Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA OMULUI ŞI
STRUCTURAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

GA 302


A DOUA PRELEGERE

Stuttgart, 13 iunie 1921

Ieri, în cuvintele introductive, am vrut să fac să se înţeleagă cât de mult contează, cât de important este să ne încadrăm în întregul proces de învăţământ cu o simţire de bază referitoare la om sau despre om şi, într-o anumită măsură, despre şcoală, cu tot ceea ce reprezintă aceasta, ca despre un organism unitar. Şi aş dori să va prezint astăzi câteva elemente principiale, pe baza cărora vom putea apoi să clădim în continuare.

Căci foarte important este ca, în cazul în care dorim cu adevărat să ne reprezentăm în modul corespunzător, corect, fiinţa omului, să ne luăm rămas bun de la orice fel de prejudecăţi, pe care le-a adus deja la suprafaţă analiza ştiinţifică mai recentă a lumii. Dacă auziţi astăzi pe cineva vorbind despre om şi despre ceea ce întreprinde el în mod logic, despre ceea ce dezvoltă el ca fiind logic, atunci veţi auzi părerea conform căreia omul, în general – prin urmare chiar şi părerea unor oamenii care nu sunt materialişti –, gândeşte cu un organism sufletesc, că el execută, îndeplineşte funcţiunile logice cu ajutorul organismului sufletesc şi că, pentru această îndeplinire a funcţiunilor logice, se foloseşte de creierul său ca de un fel de mecanism. Se consideră că toate funcţiunile de gândire, toate realizările logice ar fi legate de creier. Se încearcă apoi să se deosebească, să se clasifice aceste realizări logice în reprezentare, judecată, conchidere, concluzionare. Nu i aşa, la fel este şi în cadrul procesului de învăţământ; încă de aici trebuie, împreună cu copiii, să ne reprezentăm, să judecăm, să conchidem şi să tragem concluzii.

Ei bine, acum acest mod de a vedea lucrurile, acest punct de vedere conform căruia tot ceea ce este logic ar fi, într-o anumită măsură, o funcţiune a capului, s-a încetăţenit în aşa fel încât omul a pierdut cu adevărat privirea dezinvoltă, lipsită de idei preconcepute, pentru realitatea acestui domeniu. Şi, dacă se vorbeşte despre această realitate, oamenii vor spune: Dovedeşte-mi acest lucru. Însă dovada se află cu adevărat într-un mod de observare, de analiză, nepărtinitor, dezinvolt, lipsit de idei preconcepute, într-o sesizare a modului în care se dezvăluie la om acest element logic. Dintre funcţiunile logice: reprezentarea, judecata, conchiderea, de fapt numai reprezentarea este o adevărata funcţiune a capului. Şi de acest fapt ar trebui să fim foarte conştienţi, şi anume că, de fapt, numai formarea de reprezentări este o funcţiune a capului, nu însă şi judecarea şi concluzionarea.

Veţi spune că, treptat, capul va fi complet scos din funcţiune de către ştiinţa spirituală. Însă aceasta este cu adevărat ceva care corespunde în sensul cel mai profund realităţii, căci noi nu avem atât de mult de la capul nostru, ca oameni, în viaţa cuprinsă între naştere şi moarte. Într-adevăr, capul este, în forma sa, în forma sa fizică, cel mai desăvârşit – dacă îmi este permis să mă exprim aşa – element pe care îl avem. Însă el este “cel mai desăvârşit element” pe care îl avem din motivul că este de fapt o imagine a organizării noastre spirituale între moarte şi o noua naştere. El este, într-o anumită privinţă, ca o imprimare de sigiliu a ceea ce am fost înainte de naşterea noastră, înainte de conceperea noastră. Tot ceea ce este spiritual-sufletesc şi-a pus amprenta în capul nostru, astfel încât acesta reprezintă o imagine a vieţii noastre de dinainte de naştere. Şi, de fapt, în afara trupului fizic, în plină acţiune în capul nostru se află numai trupul eteric. Celelalte elemente componente ale fiinţei, trupul astral şi Eul, cuprind şi ele capul, însă oglindesc în el acţiunea lor; ele sunt active pentru sine şi capul oglindeşte doar acţiunea lor. Acest cap este de fapt – dinspre exterior – o imagine a lumii suprasensibile. Eu am amintit acest aspect în cursul pe care l-am ţinut anul trecut [ Nota 4 ], prin aceea că v-am atras atenţia că noi purtăm de fapt capul ca pe o făptură deosebită pe organismul nostru uman. Putem să privim restul organismului uman ca pe un fel de caleaşcă, iar capul ca pe cel care călătoreşte în această caleaşcă; l-am putea privi, dacă vom considera restul organismului ca fiind un cal, am putea privi capul şi ca pe călăreţul care călăreşte acest cal. El este cu adevărat izolat, separat de această legătură cu restul lumii pământene exterioare. El stă pe corp ca un parazit şi se şi comportă ca un parazit. Este deja cu adevărat necesar să se renunţe la acest punct de vedere materialist, conform căruia am avea atât de deosebit de mult datorită capului – noi avem nevoie de el doar ca aparat de oglindire –, şi să se renunţe la acest mod de a-l privi. Acest lucru este necesar. Trebuie să învăţăm să privim capul ca pe o imagine a organizării noastre spiritual-sufleteşti prenatale.

