Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. DISCUŢII DE SEMINAR ŞI
CONFERINŢE ASUPRA PLANULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

GA 295


PRIMA DISCUŢIE DE SEMINAR

Stuttgart, 21 august 1919

Dragii mei prieteni, în cursul acestor după-amieze urma să discutăm în mod liber ceea ce trebuie să devină pentru dvs. sarcina predării, împărţirea sistemului de învăţământ, organizarea predării şi altele asemenea. În primele zile va trebui să ne ocupăm, în principal, de felul cum păşim în faţa copiilor.

Când păşim în faţa copiilor, vedem foarte curând că sunt foarte diferiţi între ei şi noi trebuie să ţinem seama de naturile diferite ale copiilor, în ciuda faptului că predăm pentru toţi în acelaşi timp, şi aceasta chiar şi la clasele cu un număr mare de elevi. Ne propunem, pentru început, independent de toate celelalte aspecte, să devenim conştienţi de ceea ce este, ca să zicem aşa, o necesitate ideală. Nu trebuie să ne stânjenească prea mult faptul că poate fi vorba de nişte clase foarte mari, ca număr de elevi, căci un dascăl bun va şti s-o scoată la capăt şi atunci când va fi necesar să lucreze cu un număr mare de elevi. Ceea ce trebuie făcut este să se ţină seama de diversitatea fiinţelor umane, a copiilor.

Această diversitate poate fi redusă la patru tipuri fundamentale şi cea mai importantă sarcină a celui care educă şi instruieşte este să cunoască în mod real aceste patru tipuri fundamentale, pe care le numim temperamente. Încă din vechime se face deosebire între cele patru tipuri fundamentale, între temperamentele sanguinic, melancolic, flegmatic şi coleric. Vom descoperi întotdeauna că natura caracterologică a fiecărui copil poate fi încadrată într-una din aceste patru tipuri temperamentale. Trebuie să ne însuşim mai întâi facultatea de a deosebi diferitele tipuri, de a face deosebire în mod real, dintr-un punct de vedere antroposofic mai profund, între temperamentul sanguinic şi cel flegmatic, de pildă.

În sensul ştiinţei spirituale, noi împărţim fiinţa umană în eu, corp astral, corp eteric şi corp fizic. Acum, desigur, la omul ideal, între aceste patru componente ale entităţii umane ar domni armonia prescrisă de ordinea cosmică. Dar, în realitate, la nici o fiinţă umană lucrurile nu stau aşa. De aici putem vedea, aşadar, că entitatea umană nu este de fapt ceva terminat, încheiat, sub forma în care este ea situată pe planul fizic, ci ne dăm seama că munca de educare şi instruire trebuie să facă din om o fiinţă completă. La fiecare om precumpăneşte unul dintre cele patru elemente, iar rezultatul muncii de educare şi instruire trebuie să fie armonia dintre cele patru comportamente ale fiinţei umane.

Dacă eul este acela care predomină, adică dacă la copil eul este deja foarte dezvoltat, atunci e vorba de un copil cu temperament melancolic. Acest lucru este adeseori greşit înţeles, deoarece uneori copiii melancolici sunt consideraţi nişte fiinţe privilegiate. De fapt, predispoziţia melancolică a copilului are la bază preponderenţa eului în primii ani de viaţă.

Dacă predomină corpul astral, avem de-a face cu temperamentul coleric.

Dacă predomină corpul eteric, avem de-a face cu temperamentul sanguinic.

Dacă predomină corpul fizic, avem de-a face cu temperamentul flegmatic.

Mai târziu în viaţă aceste lucruri sunt puţin altfel. De aceea, într-o conferinţă pe care am prezentat-o în legătură cu temperamentele [ Nota 1 ], veţi găsi o mică schimbare. În această conferinţă am vorbit despre temperamente în raport cu cele patru componente fiinţiale ale omului matur. Dar, în cazul copilului, vom ajunge la concepţia justă, dacă vom privi împărţirea fiinţei lui în acest fel.

Cunoaşterea acestor lucruri trebuie să fie ţinută faţă de copil în culise, ca să zicem aşa, şi trebuie să căutăm să aflăm din întreaga înfăţişare şi din întregul său fel de a fi care este baza lui temperamentală.

