul că transpun ceea ce fac ei înșiși într-o lume a simțirii, care, la rândul ei, este un stimulent pentru lumea voinței. Așadar, dvs. puteți face chiar și acest lucru, în ceea ce privește educația, puteți să nu-i transmiteți imediat copilului ce aveți de gând să faceți mai târziu, ci să-l lăsați un timp în așteptare. Acest lucru acționează extraordinar de favorabil asupra formării voinței la omul în devenire.
Înainte de a mă ocupa mai îndeaproape de acest lucru, aș vrea să vă ofer niște reprezentări care ar putea, eventual, să vă inducă în eroare. S-a păcătuit atât de mult prin metodele de învățare a cititului și scrisului de până acum, dar mai ales în privința acelor aspecte care au legătură cu învățarea cititului și a scrisului: predarea limbii, gramatica, sintaxa ș.a.m.d. S-a păcătuit atât de mult, încât probabil că există prea puțini oameni care să nu-și aducă aminte cu o anumită groază de felul în care au fost nevoiți să învețe gramatica sau chiar sintaxa. Această groază este pe deplin îndreptățită. Numai că, din aceasta pricină, nu trebuie să credeți că învățarea ca atare a gramaticii e ceva nefolositor și că ea ar trebui înlăturată cu totul. Ar fi o părere absolut greșită. Dar s-ar putea, firește ‒ dat fiind faptul că oamenii, căutând să nimerească ceea ce este just, cad dintr-o extremă în cealaltă ‒, ca cineva să spună: Așadar, să lăsăm la o parte întreaga gramatică, să-l învățăm pe copil în mod practic să citească, prezentându-i bucăți de lectură: să-l învățăm cititul și scrisul fără nici un fel de gramatică! ‒ Această reprezentare s-ar putea naște tocmai din groaza de care unii își aduc aminte. Totuși, învățarea gramaticii nu e un factor inutil, mai ales în epoca noastră, din următorul motiv.
Ce facem noi, propriu-zis, prin faptul că înălțăm vorbirea inconștientă la nivelul de vorbire gramaticală, la cunoașterea a ceea ce ține de gramatică? Prin aceasta, în general, înălțăm la elevul nostru vorbirea din inconștient în conștient; nu vrem absolut deloc să-l învățăm gramatica în mod pedant, ci vrem să înălțăm ceea ce este îndeplinit de obicei în mod inconștient, pe treapta conștienței. Într-adevăr, omul se agață, în viață, în mod inconștient sau semiconștient, de lumea exterioară, în mod corespunzător cu ceea ce învață la gramatică. La gramatică învățăm, de pildă, că există substantive. Substantivele sunt denumirile obiectelor, ale obiectelor, care, într-un anumit sens, sunt delimitate în spațiu. Faptul că în viață ne apropiem de asemenea obiecte nu este lipsit de importanță pentru viața noastră. În contact cu tot ceea ce se exprimă prin substantive, noi devenim conștienți de independența noastră ca oameni. Ne delimităm de lumea exterioară prin faptul că învățăm să desemnăm lucrurile cu ajutorul substantivelor. Când numim un obiect masă sau scaun, noi ne delimităm de masă sau de scaun: Noi suntem aici, masa și scaunul acolo. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când desemnăm lucrurile cu ajutorul adjectivelor. Când spun: Scaunul este albastru ‒, eu exprim ceva care mă unește cu scaunul. Însușirea pe care o percep mă unește cu scaunul. Când desemnez un obiect cu ajutorul unui substantiv, mă delimitez de el; când rostesc însușirea, mă apropii din nou de el, astfel încât dezvoltarea conștienței noastre în raport cu lucrurile se exprimă în niște adresări de care trebuie să devenim neapărat conștienți. ‒ Când rostesc verbul: Omul scrie ‒, eu nu numai că mă unesc cu ființa în legătură cu care rostesc verbul, ci fac și eu ceea ce face celălalt cu corpul lui fizic. Fac și eu asta, eul meu face și el asta. Atunci când rostesc un verb, și eul meu face ceea ce se efectuează cu corpul fizic. Când rostesc un verb, îmi unesc eul cu corpul fizic al celuilalt. Când ascultăm niște verbe, facem și noi, în realitate, acțiunea exprimată