Dar cu adevărat legată de cap este reprezentarea, nu însă şi judecata. Judecata este de fapt legată de organismul median, şi anume de braţe şi de mâini. Noi judecăm de fapt, în realitate, cu mâinile şi braţele. De reprezentat ne reprezentăm cu capul. Prin urmare, dacă ne reprezentăm conţinutul unei judecăţi, atunci judecata în sine se desfăşoară în mecanismul braţelor şi al mâinilor, şi numai imaginea oglindită, corespunzătoare reprezentării, se formează în cap. Dumneavoastră veţi putea înţelege acest lucru desigur şi în interiorul dumneavoastră şi veţi putea înţelege apoi acest lucru ca pe un adevăr didactic. Puteţi să va spuneţi că organismul median există de fapt pentru a transmite lumea sentimentelor. Organismul ritmic al omului este în mare măsură sediul lumii sentimentelor. El există în esenţă pentru a intermedia această lume a sentimentelor. Între judecare şi simţire există desigur o profundă relaţie de înrudire. Chiar şi judecata cea mai abstractă este înrudită cu simţirea. Dacă emitem o judecată: Karlchen este cuminte – aceasta este o judecată –, atunci avem sentimentul validării, al afirmării; şi, în cadrul judecăţii, avem sentimentele validării şi negării, şi în general sentimentul care este exprimat la modul predicativ în relaţie cu subiectul. Şi numai pentru că sentimentul aparţine deja într-o măsură atât de mare semiconştientului nu acordăm o prea mare atenţie măsurii în care este implicat sentimentul în procesul de judecată. Acum, în cazul omului, pentru că el trebui să fie, de preferinţă, o făptură care să judece, organizarea reprezentată de braţele sale este adusă la starea de rezonanţă cu organizarea ritmică, însă, în acelaşi timp, aceasta este şi eliberată de organismul ritmic care durează permanent. Astfel că, în acest mod, avem exprimat şi în cadrul reprezentat de către legătura fizică dintre organismul ritmic şi organismul eliberat al braţelor, felul în care sentimentul este legat de judecată.

Conchiderea, formarea de concluzii, se află în legătură cu picioarele şi labele picioarelor. Bineînţeles că, în zilele noastre, dacă veţi merge la un psiholog şi îi veţi spune că pentru formarea concluziilor nu se foloseşte capul ci se conchide cu picioarele şi cu labele picioarelor, va râde de dumneavoastră; dar acest lucru este totuşi real, şi dacă noi ca oameni nu am fi organizaţi având picioare şi labele picioarelor, ei bine, nu am putea să formăm concluzii. Situaţia este următoarea: de reprezentat, ne reprezentăm cu trupul eteric, şi acesta este susţinut în organizarea capului, însă de judecat judecăm – în mod elementar iniţial – cu trupul astral, iar acesta îşi are susţinerea în braţe şi în mâini. De concluzionat concluzionăm cu picioarele şi labele picioarelor – căci noi concluzionam cu Eul, care îşi are susţinerea în această privinţă în picioare şi labele picioarelor.

Din aceasta vedeţi că întregul om este implicat în logică. Şi este foarte important de a ne implica aici, pentru a putea gândi în sensul de a vedea întregul om implicat, participând la această logică. Noua cunoaştere ştie foarte puţine despre om, tocmai pentru că nu ştie că omul este implicat în întregime în logică; această cunoaştere consideră că omul îşi foloseşte în acest scop numai capul. Numai că omul, în măsura în care acesta este un “om al picioarelor şi al labelor picioarelor”, este integrat într-un cu totul şi cu totul alt mod în lumea pământească decât “omul capului”. Puteţi să vizualizaţi acest aspect, pentru a vă fi mai clar, în următoarea mică imagine (vezi desenul). Dacă vă imaginaţi în mod schematic omul, atunci putem să formăm următorul aspect ca fiind concept: să presupunem că acest om ridică aici cu această mână o greutate oarecare (A) – să spunem că este vorba despre o greutate de un kilogram. El o ridică cu ajutorul mâinii. Acum noi dorim să facem abstracţie de faptul că acest om ridică greutatea de un kilogram cu ajutorul mâinii sale, şi vrem să utilizam aici o frânghie (s), apoi dincoace o rolă (r), să trecem frânghia peste această rolă şi să agăţăm în cealaltă parte (punctul B) din nou o greutate de un kilogram, sau poate o greutate ceva mai mare. În situaţia în care avem o greutate cu masa ceva mai mare decât un kilogram, atunci aceasta din urmă o va trage în sus pe cealaltă prin intermediul acestui mecanism simplu. Şi iată că am realizat un dispozitiv mecanic care face exact acelaşi lucru ca şi mâna pe care aş folosi-o pentru a ridica greutatea. Nu-i aşa, atunci când ridic cu mâna greutatea pe o anumită porţiune are loc exact acelaşi proces ca atunci când agăţ greutatea cu masa mai mare şi las să o tragă în sus pe cealaltă, mai uşoară. Eu îmi desfăşor voinţa şi, prin aceasta, fac ceva care se poate realiza aici conform aceleiaşi imagini, ceva care se poate înfăptui prin dispozitive pur mecanice. Ceea ce poate fi văzut aici, la această greutate cu masa de un kilogram, această tragere în sus, reprezintă un proces complet obiectiv. Atunci când intervine voinţa mea, imaginea exterioară nu se modifică. Eu stau atunci cu voinţa mea în totalitate înăuntrul lumii obiective. Eu mă inserez în lumea obiectivă. Eu nu mă mai deosebesc de lumea obiectivă în timp ce îmi desfăşor voinţa.

