Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ARTA EDUCAŢIEI. DISCUŢII DE SEMINAR ŞI
CONFERINŢE ASUPRA PLANULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

GA 295


A CINCISPREZECEA DISCUŢIE DE SEMINAR
ŞI A TREIA CONFERINŢĂ DESPRE PLANUL DIDACTIC

Stuttgart, 6 septembrie 1919
‒ după-amiază ‒

Exerciţii de vorbire:


Schlinge Schlange geschwinde
Gewundene Fundewecken weg

Gewundene Fundewecken
Geschwinde schlinge Schlange weg

Marsch schmachtender
Klappriger Racker
Krackle plappernd linkisch
Flink von vorne fort

Krackle plappernd linkisch
Flink von vorne fort
Marsch schmachtender
Klappriger Racker

Rudolf Steiner: Acesta e bun pentru început. Să-l desemnăm pe acela care trebuie să continue, apoi continuă următorul sau un altul.

A TREIA CONFERINŢĂ DESPRE PLANUL DIDACTIC

Am atras atenţia deja azi-dimineaţă asupra acestui lucru: la fel cum pentru elementul artistic plastic-pictural nu putem oferi decât nişte linii orientative generale, nici pentru elementul muzical nu putem oferi decât tot nişte linii generale. Aspectele concrete trebuie lăsate, bineînţeles, în seama libertăţii pedagogului. Şi aici v-aş ruga acum să priviţi aceste linii generale cu gândul că în ele se poate încadra, de fapt, tot ceea ce putem considera că e bine de făcut în cadrul predării muzicii.

În primul, al doilea şi al treilea an de şcoală, vom avea de-a face, în principal, cu nişte raporturi muzicale simple. Aceste raporturi muzicale simple trebuie folosite în sensul acestui punct de vedere: prin ceea ce facem sub raport pedagogic în domeniul muzical, să formăm vocea şi auzul omului, ale omului în devenire. Aşadar, punctul nostru de vedere este să facem din elementul muzical ceva în măsură să-l ajute pe om să-şi formeze în mod corect vocea, vocea muzicală, şi să-l înveţe să asculte aşa cum trebuie. Cred că suntem cu toţii de acord în această privinţă.

Vin pe urmă clasele a IV-a, a V-a şi a VI-a. Aici vom fi deja în toiul explicării semnelor, a notelor. Se pot face deja exerciţii de mai mare întindere în cadrul gamei muzicale. În clasele a V-a şi a VI-a ne vom putea ocupa de tonalităţi. Vom putea vorbi deja de re major ş.a.m.d. Cu tonalităţile minore trebuie să aşteptăm cât mai mult timp, totuşi, ele pot fi transmise copilului şi în această perioadă.

 Dar esenţialul este să lucrăm de acum înainte, aş zice, în sens opus: să adaptăm copilul la cerinţele elementului muzical, adică să conducem predarea mai mult înspre latura estetică. La început, copilul trebuie să fie esenţialul. Totul trebuie făcut în aşa fel încât copilul să înveţe să asculte şi să cânte cu vocea. Dar, după ce în primii trei ani de şcoală a fost favorizat, copilul trebuie să se adapteze el acum cerinţelor artistice ale artei muzicale. Aici va trebui să avem în vedere aspectul pedagogic.

Iar în ultimii doi ani de şcoală, în clasele a VII-a şi a VIII-a, vă rog să ţineţi seama de faptul că acum copilul nu mai are absolut deloc sentimentul că e „dresat” pentru ceva, acum el are deja sentimentul că face muzică pentru că-i face plăcere, pentru că vrea să se bucure de ea, ca scop în sine. În această direcţie trebuie să lucreze aşa-numita predare a muzicii. De aceea, în aceşti doi ani poate fi trezită şi dezvoltată judecata muzicală. Putem atrage deja atenţia asupra caracterului uneia sau alteia dintre bucăţile muzicale. Ce caracter are o operă muzicală a lui Beethoven şi ce caracter are una a lui Brahms. Ar trebui, aşadar, să-l ajutăm pe copil, prin intermediul unor forme simple, să-şi formeze judecata muzicală. Înainte de această vârstă trebuie să rămânem în rezervă în ceea ce priveşte judecata muzicală, acum însă trebuie s-o cultivăm.

