Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. METODICĂ ŞI DIDACTICĂ

GA 294


CONFERINŢA A DOUĂSPREZECEA

Stuttgart, 3 septembrie 1919

Nu avem voie să închidem ochii în faţa faptului că relaţiile omului cu lumea înconjurătoare sunt mult mai complexe decât ceea ce cuprinde tărâmul de care suntem întotdeauna conştienţi. Am încercat să vă explic, din cele mai diferite puncte de vedere, esenţa şi importanţa acţiunilor sufleteşti inconştiente şi subconştiente. În special în domeniul pedagogiei, al activităţii didactice, este foarte important ca omul să fie educat nu doar corespunzător conştienţei sale, ci şi subconştientului său, forţelor sale sufleteşti subconştiente şi inconştiente. Dacă vrem să fim cu adevărat oameni care educă şi instruiesc, trebuie să ne adâncim în subtilităţile fiinţei umane.

Am făcut cunoştinţă cu cele trei trepte ale dezvoltării omului care se fac simţite între perioada schimbării dinţilor şi pubertate şi care se situează, în special, în perioada şcolii elementare şi la începutul şcolii medii. Trebuie numai să ne fie limpede faptul că, mai ales în ultima dintre aceste epoci, subconştientul joacă un rol important, alături de conştient, un rol care îşi are importanţa sa pentru întreaga viaţă a viitorului om.

Examinând problema dintr-o altă direcţie, aş vrea să vă explic pe ce se întemeiază acest fapt.

Gândiţi-vă numai ce mulţi oameni călătoresc astăzi cu trenurile electrice fără să aibă habar pe ce se bazează deplasarea trenului electric. Gândiţi-vă ce mulţi oameni astăzi doar văd şuierând pe lângă ei maşina cu aburi sub forma locomotivei, fără să aibă habar de felul în care se desfăşoară acţiunea fizică şi mecanică ce pune în mişcare maşina cu aburi. Reflectaţi puţin la felul cum ne raportăm noi, de fapt, ca oameni, printr-o asemenea neştiinţă, la ambianţa noastră de care chiar ne şi slujim. Trăim în sânul unei lumi care a fost produsă de oameni, care este modelată conform unor gânduri umane, de care ne folosim şi din care nu înţelegem nimic. Acest fapt, că nu ştim nimic despre ceva care a fost format de către om, care este, în fond, rezultatul unor gânduri umane, are o mare importanţă pentru întreaga dispoziţie sufletească şi spirituală a omului. Oamenii nu trebuie decât să se ameţească, pentru a nu percepe efectele ce vin din această direcţie.

Putem vedea întotdeauna cu o mare satisfacţie cum unii oameni ‒ ei, da, cum să ne exprimăm ca să nu jignim pe nimeni ‒ din clasele sociale mai bune, intră într-o fabrică şi nu se simt deloc în largul lor. Asta se întâmplă din cauză că ei simt cum din subconştientul lor se ridică un anumit sentiment: sentimentul că folosesc tot ceea ce se produce în această fabrică şi că ei, ca oameni, nu au nici cea mai mică legătura cu cele ce se întâmplă în această fabrică. Ei nu ştiu nimic despre acestea. Dacă simţim stânjeneala ‒ ca să luăm un exemplu cunoscut ‒  pe care o simte acela care, fiind un fumător veritabil, se duce la fabrica de ţigări Waldorf-Astoria şi nu are habar de cele ce se întâmplă acolo pentru ca el să-şi primească ţigările, ne bucurăm de faptul că cel puţin omul respectiv mai poate să perceapă această neştiinţă a sa cu privire la ambianţa rezultată din gândurile umane în care trăieşte şi de ale cărei produse se foloseşte. Iar dacă unii oameni, care nu înţeleg nimic despre modul de funcţionare a tramvaiului electric, urcă şi coboară din acesta întotdeauna cu un mic sentiment de stinghereală, suntem, desigur, bucuroşi. Căci perceperea acestei stinghereli este, fără îndoială, începutul unei ameliorări în acest domeniu. Cel mai rău este să vieţuieşti lumea făcută de oameni fără să te sinchiseşti de această lume.

