Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. METODICĂ ŞI DIDACTICĂ

GA 294


CONFERINŢA A PATRA

Stuttgart, 25 august 1919

Sprijinindu-mă pe astfel de sentimente, care pot izvorî din nişte expuneri de felul celor pe care le-am făcut la cursul de pedagogie generală [ Nota 31 ], aş vrea să amintesc imediat ceva ce ţine de metodică, ceva care este extraordinar de important şi care, pe lângă aceasta, se va alătura expunerilor de metodică din zilele precedente.

Trebuie să vă imaginaţi că prima oră de şcoală pe care o ţineţi cu copiii dvs. în fiecare clasă are o importanţă decisivă. De la această primă oră de şcoală va veni, într-o anumită privinţă, ceva mult mai important decât de la toate celelalte ore. Dar şi celelalte ore vor trebui să fie folosite la maximum, pentru a face în aşa fel încât ceea ce poate veni de la prima oră de şcoală să devină fecund pentru întreaga activitate şcolară. Ne propunem să ne reprezentăm imediat, în mod concret, în ce fel vom plăsmui cu copiii ‒  şi veţi fi în situaţia de a face cunoştinţă cu aceşti copii veniţi din toate direcţiile pedagogice, cât şi nepedagogice ‒ prima oră de şcoală. Bineînţeles că eu nu pot da aici decât sugestii generale, pe care dvs. le puteţi dezvolta în continuare. Esenţialul va fi să nu vă orientaţi după anumite principii educative încâlcite, care au apărut tocmai în epoca modernă, ci să încercaţi să vedeţi ce poate avea cu adevărat importanţă pentru dezvoltarea copilului.

Aşadar, aveţi în faţa dvs. clasa cu copiii atât de diferiţi între ei. Primul lucru pe care-l veţi face va fi să atrageţi copiilor atenţia asupra motivului pentru care ei sunt, de fapt, aici. Este extraordinar de important să vorbiţi cu copiii cam în felul următor: Aşadar, voi aţi venit acum la şcoală, şi eu o să vă spun de ce aţi venit la şcoală. ‒ Şi acum, veţi ridica imediat în conştienţă acest fapt ‒ faptul că ei au venit la şcoală. ‒ Aţi venit la şcoală pentru că la şcoală aveţi să învăţaţi ceva. Încă nu vă puteţi face nici o idee despre toate câte o să le învăţaţi la şcoală, dar la şcoală va trebui să învăţaţi tot felul de lucruri. De ce va trebui să învăţaţi la şcoală tot felul de lucruri? Ei bine, doar îi cunoaşteţi deja pe adulţi, pe cei mari, şi veţi fi observat că ei pot face lucruri pe care voi nu le puteţi face. Şi voi sunteţi aici, ca să puteţi face şi voi cândva ceea ce pot să facă oamenii mari. Veţi putea face cândva ceea ce acum încă nu puteţi. ‒ Este extraordinar de important să trecem cu copiii prin acest complex de reprezentări. Dar acest complex de reprezentări mai are şi o altă consecinţă.

Nici un proces şcolar nu merge pe făgaşul just dacă nu este însoţit de o anumită veneraţie faţă de generaţia anterioară. Chiar dacă această nuanţă trebuie să rămână în sfera simţirii, a sentimentului, ea trebuie, totuşi, cultivată la copii, prin toate mijloacele: astfel încât copilul să privească plin de respect la ceea ce au realizat deja generaţiile mai vechi, lucruri pe care şi el trebuie să ajungă să le realizeze, cu ajutorul şcolii. Această dispoziţie de a privi cu un anumit respect la cultura şi civilizaţia lumii înconjurătoare trebuie stimulată de la bun început în copil, în aşa fel încât el să vadă cu adevărat în oamenii mai vârstnici un fel de fiinţe superioare. Dacă nu trezim acest sentiment, nu putem progresa cu instruirea şi cu educaţia. Dar nu progresăm nici dacă nu ridicăm în conştienţa sufletului ceea ce urmează, propriu-zis, să se întâmple acum. De aceea, continuaţi cu copilul consideraţiile următoare, fără a avea rezerve, gândindu-vă că prin aceasta depăşiţi deja orizontul copilului. Nu face nimic dacă el va înţelege abia mai târziu multe dintre lucrurile pe care i le spunem. Principiul că trebuie să-i oferim copilului numai lucruri pe care le înţelege deja, în legătură cu care îşi poate forma deja o părere, este acela care a minat atât de multe în cultura noastră. ‒ Un educator foarte cunoscut al unei personalităţi şi mai cunoscute [ Nota 32 ] din epoca actuală s-a lăudat odată că a educat această personalitate conform cu următorul principiu. Acest om a spus: L-am educat bine pe băiat, căci l-am silit să-şi formeze imediat o părere despre toate. ‒ Ei bine, cu acest principiu, de a-ţi forma imediat o părere despre toate, sunt de acord în zilele noastre foarte mulţi oameni, şi nu este ciudat să vedem că un pedagog foarte cunoscut al unei personalităţi şi mai cunoscute spune că el vrea să scoată în evidenţă acest principiu în nişte cărţi de pedagogie. Eu am trăit acest lucru, faptul că, pornindu-se de la acest principiu, într-o lucrare de pedagogie din epoca actuală se spunea: Nu putem decât să dorim ca fiecare băiat german şi fiecare fată germană să poată avea parte de o asemenea educaţie exemplară. ‒ Vedeţi de aici că în cărţile actuale de pedagogie putem găsi descrise multe dintre lucrurile pe care nu trebuie să le facem, căci un mare tragism planează asupra acestui mod de a educa, şi acest tragism are legătură cu catastrofa mondială actuală.