Va fi deosebit de important să apară acum o anumită înţelegere. Ştiţi că înainte de masă am indicat exact acelaşi lucru în ceea ce priveşte o operă de artă plastică. Am spus: Mai întâi folosim desenul în aşa fel încât din el să se poată dezvolta scrisul. Apoi folosim desenul ca scop în sine. Astfel, arta va forma ceea ce este chemată să formeze. În momentul în care copilul trece, în cadrul desenului şi al picturii, de la forma utilitară la dezvoltarea formelor libere, artistice, în acest moment ‒ adică între clasa a III-a şi clasa a IV-a ‒ trebuie să facem şi la muzică trecerea descrisă: să lucrăm mai întâi în aşa fel încât principalul să fie fiziologia copilului; apoi să lucrăm în aşa fel încât copilul să se adapteze artei muzicale. Aşadar, aceste treceri pe care le facem în domeniul desenului pictural şi în domeniul muzical ar trebui să fie în concordanţă una cu alta.

În planul didactic oficial există ceva care e foarte binevenit pentru noi: în primii trei ani de şcoală nu se prevede predarea gimnasticii. Şi atunci, noi începem cu euritmia. Şi ar fi foarte frumos dacă în primul an de şcoală s-ar face euritmie în concordanţă cu muzica, în aşa fel încât să cultivăm la orele de euritmie în mod special adaptarea la geometrie şi la elementul muzical.

Abia în clasa a II-a am începe cu dezvoltarea formelor literelor, pe care am continua-o în clasa a III-a; am lucra întotdeauna în aşa fel încât am face iarăşi legătura cu muzica şi cu geometria şi desenul.

Şi apoi, în clasele a IV-a, a V-a şi a VI-a, se alătură formele, aşadar, pentru lucruri concrete, pentru aspecte abstracte ş.a.m.d., aşa ceva fiind posibil pentru copii, fiindcă între timp am înaintat suficient de mult la gramatică.

Continuăm acest lucru în clasele a VII-a şi a VIII-a, în ceea ce priveşte formele mai complicate.

Începând cu clasa a IV-a, ne împărţim între euritmie şi gimnastică, şi anume în aşa fel încât în clasele IV-a, a V-a şi a VI-a să avem la gimnastică „mişcări ale membrelor”, apoi tot ceea ce se leagă de alergat, sărit, căţărat, iar la aparate numai exerciţii simple.

Exerciţii mai complicate la aparate se fac abia în clasele a VII-a şi a VIII-a, când continuăm şi exerciţiile libere. Dar toate exerciţiile libere trebuie să aibă legătură cu alergatul, cu săriturile şi căţăratul.

Dacă reflectaţi temeinic la toate lucrurile la care v-aţi putut gândi dvs. înşivă, veţi găsi că toate acestea sunt în concordanţă cu ceea ce am încercat să descriu în acest mod.

CONTINUAREA DISCUŢIEI DE SEMINAR

K. vorbeşte despre elipsă, hiperbolă, cerc, lemniscată şi despre noţiunea de loc geometric. El aminteşte că lemniscata (curba lui Cassini) poate lua o formă (vezi desenul, III) la care una din ramuri părăseşte spaţiul şi reintră în el drept cealaltă ramură.

desen

Rudolf Steiner: Aceasta are un pandant organic interior. Ambele bucăţi se comportă una faţă de cealaltă precum glanda pineală şi inima. Una din ramuri, glanda pineală, se află în cap, cealaltă, inima, în piept. Numai că una dintre ele, glanda pineală, e mai slab dezvoltată, iar inima e mai puternic dezvoltată.