de ele. Elementul care este, în primă instanță, cel mai spiritual din om vibrează și el în sensul activității exprimate de verb, numai că reprimă activitatea. Numai în euritmie această activitate este transpusă în lumea exterioară. Pe lângă toate celelalte, euritmia redă și ascultatul. Când cineva povestește ceva, celălalt ascultă, iar eul său vibrează în sensul celor ce trăiesc fizic în sunete, numai că el reprimă aceasta. Eul face mereu euritmie și ceea ce face euritmia, la rândul ei, prin corpul fizic, nu este altceva decât redarea în vizibil a ascultatului. Așadar, dvs. faceți întotdeauna euritmie atunci când ascultați, iar atunci când faceți în mod real euritmie, doar faceți să devină vizibil ceea ce, atunci când ascultați, rămâne invizibil. Căci euritmia este revelarea activității omului care ascultă. Ea nu este deloc ceva arbitrar, ci este, în realitate, revelarea activității omului care ascultă. ‒ În zilele noastre, oamenii sunt îngrozitor de delăsați lăuntric, așa că, la început, când ascultă, ei fac în interiorul lor o euritmie teribil de proastă. Când faceți acest lucru așa cum trebuie, îl înălțați pe treapta unei euritmii adevărate. Prin euritmie, oamenii vor învăța să asculte în mod just, căci în zilele noastre ei nu știu să asculte în mod just. ‒ Eu am făcut niște descoperiri ciudate la conferințele mele actuale [Nota 34]. ‒ În cadrul discuției, apar, de pildă, niște vorbitori. Dar, din ceea spun ce ei, îți dai seama curând că, de fapt, ei n-au auzit absolut deloc conferința, nici măcar din punct de vedere fizic, ci au auzit numai anumite părți ale conferinței. În special în epoca actuală a evoluției omenirii, acest lucru este deosebit de important. Astfel, cineva intervine în discuție și spune lucrurile pe care de decenii este obișnuit să le gândească. Vorbești în fața unor oameni cu gândire socialistă, dar ei aud, de fapt, numai ceea ce au auzit timp de decenii de la agitatorii lor, restul nu-l aud nici măcar din punct de vedere fizic. Ei exprimă uneori acest lucru în mod naiv, spunând: Dr. Steiner spune unele lucruri frumoase, dar nu spune nimic nou! ‒ Oamenii au devenit atât de rigizi din cauza acestui fel de a asculta, încât învălmășesc totul, în afară de ceea ce a încremenit în mintea lor de decenii. Oamenii nu știu să asculte și vor ști din ce în ce mai puțin să asculte, în epoca noastră, dacă această facultate de a asculta nu va fi trezită din nou cu ajutorul euritmiei.
Trebuie să aibă loc din nou un fel de însănătoșire a ființei sufletești. De aceea, va fi deosebit de important ca aspectului materialist-igienic al predării gimnasticii și a tuturor activităților în cadrul cărora se ține seama numai de fiziologia corporală, să i se adauge igiena sufletului, prin faptul că se vor preda întotdeauna alternativ o oră de gimnastică și o oră de euritmie [Nota 35]. Atunci, chiar dacă euritmia este ceva în primul rând artistic, elementul igienic al euritmiei va fi de un real folos pentru cel care este educat, căci oamenii nu vor învăța la ora de euritmie doar ceva artistic, ci prin euritmie ei vor învăța pentru suflet același lucru pe care îl învață pentru trup prin gimnastică, și aceste două lucruri vor interacționa foarte frumos. Esențialul este ca noi să-i educăm cu adevărat pe copiii noștri în așa fel încât ei să învețe din nou să ia seama la lumea din jur, la semenii lor. Aceasta este temelia întregii vieți sociale. În zilele noastre, toată lumea vorbește de impulsuri sociale, dar printre oameni există numai porniri antisociale. Socialismul ar trebui să înceapă prin a-i învăța pe oameni să se respecte din nou între ei. Ei pot face aceasta numai dacă se ascultă cu adevărat unii pe alții. Este extraordinar de important să ne îndreptăm din nou simțirea spre aceste lucruri, dacă vrem să devenim educatori și profesori.