desen

Ceea ce am explicat aici se vădeşte deosebit de clar atunci când merg sau fac ceva cu picioarele. Ceea ce realizează voinţa atunci când merg sau fac ceva cu picioarele este un proces cu totul obiectiv; este ceva care se petrece in lume. În desfăşurarea voinţei, cu precădere pentru contemplarea evenimentului exterior, este totuna dacă are loc numai un proces mecanic sau dacă intervine voinţa mea. Voinţa mea doar dirijează mersul procesului mecanic. Acest lucru este cel mai puternic prezent când desfăşor funcţiuni care se produc cu picioarele. Atunci sunt în fond afară din mine, atunci eu curg întru totul împreună cu lumea obiectivă, atunci sunt întru totul o parte a lumii obiective.

Despre cap nu pot să spun acest lucru. Funcţiunile capului mă smulg din lume; eu nu pot încadra în lume, în acest mod obiectiv, ceea ce numesc eu văz, auz, care în final conduc la procesul de reprezentare. Capul meu nici nu îşi are locul în lume. El este un produs străin în această lume pământească, el este imaginea remanentă a ceea ce am fost eu înainte de a fi coborât pe Pământ. Extremele sunt capul şi picioarele şi, la mijloc, se află organizarea braţelor şi a mâinilor – iar aici acţionează deja voinţa, însă acţionează prin simţire. Vă rog, gândiţi-vă la aceasta, la modul în care omul este separat de fapt prin capul său, la cum aduce el aici capul, dintr-o lume spirituală, cum capul este de fapt deja în mod fizic martorul faptului că omul aparţine unei lumi spirituale, şi cum omul se înghesuie în lumea fizică prin aceea că se adaptează, cu ajutorul organelor simţirii şi voinţei sale, la toate rânduirile exterioare, la legile exterioare.

Nu pot fi trasate graniţe precise între desfăşurarea exterioară şi desfăşurarea voinţei mele. Însă întotdeauna trebuie trasată o delimitare strictă între procesele exterioare şi ceea ce este transmis prin intermediul capului, ca reprezentare.

Şi aici puteţi – aş spune chiar – să trasaţi acea linie directoare, pentru a putea înţelege încă şi mai bine omul. Omul este transpus în viaţa embrionară prin aceea că, mai întâi, dezvoltă organizarea capului. Şi este un nonsens să se creadă că organizarea capului nu este decât o poveste legată de ereditate. Organizarea capului este – căci ea este şi sferică –, în fapt, o imagine, copie a cosmosului şi, prin urmare, aici acţionează puterile cosmosului. Ceea ce căpătă omul prin curentul eredităţii trece prin organizarea braţelor şi a picioarelor. Numai prin aceasta este el de fapt un copil al părinţilor săi. Prin aceasta este el legat de puterile pământeşti; căci capul nu este deloc accesibil puterilor pământeşti şi nici fecundării. Capul este organizat din cosmos. Şi chiar dacă el prezintă şi asemănări cu capul părinţilor, aceasta provine din faptul că el se dezvoltă împreună cu restul organismului, că este hrănit din sângele acestuia, în care acţionează restul organismului. Însă ceea ce este capul pentru sine, în forma sa, este un rezultat al cosmosului. Şi un rezultat al cosmosului este, înainte de toate – în măsura în care este legat de cap –, ceea ce are de a face cu organismul neuro-senzorial. Căci organizarea neuro-senzorială o aducem şi din cosmos şi o lăsăm apoi să crească în restul organismului.

