Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. DISCUŢII DE SEMINAR ŞI
CONFERINŢE ASUPRA PLANULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

GA 295


A ŞASEA DISCUŢIE DE SEMINAR

Stuttgart, 27 august 1919

Repetarea exerciţiilor de vorbire de ieri; apoi unele noi:

Redlich ratsam
Rüstet rümlich
Riesig rächend
Ruhig rollend
Reuige Rosse
Protzig preist
Bäder brünstig
Polternd putzig
Bieder bastelnd
Puder patzend
Bergig brüstend

Sfetnic oportun
Înarmează glorios
Răzbunând uriaş,
Rostogolind liniştit
Cai pocăiţi
Arogant laudă
Băi fierbinţi
Hodorogul spilcuit
Meşterul cinstit
Îngâmfatul pudră
Fălindu-se muntos

Citirea unei fabule de Lessing.

Rudolf Steiner: Trebuie să aveţi în vedere faptul că proza poate fi citită, potrivit cu personalitatea, în diferite poziţii ale vocii.

La lucrurile de acest fel, pe cât posibil, nu scoatem în evidenţă titlul şi nu-l subliniem în mod deosebit.

Privighetoarea şi păunul

O privighetoare sociabilă a găsit printre cântăreţii din pădure o mulţime de invidioşi, dar nici un prieten. "Poate o să-l găsesc printre alte păsări, s-a gândit ea, şi a zburat cu încredere jos la păun. „Păun frumos, te admir!” ‒ „Şi eu pe tine, drăguţă privighetoare.” – „Atunci, hai să fim prieteni”, a zis mai departe privighetoarea. „Nu va trebui să ne invidiem unul pe altul, tu eşti la fel de plăcut ochiului, pe cât îi sunt eu urechii.” Privighetoarea şi păunul s-au împrietenit.

Kneller şi Pope au fost prieteni mai buni decât Pope şi Addison.

Rudolf Steiner a spus, în loc de aceasta, în glumă: Franţa şi Italia sunt prieteni mai buni decât Italia şi Anglia. Putem spune şi aşa; căci morala poate fi aplicată în cele mai diferite feluri.

Rudolf Steiner: Aş vrea să discut acum cu dvs. un fragment de oră. Aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că n-ar trebui să distrugeţi pentru simţire conţinutul unei bucăţi de lectură ‒ ca să spun aşa, în mod prozaic ‒ prin faptul că citiţi bucata de lectură dvs. înşivă sau îi puneţi pe elevi s-o citească, iar apoi o explicaţi în mod pedant. Omul care are simţ psihologic nu va proceda în acest fel, ci va simţi că o bucată de lectură în proză sau o poezie trebuie să acţioneze asupra sufletului în aşa fel încât sufletul, după ce a trăit-o, să poată fi mulţumit cu impresia primită, să fie satisfăcut, am putea spune, de impresia primită. Nu avem voie să neglijăm faptul că mulţumirea pe care elevul trebuie s-o simtă prin perceperea conţinutului unei bucăţi de lectură se accentuează tocmai dacă el înţelege toate nuanţele, dacă el înţelege, măcar pe cale afectivă, în mod instinctiv, ceea ce cuprinde poezia. Nu e nevoie de cine ştie ce ingeniozitate, de comentarii savante ale unei poezii sau bucăţi de lectură, ci trebuie să-l ridicăm cu adevărat pe copil la înţelegerea afectivă a unei bucăţi de lectură. De aceea, căutaţi întotdeauna să lăsaţi citirea propriu-zisă a unei bucăţi de lectură la urmă de tot şi faceţi înainte tot ceea ce vreţi să faceţi pentru a înlesni înţelegerea. Dacă lectura este precedată de ceea ce trebuie, noi nu vom acţiona în mod pedant, dăscălesc, ci vom face să nu rămână nimic neînţeles în ceea ce priveşte bucata de lectură. În acest caz, plăcerea şi mulţumirea copilului sporesc.