Putem face ceva pentru a preîntâmpina aceste lucruri numai dacă începem cu aceasta deja pe ultima treaptă a şcolii elementare, dacă nu-l lăsăm cu adevărat pe copil să părăsească şcoala la 15 ani, la 16 ani, fără să-şi fi însuşit cel puţin câteva noţiuni elementare despre cele mai importante activităţi din viaţa omului. Astfel încât în el se trezeşte curiozitatea, dorinţa de a cunoaşte, cu orice prilej, cele ce se întâmplă în lumea din jurul lui şi de a-şi dezvolta mai departe cunoştinţele, mânat de această curiozitate şi dorinţă de a şti. De aceea, către sfârşitul perioadei şcolare, ar trebui să folosim diferitele materii de învăţământ, într-un sens larg, pentru o modelare socială a omului, la fel cum, la geografie, folosim diferitele cunoştinţe, după modelul pe care l-am expus în conferinţa precedentă, în sensul unui fel de sinteză a cunoştinţelor de geografie. Cu alte cuvinte, noi n-ar trebui să neglijăm ca, pe baza noţiunilor de ştiinţele naturii din domeniul fizicii pe care le-am dobândit, să-l introducem pe copil măcar în felul cum funcţionează întreprinderile care sunt mai aproape de el. În general, copilul de 15-16 ani ar trebui să-şi fi format o noţiune despre cele ce se întâmplă într-o fabrică de săpun sau într-o torcătorie. Va fi important, fireşte, să procedăm aici în modul cel mai economic. Pretutindeni este posibil ca, în cazul unei mari întreprinderi, să se realizeze o sinteză care să redea într-un mod cât mai elementar ceea ce se petrece în mod complicat. Cred că domnul Molt îmi va da dreptate [ Nota 74 ] dacă voi afirma că, dacă am proceda în mod economic, l-am putea învăţa pe copil întregul proces de fabricare a ţigărilor, chiar de la început până la sfârşit, sintetizat în câteva propoziţii scurte, pe care copilul ar trebui să le poată înţelege pe baza cunoştinţelor care i-au fost predate până acum. Pentru omul-copil de 13, 14, 15, 16 ani, o asemenea învăţare a anumitor sinteze ale unor ramuri industriale este cea mai mare binefacere. Ar fi foarte bine dacă la această vârstă el şi-ar întocmi un fel de caiet în care ar sta scris: fabricarea săpunului, fabricarea ţigărilor, torcătorii, ţesătorii etc. N-ar fi nevoie să-i facem cunoştinţă imediat cu o tehnologie mecanică sau chimică de mari proporţii, dar dacă copilul şi-ar putea întocmi un asemenea caiet, el ar trage foarte multe foloase de la acest caiet. Chiar dacă s-ar pierde caietul, rămâne un rest. Căci omul nu ar trage de aici numai folosul că ar şti aceste lucruri, ci cel mai important ar fi faptul că el va simţi, trecând prin viaţă şi exercitându-şi profesiunea: eu am ştiut cândva aceste lucruri; am trecut cândva prin ele. Aceasta va influenţa siguranţa modului său de a acţiona. Va avea influenţă asupra siguranţei cu care omul se situează în lume. Acest lucru este foarte important pentru voinţa şi capacitatea de decizie a omului. Nu veţi putea avea în nici o profesiune oameni cu o iniţiativă destoinică, dacă aceşti oameni nu sunt situaţi în lume în aşa fel încât şi despre ceea ce nu ţine de profesiunea lor să aibă sentimentul: cândva, ne-am însuşit o cunoaştere, chiar dacă elementară, despre aceste lucruri. Chiar dacă le-am uitat, un rest, urmele acestora au rămas în noi. În orice caz, vom învăţa multe şi la şcoală. Iar în cadrul învăţământului intuitiv, care degenerează atât de des în platitudini, şi unde elevului i se transmite şi aşa ceva, putem vedea, totuşi, mai târziu că el nu va avea deloc sentimentul: Am trecut prin toate acestea ‒ şi a fost un noroc că am trecut prin ele ‒ , ci că există sentimentul: Toate acestea, mulţumesc lui Dumnezeu, le-am uitat şi e bine că am uitat ce am învăţat acolo. ‒ N-ar trebui niciodată să facem ca în om să ia naştere acest sentiment. Dacă în copilărie ni s-a predat ţinându-se seama de ceea ce am spus adineaori, atunci nenumărate lucruri se vor înălţa din subconştient, când mai târziu vom intra într-o întreprindere sau ceva de acest fel. Astăzi în viaţă toate sunt specializate. Această specializare este, de fapt, ceva îngrozitor. Şi, în general, în viaţă atâtea lucruri sunt specializate mai ales din cauză că deja în predare noi începem să specializăm.