Aşadar, copilul nu trebuie să-şi formeze imediat o părere despre toate, ci, între 7 şi 15 ani, el trebuie să-şi însuşească ceea ce e necesar din iubire faţă de educator, pe baza autorităţii acestuia. De aceea, convorbirea cu copilul la care ne-am referit deja şi pe care o puteţi extinde după cum doriţi, puteţi s-o continuaţi cam în felul următor: Iată, oamenii mari au cărţi şi ştiu să citească. Tu încă nu ştii să citeşti, dar vei învăţa să citeşti şi, după ce vei fi învăţat să citeşti, vei lua şi tu cândva cărţi în mână şi din acestea vei putea şti ceea ce oamenii mari pot să ştie din aceste cărţi. Oamenii mari ştiu, de asemenea, să-şi scrie scrisori, ei ştiu să-şi noteze ceva în legătură cu toate lucrurile. Şi tu vei şti mai târziu să scrii scrisori, căci, în afară de faptul că vei învăţa să citeşti, vei învăţa şi să scrii. Şi, pe lângă citit şi scris, oamenii mai ştiu şi să socotească. Tu nu ştii încă deloc ce este socotitul. Dar în viaţă omul trebuie să ştie să socotească, dacă vrea să-şi cumpere, de pildă, ceva de mâncare, ori dacă vrea să-şi cumpere sau să-şi facă haine. Trebuie să avem o asemenea convorbire cu copilul şi să-i spunem apoi: Tu vei învăţa şi socotitul. ‒ E bine să atragem copilului atenţia asupra acestor lucruri şi, poate imediat a doua zi, să-i atragem din nou atenţia asupra lor, astfel încât să prelucrăm cu copilul aceste lucruri prin repetări frecvente. Este important, deci, să ridicăm în conştienţă, într-un asemenea mod, ceea ce face copilul.

În general, este de cea mai mare importanţă pentru instruire şi educaţie să avem grijă să ridicăm în mod conştient în conştienţă ‒ dacă-mi îngăduiţi să mă exprim astfel ‒ ceea ce altminteri are loc în viaţă în virtutea obişnuinţei. Dimpotrivă, nu e bine pentru instruire şi educaţie să introducem în predare tot felul de lucruri pe care le introducem numai în scopul aparent al predării. Dvs. puteţi afla astăzi că se recomandă ca elevul să vină la şcoală înarmat cu nişte beţe de chibrit într-o cutie şi el să fie îndemnat apoi să construiască ceva cu aceste beţe de chibrit arse ‒ care este mai bine să nu fie rotunjite, ci dreptunghiulare, ca să nu se rostogolească jos de pe băncile oblice ale sălii de clasă. El trebuie îndemnat, de pildă, să imite cu aceste beţe de chibrit o casă şi alte lucruri asemănătoare. Construitul cu beţişoare este o materie preferată, care este recomandată astăzi pentru copii în mod deosebit. Totuşi, faţă de o cunoaştere reală a vieţii, aşa ceva este un fel de joacă gratuită, a învăţa ceva construind cu beţe de chibrituri nu are nici un sens pentru fiinţa omului. Căci mai târziu în viaţă omul poate privi lucrurile la care conduce construitul cu beţe de chibrituri doar ca pe o joacă gratuită. Nu e bine să introducem în educaţie jocul gratuit. Dimpotrivă, misiunea noastră este să introducem în educaţie ceea ce este cu adevărat plin de viaţă; dar ceea ce este joacă n-ar trebuie să fie introdus. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: eu nu spun că jocul n-ar trebui introdus în educaţie, ci spun numai că în şcoală nu trebuie introdus jocul alcătuit în mod artificial. Despre felul în care jocul trebuie să se integreze în predare, vom mai avea multe de discutat.