Dacă un copil manifestă interes faţă de tot felul de lucruri, dar numai pentru scurt timp, dacă interesul său se retrage iarăşi repede, va trebui să spunem că e un copil sanguinic. De acest lucru ar trebui să avem foarte multă grijă, chiar în cazul în care avem de educat mulţi copii, şi anume de identificarea acelor copii care manifestă repede interes faţă de impresiile exterioare şi la care interesul se stinge repede. Aceşti copii au un temperament sanguinic.

Apoi, ar trebui să ştim cu exactitate care sunt copiii predispuşi să scormonească în interiorul lor, să clocească în ei înşişi; aceştia sunt copii melancolici. Pe ei nu-i poţi face uşor să se intereseze de impresiile din lumea exterioară. Ei clocesc tăcuţi în ei înşişi, dar nu avem niciodată impresia că în interiorul lor sunt inactivi. Avem impresia că sunt activi lăuntric.

Dacă avem impresia că unii copii sunt inactivi lăuntric, că sunt cufundaţi în ei înşişi şi nici nu participă la cele exterioare, atunci avem de-a face cu nişte copii flegmatici.

Copiii care-şi manifestă voinţa în mod energic printr-o purtare zvăpăiată, sunt copii colerici.

Sigur că mai există multe alte însuşiri prin care se vestesc la copii aceste patru tipuri temperamentale. Dar e necesar ca în primele luni ale activităţii şcolare să ne preocupăm de acest lucru, să-i examinăm pe copii în această perioadă în privinţa acestor patru caracteristici, să identificăm aceste tipuri în rândul copiilor. Datorită acestui fapt, vom putea împărţi clasa în patru secţiuni, în patru grupe. Este de dorit să facem treptat o schimbare a locurilor în bănci. Dacă avem clase de băieţi şi fete, vom avea opt grupe. Îi vom împărţi pe băieţi în patru grupe şi pe fete iar în patru grupe, grupa colericilor, grupa sanguinicilor, grupa flegmaticilor şi grupa melancolicilor.

Acest lucru are un scop absolut precis. Noi predăm; şi în timp ce predăm, vom vorbi despre anumite lucruri, vom spune diferite lucruri, va trebui să arătăm diferite lucruri, şi în calitate de dascăli va trebui să devenim conştienţi de faptul că este cu totul altceva când arătăm copiilor un obiect pe care ei trebuie să-l privească, decât atunci când transmitem o judecată asupra lui. Când emitem o judecată, noi ne adresăm altei grupe decât atunci când arătăm ceva. Când avem de arătat ceva care urmează să acţioneze în mod deosebit asupra simţurilor, când ne adresăm simţurilor, atunci ne adresăm cu deosebită atenţie grupei sanguinicilor. Când facem o reflecţie oarecare asupra obiectului pe care copiii l-au privit, atunci ne adresăm melancolicilor. Vom mai da detalii în această privinţă. Dar e necesar să ajungem la iscusinţa de a ne adresa cu observaţiile şi cuvintele noastre mereu altor grupe. Datorită acestui fapt, ceea ce-i lipseşte uneia din grupe va fi compensat de grupa cealaltă. Copiilor melancolici le arătăm un lucru asupra căruia să poată emite judecăţi; celor sanguinici ‒ ceva ce ei pot privi. Prin aceasta, copiii se completează între ei, învaţă unul de la celălalt, îşi îndreaptă interesul unul spre celălalt, în aceste două grupe.

Trebuie să aveţi răbdare cu dvs. înşivă, căci acest mod de a trata lumea copiilor trebuie să ia caracterul de obişnuinţă. Trebuie să simţim cărei grupe este potrivit să ne adresăm, acest lucru trebuie să-l facem, aş zice, de la sine. Dacă ne-am propune să-l facem, ne-am pierde spontaneitatea. Aşadar, ar trebui să urmărim ca acest mod de a trata diferitele predispoziţii temperamentale să devină în predare un fel de obişnuinţă.