Am putea sintetiza cele expuse aici în cuvintele: Tot ceea ce învaţă copilul în cursul anilor săi de şcoală ar trebui să fie extins, în ultimă instanţă, într-un anumit fel, şi să-şi întindă pretutindeni firele spre viaţa practică umană. Prin aceasta, foarte, foarte multe aspecte care astăzi sunt asociale, ar putea deveni sociale, prin faptul că vom încerca, cel puţin, să trezim înţelegerea pentru lucrurile care mai târziu nu vor ţine în mod nemijlocit de profesiunea noastră.

Astfel, de pildă, lumea exterioară ar trebui să respecte şi ea astăzi foarte bine ceea ce este respectat în unele ramuri ale vieţii care se mai bazează pe o înţelegere mai veche, justă, chiar dacă poate atavică, a învăţământului. Aici aş vrea să atrag întotdeauna atenţia asupra unui fenomen remarcabil. Pe vremea când noi, care suntem acum deja oameni în vârstă, am intrat în Austria la şcoala medie, am avut nişte manuale de geometrie şi aritmetică relativ bune. Acum, ele au dispărut. Acum câţiva ani, eu am scotocit la Viena în tot felul de anticariate ca să găsesc nişte cărţi de geometrie mai vechi, pentru că aş fi vrut să am din nou în faţa ochilor fizici ceea ce, de pildă, noi, băieţii din Wiener Neustadt, am vieţuit, spre bucuria noastră: Când am intrat în prima clasă a şcolii medii, în prima zi, elevii clasei a II-a tot veneau la noi pe coridor şi strigau: Fialkowskiy, Fialkowskiy [ Nota 75 ], mâine trebuie să-l plătiţi! ‒ Adică noi, elevii clasei I, preluam manualul de geometrie al lui Fialkowskiy de la elevii clasei a II-a şi a doua zi le aduceam banii. Eu am făcut iarăşi rost de un asemenea “Fialkovskiy” şi m-am bucurat foarte mult, pentru că el dovedeşte că în cadrul acestei tradiţii mai vechi se scriau cărţi de geometrie mult mai bune pentru şcoli, decât mai târziu. Căci cărţile din zilele noastre, care au venit să le înlocuiască, sunt, de fapt, absolut îngrozitoare. Tocmai pe tărâmul predării aritmeticii, a geometriei, lucrurile stau foarte rău. ‒ Dar dacă ne întoarcem puţin în trecut şi ne gândim la generaţiile care au fost înaintea noastră şi care au existat şi mai înaintea noastră, atunci odinioară existau manuale şi mai bune [ Nota 76 ]. Ele proveneau aproape toate din şcoala benedictinilor austrieci. Benedictinii au fost aceia care au scris cărţile de matematică şi de geometrie şi ele erau foarte bune pentru că benedictinii sunt acel ordin călugăresc catolic care acordă foarte multă importanţă faptului ca membrii săi să primească o bună instruire în domeniul geometriei şi matematicii. O credinţă generală a benedictinilor spune că, propriu-zis, este o absurditate ca cineva să urce la amvon şi să vorbească poporului fără să cunoască geometria şi matematica.

Acest ideal al unităţii care umple sufletul uman trebuie să pulseze în întreaga predare. În fiecare profesiune trebuie să trăiască ceva din lumea luată ca întreg. Şi, în special, în ea trebuie să existe ceva din ceea ce este în opusul profesiunii respective, ceva din ceea ce credem că aproape nu putem aplica în profesiunea noastră. Trebuie să ne preocupăm de ceea ce este, aş zice, contrariul propriei profesiuni. Dar această dorinţă se va naşte în noi numai dacă ni s-a predat în felul pe care l-am sugerat.