Dacă știți un asemenea lucru: că prin rostirea substantivului eu mă delimitez de lumea înconjurătoare, prin rostirea adjectivului mă unesc cu ea, iar prin rostirea verbului mă integrez în mod activ în lumea înconjurătoare, acționez împreună cu ea, dacă știți acest lucru, veți vorbi deja cu un alt accent interior despre substantiv, adjectiv și verb, decât dacă n-ați avea conștiența acestui lucru. Dar toate acestea sunt numai lucruri preliminare, ele trebuie continuate. Acum, eu vreau doar să trezesc în dvs. anumite reprezentări, a căror absență v-ar putea induce în eroare.
Este extraordinar de important să știm ce semnificație are pentru om faptul-de-a-deveni-conștient de alcătuirea vorbirii noastre. Dar, pe lângă aceasta, ar trebui să ne dezvoltăm capacitatea de a simți ce înțeleaptă este, de fapt, limba, capacitate care, în omul actual, a murit deja în cea mai mare parte. Ea e mult mai înțeleaptă decât noi toți. Limba ‒ veți admite, fără îndoială, de la bun început acest lucru ‒ nu este construită de oameni. Căci, ia gândiți-vă, dacă oamenii ar fi trebuit să se adune în parlamente și să hotărască pe baza inteligenței lor cum să fie construită limba, ce ar fi ieșit de aici! Ceva la fel de inteligent ca legile noastre. Dar alcătuirea limbii este cu adevărat mai inteligentă decât legile noastre statale! Alcătuirea limbii conține cele mai mari comori de înțelepciune. Și din felul cum vorbește un popor sau o seminție putem învăța extraordinar de mult. Dacă ne transpunem în mod conștient în structura limbii, învățăm foarte mult de la geniul limbii însuși. Și a învăța să simțim ceva concret din activitatea și urzirea spiritului limbii are o importanță extraordinară. A crede că în structura limbii acționează geniul limbii este de mare importanță. Acest sentiment poate fi dezvoltat în continuare, el poate fi dezvoltat atât de mult, încât să devenim conștienți de următorul lucru: Noi, oamenii, vorbim; animalele încă nu pot vorbi, au, cel mult, începuturile unei vorbiri articulate. ‒ În vremea noastră, în care oamenii amestecă toate lucrurile între ele, capacitatea de a vorbi este atribuită, de asemenea, furnicilor și albinelor. Dar, față de realitate, aceasta este o absurditate. Toate acestea sunt construite pe baza unei forme de judecată asupra căreia am atras adesea atenția. Există în zilele noastre oameni preocupați de filosofia naturii care se cred foarte inteligenți și care spun: De ce să nu aibă și plantele o viață de voință și de sentiment? Doar există chiar niște plante, așa-numitele plante carnivore, care, când în apropierea lor zboară niște mici animale, le atrag, și apoi, când animalul a intrat în ele, se închid. ‒ Prin urmare, acestea sunt niște ființe care, în aparență, manifestă voință în legătură cu ceea ce ajunge în apropierea lor. Dar nu e voie să folosim asemenea indicii exterioare pentru caracterizarea voinței. Când e vorba de o asemenea concepție, eu spun, de obicei, folosind aceleași forme logice: Eu cunosc un obiect care așteaptă și el până când în apropierea lui vine o ființă vie, pe urmă o prinde și o ține prizonieră. E vorba de cursa de șoareci. Dacă doar privim cursa de șoareci, am putea considera că avem aici o dovadă a faptului că ea este vie, la fel cum, dacă privim planta carnivoră, am putea considera că avem aici o dovadă a faptului că această plantă are conștiență.