Este în general important ca astfel de lucruri să fie cuprinse cu privirea, căci prin aceasta învăţăm să eliminăm ceea ce este necorespunzător în noi înşine, şi nu am deveni deosebit de spirituali doar dacă nu vorbim despre elementul corporal-trupesc şi vorbim întotdeauna numai despre ceva abstract spiritual-sufletesc. Dimpotrivă, devenim de-a dreptul spirituali dacă reuşim să înţelegem în mod corect corespondenţa elementului trupesc-corporal cu elementul sufletesc-spiritual, dacă reuşim să înţelegem că în ceea ce priveşte capul suntem organizaţi din cosmos, iar în ceea ce priveşte organismul picioarelor suntem fii ai părinţilor şi ai înaintaşilor. Şi aceste descoperiri trec apoi foarte puternic în sentiment, căci ele sunt cunoaşteri ale realităţilor, în timp ce cunoştinţele care sunt transmise prin intermediul abstracţiilor din zilele noastre – indiferent că este vorba de aceste abstracţii sau de descrierea elementului material – nu au în fond nimic în comun cu realitatea. Din acest motiv, acestea nici nu ne pot afecta din punctul de vedere al simţămintelor. Ceea ce pătrunde aşa în realitate ne şi afectează din punctul de vedere al simţămintelor şi, din acest motiv, dumneavoastră faceţi destul de bine cunoştinţă cu un gând şi încercaţi să-l dezvoltaţi profund din punct de vedere pedagogic. Şi acest gând este în fond următorul: de fapt este indiferent dacă privim omul raportându-ne la elementul fizic-corporal, dacă îl analizăm în mod corespunzător, sau dacă îl privim raportându-ne la elementul său spiritual-sufletesc. Dacă învăţăm să privim, să analizăm în mod corespunzător acest spiritual-sufletesc, atunci vom face cunoştinţă cu el ca fiind un element creator, care lasă să curgă din sine elementul fizic-corporal. Elementul spiritual-sufletesc îl vedem creând. Şi dacă acest aspect este privit din punct de vedere artistic în modul corespunzător, atunci se pierde în întregime, încetul cu încetul, materialitatea, şi ea devine cu totul de la sine un element spiritual. Elementul fizic-corporal se transformă, în cadrul reprezentării corespunzătoare, într-unul spiritual.

Dacă ne aflăm situaţi pe tărâmul ştiinţei spirituale, al antroposofiei, atunci este indiferent dacă eşti materialist sau spiritualist. Acest aspect nici nu este important. Aspectul dăunător al materialismului nu constă în aceea că se studiază fenomenele şi făpturile materiale; căci dacă acestea sunt temeinic studiate, prin urmare dacă sunt bine cunoscute, atunci conceptele materialiste stupide se pierd, şi totul se transformă în element spiritual. Aspectul negativ constă în aceea că este uşor să se ajungă la prostie dacă ne orientăm către aspectul material şi nu îl gândim până la capăt, şi dacă nu ne orientăm înspre ceea ce se vede dincolo de simţuri. Atunci nu avem în faţă noastră o realitate. Aspectul material nu este gândit până la capăt; căci dacă îl gândim până la capăt, atunci devine element spiritual în reprezentarea noastră. Şi, dacă se analizează elementul spiritual-sufletesc, dacă pătrundem în realitatea sa, atunci acesta nu rămâne nici el acel element abstract care ne iese în întâmpinare atât de uşor în zilele noastre în cadrul cunoaşterii, ci acest element se structurează în aşa fel încât se configurează şi devine imagine. Astfel, din conceptele abstracte se obţine un element artistic şi, în final, avem o analiză a ceea ce este material-substanţial. Prin urmare, putem fi materialişti sau spiritualişti – pe ambele căi se ajunge la acelaşi rezultat, însă numai dacă se merge până la capăt. Ceea ce este negativ în ceea ce priveşte spiritualismul nu constă nici el în aceea că se abordează aspectul spiritual, ci în aceea că este uşor să ne pierdem raţiunea, să devenim mistici nebuloşi, să “ctitorim” neînţelegeri, să privim totul numai într-un mod nebulos şi să nu ajungem să aducem lucrurile la o configurare concretă.

Acum este totuşi foarte important ca dumneavoastră, ţinând cont de tot ceea ce am analizat deja referitor la studierea făpturii copilului, să mai adăugaţi şi aspectul acesta, şi anume să analizaţi la copil, într-o anumită măsură, dacă este dominantă organizarea cosmică, ceea ce este evidenţiat printr-o modelare plastică a capului, sau dacă este proeminentă organizarea pământească, ceea ce este reliefat printr-o formare plastică a restului omului, şi anume a membrelor sale. Şi acum este important să tratăm în mod corespunzător ambele tipuri de copii, atât copiii cosmici, cât şi copiii pământeşti.