Tocmai în vremea în care materialismul s-a răspândit peste tot, în ultima treime a secolului al XIX-lea, acest materialism a pătruns într-o măsură atât de mare şi în didactică, încât specializarea a fost considerată foarte importantă. Să nu credeţi că exercitaţi o acţiune ideală asupra copilului dacă, în ultimii ani ai şcolii elementare, în primii ani ai [ Nota 77 ] şcolii medii, veţi evita să-i prezentaţi materialul de predat în legătura sa cu viaţa practică. Să nu credeţi că el va deveni mai idealist pentru viaţa de mai târziu dacă în aceşti ani îl veţi pune să scrie compuneri despre tot felul de lucruri sentimentale în legătură cu lumea, despre bunătatea mielului, despre sălbăticia leului, şi altele asemenea, despre natura străbătută de lucrarea lui Dumnezeu. Prin aceasta nu-i faceţi copilului o educaţie în sensul idealismului. Veţi acţiona cu adevărat mult mai bine în sensul cultivării idealismului la copil, dacă nu vă veţi repezi atât de direct, atât de brutal de direct la acest idealism. De ce au devenit oare atât de nereligioşi oamenii epocii moderne? Pur şi simplu, pentru că se predică într-un mod mult prea sentimental şi abstract. Oamenii au devenit atât de nereligioşi pentru că Biserica respectă atât de puţin poruncile divine. Există, de pildă, porunca: “Să nu rosteşti în deşert numele Domnului Dumnezeului tău”. Dacă ţinem seama de acest lucru şi nu pomenim după fiecare a cincea propoziţie numele lui Iisus Christos şi nu vorbim tot timpul de ordinea divină a lumii, ni se fac imediat reproşuri din partea oamenilor aşa-zişi bisericoşi, din partea acelora care ar vrea să audă că în fiecare propoziţie se spune Iisus Christos şi Dumnezeu. În zilele noastre, acea stare plină de sfială în care eşti pătruns lăuntric de existenţa lui Dumnezeu, care evită să rostească din buze în fiecare clipă Doamne, Doamne! ‒  este considerată tocmai în cercurile de oameni bisericoşi drept mentalitate nereligioasă. Şi dacă ceea ce prezentăm omenirii este impregnat de acest divin care acţionează cu sfială, pe care nu-l purtăm mereu pe buze în mod sentimental, atunci, în zilele noastre, auzim din toate părţile afirmaţia născută din cauza unei educaţii greşite: Păi, ăsta ar trebui să vorbească mult mai mult despre creştinism, şi alte lucruri de acest fel. ‒ De lucrul la care fac aluzie aici trebuie, de asemenea, să ţinem seama foarte mult în predare, căzând mai puţin în sentimentalism, aducând ceea ce învaţă copilul tocmai la 13, 14, 15 ani mai degrabă pe linia vieţii practice. Astfel, nici un copil n-ar trebui, de fapt, să fi împlinit 15 ani, fără ca la orele de aritmetică el să fi fost introdus măcar în cunoaşterea regulilor celor mai simple de contabilitate. Şi astfel, în aceşti ani, principiile fundamentale ale gramaticii şi sintaxei ar trebui să fie mai puţin introduse prin acea formă de compunere care face ca viaţa lăuntrică umană să ne apară pretutindeni ca îmbâcsită de substanţă gelatinoasă ‒ căci, în majoritatea cazurilor, acestea sunt compunerile pe care copiii trebuie să le facă în această perioadă de la 13 la 16 ani, drept infuzie mai bună din spiritul care domneşte la halba de bere din pragul serii şi la seratele de bârfă din jurul cafelei ‒ , ar trebui să avem grijă mai degrabă ca sintaxa să ducă în cele din urmă la compunerea pe teme de afaceri, la scrisoarea de afaceri. Şi nici un copil n-ar trebui să depăşească vârsta de 15 ani fără să fi trecut prin etapa scrierii unor exemple-model de scrisori de afaceri practice. Să nu spuneţi că omul poate să înveţe acest lucru şi mai târziu. Sigur, cu biruirea unor piedici îngrozitoare, acest lucru se poate învăţa şi mai târziu, dar numai cu biruirea acestor piedici. Îi faceţi copilului un mare bine dacă-l învăţaţi să-şi reverse cunoştinţele de gramatică, cunoştinţele de limbă, în compuneri de afaceri, în scrisori de afaceri. În epoca noastră n-ar trebui să existe, de fapt, nici un om care să nu fi învăţat cândva să scrie o scrisoare de afaceri aşa cum se cuvine. Sigur, poate că mai târziu în viaţă el nu va avea nevoie să aplice aceste lucruri, totuşi, n-ar trebui să existe nici un om care să nu fi fost pus cândva să scrie o scrisoare de afaceri ca lumea. Dacă între 13 şi 16 ani l-am suprasaturat pe copil cu un idealism sentimental, mai târziu el va fi scârbit de idealism şi va deveni un materialist. Dacă în aceşti ani îl introducem deja pe copil în practica vieţii, copilul îşi va păstra un raport sănătos şi faţă de nevoile idealiste ale sufletului, care pot fi ucise numai dacă, la o vârstă fragedă, le cultivăm într-un mod lipsit de sens.