De aceea ‒ dvs. veţi face acest lucru într-un mod ceva mai amănunţit ‒, eu aş face în clasă cu elevii, de pildă, următorul lucru. Aş spune: „Iată, dragi copii, cu siguranţă că fiecare dintre voi a văzut deja câini! Care dintre voi n-a văzut câini! Aşa ceva i s-ar putea întâmpla numai unui copil care a dormit tot timpul după sobă. Voi aţi observat că nu toţi câinii sunt la fel. Aceştia sunt foarte, foarte diferiţi între ei. Există câini mititei, mici de tot, există câini mai mari şi câini mari de tot. Cu siguranţă că uneori v-a fost frică de nişte câini mari de tot. De cei mici de tot, mititei, nu vă e frică, sau poate că totuşi v-a fost, pentru că uneori ei te muşcă de pulpă.

Azi vrem să ne ocupăm de câţiva câini. Sigur aţi văzut adeseori pe stradă o căruţă cu carne şi în faţa ei un câine al măcelarului. Dacă aţi fost atenţi, aţi observat că de obicei el stă în faţa măcelăriei şi are grijă ca nimeni să nu fure carnea. Dacă vine cineva şi ia carnea fără să aibă acest drept, câinele are datoria să-l muşte sau cel puţin să latre. Vă daţi seama, aşadar, că un câine de măcelar nu poate fi un căţeluş. Nu, el trebuie să fie un câine mare! Aţi văzut, desigur, întotdeauna că la căruţa măcelarului nu sunt înhămaţi nişte căţeluşi, şi aceştia nici nu sunt puşi să păzească în faţa măcelăriei.

Ei bine, noi putem compara un asemenea câine de măcelar cu un om care trebuie să păzească ceva. Putem compara adeseori animalele cu omul. Ceea ce animalele trebuie să facă din instinct, oamenii trebuie să facă adeseori din simţul datoriei. Astfel, oamenii şi animalele trebuie să facă unele lucruri asemănătoare, şi de aceea îi şi putem compara.

Dacă, de pildă, un om trebuie să păzească ceva, la fel ca şi câinele măcelarului în faţa măcelăriei, acest om îşi va forma o deprindere. Dacă vine cineva şi vrea să ia ceva, el îl va apuca de creastă ‒ da, aşa se spune, dacă vrem să-i atragem cuiva atenţia că nu are voie să facă un lucru; aşa se spune. Spunem: «îl iau de creastă», atunci când îl oprim pe omul respectiv. La om, ne referim la păr, nu e vorba de o creastă. Îl luăm de păr. Şi atunci îl doare, nu poate fugi, de aceea facem aşa. Iar aceste lucruri nu se spun aşa, în mod direct, căci dacă spunem, în mod direct: «O să te iau de păr», sună prea puţin glumeţ. În viaţă, trebuie să fie amestecată peste tot un pic de glumă, de aceea se spune: «a lua de creastă». Omul are păr; omul e uneori cam obraznic. Cocoşul e aproape întotdeauna obraznic; el are creastă. De aceea spunem: «te iau de creastă». Tot astfel ne putem imagina foarte bine cum, dacă, de pildă, ar veni un alt animal obraznic şi ar voi să fure din măcelărie o bucată de carne, câinele măcelarului ar putea spune: «Am să te iau de creastă!» ‒ Aici am putea face o comparaţie foarte bună între om şi câine.