Dar cum putem acţiona în mod real, de la bun început, asupra formării voinţei?

După ce am discutat în suficientă măsură lucrurile la care m-am referit adineaori, care, pe de-o parte, au rostul de a-l face pe copil să dezvolte o conştienţă a motivului pentru care se află la şcoală şi care, pe de altă parte, au rostul de a face ca în copil să apară un anumit respect faţă de cei mari, este important să trecem la altceva. E bine, atunci, să-i spunem, de pildă: Uită-te puţin la tine însuţi. Tu ai două mâini, o mână stângă şi o mână dreaptă. Aceste mâini le ai ca să lucrezi; cu aceste mâini poţi face tot felul de lucruri. ‒ Prin urmare, căutaţi să ridicaţi în conştienţă şi ceea ce are omul. Copilul nu trebuie numai să ştie că are mâini, ci el trebuie să şi devină conştient de faptul că are mâini. Poate că dvs. veţi spune acum: Dar sigur că el are o conştienţă a faptului că are mâini. ‒ Dar este o deosebire dacă ştie că are mâini ca să lucreze cu ele sau că acest gând nu i-a trecut niciodată prin suflet. Dacă aţi vorbit o vreme cu copilul despre mâini şi despre faptul că lucrăm cu mâinile, treceţi la altceva, puneţi copilul să facă ceva care cere îndemânare manuală. Aceasta se poate face deja, dacă e cazul, în prima oră de şcoală. Îi putem spune copilului: Acum, eu fac asta (vezi desenul, stânga).

desen 5

Aşadar, pune mâna şi fă şi tu aşa! ‒ Putem acum să-i punem pe copii să facă acelaşi lucru cât se poate mai lent, căci, desigur, o să meargă foarte încet, dacă îi chemăm pe copii pe rând şi-i punem să facă asta la tablă, lăsându-i apoi să se întoarcă la locul lor. Mistuirea justă a celor predate este de cea mai mare importanţă. După care îi putem spune copilului: Acum, eu fac asta (vezi desenul, dreapta); faceţi şi voi acum asta cu mâinile voastre. ‒ Şi fiecare copil face şi el asta. După ce am terminat, le spunem: Aceasta este o linie dreaptă, iar cealaltă este o linie curbă; aşadar, voi aţi făcut acum cu mâinile voastre o linie dreaptă şi o linie curbă. ‒ Pe copiii care sunt neîndemânatici îi ajutăm, dar trebuie să avem grijă ca fiecare copil s-o facă de la bun început într-o anumită perfecţiune.

Aşadar, îi puneţi de la bun început pe copii să facă ceva şi aveţi grijă apoi ca o asemenea acţiune să fie repetată în orele următoare. Aşadar, în ora următoare îi puneţi să facă o linie dreaptă, apoi o linie curbă. Dar acum trebuie să aveţi în vedere o nuanţă subtilă. La început, nu este de cea mai mare importanţă să-i puneţi pe copii să facă din memorie o linie dreaptă şi o linie curbă; ci faceţi şi de astă dată la tablă linia dreaptă ca model şi puneţi-i pe copii să facă una la fel, şi tot aşa cu linia curbă. Numai că pe urmă întrebaţi: Tu, ce este asta? ‒ O linie dreaptă! ‒ Tu, ce este asta? ‒ O linie curbă! ‒ Ar trebui, aşadar, să aplicaţi principiul repetării prin faptul că-l puneţi pe copil să deseneze după dvs. şi, fără să indicaţi dvs. înşivă acest lucru, îl lăsaţi pe copilul însuşi să indice ce are în faţa lui. Folosirea acestei nuanţe subtile este de mare importanţă. În general, trebuie să acordaţi importanţă faptului ca, făcând în faţa copiilor ceea ce este just, s-o faceţi din obişnuinţă, să faceţi ca maximele predării să intre în obişnuinţele dvs.