D. vorbeşte pe o temă de istorie, despre migraţia popoarelor.

Rudolf Steiner face mai multe observaţii intercalate: Ceea ce e prezentat drept cauze ale migraţiei popoarelor se bazează adeseori pe construcţii istorice. Dacă abordăm temeinic problema, la migraţia propriu-zisă a popoarelor, acolo unde înaintează goţii ş.a.m.d., esenţialul este că romanii au bani, iar germanii n-au bani şi că există tendinţa germanilor ca, pretutindeni acolo unde există o graniţă, ei să-şi însuşească, într-un fel sau altul, banii romanilor. De aceea, ei devin mercenari şi mai ştiu eu ce. Legiuni întregi de germani au devenit mercenari romani. Migraţia popoarelor e o chestiune economico-financiară. Abia pe această bază a putut avea loc apoi răspândirea Creştinismului. Migraţia popoarelor ca atare e cauzată de cupiditatea germanilor, care voiau banii romanilor. Romanii au şi sărăcit, de altfel, cu această ocazie! Deja de la incursiunea cimberilor a fost aşa! Cimberilor li s-a spus: Romanii au aur! ‒ pe când ei înşişi erau săraci. Aceasta a acţionat foarte puternic asupra cimberilor. Ei vor să se ducă să ia din aurul roman. Aurul roman!

Aici sunt diferite straturi etnice şi rămăşiţe celtice. Găsiţi şi astăzi asemănări clare cu limba celtică, de pildă, la numele râurilor-izvoare ale Dunării, Brig şi Breg, Brigach şi Brege. Apoi, pretutindeni acolo unde în denumirile de localităţi există particula „ach”, de exemplu, Unterach, Dornach ş.a.m.d. „Ach” vine de la firişor de apă, de la aqua, indică originea celtică. Şi particula „lll” şi altele asemenea amintesc de elementul celtic. Deasupra elementului celtic se stratifică apoi cel germanic. Opoziţia dintre arieni şi atanasieni.

E foarte important să-i faceţi pe copii să înţeleagă că există o mare deosebire ‒ aceasta se poate vedea tocmai la migraţia popoarelor ‒, dacă, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în Spania şi Italia, popoarele germanice, cum sunt goţii, vin pe nişte teritorii unde agricultura se practică peste tot. Aici, totul era posesiune. Apoi, aici vin goţii şi alte popoare migratoare. Ele dispar. Se contopesc cu celelalte popoare care trăiau deja acolo. Înspre vest, înaintează francii. Ajung în nişte ţinuturi care nu sunt luate încă total în stăpânire de agricultură. Ei continuă să existe. De aceea nu s-a păstrat nimic din goţi, care au venit în teritoriile unde pământul devenise deja în întregime proprietate. Din franci s-a păstrat totul, fiindcă au venit în ţinuturi încă nedesţelenite. Aceasta este o lege istorică foarte importantă. Mai târziu, această observaţie poate fi făcută în ceea ce priveşte configuraţia Americii de Nord, unde indienii au fost, în orice caz, exterminaţi, dar au continuat să existe cei care s-au aşezat în ţinuturile nedesţelenite.