Ei, dar voi, copii, ştiţi că mai există şi alţi câini, câini mici, aceştia sunt de cele mai multe ori nişte leneşi, nişte leneşi incorigibili! Ei stau culcaţi pe perne, iar uneori în poala stăpânei. Într-un cuvânt, sunt nişte tipi leneşi. E vorba de căţeluşi care stau pe perniţă, care stau în poală. Ei nu sunt nici pe departe atât de folositori cum sunt câinii de măcelărie. Câinele de măcelărie foloseşte la ceva; căţeluşii care stau pe perniţă nu fac altceva decât se joacă, ei, de fapt, sunt nefolositori. Dar câinele de măcelărie, dacă cineva face ceva rău, îl «ia de creastă», adică îl apucă şi-l scutură bine. Acest lucru este folositor, fiindcă celălalt animal nu va putea fura carnea. Căţeluşul care stă pe pernă sau în poală nu face un lucru atât de folositor, el doar latră. Latră la oricine, iar când vin alţi câini mai mari, căţeluşul care stă în poală se ia iute după el şi latră şi latră şi latră. Dar câinele care latră nu muşcă, spune proverbul; aşa gândesc şi câinii mari, când trec pe lângă el. De aceea, putem vedea cum câinii mari trec foarte liniştiţi pe lângă câinii mici, îi lasă pe micii lătrători să latre şi se gândesc: câinii care latră, ăştia nu muşcă. ‒ Ei nu sunt curajoşi, sunt laşi. Un câine de măcelar trebuie să fie întotdeauna curajos. Căţeluşii care stau în poală aleargă după oricine şi latră, dar dacă celălalt se uită la ei, o iau imediat la fugă. Vedeţi, aşadar, că aceşti căţeluşi, sunt, în orice caz, nişte leneşi, fac pe lume doar lucruri nefolositoare şi nu sunt buni de nimic. Ei seamănă cu acei oameni pe care nu trebuie să-i băgăm în seamă, chiar dacă ne latră adeseori.

Aceşti căţeluşi care stau pe pernă sunt foarte mici, câinele de măcelar e mare. Există însă şi câini de mărime mijlocie. Un asemenea câine nu e aşa de mare cum e câinele de măcelar, dar e mai mare decât câinele care stă în poală. Un asemenea câine de mărime mijlocie este câinele ciobănesc. Acest câine ciobănesc trebuie să păzească oile. În unele ţinuturi, acest lucru este mai greu de făcut decât la noi. În unele ţinuturi, de pildă, în Rusia, vin lupii. Iar câinele trebuie să aibă grijă să nu vină lupul sau vreun alt animal, de aceea trebuie să dea mereu ocol turmei. Din acest motiv, câinele s-a obişnuit să tot fugă în jurul turmei. Şi la noi e bine să alerge câinele în jurul turmei, căci ciobanul doarme adeseori şi în acest timp s-ar putea întâmpla ceva rău, cineva ar putea să fure oi. De aceea, câinele ciobănesc aleargă în jurul turmei şi o păzeşte. Chiar când nu e nici un lup, câinele ciobănesc trebuie să alerge în jurul turmei şi s-o păzească, uneori şi pe cioban, şi să-l trezească. S-ar putea întâmpla vreodată să fie furat şi ciobanul, în timp ce doarme.

Aşadar, un câine de păstor, un câine ciobănesc, este o fiinţă care se pricepe la ceva, un animal folositor. Îl putem compara cu oamenii care au o atitudine justă faţă de viaţă, care nu sunt nefolositori, cum sunt leneşii, aşa cum sunt căţeluşii care stau pe pernă, care stau în poală. Dar aşa ceva există şi în viaţa umană, această deosebire dintre oamenii ce seamănă cu câinele ciobănesc şi cei care seamănă cu câinele de măcelar. De folositori, sunt folositori amândoi, chiar dacă cei care seamănă cu câinele de măcelar sunt uneori grosolani. Uneori, ei spun exact ceea ce e just, printr-o vorbire lapidară, potrivită, ei au sentimentul că ceva trebuie supravegheat, păzit, că trebuie respins duşmanul. Pe câinele ciobănesc îl putem compara, de asemenea, cu acei oameni care-şi fac munca în tăcere, dar trebuie să aştepte momentul când apar dificultăţile muncii lor. Câinele ciobănesc aleargă în jurul turmei. Multă vreme el nu are nimic de făcut, dar trebuie să fie mereu pregătit, apoi să fie puternic, curajos, gata de luptă, ca să intervină la momentul potrivit, când vine lupul sau alt duşman. Tot aşa, unii oameni au datoria de a aştepta şi de a veghea, până când sunt chemaţi. Ei nu au voie să se descurajeze sub influenţa mărunţişurilor vieţii, trebuie să rămână gata de luptă până în momentul când se cere să-şi facă datoria.”