În acest caz, nu trebuie să vă temeţi deloc să aduceţi în clasă, destul de devreme, o cutie cu culori ‒ tocmai că este extraordinar de bine să faceţi cu copiii cât de devreme aşa ceva ‒, să puneţi alături un pahar cu apă, să luaţi în mână o pensulă, s-o cufundaţi în paharul cu apă, să luaţi puţină culoare şi, după ce aţi fixat la tablă mai înainte cu pioneze o suprafaţă albă, să aşterneţi pe ea o mică suprafaţă galbenă. După ce aţi făcut această mică suprafaţă galbenă, îl puneţi iarăşi pe fiecare copil să facă o asemenea suprafaţă galbenă. Fiecare trebuie să lase o anumită distanţă de la cealaltă suprafaţă galbenă, astfel încât să aveţi pe urmă atâtea şi atâtea suprafeţe galbene. După aceea, cufundaţi pensula în culoarea albastră şi faceţi imediat lângă mica suprafaţă pe care aţi pictat-o în galben o pată albastră. Acum, puneţi-i şi pe copii să facă, în acelaşi fel, pete albastre. După ce cam jumătate din copii au făcut asta, spuneţi: Acum vom face altceva; acum vreau să cufund pensula în culoarea verde şi lângă celelalte suprafeţe voi face una verde. ‒ Îi pun pe ceilalţi copii ‒ evitând, într-un fel oarecare, ca ei să devină invidioşi unii pe alţii ‒ să facă, în acelaşi fel, pete verzi. Acest lucru va cere un anumit timp, copiii vor îl mistui bine, aşa cum, în general, este esenţial să înaintăm cu predarea foarte încet, mereu câte puţin. ‒ Dvs. ar trebui să le spuneţi deja: Acum o să vă spun un lucru pe care voi încă nu-l înţelegeţi prea bine, dar pe care îl veţi înţelege bine cândva: ceea ce am făcut aici sus, când am aşternut albastrul lângă galben, este mai frumos decât ceea ce am făcut aici jos, unde am pus verde lângă galben; albastru lângă galben este mai frumos decât verde lângă galben! Acest lucru se va imprima foarte adânc în sufletul copilului. Asupra acestui lucru va trebui să reveniţi mai des în repetare, dar şi copilul însuşi îl va rumega; nu-l va prelua absolut indiferent, ci, cu ajutorul unor exemple simple, elementare, va învăţa să înţeleagă acest lucru foarte bine, va ajunge, încetul cu încetul, să distingă prin simţirea sa ceva frumos de ceva mai puţin frumos.

E posibil să facem ceva semănător şi la predarea muzicii. Şi aici e bine să pornim de la un sunet oarecare. Aici nici nu e nevoie să-l învăţăm pe copil numele acestui sunet, ci facem să se audă într-un mod oarecare un sunet. E bine să-i punem apoi imediat pe copii să producă ei înşişi acest sunet, prin urmare, şi aici, să unim cu aceasta voinţa. După aceea, facem să se audă un al doilea sunet, consonant cu primul, şi punem iarăşi o serie de copii să producă acelaşi sunet consonant cu primul. Continuăm apoi, făcând să se audă, pe lângă un anumit sunet, un sunet disonant, şi punându-i iarăşi pe copii să facă acelaşi lucru. Şi acum încercăm, tot aşa cum am făcut în cazul culorii, să trezim în copii un sentiment al consonanţei şi al disonanţei dintre sunete, fără a le vorbi de consonanţă şi disonanţă, ci de frumos şi de mai puţin frumos, aşadar, având şi aici în vedere simţirea. De la aceste lucruri, nu de la litere, ar trebui să pornească prima învăţătură pe care o dăm copiilor.

Acum, să presupunem că la început îl avem pe dascălul clasei. El va purta cu copiii la ora lui aceste convorbiri la care tocmai ne-am referit. Poate că muzica va trebui să fie făcută separat; ea va fi predată copiilor altă dată. Acum, va fi bine dacă profesorul de muzică va avea cu copiii o convorbire absolut asemănătoare, numai că orientată mai mult spre muzică, şi dacă o va şi repeta, astfel încât copilul să vadă: Asta nu se repetă numai la dascălul clasei, ci şi profesorul de muzică spune acelaşi lucru şi prin această aflăm acelaşi lucru. Prin aceasta se poate realiza caracterul mai republican [ Nota 33 ] al şcolii. Aceste lucruri ar trebui să fie discutate mereu în conferinţa săptămânală a cadrelor didactice şi prin aceasta să se realizeze o anumită unitate în predare.