Acest lucru este extraordinar de important şi în această privinţă unele aspecte exterioare ale structurii învăţământului ar avea chiar o mare importanţă. Cu privire la predarea religiei va trebui să facem, desigur, compromisuri, aceasta o ştiţi. De aceea, în restul materiilor noastre nu se va putea revărsa, drept element religios, ceea ce va putea însufleţi cândva predarea. E necesar să facem asemenea compromisuri deoarece comunităţile religioase se situează astăzi faţă de lume într-un mod duşmănos culturii. Dar dacă aceste comunităţi religioase ar încheia şi ele compromisuri cu noi, învăţământul religios, integrat celorlalte materii de predat, ar putea realiza unele lucruri. Dacă, de pildă, profesorul de religie ar binevoi să abordeze ici şi colo câte ceva din sfera celorlalte materii, dacă i-ar explica, de pildă, copilului, incluzând-o cumva în ora de religie, funcţionarea maşinii cu aburi, dacă ar face legătura cu ceva din domeniul astronomiei sau cu vreun alt lucru absolut lumesc şi altele asemenea, atunci, pur şi simplu, faptul că profesorul de religie face aşa ceva, ar avea o imensă importanţă pentru conştienţa copiilor în creştere. Vă vorbesc de acest caz extrem, pentru că la restul materiilor va trebui să se ţină seama de ceea ce, pe tărâmul caracterizat adineaori, se poate ţine seama prea puţin. Nu vom avea voie să gândim în mod pedant: acum predai geografie, acum istorie, şi nu te sinchiseşti absolut deloc de tot restul. ‒ Nu, noi vom avea grijă, când îi vom spune copilului cum a venit cuvântul “sofa” din Orient în timpul cruciadelor, să împletim în ora de istorie ceva referitor la procesul de fabricare a sofalei. Vom trece apoi la alte mobile, mai occidentale, vom scoate, deci, din aşa-numitul obiect de predare cu totul altceva. Mai ales din punct de vedere metodic-didactic, aceasta va fi o binefacere imensă pentru copilul în creştere, din cauză că trecerea de la una la alta, însă în aşa fel încât una să aibă legătură cu cealaltă, este lucrul cel mai binefăcător din toate pentru dezvoltarea spiritului şi a sufletului, şi chiar a trupului. Căci putem spune: un copil căruia la ora de istorie i se povesteşte pe neaşteptate, spre bucuria sa, despre fabricarea sofalei şi, poate, pornind de aici, despre modelele covoarelor orientale, dar totul în aşa fel încât copilul să aibă cu adevărat o privire de ansamblu, un asemenea copil digeră mai bine decât unul căruia, pur şi simplu, după ora de franceză i se predă o oră de geografie. El va fi mai sănătos şi din punct de vedere trupesc. În acest fel, putem să dăm predării o formă igienică din punct de vedere lăuntric. În zilele noastre, oricum, majoritatea oamenilor au tot felul de tulburări de digestie, de tulburări ale trupului, care provin de multe ori de la predarea nenaturală de care am avut parte, pentru că, prin predarea de care am avut parte nu ne putem adapta la ceea ce cere viaţa de la noi. În această privinţă, cel mai rău organizate sunt şcolile superioare de fete. Şi dacă cineva va studia vreodată, din punctul de vedere al istoriei culturii, legătura dintre bolile de femei şi didactica şcolilor superioare de fete, acesta va deveni un capitol foarte interesant. Trebuie numai să îndreptăm astăzi gândurile oamenilor asupra unor asemenea lucruri, pentru ca prin evitarea multor greşeli care au apărut tocmai în perioada din urmă, să apară însănătoşirea în acest domeniu. Înainte de toate, trebuie să ştim că omul este o fiinţă complicată şi că de multe ori ceea ce vrem să cultivăm la el trebuie să fie mai întâi pregătit.