Copiii pământeşti: trebuie să ne fie limpede faptul că, în cazul acestor copii, puterile legate de ereditate au o mare pondere, şi că aceste puteri ale eredităţii “impregnează” deosebit de puternic organismul metabolic şi al membrelor. Şi, chiar dacă aceşti copii nu sunt melancolici în temperamentul lor general, vom observa totuşi, în situaţia în care ne vom ocupa de ei pornind de la un anumit punct de vedere, dacă le punem întrebări, dacă ne apropiem în general de aceşti copii, vom găsi totuşi uşor, sub suprafaţa temperamentului general, un fel de ton secundar melancolic. Acest ton secundar melancolic provine tocmai de la elementul pământesc al copiilor, de la elementul pământesc al făpturii lor. Ne vom purta în mod corespunzător cu un copil la care observăm acest aspect dacă vom încerca să-l facem să se deprindă să-şi găsească locul într-un astfel de element muzical, cum este cel care porneşte de la melancolicul de tip minor şi trece către cel de tip major, prin aceea că melancolicul de tip minor este condus către cel de tip major sau, în fiecare piesă muzicală în parte, aduce de la sine această trecere către copil. Un copil pământesc se va spiritualiza tocmai prin acel proces care solicită trupul în cadrul muzical-euritmic. Dacă avem de-a face în special cu un temperament general sanguinic cu mici trăsături melancolice, atunci şi pictura reprezintă ceva care îl poate ajuta foarte uşor pe copil. În orice caz, chiar şi atunci când un astfel de copil prezintă aparent o slabă dotare pentru muzical-euritmic, trebuie să avem foarte multă grijă să aducem totuşi la suprafaţă această aptitudine înnăscută care există deja cu siguranţă.

Dacă avem un copil cu o organizare a capului deosebit de bine conturată, atunci este din nou important să apropiem de respectivul copil obiectele de învăţământ care au un caracter contemplativ, adică istoria, geografia, istoria literaturii, însă în acest context trebuie să ţinem cont în mod deosebit să nu rămânem numai la aspectul contemplativ, ci – aşa cum am arătat încă de ieri, dar într-un alt context – să trecem la un mod de prezentare care să dea naştere la stări de spirit, la tensiuni, să creeze starea de curiozitate, care va fi apoi satisfăcută, detensionată şi aşa mai departe.

Şi tocmai în ceea ce priveşte aceste aspecte trebuie să ne devină obişnuinţă să vedem elementul spiritual în consonanţă cu elementul corporal. Căci este real faptul că acest mod atât de frumos de a vedea lucrurile, această reprezentare grecească, acel mod de a privi lumea care vedea o corespondenţă, o deplină concordanţă între elementul corporal-trupesc şi elementul spiritual-sufletesc, s-a pierdut în întregime. Grecii au văzut de fapt întotdeauna, în efectul pe care îl are opera de artă asupra omului, ceva ce ei au privit şi din punct de vedere trupesc. Grecii vorbeau despre criza bolii, despre catharsis, despre efectul operei de artă, şi vorbeau la fel şi în educaţie. Ei chiar şi urmăreau cu adevărat astfel de procese cum sunt cele pe care le-am amintit ieri, şi trebuie să regăsim drumul înapoi către astfel de procese, înspre un astfel de mod de gândire “cumulată” a elementului spiritual-sufletesc şi a elementului trupesc-fizic.

Este important ca, ţinând cont de aceste considerente, să ne adunăm întregul nostru potenţial temperamental pentru a-i învăţa pe copii istorie cu un puternic aport personal. Pentru obiectivitate, copilul mai are timp suficient în viaţa ulterioară, aceasta ia naştere şi se dezvoltă implicit în viaţa ulterioară. Însă a aplica această obiectivitate încă din perioada în care trebuie să le vorbim copiilor despre Brutus şi Cezar, să vrem să fim obiectivi aici şi să nu facem să se simtă în mod pregnant, dictat de sentiment, contrastul, deosebirea dintre Brutus şi Cezar, aceasta ar reprezenta un învăţământ de istorie de o proastă calitate. Este absolut necesar să ne implicăm, să “ne transpunem în interiorul problematicii” – nu trebuie să ne ieşim din fire, să strigăm, să depăşim nişte limite –, însă trebuie să manifestăm în mod deschis un uşor sentiment de simpatie şi de antipatie faţă de Brutus şi Cezar, cadru în care să prezentăm problematica respectivă. Şi copilul trebuie să fie stimulat pentru a se implica şi el cu simţurile sale, pentru a participa şi el din punct de vedere sentimental la ceea ce simţim noi înşine mai întâi. Trebuie ca obiectele de învăţământ, cum ar fi, înainte de toate, istoria, geografia, geologia şi aşa mai departe, să fie predate cu un simţ real. Deosebit de interesant este în special cel din urmă, atunci când predăm geologia şi avem o profundă participare sufletească faţă de formaţiunile geologice, faţă de rocile care se găsesc sub pământ. În această privinţă am putea sfătui pe oricare pedagog să parcurgă o dată, implicându-se cu adevărat simţitor, studiile lui Goethe referitoare la granit [ Nota 5 ], pentru a vedea modul în care intră într-o relaţie umană cu străbunul, cu vechiul şi sfântul granit o personalitate care se transpune în natură nu numai cu viaţa imaginativă, ci cu întreaga sa făptură umană. Apoi, bineînţeles că aceasta trebuie să se extindă şi asupra altor aspecte.