Mai este important să explicaţi apoi care e deosebirea dintre ceva cum a fost, de pildă, Franţa lui Carol cel Mare, şi un stat de mai târziu. Dacă nu ştiţi care este această deosebire, nu puteţi trece Rubiconul secolului al XV-lea. Regatul lui Carol cel Mare încă nu e un stat. Cum stau lucrurile cu merovingienii?. În primă instanţă, ei nu sunt, de fapt, altceva decât mari latifundiari. Şi la ei nu are valoare decât dreptul proprietăţii private. Şi pe urmă, ceea ce provine din vechile raporturi de proprietate ale marilor latifundiari germani trece în dreptul roman, unde acela care deţine funcţii, dobândeşte treptat puterea. Astfel, proprietatea trece treptat în posesia administraţiei, a funcţionarilor, şi abia când administraţia devine puterea dominantă propriu-zisă, abia atunci ia naştere statul. Statul ia naştere, aşadar, prin utilizarea administraţiei. Ia naştere nobilimea formată din conţi, spre deosebire de nobilimea princiară. „Graf” (germ.: conte ‒ n. t.) este de aceeaşi origine ca şi cuvântul grafolog: vine de la verbul „graphein” (grec. ‒ n. t.), a scrie. „Graf” înseamnă cel care scrie. Graful este scribul roman, administratorul, pe când nobilimea princiară, ca veche nobilime războinică, mai are legătură cu vitejia şi cu eroismul etc. Prinţul (germ.: Fürst ‒ n. t.) este primul, cel dintâi. Asa că principiul statal a luat naştere o dată cu trecerea de la „Fürst” la „Graf”. Acest lucru îl putem ilustra, fireşte, foarte bine în acest fel.


L. arată cum le-ar prezenta el copiilor răspândirea Creştinismului la germani.

Rudolf Steiner: În manifestările sale practice, Creştinismul arian  [ Nota 61 ] este foarte asemănător cu protestantismul de mai târziu; el era însă mai puţin abstract, era încă mai concret.

În secolele I şi al II-lea, printre soldaţii romani de pe Rin şi de pe Dunăre era foarte răspândit cultul lui Mithras, mai ales printre ofiţeri ‒ Thor, Wotan, Saxnot erau veneraţi în Alsacia actuală şi peste tot, până în secolele al VI-lea, al VII-lea, al VIII-lea, drept vechii zei ai poporului german, drept cei trei zei principali, prin datini religioase germanice.

Putem descrie numeroase scene despre felul cum clericii romani au construit bisericuţe în Alsacia, Pădurea Neagră. „Noi vrem să-i facem lui Wotan asta şi asta”, cântau bărbaţii. Femeile cântau: „Christos a venit pentru aceia care nu fac nimic ei înşişi.” Deja în timpul răspândirii Creştinismului era folosit acest şiretlic, că nu trebuie să faci nimic ca să dobândeşti binecuvântarea.

În limbajul cultic al vechilor germani, „Eiche” (stejar ‒ n. t.) este denumirea pentru preotul lui Donar. În vremea când şi-a desfăşurat activitatea Bonifaciu, încă mai era considerat foarte important să ştii vechile formule. Bonifaciu ştia să ajungă în posesia anumitor formule. El ştia cuvântul magic, preotul lui Donar nu-l mai ştia. Prin puterea sa mai mare, prin „secure”, cuvântul magic, Bonifaciu l-a doborât pe preotul lui Donar, a doborât „stejarul lui Donar”. Preotul a murit de mâhnire, el a murit „prin focul din cer”. Acestea sunt tablouri imaginative! După câteva generaţii, aceste lucruri au fot îmbrăcate din nou în imaginea cunoscută.

Dvs. trebuie să învăţaţi a citi asemenea tablouri imaginative. Şi învăţând astfel, să predaţi; predând, să şi învăţaţi.

Bonifaciu a romanizat Creştinismul germanic.

Viaţa lui Carol cel Mare a scris-o Eginhard. Eginhard este un mare linguşitor.


U. se referă la predarea muzicii.

Rudolf Steiner: Pe cei care au făcut progrese mai mici la muzică ar trebui să-i facem să asiste măcar la exerciţiile celor avansaţi, chiar dacă nu fac nimic şi doar ascultă. Dacă nici aceasta nu foloseşte la nimic, îi putem despărţi de ceilalţi. Vor mai fi, de altfel, multe obiecte de studii la care vor apărea asemenea situaţii nedorite, adică elevii avansaţi şi cei rămaşi în urmă nu pot fi puşi de acord. Acest lucru se va întâmpla mai puţin dacă vom avea grijă să aplicăm metodele adecvate. Numai că în zilele noastre aşa ceva e mascat prin tot felul de lucruri. Dacă dvs. veţi preda într-un mod care, conform cu punctele noastre de vedere, este practic, veţi vedea că veţi avea greutăţi şi la alte materii, în afară de muzică, greutăţi pe care altfel nici nu le-aţi observa. De pildă, la desen şi la pictură. Veţi avea copii pe care-i veţi putea face cu greu să progreseze la artele plastice, la materiile plastic-sculpturale. În asemenea cazuri, trebuie să ne străduim să nu trecem prea devreme la separarea copiilor, ci numai atunci când nu se mai poate altfel.