Dar dvs. n-ar trebui să vă agitaţi cu pregătirea, ci să vă fortificaţi pentru muncă. De aceea, eu nu cred că puţinul timp din zi care vă mai rămâne ar trebui să-l folosiţi pentru mari elaborări exterioare. Totuşi, nu ne putem însuşi lucrurile pe care urmează să le predăm, decât dacă le prelucrăm lăuntric. De aceea, sarcina noastră este să procedăm într-un mod cu adevărat adecvat în ceea ce priveşte relaţia dintre dascăl şi predispoziţiile temperamentale ale copiilor. Îi vom împărţi pe dascăli în aşa fel încât vă voi ruga ca una din grupe să se ocupe de temperamentul sanguinic, o a doua de cel flegmatic, o a treia de cel melancolic, iar o a patra de cel coleric.

Vă rog să reflectaţi la cele două întrebări: Cum se manifestă în copil temperamentul pe care tocmai l-am numit, pentru fiecare dintre aceste grupe, şi cum trebuie să-l tratăm? Mâine, în cadrul discuţiilor libere, veţi arăta, în primul rând, cum credeţi că se manifestă în copil temperamentul respectiv, iar în al doilea rând, cum trebuie să tratăm acel temperament.

Despre acest „să tratăm” mai vreau să spun câteva lucruri. Deja din conferinţa pe care am prezentat-o în urmă cu mulţi ani puteţi vedea că metoda cea mai nepotrivită de a lichida deficienţele unui temperament este aceea de a cultiva în copil însuşirile diametral opuse. Să presupunem că avem un copil sanguinic. Dacă vrem să alungăm din el însuşirile pe care le are, vom face foarte rău. Dimpotrivă, trebuie să ne adâncim în temperamentul lui, să-i venim în întâmpinare, trebuie să aducem cât mai multe lucruri în sfera atenţiei copilului sanguinic, trebuie să-i dăm prilejul de a avea cu ce să-şi ocupe simţurile, venind astfel în întâmpinarea tendinţei pe care el o are. Cu timpul, această predispoziţie în care este încadrat el se va atenua şi se va armoniza cu celelalte temperamente.

Pe copilul coleric, care e atât de zvăpăiat, nu trebuie să încercăm să-l oprim de la manifestările sale dezlănţuite, ci trebuie să procedăm cu însuşirile sale într-un asemenea mod, încât să venim, în mod just, din exterior, în întâmpinarea copilului. Numai că e greu să-l lăsăm mereu pe un copil să dea frâu liber manifestărilor sale dezlănţuite.

Există o deosebire clară între un copil flegmatic şi unul coleric. Un copil flegmatic nu participă la cele din jur şi nu e prea activ în interiorul lui. Dvs., ca dascăli, străduiţi-vă să dezvoltaţi, să treziţi în interiorul dvs. o cât mai intensă participare lăuntrică faţă de acest copil, să nutriţi interes faţă de fiecare mişcare sufletească a copilului. Există mereu prilejuri pentru aceasta. Copilul flegmatic poate deveni foarte interesant, dacă găsim acces la interiorul lui inactiv. Totuşi, nu exteriorizaţi acest interes lăuntric, ci căutaţi să păreţi neinteresat. Căutaţi să vă scindaţi în două propria fiinţă. În interior, nutriţi cât mai multă participare sufletească, iar în exterior manifestaţi-vă în aşa fel încât el să vadă în dvs. imaginea de oglindă a propriei sale fiinţe. În acest caz, veţi putea exercita o influenţă educativă asupra lui.

În schimb, la copilul coleric încercaţi să nu participaţi lăuntric, să priviţi cu sânge rece la purtările lui dezlănţuite. Încercaţi, de pildă, ca atunci când aruncă pe podea călimara, să fiţi în exterior cât mai flegmatic, cât mai detaşat faţă de această purtare, încercaţi să nu fiţi afectaţi câtuşi de puţin! Şi, în opoziţie cu aceasta, căutaţi ca în exterior să discutaţi cât mai mult din aceste lucruri cu copilul, cu participare, dar nu imediat! Arătaţi-vă cât mai liniştiţi în exterior şi spuneţi cu cel mai mare calm posibil: Ai spart călimara. A doua zi, când copilul însuşi e liniştit, discutaţi cu el problema, cu participare. Vorbiţi despre lucrul pe care l-a făcut, arătaţi cea mai mare participare. Siliţi-l astfel pe copil să repete ulterior în amintire întreaga scenă. Condamnaţi liniştit faptul că a aruncat călimara pe podea, că a spart-o. Putem realiza în acest fel extraordinar de mult la copiii cu purtări dezlănţuite. Acest fel de purtare nu poate fi combătut pe altă cale.