Numai după ce am procedat într-un asemenea fel cu copiii, învăţându-i să înceapă să-şi folosească mâinile şi începând să le formăm auzul, a venit momentul să trecem la primele elementele ale cititului, şi anume ale cititului scrierii de mână. ‒ Despre toate aspectele particulare vom mai vorbi în mod mai precis; astăzi, în ora pregătitoare, n-aş vrea să aşez toate lucrurile în mod pedant unul lângă altul, aş vrea mai degrabă să indic punctele de vedere conform cărora vom proceda în continuare. ‒ Va acţiona deja extraordinar de bine asupra copilului, sub raport metodic, faptul că în primele ore i-aţi spus că el încă nu ştie să scrie, să citească şi să socotească, dar că va învăţa toate aceste lucruri la şcoală. Prin aceasta, în copil se imprimă speranţa, dorinţa, hotărârea, şi acestea trăiesc în copii prin faptul că transpun ceea ce fac ei înşişi într-o lume a simţirii, care, la rândul ei, este un stimulent pentru lumea voinţei. Aşadar, dvs. puteţi face chiar şi acest lucru, în ceea ce priveşte educaţia, puteţi să nu-i transmiteţi imediat copilului ce aveţi de gând să faceţi mai târziu, ci să-l lăsaţi un timp în aşteptare. Acest lucru acţionează extraordinar de favorabil asupra formării voinţei la omul în devenire.

Înainte de a mă ocupa mai îndeaproape de acest lucru, aş vrea să vă ofer nişte reprezentări care ar putea, eventual, să vă inducă în eroare. S-a păcătuit atât de mult prin metodele de învăţare a cititului şi scrisului de până acum, dar mai ales în privinţa acelor aspecte care au legătură cu învăţarea cititului şi a scrisului: predarea limbii, gramatica, sintaxa ş.a.m.d. S-a păcătuit atât de mult, încât probabil că există prea puţini oameni care să nu-şi aducă aminte cu o anumită groază de felul în care au fost nevoiţi să înveţe gramatica sau chiar sintaxa. Această groază este pe deplin îndreptăţită. Numai că, din aceasta pricină, nu trebuie să credeţi că învăţarea ca atare a gramaticii e ceva nefolositor şi că ea ar trebui înlăturată cu totul. Ar fi o părere absolut greşită. Dar s-ar putea, fireşte ‒ dat fiind faptul că oamenii, căutând să nimerească ceea ce este just, cad dintr-o extremă în cealaltă ‒, ca cineva să spună: Aşadar, să lăsăm la o parte întreaga gramatică, să-l învăţăm pe copil în mod practic să citească, prezentându-i bucăţi de lectură: să-l învăţăm cititul şi scrisul fără nici un fel de gramatică! ‒ Această reprezentare s-ar putea naşte tocmai din groaza de care unii îşi aduc aminte. Totuşi, învăţarea gramaticii nu e un factor inutil, mai ales în epoca noastră, din următorul motiv.