Dacă dezvoltăm această stare în noi înşine, atunci ajungem la situaţia de a-l putea lăsa şi pe copil să ia parte la aceste lucruri. În orice caz, bineînţeles că lucrurile sunt cu mult mai dificile, noi trebuie să ne “de-stresăm” la aceste lucruri; însă, pe de cealaltă parte, numai prin aceasta se aduce viaţă adevărată în învăţământ şi în procesul educativ. Şi, în fond, tot ceea ce îi împărtăşim copilului prin intermediul acestui “drum ocolit prin sentiment şi prin simţire”, reprezintă totuşi ceea ce îi conferă vieţii sale interioare posibilitatea de a creşte, în timp ce ceea ce îi introducem prin prezentări lipsite de viaţă, goale, este mort şi rămâne mort. Căci, prin intermediul reprezentărilor, noi nu putem aduce nimic altceva decât imagini în oglindă; prin aceea că le reprezentăm anumite lucruri, noi lucrăm cu capul lipsit de valoare în sine al omului, care are o anumită valoare numai în situaţia în care ne raportăm la trecutul în care el se afla în lumea spirituală. Cu ceea ce se află în sânge, şi care are aici, pe Pământ, semnificaţia şi importanţa sa, ne întâlnim prin aceea că îl facem pe copil să înţeleagă reprezentările, cu toată participarea noastră sufletească.

Este într-adevăr necesar să ne formăm un sentiment pentru ceva, de exemplu referitor la modul în care actionează puterea duşmănoasă, distrugătoare a spaţiului aflat sub recipientul unei pompe de vid; şi cu cât putem să-i povestim copilului într-un mod mai imaginativ, după ce am pompat afară aerul, despre cumplitul şi îngrozitorul spaţiu gol de sub recipientul unei pompe de aer, cu atât mai mult obţinem, prin aceasta, sentimentul respectiv. În vechiul limbaj erau conţinute toate aceste lucruri prin horror vacui, era simţit elementul horror, înspăimântător, care este insuflat de către un spaţiu golit de aer. Acest aspect era conţinut în limbaj, însă este necesar să învăţăm şi să-l simţim. Trebuie să învăţăm să simţim care este înrudirea dintre un spaţiu golit de aer şi un om foarte slab, uscăţiv. Deja Shakespeare ne lasă să intuim că – în funcţie de situaţie, pornind de la anumite stări trupeşti – oamenii mai împliniţi trupeşte, cei graşi, sunt cei iubiţi, şi nu cei slabi, uscăţivi, cu chelii pleşuve, referitor care se află atât de multe reprezentări negative. Prin urmare, noi trebuie să simţim, să percepem acea înrudire între omul uscăţiv, slab, sau şi între un păianjen, şi spaţiul golit de aer, şi atunci vom transmite copilului, chiar şi prin elemente imponderabile, exact acest simţ al lumii care trebuie neapărat să existe în om.