Trebuie să ajungem să devenim pe deplin conștienți de faptul că vorbirea articulată este proprie numai omului. Omul trebuie să devină, de asemenea, conștient de felul cum se situează el în lume față de celelalte trei regnuri. Dacă e conștient de aceasta, el știe că eul său e condiționat în mod esențial de tot ceea ce ține de vorbire. În orice caz, vorbirea a devenit astăzi pentru oameni ceva foarte abstract. Dar aș vrea să vă aduc aminte de un lucru prin care puteți dobândi iarăși respect față de limbă. În vremuri străvechi, în cultura iudaică, de pildă ‒ dar acest lucru este cu atât mai accentuat în culturile și mai vechi ‒, reprezentanții cultului, administratorii cultului, preoții, când ajungeau, în decursul acțiunilor cultice, la anumite noțiuni, ei își întrerupeau vorbirea și redau anumite denumiri ale unor ființe superioare nu prin cuvinte, ci deveneau atunci muți și făceau numai gestul euritmic corespunzător, pe urmă vorbeau mai departe. Astfel, de pildă, acel nume care nouă astăzi ne sună deja foarte abstract și care-l redă în ebraică pe „Eu sunt Eu sunt-ul”, nu era rostit niciodată, ci se vorbea întotdeauna până la el, apoi se făcea semnul, și apoi se vorbea mai departe. Acesta însemna, exprimat prin gest, „numele inexprimabil al lui Dumnezeu din om”. De ce se proceda astfel? Pentru că, dacă acest nume ar fi fost rostit și repetat, oamenii, cu senzitivitatea lor de odinioară, ar fi căzut, pur și simplu, în inconștiență. Mai existau sunete și asociații de sunete ale vorbirii la auzul cărora oamenii unor culturi mai vechi ar fi căzut în inconștiență, atât de puternic acționau acestea asupra lor. La rostirea și ascultarea unor asemenea cuvinte, oamenii ar fi fost cuprinși de o senzație de leșin. De aceea se vorbea de „numele inexprimabil al lui Dumnezeu” Acest lucru avea o mare importanță. Și îl găsiți redat prin faptul că se spunea: Numai preoții, și chiar și ei, numai cu prilejuri deosebite, au voie să rostească asemenea nume, pentru că altfel, dacă ele ar fi rostite în fața unor oameni nepregătiți, Cerul și Pământul s-ar prăbuși. Cu alte cuvinte, omul ar cădea în leșin. De aceea, un asemenea nume era exprimat printr-un gest. Așadar, ceea ce este vorbirea în realitate era exprimat printr-un asemenea sentiment. Dar astăzi oamenii pălăvrăgesc despre orice, fără să se mai gândească. Astăzi, noi nu mai putem nuanța sentimentele, iar oamenii cărora, fără a fi sentimentali, la anumite pasaje dintr-un roman, de pildă, le vin lacrimile în ochi, au devenit foarte rari. În zilele noastre, acest lucru este deja ceva foarte atavic. Sentimentul viu pentru ceea ce zace în vorbire și în simțul vorbirii s-a tocit foarte mult.
Acesta este un lucru care, printre multe altele, trebuie reînviat și cu ajutorul căruia, dacă-l vom fi reînviat, vom învăța să simțim în mod clar ce datorăm noi faptului că avem vorbirea. Tocmai vorbirii îi datorăm noi foarte multe în ceea ce privește sentimentul eului, faptul că ne simțim pe noi înșine ca personalitate. Și în om se poate înălța până la nivelul unei dispoziții de rugăciune sentimentul: Eu aud de jur împrejurul meu vorbindu-se, aici se revarsă în mine forța eului prin vorbire [Nota 36]. ‒ Dacă veți avea acest sentiment sacru al faptului că eul este chemat prin vorbire, atunci veți ști să-l treziți și la copii, prin diferite măsuri. Și atunci nu veți trezi în copii sentimentul eului în mod egoist, ci într-un alt mod. Căci sentimentul eului poate fi trezit în copil în două moduri. Dacă-l trezim în mod greșit, el acționează tocmai în sensul aprinderii egoismului, dacă-l trezim în mod just, el acționează în sensul aprinderii voinței, duce tocmai la altruism, la viața împreună cu lumea exterioară.
Ceea ce am spus acum este pentru dvs. ceea ce trebuie să vă pătrundă în calitate de educatori și profesori. Va trebui să aplicați aceste lucruri în felul cum plăsmuiți orele de predare a limbii. Despre felul cum le putem pătrunde, în mod practic, de conștiență, ca să trezim în copil sentimentul conștienței personalității, vom vorbi mai departe mâine.