Ce facem noi, propriu-zis, prin faptul că înălţăm vorbirea inconştientă la nivelul de vorbire gramaticală, la cunoaşterea a ceea ce ţine de gramatică? Prin aceasta, în general, înălţăm la elevul nostru vorbirea din inconştient în conştient; nu vrem absolut deloc să-l învăţăm gramatica în mod pedant, ci vrem să înălţăm ceea ce este îndeplinit de obicei în mod inconştient, pe treapta conştienţei. Într-adevăr, omul se agaţă, în viaţă, în mod inconştient sau semiconştient, de lumea exterioară, în mod corespunzător cu ceea ce învaţă la gramatică. La gramatică învăţăm, de pildă, că există substantive. Substantivele sunt denumirile obiectelor, ale obiectelor, care, într-un anumit sens, sunt delimitate în spaţiu. Faptul că în viaţă ne apropiem de asemenea obiecte nu este lipsit de importanţă pentru viaţa noastră. În contact cu tot ceea ce se exprimă prin substantive, noi devenim conştienţi de independenţa noastră ca oameni. Ne delimităm de lumea exterioară prin faptul că învăţăm să desemnăm lucrurile cu ajutorul substantivelor. Când numim un obiect masă sau scaun, noi ne delimităm de masă sau de scaun: Noi suntem aici, masa şi scaunul acolo. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când desemnăm lucrurile cu ajutorul adjectivelor. Când spun: Scaunul este albastru ‒, eu exprim ceva care mă uneşte cu scaunul. Însuşirea pe care o percep mă uneşte cu scaunul. Când desemnez un obiect cu ajutorul unui substantiv, mă delimitez de el; când rostesc însuşirea, mă apropii din nou de el, astfel încât dezvoltarea conştienţei noastre în raport cu lucrurile se exprimă în nişte adresări de care trebuie să devenim neapărat conştienţi. ‒ Când rostesc verbul: Omul scrie ‒, eu nu numai că mă unesc cu fiinţa în legătură cu care rostesc verbul, ci fac şi eu ceea ce face celălalt cu corpul lui fizic. Fac şi eu asta, eul meu face şi el asta. Atunci când rostesc un verb, şi eul meu face ceea ce se efectuează cu corpul fizic. Când rostesc un verb, îmi unesc eul cu corpul fizic al celuilalt. Când ascultăm nişte verbe, facem şi noi, în realitate, acţiunea exprimată de ele. Elementul care este, în primă instanţă, cel mai spiritual din om vibrează şi el în sensul activităţii exprimate de verb, numai că reprimă activitatea. Numai în euritmie această activitate este transpusă în lumea exterioară. Pe lângă toate celelalte, euritmia redă şi ascultatul. Când cineva povesteşte ceva, celălalt ascultă, iar eul său vibrează în sensul celor ce trăiesc fizic în sunete, numai că el reprimă aceasta. Eul face mereu euritmie şi ceea ce face euritmia, la rândul ei, prin corpul fizic, nu este altceva decât redarea în vizibil a ascultatului. Aşadar, dvs. faceţi întotdeauna euritmie atunci când ascultaţi, iar atunci când faceţi în mod real euritmie, doar faceţi să devină vizibil ceea ce, atunci când ascultaţi, rămâne invizibil. Căci euritmia este revelarea activităţii omului care ascultă. Ea nu este deloc ceva arbitrar, ci este, în realitate, revelarea activităţii omului care ascultă. ‒ În zilele noastre, oamenii sunt îngrozitor de delăsaţi lăuntric, aşa că, la început, când ascultă, ei fac în interiorul lor o euritmie teribil de proastă. Când faceţi acest lucru aşa cum trebuie, îl înălţaţi pe treapta unei euritmii adevărate. Prin euritmie, oamenii vor învăţa să asculte în mod just, căci în zilele noastre ei nu ştiu să asculte în mod just. ‒ Eu am făcut nişte descoperiri ciudate la conferinţele mele actuale [ Nota 34 ]. ‒ În cadrul discuţiei, apar, de pildă, nişte vorbitori. Dar, din ceea spun ce ei, îţi dai seama curând că, de fapt, ei n-au auzit absolut deloc conferinţa, nici măcar din punct de vedere fizic, ci au auzit numai anumite părţi ale conferinţei. În special în epoca actuală a evoluţiei omenirii, acest lucru este deosebit de important. Astfel, cineva intervine în discuţie şi spune lucrurile pe care de decenii este obişnuit să le gândească. Vorbeşti în faţa unor oameni cu gândire socialistă, dar ei aud, de fapt, numai ceea ce au auzit timp de decenii de la agitatorii lor, restul nu-l aud nici măcar din punct de vedere fizic. Ei exprimă uneori acest lucru în mod naiv, spunând: Dr. Steiner spune unele lucruri frumoase, dar nu spune nimic nou! ‒ Oamenii au devenit atât de rigizi din cauza acestui fel de a asculta, încât învălmăşesc totul, în afară de ceea ce a încremenit în mintea lor de decenii. Oamenii nu ştiu să asculte şi vor şti din ce în ce mai puţin să asculte, în epoca noastră, dacă această facultate de a asculta nu va fi trezită din nou cu ajutorul euritmiei.

Trebuie să aibă loc din nou un fel de însănătoşire a fiinţei sufleteşti. De aceea, va fi deosebit de important ca aspectului materialist-igienic al predării gimnasticii şi a tuturor activităţilor în cadrul cărora se ţine seama numai de fiziologia corporală, să i se adauge igiena sufletului, prin faptul că se vor preda întotdeauna alternativ o oră de gimnastică şi o oră de euritmie [ Nota 35 ]. Atunci, chiar dacă euritmia este ceva în primul rând artistic, elementul igienic al euritmiei va fi de un real folos pentru cel care este educat, căci oamenii nu vor învăţa la ora de euritmie doar ceva artistic, ci prin euritmie ei vor învăţa pentru suflet acelaşi lucru pe care îl învaţă pentru trup prin gimnastică, şi aceste două lucruri vor interacţiona foarte frumos. Esenţialul este ca noi să-i educăm cu adevărat pe copiii noştri în aşa fel încât ei să înveţe din nou să ia seama la lumea din jur, la semenii lor. Aceasta este temelia întregii vieţi sociale. În zilele noastre, toată lumea vorbeşte de impulsuri sociale, dar printre oameni există numai porniri antisociale. Socialismul ar trebui să înceapă prin a-i învăţa pe oameni să se respecte din nou între ei. Ei pot face aceasta numai dacă se ascultă cu adevărat unii pe alţii. Este extraordinar de important să ne îndreptăm din nou simţirea spre aceste lucruri, dacă vrem să devenim educatori şi profesori.