Cele spuse vă pot face să încercaţi acum dvs. înşivă să vă preocupaţi până mâine de cele două întrebări pe care ni le vom pune. Vom face în aşa fel încât fiecare dintre dvs. să poată prezenta ceea ce are de prezentat. Faceţi-vă scurte notiţe în legătură cu lucrurile la care v-aţi gândit, şi apoi vom discuta aceste notiţe.

Colegiului de cadre didactice trebuie să-i rămână întotdeauna timp pentru discuţii de acest fel. În cadrul acestor discuţii, care au un caracter mai mult republican, trebuie sădit ceva care să înlocuiască o conducere dictatorială, aşa cum există ea sub forma rectoratelor, în aşa fel încât fiecare dascăl în parte să ia parte în permanenţă la problemele şi interesele celorlalţi. Vom începe chiar de mâine cu aceasta, sub forma unui fel de controversă. Aş vrea să vă dau, ca punct de plecare, o schemă după care să puteţi lucra.

Din felul cum se manifestă un om, din întreaga lui atitudine sufletească, dvs. puteţi discerne dacă el priveşte ceva cu intensitate sau cu un interes redus; dacă simte cu intensitate ceva exterior sau îşi simte cu intensitate propriile stări lăuntrice.

Apoi, trebuie să facem distincţie între copiii care-şi schimbă des activităţile şi cei care nu fac acest lucru. Sunt copii care se concentrează puternic asupra unui lucru şi-şi schimbă rar activităţile şi alţii care se concentrează mai puţin şi le schimbă des. Prin aceasta se deosebesc între ele temperamentele.

desen 1

Dacă luaţi seama la acest lucru, veţi găsi în schemă, în acelaşi timp, o anumită indicaţie. În mod frecvent, temperamentele sanguinic şi flegmatic stau faţă în faţă şi aşa sunt şi în schemă. Niciodată temperamentul flegmatic nu trece uşor în cel coleric. Ele sunt diferite între ele, precum Polul Nord de Polul Sud. Tot aşa stau faţă în faţă temperamentul melancolic şi cel sanguinic. Ele se manifestă într-un mod diametral opus. Temperamentele situate unul lângă altul trec unul într-altul, interferează. Dar ar fi bine ca dvs. să faceţi împărţirea pe grupe în felul următor: Dacă îi puneţi să stea împreună pe copiii flegmatici, e bine ca această grupă să aibă drept pol opus grupa colericilor, iar între ele să stea celelalte două grupe, grupa melancolicilor şi cea a sanguinicilor.

Toate aceste lucruri provin din cele spuse azi dimineaţă [ Nota 2 ]. Fiinţa lăuntric-sufletească are cea mai mare importanţă în convieţuirea cu copilul. Noi îl instruim pe copil şi-l educăm de la suflet la suflet. În urzirea subterană care leagă un suflet de altul se petrec nespus de multe lucruri. Se petrec extraordinar de multe lucruri dacă rămâneţi indiferent faţă de copilul coleric, dacă sunteţi plini de participare lăuntrică faţă de cel flegmatic. În acest fel, veţi exercita o influenţă educativă asupra copilului pe cale suprasensibilă, prin propria dvs. dispoziţie sufletească. Educarea se face prin ceea ce sunteţi dvs., aşadar, în cazul nostru, prin ceea ce faceţi din dvs. în sânul colectivului de copii. Acest lucru nu aveţi voie să-l scăpaţi din vedere nici o clipă.

