Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA OMULUI ŞI
STRUCTURAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

GA 302


A ŞASEA PRELEGERE

Stuttgart, 17 iunie 1921

Consideraţiile pe care trebuie să le realizăm ţinând cont de faptul că acum urmează să predăm unor elevi şi eleve mai mari, şi să-i şi educăm, aceste consideraţii ar trebui să ne conducă înspre domenii ceva mai profunde ale antropologiei şi cosmologiei. Fără astfel de motivări mai profunde pentru viaţă, de fapt nici nu ne putem asuma o astfel de misiune cum este aceea care rezultă dacă vrem să dezvoltăm şcoala Waldorf înspre treapta superioară, fără să ne simţim cu conştiinţa încărcată.

Căci trebuie să ne fie limpede faptul că, în realitate, viaţa are un caracter unitar şi că, dacă extragem din această viaţă o parte, atunci acest lucru se poate petrece numai în paguba înseşi acestei vieţi. Căci viaţa ne oferă mai întâi cadrul în care creştem noi, ca oameni, integrându-ne în ea, începând încă din copilărie. Noi suntem de aşa natură încadraţi în lume, încât la început dormim. Gândiţi-vă numai în ce atitudine de inconştienţă totală faţă de lume se află copilul în primii ani de viaţă. Apoi copilul devine din ce în ce mai conştient. Însă ce înseamnă că el devine conştient? Asta înseamnă că el învaţă să se adapteze cu viaţa sa interioară la lumea exterioară. El învaţă să raporteze lumea exterioară la el însuşi, să se raporteze el însuşi la lumea exterioară. El face cunoştinţă în mod conştient cu lucrurile exterioare, învaţă să se diferenţieze de acestea, să se deosebească de ele. Acest aspect îi iese din ce în ce mai mult în cale, pe măsură ce creşte. El priveşte în sus, în mediul înconjurător vieţii sale pământeşti, vede lumea cosmică, bănuieşte că în aceasta lume cosmică există o anumită legitate; însă copilul creşte, integrându se în acest întreg, în care este încadrat, fără să lămurească în întregime misterul care leagă omul cu lumea cosmică. Şi copilul creşte, este din ce în ce mai mult antrenat în grijile conştiente ale celorlalţi oameni. Copilul este educat, este învăţat. El creşte astfel încât, din întreaga sa individualitate, reiese faptul că el însuşi trebuie să intervină, într-un mod oarecare, în frământarea lumii.

Noi îl educăm pe copil pentru a fi pregătit pentru această frământare a lumii prin aceea că, mai întâi, îl lăsăm să se joace, pentru ca prin aceasta să îi trezim capacitatea de a acţiona. Ne dăm silinţa ca, într-un mod oarecare, să îndeplinim tot ceea ce facem cu copilul, pe de o parte, în aşa fel încât să fie făcut suficient în ceea ce priveşte cerinţele făpturii umane; prin urmare, să îl educăm într-un mod igienic, sănătos, şi să practicăm învăţământul din punct de vedere trupesc, sufletesc şi spiritual. – Căutăm un al doilea aspect. Încercăm să ne integrăm în cerinţele vieţii sociale şi tehnice. În acest sens s-a încercat să se educe şi să se înveţe în aşa fel copilul încât, mai târziu, el să poată munci, să poată interveni în acest tumult al lumii, să-şi poată găsi un loc pe planul social al vieţii umane, să se poată înţelege cu ceilalţi oameni. Încercăm să-l învăţăm, să-i formăm anumite dexterităţi şi cunoştinţe prin care omul să se integreze în lumea tehnicii, în aşa fel încât munca sa pentru societate cât şi pentru viaţa umană să poată însemna ceva, şi ca el însuşi să poată găsi o cale în viaţa lui, în legătură cu restul vieţii sociale a omenirii. Noi realizăm toate aceste lucruri. Şi, pentru a realiza aceste lucruri în modul cel mai corect, pentru a putea cu adevărat, pe de o parte, să venim în întâmpinarea cerinţelor naturii umane, astfel încât să nu trimitem omul în lume cu un organism bolnav din punct de vedere spiritual, sufletesc şi fizic, sau cu un organism pipernicit, este necesar ca, pe de altă parte, să ne putem spune că omul creşte, se integrează în societate în aşa fel încât el să poată iniţia o activitate prin care se poate forma pe el însuşi, iar lumea să avanseze. Grija noastră trebuie să fie orientată în sensul ca aceste două aspecte să fie satisfăcute.