M. vorbeşte despre modul de tratare a poeziei la orele de limba franceză şi de limba engleză.

Rudolf Steiner: Noi vom preda de la bun început copiilor, cu cumpătare, limbile engleză şi franceză, în modul cel mai consecvent. Nu aşa cum fac guvernantele, ci în aşa fel încât ei să înveţe a preţui amândouă limbile şi să dobândească simţul exprimării corecte în cele două limbi.

Dacă un copil din clasele a II-a până la a IV-a se încurcă la recitarea unei poezii, trebuie să-l ajutăm cu bunătate şi cu cea mai mare blândeţe, ca să capete încredere şi să nu-şi piardă curajul. Trebuie să avem aici răbdare şi pentru poezie. 

Pentru copiii de doisprezece, cincisprezece ani, este potrivit elementul lirico-epic, baladele; de asemenea, descrierile istorice pregnante, proza artistică bună şi scenele dramatice izolate.

Şi apoi, o dată cu cel de-al patrulea an de şcoală, începem cu limba latină [ Nota 62 ], iar în cel de-al şaselea cu greaca, pentru acei copii care vor s-o înveţe, ca s-o putem face timp de trei ani. Dacă am putea extinde şcoala, am începe în acelaşi timp şi cu latina şi cu greaca. Trebuie să găsim o modalitate pentru ca acei copii care vor să înveţe latina şi greaca să fie scutiţi de anumite lucruri la limba germană. Se poate face foarte bine acest lucru, pentru că ei vor învăţa la greacă şi latină multe elemente de gramatică de care de obicei trebuie să ne ocupăm la orele de limba germană. Şi vom mai putea economisi şi în alte privinţe.

În latina veche, litera C se citea K; latina medievală, care era o latină vorbită, avea sunetul C. În vechea Romă se vorbeau multe dialecte. Putem pronunţa „Cicero”, pentru că în Evul Mediu se mai pronunţa astfel. Nu putem vorbi, în cazul limbii, de ceva „just”, fiindcă e ceva convenţional.

Metodica predării limbilor vechi trebuie construită pe aceeaşi linie, numai că trebuie să ne gândim că la predarea limbilor vechi putem folosi, în esenţă, cu excepţia celor spuse azi dimineaţă, planul didactic oficial. Căci el provine încă din vremurile cele mai bune ale pedagogiei medievale. Acolo mai sunt multe lucruri din domeniul pedagogic pe care le-am mai putea folosi, în ceea ce priveşte metodica predării limbilor latină şi greacă. Planurile didactice mai copiază ceea ce se făcea în trecut, şi acesta nu e deloc un lucru lipsit de înţelepciune. În zilele noastre, alcătuirea de manuale şcolare nu mai este un lucru necesar, în măsura în care astăzi ar trebui să se renunţe, de fapt, la regulile de memorat cam greoaie. Ele îi par cam naive omului actual şi, de altfel, când sunt traduse în limba germană, ele chiar sunt cam prea greoaie. Vom căuta le să evităm, dar, în rest, metodica nu e chiar atât de rea.

Înainte ca elevii să împlinească vârsta de 9 ani, ar trebui să începem cu activităţile plastice, mai întâi modelarea unor forme sferice, apoi altele ş.a.m.d. Şi aici ar trebui să se lucreze întru totul pornindu-se de la formă.