Dar tot aşa acţionează şi copiii unii asupra celorlalţi [ Nota 3 ]. Şi acesta este un lucru care ne poate mira: dacă-i împărţim pe copii în patru grupe, în funcţie de predispoziţiile temperamentale, şi-i punem pe cei cu predispoziţii asemănătoare să stea unii lângă alţii, acestea nu se intensifică reciproc, ci se elimină una pe cealaltă. Copiii unei grupe de sanguinici, de pildă, puşi în contact unii cu alţii, nu-şi intensifică predispoziţiile, ci şi le tocesc. Dacă apoi, în cursul lecţiei, ne adresăm copiilor colerici, sanguinicii îşi însuşesc şi ei ceva de aici, şi invers. În calitate de dascăli, trebuie să faceţi în aşa fel încât dispoziţia sufletului dvs. să acţioneze asupra copilului, în timp ce predispoziţiile sufletesc-temperamentale asemănătoare ale copiilor se tocesc, dacă sunt în contract unele cu altele. Când flecăresc între ei, aceasta reprezintă tendinţa lăuntrică de a se toci lăuntric unii de alţii, chiar şi în cazul flecăritului din timpul pauzelor. Colericii vor flecări mai puţin când sunt între ei, decât dacă stau lângă alţii. Nu e voie să privim şi să judecăm lucrurile în mod exterior.

Dar aş vrea să vă atrag atenţia de la bun început asupra faptului că trebuie să ne străduim foarte mult să dăm lecţiei o formă cât mai concentrată. Dacă nu facem aşa, atunci nu putem ţine seama de toate lucrurile despre care am vorbit adineaori, adică de temperamente. De aceea, noi nu vom avea ceea ce se numeşte de obicei un orar. În această privinţă, vom lucra într-un sens cu totul opus idealului spre care tinde educaţia materialistă modernă. La Basel, de pildă, se vorbeşte de ora de patruzeci de minute. După aceasta urmează imediat altă oră. Asta înseamnă să ştergi imediat tot ceea ce ai făcut în acele patruzeci de minute şi să faci să se ivească în suflete o confuzie îngrozitoare.

Noi vom căuta să vedem cu exactitate ce material de predat corespunde unei anumite trepte de vârstă a copilului şi apoi vom urmări acel material de-a lungul unei anumite perioade de timp, de pildă, cititul. Asta înseamnă că timp de şase-opt săptămâni copilul va avea dimineaţa învăţarea cititului, apoi locul acestuia îl va lua învăţarea scrisului, apoi socotitul, astfel încât copilul se va concentra o întreagă perioadă de timp asupra unui material de predare. Aşa că, dacă aş vrea să indic lucrurile în mod schematic, predarea noastră ar consta în faptul că începem dimineaţa, cât mai devreme ‒ fireşte, numai în măsura în care este posibil, căci vor apărea tot felul de mdificări [ Nota 4 ] ‒, să ne ocupăm cu cititul, aşadar, timp de câteva săptămâni, dimineaţa, avem cititul; apoi, în locul acestuia, scrisul, socotitul.

După această predare propriu-zisă facem să urmeze ceea ce trebuie realizat sub formă narativă. În primul an de şcoală vom povesti mai ales basme. În cel de-al doilea an de şcoală ne vom strădui să prezentăm sub o formă narativă viaţa animalelor. Vom trece de la fabulă la felul adevărat cum se comportă animalele unul faţă de celălalt. Dar predarea va fi astfel organizată, încât timp de mai multe săptămâni atenţia copilului să fie concentrată asupra aceluiaşi lucru. Apoi, la sfârşitul anului şcolar, vom face recapitulări prin care reîmprospătăm cele învăţate la început. Dar materiile artistice le vom face separat şi le vom cultiva neîntrerupt. Fie după-amiaza, fie, dacă avem la dispoziţie timpul necesar, dimineaţa, vom cultiva elementul artistic, drept mijloc special de formare a voinţei.

Ideal în procesul de instruire ar fi pentru copil ca el să nu aibă nevoie de mai mult decât o oră şi jumătate pe zi pentru instruirea concentrată la care e necesar un efort din partea capului. Apoi, mai putem povesti timp de o jumătate de oră basme. Pe lângă aceasta, mai rămâne întotdeauna posibilitatea de a cultiva după aceea elementul artistic, timp de aproximativ o oră şi jumătate. Şi în acest fel n-ar rezulta, pentru copiii sub doisprezece ani, un timp mai lung de trei ore şi jumătate pe zi. Din aceste trei ore şi jumătate luăm apoi puţinul care este necesar pentru predarea religiei, astfel încât, cu siguranţă, am putea preda în aşa fel încât să existe varietate.