Însă, pe de altă parte, atunci când se vorbeşte despre pedagogie, trebuie să se vorbească despre această legare a omului, în întregul său, cu obiectivitatea, căci numai prin aceasta se poate introduce şi în acea parte a învăţământului o anumită stare de sănătate, care a suferit de fapt foarte mult în era materialistă. Vedeţi dumneavoastră, noi nu suntem nici măcar în situaţia de a deveni atât de neruşinaţi ca Abderhalden [ Nota 6 ] care, după o introducere la o prezentare de euritmie în Dornach, a spus – eu vorbisem atunci despre gimnastică, despre semnificaţia sa igienică şi aşa mai departe – că el, de pe poziţia să de fiziolog, nu vede în gimnastică ceva care să fie susţinut din punct de vedere fiziologic, că el nu vede gimnastica deloc ca fiind un mijloc de educare, ci, din contră, că ar fi cel mai nociv element care poate fi imaginat. El nu vroia să o lase să aibă o anumită semnificaţie ca mijloc educativ, spunând că nu este un mijloc de educare, ci este o barbarie. Cu lumea contemporană nu este posibil să fim atât de neruşinaţi, căci atunci oamenii ne-ar ataca foarte puternic, în modul în care se petrece acest lucru în zilele noastre. Dacă ne gândim la acest lucru – nu-i aşa –, tot ceea ce este legat de gimnastică acţionează ca un idol, ca un fetiş, asta însemnând ceea ce este purtat numai în spaţiul trupesc-fizic (în sensul cel mai negativ al ştiinţei materialiste a zilelor noastre), fie că este vorba despre elementul puternic fizic, despre elementul suprafizic, sau de elementul subfizic al gimnasticii suedeze sau despre elementul fizic al gimnasticii germane. Acestea urmăresc să-l considere pe om drept o făptură care are numai un caracter trupesc-fizic, însă conform cu imaginea necorespunzătoare pe care a creat-o în zilele noastre era materialistă, şi nu conform cu imaginea la care m-am referit mai devreme. Se porneşte de la următoarea premisă: aceasta este atitudinea pe care trebuie să o aibă omul; se descrie aceasta atitudine. Prin urmare, se spune – nu-i aşa –, spatele nu trebuie să fie atât de mult scobit, adâncit, ci numai până la un anumit grad; pieptul trebuie să fie format într un anumit mod, braţele şi mâinile trebuie să se mişte într-un anumit mod; se abordează astfel întreaga poziţie a corpului – pe scurt, nu este gândit omul în sine, ci imaginea pe care ne am creat-o. Acest lucru poate fi desenat, poate fi modelat din pastă maleabilă de hârtie. Tot ceea ce poate fi spus referitor la gimnastica suedeză despre poziţia corectă, este conţinut în respectiva transpunere din pastă maleabilă de hârtie. Atunci omul poate fi utilizat ca un sac şi poate fi pus să imite această poziţie. În situaţia în care se execută această procedură, nu avem deloc de a face cu ceea ce este cu adevărat omenesc, ci avem de a face cu o figură realizată din pastă maleabilă de hârtie, în care este conţinut tot ceea ce prescrie gimnastica suedeză sau gimnastica germană. Atunci, fără să ne intereseze ce va fi mai departe, oamenii sunt puşi şi lăsaţi să aibă o astfel de poziţie, să facă astfel de exerciţii şi aşa mai departe. Numai că, în fond, nimeni nu a ţinut cont de faptul că avem totuşi în faţă noastră un om.

Această situaţie este tocmai prin aceasta atât de reprobabilă, de condamnabilă şi de neacceptat – ea este în fond infamă –, întrucât constituie un puternic impact asupra aşa numitei noastre civilizaţii, deoarece, prin aceasta, omul este eliminat şi practic – nu numai teoretic, prin ştiinţă –, prin această gimnastică omul este eliminat şi practic. El este transformat în imitatorul unei figuri din pastă maleabilă de hârtie. Şi, în cadrul procesului educativ, nu trebuie să fie niciodată vorba despre aceasta, ci despre faptul că omul, prin aceea că face gimnastică, ia acea atitudine, acea poziţie, face acele mişcări pe care le şi trăieşte, pe care le vieţuieşte lăuntric. Şi el le trăieşte. Să luam, de exemplu, funcţiunile respiraţiei. Trebuie să ştim că este necesar să-i facem pe copii ca, în cadrul procesului de inspiraţie, să aibă ceva cum ar fi, aş spune, o uşoară asemănare cu o mâncare bună la gust, care coboară prin gât. Însă nu trebuie să se ajungă pana la a-şi imagina cu adevărat gustul, să nu se ajungă chiar până la perceperea unui gust, ci să fie numai o astfel de amintire în cadrul procesului de inspiraţie, să se poată simţi în timpul respiraţiei ceva din prospeţimea lumii. Trebuie să-i facem pe copii să inspire şi să-i facem să simtă ceva din prospeţimea lumii. Trebuie să încercăm să-i facem să spună: “Oare ce culoare inspiri tu acum?”, şi vom ajunge la concluzia că, în momentul în care percepe cu adevărat cum trebuie respiraţia, copilul găseşte ceva cum ar fi, de exemplu: “Este verzui, atât de natural de verde”. – Atunci am obţinut ceva, dacă am reuşit să-l facem pe copil să găsească inspiraţia ca fiind verzuie. Atunci, vom observa mereu: copilul necesită acum o anumită poziţie corporală pentru inspiraţie, el ajunge prin trăire lăuntrică la poziţia corporală corectă pentru inspiraţie. Atunci putem să executăm exerciţiul. În acelaşi mod trebuie să-l facem pe copil să perceapă o anumită senzaţie corespunzătoare şi în cazul expiraţiei. În momentul în care ne spune la expiraţie: “Aici în lăuntru eu sunt în fond un tip zdravăn”, dacă el percepe expiraţia ca şi cum s-ar simţi un tip zdravăn, ca şi cum şi-ar simţi propriile puteri, ca şi cum, în cadrul procesului de expiraţie, ar vrea să îi împărtăşească întregii lumi puterile sale, atunci el percepe în mod corespunzător, ca pe ceva pe măsură lui, şi mişcarea corespunzătoare a abdomenului, a celorlalte membre, poziţia capului, a braţelor. Dacă are simţul deplin al expiraţiei, atunci copilul percepe şi trăieşte mişcarea corectă.