Vedeţi dvs., aşa aş vorbi eu cu copiii, ca să le atrag atenţia asupra lumii animale într-un caz special şi să le îndrept gândurile spre analogiile dintre animale şi oameni. După ce am discutat cu ei aşa ceva, vom putea citi cele ce urmează, fără a mai avea nevoie să dăm explicaţii ulterioare. Dacă le-am prezenta copiilor istorioara ce urmează fără explicaţiile precedente, ei n-ar fi pe deplin pregătiţi, pentru că sentimentele lor n-au fost îndreptate spre tot ceea ce e necesar. Dacă le-am da explicaţiile abia la urmă, am dezmembra bucata de lectură în mod pedant şi copiii nici n-ar putea s-o citească aşa cum trebuie.

Câinele ciobănesc

Un bătrân câine ciobănesc, care păzea cu credinţă oile stăpânului său, se ducea o dată seara acasă. Şi iată că pe uliţă au început să-l latre nişte căţeluşi dintre aceia care stau pe pernă. El îşi vede de drum şi nu se uită împrejur. Când ajunge în faţa butucului de măcelărie, un câine de măcelar îl întreabă cum de poate suferi lătrăturile şi de ce nu-i ia de creastă. „Nu”, spuse câinele ciobănesc, „doară nu mă hărţuieşte şi nu mă muşcă nici unul, eu trebuie să-mi ţin dinţii pentru lupi”.

Pe urmă, nu mai trebuie să le spunem copiilor absolut nimic, trebuie să-i pregătim mai înainte ca să poată înţelege.

Altă dată spuneţi-le copiilor următoarele: „Dragii mei copii! Voi v-aţi dus adeseori la plimbare, v-aţi plimbat pe pajişte, printre ogoare, dar şi în pădure, uneori la margine, acolo unde pădurea se învecinează cu pajiştea. Când umblaţi prin pădure, mergeţi numai în umbră, dar când mergeţi aşa pe la marginea pădurii, dintr-o parte vă mai poate străluci foarte puternic Soarele. Atunci, dacă pădurea se învecinează cu o pajişte, puteţi privi în toată liniştea cum cresc florile. Va fi întotdeauna foarte bine să căutaţi pentru plimbările voastre mai ales acele locuri unde pădurea se învecinează cu pajiştea. Atunci puteţi căuta întotdeauna ceva, când în pădure, când pe pajişte. Puteţi privi de multe ori cum creşte iarba şi cum cresc în iarbă plantele şi florile.

Dar şi mai frumos şi mai plăcut este când nu trecem doar prin pădure şi peste pajişti, ci atunci când pajiştile sunt aşezate între munţi, în văi. Pe asemenea pajişti găsim lucruri mult mai interesante decât pe pajiştile prea mult luminate de soare. Pajiştile din văi, care sunt ocrotite de munţi, au flori foarte frumoase, iar aceste flori cresc adeseori în aşa fel încât le vedem printre muşchi, care în aceste pajişti din văi cresc din belşug. Mai ales viorelele cresc tocmai acolo unde prin apropiere sunt muşchi.”

Putem vorbi mai departe cu copiii despre muşchi şi viorele, îl putem pune eventual pe un copil să descrie vioreaua, pe un altul să vorbească despre muşchi. Putem chiar încerca, dacă tocmai există viorele şi muşchi, să aducem cu noi în acea zi viorele şi muşchi. Căci ambele pot fi întâlnite în acelaşi timp.