Dacă avem mulţi copii într-o clasă, putem face în aşa fel încât să avem de la şapte până la zece o grupă de copii, iar de la zece şi un sfert până la unu şi un sfert, cealaltă grupă, rezolvând astfel problema spaţiului.

Ideal ar fi să nu-l punem pe nici un copil să lucreze mai mult de trei ore şi jumătate. Atunci, vom avea întotdeauna copii vioi, cu forţe proaspete şi, în acest caz, va trebui să ne achităm de sarcina de a reflecta ce vom face cu copiii în spaţiul mare din grădini [ Nota 5 ] în timpul liber. Vara vă puteţi juca pe terenurile libere, dar iarna, în sala de gimnastică, va fi greu să le daţi ceva de făcut. Trebuie programată o oră de gimnastică şi o oră de euritmie pe săptămână. Va fi bine să-i putem avea pe copii în şcoală şi când nu sunt ore, să se joace ş.a.m.d. Cred că nu are prea mare importanţă dacă începem orele dimineaţa devreme sau mai târziu, aşa că putem face foarte bine împărţirea în cele două grupe.

Veţi avea, aşadar, sarcina de a vă ocupa cu tot felul de lucruri. Vom ajunge treptat să vorbim despre organizarea muncii, când ne vom ocupa de aceasta în cadrul „controverselor”. Dar cred că va fi bine să vă gândiţi în ce trebuie să constea ceea ce aveţi de făcut cu copiii în ora de povestit. Orele de predare propriu-zise vor rezulta apoi pe baza punctelor noastre de vedere ce ţin de pedagogia generală. Dar pentru orele de povestit va trebui să abordaţi un material care va fi prezentat copiilor de-a lungul întregii perioade şcolare de la 7 la 14 ani, pe tonul unei povestiri libere.

Aici va fi necesar ca în primii ani de şcoală să ne stea la dispoziţie un anumit tezaur de basme. Apoi, în perioada următoare, va trebui să căutaţi să prezentaţi povestiri din lumea animală, în legătură cu fabula. Urmează istoria biblică, integrată în sânul istoriei generale, în afara orelor propriu-zise de religie. Apoi, scene din istoria antică, scene din istoria Evului Mediu şi scene din istoria modernă. Mai apoi, va trebui să le istorisiţi povestiri în legătură cu familiile de popoare, cu natura familiilor de popoare, cu ceea ce se referă mai mult la baza naturală. Apoi, despre legăturile reciproce dintre diferitele familii de popoare ‒ indieni, chinezi, americani, care sunt caracteristicile lor, ş.a.m.d., aşadar,  cunoaşterea popoarelor. Aceasta este o necesitate cu totul specială, care se impune din sânul epocii actuale.

Am vrut să ne propunem astăzi această sarcină deosebită. Veţi vedea apoi în ce fel vom folosi aceste ore de seminar. Astăzi doar am trasat firul conducător.

În timp ce vorbea, Rudolf Steiner a scris la tablă următoarea schemă:

1. un anumit tezaur de basme
2. istorisiri din lumea animalelor, în legătură cu fabula
2. istorie biblică drept parte integrantă a unei istorii generale
   (Vechiul Testament)
4. scene din istoria antică
5. scene din istoria Evului Mediu
6. scene din istoria modernă
7. povestiri despre familii de popoare
8. cunoaşterea popoarelor.


Răspuns la întrebări

Se pune o întrebare referitoare la imaginile pentru sunete şi litere, cum este, de pildă, imaginea peştelui pentru litera F, despre care se vorbise în acea dimineaţă în cadrul primei conferinţe, din cursul de „Metodică şi didactică”.