Acum avem omul lăuntric, acum realizăm cu adevărat omul din faţă noastră, nu îl lăsăm ca pe un sac de făină să facă prin imitaţie ceea ce face figura din pasta maleabilă de hârtie. Acum mişcarea se realizează împreună cu elementul sufletesc, care trage după sine elementul corporal-fizic. Noi scoatem mişcarea corporală din copil conform trăirii spiritual-sufleteşti. Şi la fel cum am făcut aceasta, ar trebui să dezvoltăm şi în alte privinţe trăirea sufletească pe care o poate simţi copilul, adică: atunci când este vorba despre orice fel de mişcări ale braţelor, ale picioarelor, în mers şi alergare şi aşa mai departe – peste tot ar trebui să dezvoltăm această trăire sufletească, care îşi cere de la sine atitudinea corporal-fizică. Şi apoi gimnastica este adusă într-o conexiune directă, nemijlocită, cu euritmia, şi aşa şi trebuie să fie. Euritmia aduce la iveală, în mod nemijlocit, un aspect spiritual-sufletesc, însufleţeşte şi spiritualizează tot ceea ce este mobilitate la om. Ea ia drept punct de pornire ceea ce reuşeşte să obţină omul din punct de vedere spiritual-sufletesc pe parcursul dezvoltării umane. Însă şi elementul fizic-corporal poate fi trăit la modul spiritual. Respiraţia, metabolismul pot fi percepute în mod intens dacă se înaintează suficient în această direcţie. În acest sens, omul se poate aduce pe sine însuşi suficient de departe în aceasta direcţie, aici omul se poate simţi pe sine însuşi, poate să participe la perceperea elementului său corporal-trupesc. Şi apoi – aş spune eu –, ceea ce se apropie de copil în plan superior sub forma euritmiei, se poate revărsa în gimnastică. Se poate efectiv crea o punte între euritmie şi gimnastică. Însă această gimnastică nu trebuie făcută altfel decât aşa încât ceea ce execută copilul în gimnastică să fie scos din trăire, din trăirea spiritual-sufletească, iar copilul să adapteze elementul corporal-fizic la ceea ce trăieşte.

Bineînţeles că este necesar ca prin aceea că predăm în acest mod să învăţăm mult; căci trebuie să ne ocupăm mult cu astfel de imagini şi reprezentări, dacă dorim să le aplicăm pentru noi înşine, şi anume în cadrul procesului de predare. Ele se imprimă cu greu în memorie; cu aceste lucruri se întâmplă aproape la fel cum li se întâmpla unor matematicieni cu formulele matematice. Ei nu reuşesc să memoreze nici un fel de formule, însă ei le pot “re crea”, redescoperi pe moment. Şi aşa ni se întâmplă şi nouă cu aceste reprezentări, cu aceste imagini, pe care ni le formăm referitor la omul viu trupesc-spiritual-sufletesc: trebuie să ni le actualizăm întotdeauna într-un mod foarte viu. Însă aceasta ne vine din nou în ajutor. Datorită faptului că noi acţionăm din omul luat ca întreg, prin aceasta avem şi o acţiune stimulatoare asupra copiilor. Aceştia vor observa întotdeauna dacă dumneavoastră înşivă aţi avut mult de lucru pentru a pregăti o oră de curs, dacă aţi muncit din greu cu materia de învăţământ şi apoi mergeţi în clasă; în această situaţie copiii învaţă într-un mod mult diferit decât dacă dumneavoastră sunteţi prea mult preastimatul domn profesor, plin de sine, care se pregăteşte într-un mod foarte comod. Eu am cunoscut şi astfel de persoane, care mergeau foarte liniştiţi pe drumul către şcoală şi citeau rapid lucrurile pe care trebuiau să le prezinte. Acest aspect are deja o influenţă puternică asupra învăţământului, asupra procesului de predare. Dacă ne luptăm noi înşine, în mod nemijlocit, dacă nu ne zbatem numai în cazul lucrurilor care fac parte din cele ce trebuie împărtăşite, ci şi în cazul altor lucruri, care duc la dexterităţi. Şi cu acestea ar trebui să luptăm.

În viaţă există relaţii şi conexiuni spirituale. Dacă am ascultat anterior mai întâi noi înşine, în mod spiritual, un cântec care vom cere să fie cântat de către copil, atunci va avea un efect mai puternic, prin aceea că copilul îl dezvoltă, decât dacă nu l-am fi ascultat mai întâi în spiritul nostru. Aceste lucruri sunt legate între ele. În lumea fizică există o acţiune a lumii spirituale. Această acţiune a lumii spirituale trebuie să o aplicăm în mod deosebit în pedagogie şi în didactică şi, de exemplu, în cadrul învăţământului de religie. Dacă simţim o stare de spirit evlavioasă, cucernicia naturală, când pregătim acest învăţământ religios, atunci aceasta acţionează şi asupra copilului. Dacă nu dezvoltăm această stare de spirit evlavioasă, atunci nu va ieşi prea mult din aceste ore de învăţământ religios, în ceea ce îl priveşte pe copil.