Dacă vreţi să adunaţi în jurul dvs. copii plini de interes, pentru a le vorbi într-un mod pătruns de fiorul religios despre splendoarea forţelor divine din lume, atunci, dacă le veţi vorbi, pur şi simplu, în acest fel unor copii care au venit din toate părţile, fără alegere, atunci aceste lucruri le vor intra copiilor pe o ureche şi vor ieşi pe cealaltă şi nu vor ajunge deloc până la simţire. Dacă, după ce i-aţi pus pe copii înainte de masă să scrie o scrisoare de afaceri şi după-amiază ei vin din nou cu ceea ce a luat naştere în subconştient prin scrisoarea de afaceri, şi dvs. vreţi să le transmiteţi nişte noţiuni de religie, veţi reuşi cu ele, deoarece în acest caz aţi creat dvs. înşivă acea dispoziţie care-şi cere polul ei opus. Eu aduc în faţa dvs. asemenea lucruri nu pe baza vreunui punct de vedere didactic-abstract, ci pentru că ele au, într-adevăr, o uriaşă importanţă pentru viaţă. Aş vrea să ştiu câţi dintre cei situaţi în viaţă în lumea exterioară n-au aflat câtă muncă inutilă se face. Oamenii de afaceri ne vor da întotdeauna dreptate când vom spune: Iată, cineva este angajat într-o afacere oarecare; îl însărcinăm să scrie o scrisoare de afaceri către o branşă înrudită, sau către nişte oameni care vor să plaseze nişte mărfuri. El scrie o scrisoare, altă scrisoare vine înapoi; pe urmă, iarăşi trebuie să se scrie o scrisoare şi iarăşi vine una înapoi, şi tot aşa mai departe. Tocmai în viaţa de afaceri din zilele noastre acest lucru s-a încetăţenit foarte mult, obiceiul de a se irosi timp în acest fel. Este absolut adevărat că în acest fel în viaţa noastră publică se procedează într-un mod extraordinar de neeconomic. Putem şi simţi acest lucru. Căci dacă luăm astăzi în mână, într-o prăvălie, un caiet de notiţe, dacă avem o minte umană sănătoasă, trecem, pur şi simplu, prin adevărate chinuri. Nu din cauză că nu suntem înclinaţi să găsim simpatice exprimările şi preocupările din aceste caiete, ci pentru că lucrurile sunt scrise într-un mod cât se poate de nepractic, pentru că, de fapt, acest caiet putea fi redus cel puţin la un sfert. Şi acest lucru este cauzat numai şi numai de faptul că predarea din ultimul an al şcolii elementare n-a avut structura corespunzătoare. Pentru că, pur şi simplu, acest lucru nu poate fi recuperat fără nişte greutăţi aproape de nebiruit la vârstele de mai târziu. Nu puteţi recupera nici măcar la cursurile de perfecţionare ceea ce a fost neglijat în această perioadă, pentru că forţele care se dezvoltă acum se împotmolesc şi mai târziu nu mai există sub această formă. Pe aceste forţe trebuie să ne bizuim dacă vrem să ne aşteptăm de la cineva să nu cârpăcească o scrisoare doar în mod exterior, cu jumătăţi de gânduri, ci să fie cu totul concentrat asupra lucrului său şi să formuleze o asemenea scrisoare cu prudenţă şi având o perspectivă de ansamblu asupra lucrurilor.

Dacă la prima epocă de până la 9 ani, de când copilul intră la şcoală, esenţialul este ca noi să ne situăm înlăuntrul naturii umane şi să educăm şi să predăm cu totul din lăuntrul acesteia, între 13 şi 15 ani esenţial pentru plăsmuirea planului didactic este ca noi, ca dascăli, să ne situăm în sânul vieţii, să nutrim interes şi simpatie faţă de viaţă, să predăm din sânul vieţii. A trebuit să vă spun toate aceste lucruri înainte de a vă prezenta planul didactic ideal şi să trec la compararea acestui plan didactic ideal cu planurile didactice, care vor avea un rol şi în predarea dvs., pentru că noi suntem înconjuraţi pretutindeni de lumea exterioară şi de organizarea ei.