Însă, totuşi, trebuie să ne spunem că a-i prezenta astăzi copilului ceva în acest sens, având această dublă grijă, solicită un anumit efort. Şi de fapt ne cere, după cum rezultă dintr-o privire nepărtinitoare aruncată în această întreagă situaţie, nu numai un anumit efort, ci ne produce chiar şi un anumit scepticism, o anumită îndoială. Căci este uşor de înţeles faptul că în zilele noastre au loc dezbateri în modul cel mai multilateral pe această temă: cum ar trebui de fapt să educăm tineretul, ce să facem în acest sens? În fond, toate acestea sunt întrebări care ar fi fost de fapt imposibil să apară în culturile mai vechi cu atâta acuitate şi într-un mod atât de pregnant cum se prezintă astăzi. Dacă analizaţi, adoptând o poziţie neutră, dezvoltarea istorică, va trebui să va spuneţi: bineînţeles că în vechile culturi existau deosebit de multe aspecte care, în zilele noastre, ne apar ca fiind incredibile. Trebuie doar să ne aruncăm privirea în vechea Grecie, şi să privim la poziţiile ocupate de clasele conducătoare şi la cele ocupate de către clasa sclavilor şi cea a hiloţilor, şi ni se va dezvălui o imagine cu care pe drept nu putem fi de acord, pornind de la punctul nostru de vedere actual. Însă dacă ne familiarizăm cu părerile pe care le aveau grecii referitor la educaţia tinerilor , atunci ar fi de neimaginat ca între ei să fi existat astfel de dezbateri referitoare la educaţia tinerilor, cum există în zilele noastre, în cadrul cărora unul îşi exprimă o părere situată la un pol complet opus faţă de opinia altuia referitoare la modul cum trebuie educat copilul şi tânărul şi la modul în care trebuie să fie integraţi în ordinea socială, Prin urmare, nu este numai vorba că procesul de predare şi procesul educativ ne cer un anumit efort; ci este necesar să avem o metodă pedagogică, o metoda didactică. Putem, desigur, crede că, prin ceva cum ar fi pedagogia şi didactica, ne putem însuşi ceea ce ne este necesar ca educatori şi cadre didactice. Însă, după ce vedem cum aceste dezbateri se desfiinţează reciproc, când vedem că nu există nici măcar speranţa ca părţile să se pună de acord, ca măcar una dintre părţi să arate vreun fel de înţelegere, când vedem cum aceia care pun accentul mai mult pe educaţia corporală şi cei care pun accentul mai mult pe latura spiritual-sufletească nu se pot înţelege, nu pot comunica, atunci ajungem nu numai să spunem despre aceste sarcini de educaţie – şi ulterior, avansând, prin specializare, despre didactică –, că este greu să educi, ci ne aflăm în situaţia că nu putem deloc depăşi o anumită ignoranţă referitoare la poziţia pe care trebuie să o avem noi, ca educatori şi cadre didactice.

* Vezi Rudolf Steiner: Viaţa spirituală prezentă şi educaţia (“Gegenwärtiges Geistesleben und Erziehung”, 14 prelegeri ţinute în Ilkley, 5-17 VIII 1923, GA 307.