Rudolf Steiner: Asemenea lucruri, asemenea imagini, trebuie găsite de noi înşine. Nu trebuie să căutăm ceea ce ne transmite istoria. Ar trebui să lăsăm să acţioneze fantezia liberă bine condusă şi să avem încredere în ceea ce găsim noi înşine, şi în ceea ce priveşte formele adecvate pentru S, de pildă. Ceea ce vă elaboraţi dvs. înşivă!


C. pune o întrebare referitoare la scrierea cu litere latine.

Rudolf Steiner: Da, scrierea cu litere latine este punctul de plecare, deoarece conţine formele caracteristice. Şi abia pe urmă, atunci când se iveşte această necesitate, trecem la scrierea germană, gotică, scriere care, de fapt, ar trebui să dispară cu totul.


O. întreabă cum trebuie să-i tratăm pe copiii melancolici.

Rudolf Steiner: Dascălul se situează faţă de copilul melancolic în felul următor: Predispoziţia spre temperamentul melancolic are drept cauză faptul că metabolismul nu se află complet sub stăpânirea fiinţei sufletesc-spirituale a omului. Omul neurosenzorial este partea cea mai nespirituală din om, este partea cea mai fizică din el. Cel mai puţin fizic este omul metabolismului. Fiinţa spirituală a omului este cel mai mult prezentă în sistemul metabolic, dar acolo a ajuns cel mai puţin să se realizeze [ Nota 6 ]. Sistemul metabolic trebuie transformat cel mai mult. Când metabolismul face prea multe greutăţi, atunci în obiceiul de „a cloci” în sine se revelează năzuinţa lăuntrică spre spirit.

În preajma unui copil melancolic, noi, ca dascăli, ar trebui să manifestăm cât mai mult interes vizibil faţă de obiectele exterioare din ambianţa sa, ar trebui să ne purtăm cât mai mult posibil de parcă am fi sanguinici şi să caracterizăm în acest fel lumea exterioară. Faţă de copilul sanguinic ne purtăm în modul cel mai serios, îi oferim cu seriozitate lăuntrică nişte caracterizări pătrunzătoare, detaliate, ale lumii exterioare.

În sistemul neurosenzorial, spiritul a intrat cel mai mult în om, iar în sistemul metabolic cel mai puţin; aici, el are cel mai mult tendinţa să se impună.


Se pune o întrebare în legătură cu manualele.

Rudolf Steiner: Trebuie să vedem ce conţin manualele obişnuite. Dacă o scoatem la capăt fără cărţi, cu atât mai bine. Dacă elevii nu au de dat examene oficiale, nu e nevoie de cărţi. În Austria, copiii erau obligaţi să se prezinte la examenele oficiale. Ar trebui să aflăm cum doresc oficialităţile să dovedim că au fost atinse obiectivele didactice. Idealul ar fi să nu se dea nici un fel de examene. Examenul de absolvire este un compromis încheiat cu autorităţile [ Nota 7 ]. Noi trebuie să ştim şi fără examene cum stau lucrurile cu copiii. Frica de examene, mai ales înainte de pubertate, este foarte primejdioasă pentru întreaga structură fiziologică a omului. Cel mai bine ar fi să se lichideze întregul sistem al examenelor. Copiii ar deveni mult mai spontani.

Un temperament se toceşte în contact cu celelalte; către vârsta de zece ani, deosebirile temperamentale sunt depăşite.

N-ar trebui să-i separăm pe băieţi de fete. Îi separăm numai din cauza opiniei publice. Se formează legături; nu e nevoie să ne irităm din acest motiv, dar aşa ceva ni s-ar lua în nume de rău. Activitatea şcolară n-ar avea de suferit din acest motiv, dacă dascălul are autoritate.

De profesori specializaţi avem nevoie pentru predarea artelor, care acţionează asupra voinţei, de asemenea, pentru limbile străine, care sunt predate separat. Activităţile artistice ţin de profesorul de specialitate. Dascălul clasei trebuie să lucreze în principal ca dascăl ce realizează unitatea. Prin întreaga sa activitate şcolară, el acţionează în special asupra intelectului şi asupra simţirii. Asupra voinţei acţionează artele: gimnastica, eruritmia, desenul, pictura.

Dascălul urcă treptele şcolare cu elevii până la sfârşit. Dascălul ultimei clase va prelua apoi iarăşi clasa I.