Dacă ştiţi un asemenea lucru: că prin rostirea substantivului eu mă delimitez de lumea înconjurătoare, prin rostirea adjectivului mă unesc cu ea, iar prin rostirea verbului mă integrez în mod activ în lumea înconjurătoare, acţionez împreună cu ea, dacă ştiţi acest lucru, veţi vorbi deja cu un alt accent interior despre substantiv, adjectiv şi verb, decât dacă n-aţi avea conştienţa acestui lucru. Dar toate acestea sunt numai lucruri preliminare, ele trebuie continuate. Acum, eu vreau doar să trezesc în dvs. anumite reprezentări, a căror absenţă v-ar putea induce în eroare.

Este extraordinar de important să ştim ce semnificaţie are pentru om faptul-de-a-deveni-conştient de alcătuirea vorbirii noastre. Dar, pe lângă aceasta, ar trebui să ne dezvoltăm capacitatea de a simţi ce înţeleaptă este, de fapt, limba, capacitate care, în omul actual, a murit deja în cea mai mare parte. Ea e mult mai înţeleaptă decât noi toţi. Limba ‒ veţi admite, fără îndoială, de la bun început acest lucru ‒ nu este construită de oameni. Căci, ia gândiţi-vă, dacă oamenii ar fi trebuit să se adune în parlamente şi să hotărască pe baza inteligenţei lor cum să fie construită limba, ce ar fi ieşit de aici! Ceva la fel de inteligent ca legile noastre. Dar alcătuirea limbii este cu adevărat mai inteligentă decât legile noastre statale! Alcătuirea limbii conţine cele mai mari comori de înţelepciune. Şi din felul cum vorbeşte un popor sau o seminţie putem învăţa extraordinar de mult. Dacă ne transpunem în mod conştient în structura limbii, învăţăm foarte mult de la geniul limbii însuşi. Şi a învăţa să simţim ceva concret din activitatea şi urzirea spiritului limbii are o importanţă extraordinară. A crede că în structura limbii acţionează geniul limbii este de mare importanţă. Acest sentiment poate fi dezvoltat în continuare, el poate fi dezvoltat atât de mult, încât să devenim conştienţi de următorul lucru: Noi, oamenii, vorbim; animalele încă nu pot vorbi, au, cel mult, începuturile unei vorbiri articulate. ‒ În vremea noastră, în care oamenii amestecă toate lucrurile între ele, capacitatea de a vorbi este atribuită, de asemenea, furnicilor şi albinelor. Dar, faţă de realitate, aceasta este o absurditate. Toate acestea sunt construite pe baza unei forme de judecată asupra căreia am atras adesea atenţia. Există în zilele noastre oameni preocupaţi de filosofia naturii care se cred foarte inteligenţi şi care spun: De ce să nu aibă şi plantele o viaţă de voinţă şi de sentiment? Doar există chiar nişte plante, aşa-numitele plante carnivore, care, când în apropierea lor zboară nişte mici animale, le atrag, şi apoi, când animalul a intrat în ele, se închid. ‒ Prin urmare, acestea sunt nişte fiinţe care, în aparenţă, manifestă voinţă în legătură cu ceea ce ajunge în apropierea lor. Dar nu e voie să folosim asemenea indicii exterioare pentru caracterizarea voinţei. Când e vorba de o asemenea concepţie, eu spun, de obicei, folosind aceleaşi forme logice: Eu cunosc un obiect care aşteaptă şi el până când în apropierea lui vine o fiinţă vie, pe urmă o prinde şi o ţine prizonieră. E vorba de cursa de şoareci. Dacă doar privim cursa de şoareci, am putea considera că avem aici o dovadă a faptului că ea este vie, la fel cum, dacă privim planta carnivoră, am putea considera că avem aici o dovadă a faptului că această plantă are conştienţă.