R. întreabă dacă trebuie să se dea note.

Rudolf Steiner: Câtă vreme copiii se află în aceeaşi şcoală, la ce bun să se dea note? Daţi-le atunci când părăsesc şcoala. A inventa noi sisteme de notare, aşa ceva n-ar avea o importanţă prea mare pentru pedagogie. Note pentru diferitele lucrări ar trebui date în mod absolut liber; fără o schemă anume.

Comunicarea ce se face părinţilor este tot un fel de notare, dar aşa ceva nu poate fi evitat în întregime. După cum se poate dovedi necesar ‒ lucru pe care noi l-am trata, fireşte, cu o altă nuanţă decât se întâmplă de obicei ‒ ca un elev să rămână mai mult timp pe o anumită treaptă şcolară; în asemenea cazuri, chiar trebuie să procedăm în acest fel, fireşte. Vom putea sa evităm cât mai mult asemenea lucruri, prin aplicarea metodei noastre. Căci dacă respectăm principiul practic de a îmbunătăţi situaţia cât se poate mai mult, în aşa fel încât elevul să se aleagă cu ceva din această îmbunătăţire ‒ aşadar, dacă, punându-l să socotească, acordăm mai puţină importanţă faptului că el nu ştie ceva la socotit, ci faptului că noi trebuie să-l facem ca până la urmă totuşi să ştie, dacă dăm, aşadar, ascultare principiului diametral opus, care era aplicat înainte, neştiinţa nu va mai juca rolul important pe care-l joacă în prezent. Aşadar, în întreg învăţământul, setea de a emite aprecieri pe care dascălul şi-o cultivă prin faptul că notează toată ziua în catalog s-ar transforma în străduinţa de a-l ajuta pe elev tot mereu, în fiecare moment, şi nu s-o tot înlocuiască prin aprecieri date sub formă de note. De fapt, atunci când elevul nu ştie ceva, dascălul ar trebui să-şi dea sieşi aceeaşi notă rea ca şi elevului, pentru că înseamnă că n-a reuşit încă să-l înveţe ceea ce trebuie el să ştie.

După cum am spus, noi putem lăsa să apară note, drept comunicări făcute părinţilor sau drept ceva cerut de lumea exterioară. Aici trebuie să ţinem seama de ceea ce se obişnuieşte. Dar în şcoală noi trebuie să creăm cu hotărâre o dispoziţie care să dea de înţeles că pentru noi acest lucru ‒ nu e nevoie s-o explicăm în mod special ‒ nu are o importanţă capitală. Mai trebuie să răspândim această dispoziţie ca pe un fel de atmosferă morală.

Acum, am spus tot ce aveam de spus, în aşa fel încât dvs. să vă formaţi o reprezentare, cu excepţia a ceea ce va mai trebui discutat, sub o formă sau alta, cu privire la integrarea unor ore de lucrări practice în şcoală, problemă la care n-am ajuns încă, pentru că, pur şi simplu, n-a sosit nici o persoană: e vorba de lucrul de mână specific feminin. E un aspect care mai trebuie integrat, într-un fel oarecare. Trebuie să-l avem în vedere, dar n-a fost prezentă nici o persoană care ar fi putut intra în discuţie în acest sens.

Acum va fi necesar, fireşte, să discutăm şi despre şcoală în ceea ce priveşte organizarea ei practică. Va fi necesar să discutăm cu dvs. în ce clase va trebui să predaţi ş.a.m.d., în ce fel vom programa lucrurile pentru dimineaţă sau pentru după-amiază etc. Trebuie să discutăm toate acestea, înainte de a începe să lucrăm. Mâine va avea loc deschiderea festivă [ Nota 63 ] şi apoi vom găsi prilejul, mâine sau poimâine, să discutăm ceea ce mai trebuie discutat cu privire la organizare. Vom mai ţine o conferinţă pedagogică importantă, în cercul cel mai restrâns, pentru a discuta aceste lucruri. Voi avea de spus atunci câteva cuvinte şi despre sfinţirea şcolii.