Apoi continuăm cam aşa: „Dar ia uitaţi-vă, dragi copii, dacă aveţi în apropiere o pajişte dintr-o vale, se poate întâmpla să ieşiţi la plimbare şi să vedeţi numai muşchi. Apoi, peste opt zile vă duceţi din nou la plimbare. Ce vedeţi? În muşchi au apărut viorele! Da, de-abia au ieşit afară, mai înainte erau ascunse în muşchi. Ţineţi minte acest lucru. Şi dacă ieşiţi la plimbare în anul următor, puteţi avea o bucurie şi mai mare. Vă gândiţi: «În primăvară, aici încă nu erau viorele! N-am văzut nici una.» ‒ Acum încercaţi să desfaceţi muşchii. Aha, vioreaua e înăuntru!

În natură, dragii mei copii, este adeseori întocmai aşa cum e între oameni. Şi aici adeseori multe lucruri bune şi frumoase stau ascunse. Câţi oameni nu sunt trecuţi cu vederea, pentru că binele din ei este ascuns, n-a fost găsit încă! Trebuie să ne dezvoltăm un simţ, cu ajutorul căruia să-i descoperim pe oamenii buni în mulţime.

Vedeţi, dragi copii, putem compara în continuare viaţa umană cu cea a naturii. Imaginaţi-vă acum că sunteţi voi înşivă un asemenea copil bun, şi atunci veţi găsi că un asemenea copil spune întotdeauna cuvinte foarte bune, cuminţi. Dar există copii modeşti şi copii care nu sunt modeşti. Pe copiii modeşti, oamenii îi vor observa mai puţin. Dar copiii lipsiţi de modestie vor voi să fie observaţi.

Vedeţi, vioreaua e foarte frumoasă, dar dacă priviţi această viorea, cum îşi înalţă petalele ei foarte drăgălaşe, veţi observa acest lucru: vioreaua vrea să fie observată, vrea să fie privită. Eu nu pot compara vioreaua cu un copilaş modest, care se retrage într-un colţ şi rămâne acolo. Voi aţi putea-o compara numai cu un copil căruia, de fapt, îi place să fie văzut. Da, dar ea, totuşi, nu se arată, când e ascunsă în muşchi! Ei da, când priviţi astfel vioreaua ascunsă între frunze, cum iese afară şi cum iese cu totul la lumina zilei dintre muşchi, este ca şi cum vioreaua n-ar dori deloc să fie doar văzută, ca şi cum n-ar dori să fie doar mirosită, ci ca şi cum ar vrea să fie căutată. «Da, da, da, da, aici sunt! Dar tu trebuie să mă cauţi!» ‒ Această viorea este ca un copil nu tocmai modest, dar şi ca un copil şăgalnic.”

E foarte bine să discutăm cu copiii în acest fel, făcând asemenea paralele, asemenea analogii între natură şi fiinţele umane, pentru ca tot ceea ce se află în preajma copilului să prindă viaţă.

Va fi bine să discutăm în acest fel cu copiii, ca pregătire, pentru ca ei să poată savura ceva. După citirea bucăţii de lectură n-ar mai trebui să le dăm nici un fel de explicaţii. Nu-i aşa, ar fi absolut fără sens să încep să vă prezint acum ceva pe chinezeşte. Dvs. aţi spune: Păi, asta n-are nici un sens, căci noi n-am învăţat limba chineză! ‒ Dar dacă aţi şti cu toţii limba chineză şi eu aş vorbi, aţi găsi că e cum nu se poate mai plicticos dacă pe urmă aş vrea să vă explic totul. Tot aşa trebuie să procedăm şi cu o bucată de lectură: să facem tot ceea ce poate să-i ajute pe copii să savureze ei înşişi bucata de lectură prezentată.

Vorbiţi în acest fel, într-un mod ceva mai amănunţit, permiţându-le copiilor să participe cât mai mult, despre modestia oamenilor şi despre lipsa de modestie şi despre cochetărie şi citiţi-le apoi:


Ei, cine-nfloreşte tainic sub rază de soare?
Scumpe viorele, liniştite înflorind în vale.
Înfloresc în taină, sub muşchi pitite,
Nici de copii nu s-au lăsat descoperite.