Trebuie să ajungem să devenim pe deplin conştienţi de faptul că vorbirea articulată este proprie numai omului. Omul trebuie să devină, de asemenea, conştient de felul cum se situează el în lume faţă de celelalte trei regnuri. Dacă e conştient de aceasta, el ştie că eul său e condiţionat în mod esenţial de tot ceea ce ţine de vorbire. În orice caz, vorbirea a devenit astăzi pentru oameni ceva foarte abstract. Dar aş vrea să vă aduc aminte de un lucru prin care puteţi dobândi iarăşi respect faţă de limbă. În vremuri străvechi, în cultura iudaică, de pildă ‒ dar acest lucru este cu atât mai accentuat în culturile şi mai vechi ‒, reprezentanţii cultului, administratorii cultului, preoţii, când ajungeau, în decursul acţiunilor cultice, la anumite noţiuni, ei îşi întrerupeau vorbirea şi redau anumite denumiri ale unor fiinţe superioare nu prin cuvinte, ci deveneau atunci muţi şi făceau numai gestul euritmic corespunzător, pe urmă vorbeau mai departe. Astfel, de pildă, acel nume care nouă astăzi ne sună deja foarte abstract şi care-l redă în ebraică pe “Eu sunt Eu sunt-ul”, nu era rostit niciodată, ci se vorbea întotdeauna până la el, apoi se făcea semnul, şi apoi se vorbea mai departe. Acesta însemna, exprimat prin gest, “numele inexprimabil al lui Dumnezeu din om”. De ce se proceda astfel? Pentru că, dacă acest nume ar fi fost rostit şi repetat, oamenii, cu senzitivitatea lor de odinioară, ar fi căzut, pur şi simplu, în inconştienţă. Mai existau sunete şi asociaţii de sunete ale vorbirii la auzul cărora oamenii unor culturi mai vechi ar fi căzut în inconştienţă, atât de puternic acţionau acestea asupra lor. La rostirea şi ascultarea unor asemenea cuvinte, oamenii ar fi fost cuprinşi de o senzaţie de leşin. De aceea se vorbea de “numele inexprimabil al lui Dumnezeu” Acest lucru avea o mare importanţă. Şi îl găsiţi redat prin faptul că se spunea: Numai preoţii, şi chiar şi ei, numai cu prilejuri deosebite, au voie să rostească asemenea nume, pentru că altfel, dacă ele ar fi rostite în faţa unor oameni nepregătiţi, Cerul şi Pământul s-ar prăbuşi. Cu alte cuvinte, omul ar cădea în leşin. De aceea, un asemenea nume era exprimat printr-un gest. Aşadar, ceea ce este vorbirea în realitate era exprimat printr-un asemenea sentiment. Dar astăzi oamenii pălăvrăgesc despre orice, fără să se mai gândească. Astăzi, noi nu mai putem nuanţa sentimentele, iar oamenii cărora, fără a fi sentimentali, la anumite pasaje dintr-un roman, de pildă, le vin lacrimile în ochi, au devenit foarte rari. În zilele noastre, acest lucru este deja ceva foarte atavic. Sentimentul viu pentru ceea ce zace în vorbire şi în simţul vorbirii s-a tocit foarte mult.

Acesta este un lucru care, printre multe altele, trebuie reînviat şi cu ajutorul căruia, dacă-l vom fi reînviat, vom învăţa să simţim în mod clar ce datorăm noi faptului că avem vorbirea. Tocmai vorbirii îi datorăm noi foarte multe în ceea ce priveşte sentimentul eului, faptul că ne simţim pe noi înşine ca personalitate. Şi în om se poate înălţa până la nivelul unei dispoziţii de rugăciune sentimentul: Eu aud de jur împrejurul meu vorbindu-se, aici se revarsă în mine forţa eului prin vorbire [ Nota 36 ]. ‒ Dacă veţi avea acest sentiment sacru al faptului că eul este chemat prin vorbire, atunci veţi şti să-l treziţi şi la copii, prin diferite măsuri. Şi atunci nu veţi trezi în copii sentimentul eului în mod egoist, ci într-un alt mod. Căci sentimentul eului poate fi trezit în copil în două moduri. Dacă-l trezim în mod greşit, el acţionează tocmai în sensul aprinderii egoismului, dacă-l trezim în mod just, el acţionează în sensul aprinderii voinţei, duce tocmai la altruism, la viaţa împreună cu lumea exterioară.

Ceea ce am spus acum este pentru dvs. ceea ce trebuie să vă pătrundă în calitate de educatori şi profesori. Va trebui să aplicaţi aceste lucruri în felul cum plăsmuiţi orele de predare a limbii. Despre felul cum le putem pătrunde, în mod practic, de conştienţă, ca să trezim în copil sentimentul conştienţei personalităţii, vom vorbi mai departe mâine.