Dar cine-şi înalţă încet al ei căpşor?
Cine susură din muşchi, atât de încet, încetişor?
«Căutaţi şi-o găsiţi! Cătaţi-mă odat’!»
Ei, aşteaptă, vioreao, şi te-om găsi îndat’!
(poezie de Hoffmann von Fallersleben)

Dacă l-aţi învăţat pe copil limbajul poeziei, copilul poate participa la toate nuanţele, atunci nu e nevoie să-i distrugeţi impresia printr-un comentariu şi prin pedanterie. Acesta e lucrul pe care aş vrea să vi-l recomand, în ceea ce priveşte modul de tratare a bucăţilor de lectură, pentru că prin aceasta veţi avea prilejul să discutaţi cu copiii multe din lucrurile care ar trebui să fie discutate în şcoală şi pentru că puteţi face ca în copil să se nască o mulţumire neştirbită în contact cu o asemenea bucată de lectură. Aşadar, acesta este lucrul pe care aş dori să vi-l leg de suflet, în ceea ce priveşte tratarea bucăţilor de lectură.

Acum vom continua cu modul de a trata sufletul copilului. V-am rugat ieri să cugetaţi la felul cum trebuie să-i tratăm pe „micii cuvioşi”, pe „cuminţei”, pe „cuminţeii” care prin ipocrizia, prin cuminţenia lor, se înghesuie în faţă, dar care nu-şi manifestă aceste tendinţe spre binele clasei.


Urmează câteva consideraţii ale celor prezenţi.

Rudolf Steiner: Eu am pus această întrebare mai ales din cauză că e greu să faci distincţie între „cuminţeii” care aduc prejudicii clasei şi cei care-i sunt de folos. Trebuie să căutăm să vedem dacă avem de-a face cu unii care mai târziu vor avea, într-adevăr, un rol de jucat. Căci şi ei sunt aşa. Ei sunt „cuminţei” care aduc foloase clasei, dar sunt incomozi.

Aici am putea istorisi povestea care ne spune cum a ajuns măgarul să aibă urechi lungi. [ Nota 18 ]

Putem folosi şi mijloace mai dure împotriva unor „cuminţei” ieşiţi din comun. Dar n-ar trebui să-i demascăm şi să-i ruşinăm în faţa clasei. Ar fi prea mult. Dar unui ambiţios îi putem pretinde nişte performanţe exagerat de mari, de pildă, nişte exerciţii cu vergeaua, şi să lăsăm apoi faptele să vorbească, în aşa fel încât copilul să vadă că nu poate realiza această performanţă şi că trebuie să-i mărturisească acest lucru dascălului. În acest fel se vede dacă năzuinţa lui e autentică.


Şi alţi participanţi prezintă nişte expuneri pe această temă.

Rudolf Steiner sintetizează la urmă totul, precum urmează: Da, în esenţă, în cadrul acestei discuţii a ieşit la iveală ceea ce trebuie subliniat.

Primul lucru pe care va trebui să-l facem este acela de a constata cu grijă dacă e vorba de o tendinţă justificată a elevilor mai înzestraţi de a se face remarcaţi, elevi care pot realiza mai mult. În cazul acestora, va trebui să avem grijă ca nu cumva înzestrarea lor mai bogată să devină egoism ambiţios. Vom căuta să facem în aşa fel încât posibilităţile pe care ei le au în plus să devină rodnice pentru ceilalţi. Pe un asemenea „cuminţel” îl vom pune, în sensul posibilităţilor sale mai mari, să facă ceva care să le fie de folos şi celorlalţi, în aşa fel încât el să nu lucreze doar pentru sine, ci şi pentru ceilalţi. Dacă ştie să socotească mai bine, îl vom pune să socotească în faţa celorlalţi şi vom face în aşa fel încât ceilalţi să progreseze sprijinindu-se pe el. E bine dacă el află mai apoi care e consecinţa felului său de a gândi, care poate fi exprimată cam aşa: „Müller e băiat bun. Iată, Müller ştie să socotească foarte bine. Asemenea oameni pot fi foarte folositori celorlalţi. Şi eu vă laud acum pe toţi, fiindcă aţi învăţat atât de mult de la Müller.” ‒ Aşadar, să transformăm lauda adusă unuia în laudă pentru toţi!

Dacă am depistat asemenea înzestrări ieşite din comun ale unor elevi şi i-am găsit pe adevăraţii cuminţei, care există întotdeauna, atunci îi ştim, şi va trebui să-i tratăm aproape întotdeauna prin asocierea a două metode.

Prima va fi aceea de a discuta cu ei nu în faţa clasei, ci între patru ochi. Trebuie să-i facem să-şi dea seama că noi am văzut cine sunt. Vorbim cu ei într-un mod convingător: „Voi faceţi asta, voi faceţi cealaltă”, şi caracterizăm aceste însuşiri, conducând pe urmă totul spre nota individuală. „Voi puteţi face asta tot timpul, mereu şi mereu. Credeţi că mie îmi place aşa ceva, credeţi că-mi faceţi o favoare? Nu, eu nu vreau deloc aşa ceva. Nu-mi place!” Nu vorbim în acest fel cu ei în faţa clasei, ci între patru ochi. Acesta e unul din lucruri. Îl facem pe elev să-şi dea seama în mod absolut clar că ştim cine este.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem este acesta: Îi trasăm nişte sarcini care-i depăşesc posibilităţile şi căutăm să-l facem să înţeleagă că dacă el trebuie să aducă la îndeplinire aceste sarcini prea grele pentru el, este pentru că vrea să iasă în evidenţă. Îi este mai greu să combată aceste trăsături, decât să aducă la îndeplinire nişte sarcini mai mari. Dar e mai neplăcut să aducă la îndeplinire aceste sarcini. De aceea, va trebui să depună eforturi. Trebuie să-i spunem că primeşte asemenea sarcini pentru că vrea să se facă remarcat. Dar în cazul în care va combate aceste însuşiri, nu va mai primi sarcini în plus faţă de restul clasei.

Putem asocia cele două lucruri, în cazul unui elev sau al unei eleve, şi prin faptul că-i spunem că ştim cine este şi îi spunem că i se dau asemenea sarcini pentru că vrea să se facă remarcat, prin asocierea acestor două lucruri putem realiza, cu siguranţă, mult. Veţi vedea că, aplicând această metodă, îl veţi fi vindecat pe elev, după un timp.

În cursul acestor ore de seminar va trebui să aducem la îndeplinire nişte sarcini şi mai importante. Dar pentru mâine eu aş vrea să vă dau o sarcină asemănătoare, înrudită întru câtva cu ultima, totuşi, de altă natură, şi la tratarea căreia trebuie să implicăm şi euritmia. Iertaţi-mă că vă dau această temă, dar ea ţine de sfera didacticii: Ce trebuie să facem dacă printre elevi sau eleve se dezvoltă o simpatie exaltată faţă de dascăl sau de dăscăliţă?

„Simpatie exaltată” ‒ există cineva care să nu înţeleagă ce este aceasta? Când un elev nutreşte o simpatie exaltată pentru o dăscăliţă sau invers, o elevă pentru un dascăl, sau o elevă pentru o dăscăliţă sau un elev pentru un dascăl. Întâlnim toate aceste nuanţe. Vă rog să vă gândiţi în ce fel trebuie tratată această simpatie exaltată, care poate perturba foarte mult desfăşurarea activităţii şcolare.

Ea trebuie să fie destul de avansată, ca să stânjenească, într-adevăr, procesul instructiv-educativ. Nu mă refer, desigur, la respectul autentic, la veneraţia justă, nici la o înclinaţie plină de iubire faţă de dăscăliţă sau faţă de dascăl, ci la ceea ce stânjeneşte procesul instructiv-educativ printr-o simpatie exaltată, nesănătoasă, aşa cum se întâlneşte deseori în clase.