Este ceea ce ar trebui de fapt să simţim în prezent, şi cred că acest sentiment se va acutiza dacă privim ceva mai pe larg problema. Veţi obţine aceasta posibilitate de a avea o viziune mai amplă dacă, de exemplu, sesizaţi şi studiaţi o astfel de adevărată revărsare de principii educative şi idei, în ceea ce priveşte procesul educativ şi modul cum a putut să se nască aşa ceva – să spunem – din lumea Europei Centrale. Eu aş dori să vă îndemn ca, o dată, să faceţi cunoştinţă, pur şi simplu de probă, cu tot ceea ce s-a spus despre educaţia spirituală, sufletească, fizică, de către oameni care s-au format din punct de vedere educaţional în Europa Centrală. Luaţi cartea lui Dittes sau a lui Diesterweg [ Nota 12 ] şi citiţi ce fel de păreri sunt dezvoltate acolo referitor la esenţa procesului educativ. De exemplu, vă recomand interesantul studiu care se găseşte în cărţulia lui Karl Julius Schröer “Probleme ale învăţământului” (“Unterrichtsfragen”) [ Nota 13 ], care, după părerea mea, tratează în mod corect problema referitoare la poziţia gimnasticii în cadrul procesului de învăţământ, unde acest capitol “educaţia fizică” este dezvoltat până în cel mai mic amănunt. Eu aş dori ca, în timp ce lăsaţi cele spuse acolo să acţioneze asupra dumneavoastră, să luaţi în considerare şi modul de gândire, ţinuta morală din care a rezultat aşa ceva. Să vedeţi cum acolo, în general, există o înţelegere reală, lăuntrică, pentru natura fizică a omului, şi se ţine peste tot seamă de faptul că omul trebuie să crească bine în lume din punctul de vedere al făpturii fizice, şi cum există totuşi – aş spune eu – o puternică şi pătrunzătoare conştienţă a faptului că omul este şi o făptură sufletească, şi că peste tot trebuie să ţinem cont şi de sufletul său. Şi v-aş ruga să citiţi comparativ – nu aspectele exterioare referitoare la astfel de lucruri, deoarece vă situaţi pe teren antroposofic –, citiţi – în timp ce continuaţi să urmăriţi ţinuta morală de bază, în general substratul sufletului – citiţi oricare dintre numeroasele studii referitoare la educaţie din literatura anglo-americană. Veţi găsi acolo, peste tot, capitole în care se discută despre educarea intelectuală şi educaţia estetică, despre educaţia fizică. Însă, luaţi seama la substratul din care iau naştere acele considerente. Veţi avea practic impresia că nici nu puteţi măcar să aduceţi cuvântul “educaţie” într-o relaţie cu ceea ce este denumit acolo “education”, căci peste tot, chiar şi acolo unde este vorba despre spirit (despre faptul că avem spirit în cultura noastră), unde este vorba despre educaţia intelectuală, la bază se află conceptul conform căruia omul este un fel de mecanism; că trebuie să-i cultivăm, să-i “îngrijim” şi să-i modelăm mecanismul său trupesc-fizic, şi că este suficient să fi modelat corect acest organism sau mecanism trupesc-fizic pentru ca tot ceea ce este moral şi intelectual să rezulte ca de la sine. Acolo există o înclinaţie mult mai puternică faţă de acest trupesc-fizic. S-ar putea spune că în lucrările de educaţie şi de învăţământ din prima categorie se porneşte de la premisa că omul poate fi totuşi influenţat şi ajutat din punct de vedere spiritual-sufletesc. Şi dacă putem să intervenim în mod corespunzător din punct de vedere spiritual-sufletesc, atunci prin acest sprijin pe tărâm spiritual-sufletesc rezultă şi o tratare corespunzătoare a fizicului omului. În lucrările referitoare la “education” se porneşte, din contră, peste tot, de la premisa că în cazul în care vrem să educăm corect, educaţia trebuie să se desfăşoare pe tărâm trupesc-fizic, în ideea că în om, în lăuntrul său, mai este o cămăruţă micuţă, de care de fapt nu este necesar să ne ocupăm în mod deosebit. Procesul educativ se desfăşoară undeva la periferia fizicului, şi se porneşte mereu de la ideea că există şi o astfel de cămăruţă de care nu trebuie să ne ocupăm, şi în care se află închise intelectul, morala, religia; acolo, în interior, se mai află şi un fel de morală instinctivă, de religie instinctivă, şi o logică instinctivă. Şi, după ce fizicul a fost suficient educat, atunci puterile merg spre interior; acestea dizolvă pereţii împrejmuitori ai acestei cămăruţe şi atunci intelectul, morala şi religia ţâşnesc afară, şi acest lucru se petrece de la sine. Aceste lucruri trebuie citite în aşa fel încât să citim peste tot printre rânduri, şi să ţinem cont de ceea ce se află la baza acestor considerente.

Este necesar ca în zilele noastre să ţinem seama de astfel de diferenţieri în ceea ce priveşte lumea. Comparativ cu ceea ce suntem obişnuiţi astăzi să urmărim la suprafaţă, este mult mai important dacă se iau în considerare aceste simptome, care pot fi observate sub suprafaţă. Abordaţi numai – prin acest mod de a urmări simptomele culturii noastre de tranziţie – dezbaterile deosebit de importante care s-au desfăşurat săptămâna trecută în Anglia sub incidenţa celor mai rele relaţii şi situaţii sociale, sub influenţa grevei cuprinzătoare care a bulversat întreaga viaţă socială. Au avut loc dezbateri ample, care au umplut ziarele. Şi vedem dintr-o dată, în ultimele săptămâni, în această întreagă jurnalistică ocupată cu aceste probleme importante, că intervine un cu totul alt ton. Dintr-o dată, situaţia se prezintă ca şi cum în jurnalistică totul capătă un cu totul alt ton. Şi ce reprezintă de fapt acest lucru? Încep diferitele – chiar că nu ştiu cum să le spun – pasări de minge. Este vorba de ceva care începe să-i intereseze atât de mult pe oameni, încât le îndepărtează tot interesul de la problemele sociale de importanţă maximă. Dezbaterile au căpătat dintr-o dată următorul caracter: să încercăm numai să ieşim afară, acolo unde se desfăşoară marile jocuri, unde ne mişcăm ca oameni, pentru ca muşchii noştri să devină cât se poate de puternici şi să ne îndreptăm interesul asupra acestor lucruri importante – poate că descriu acest lucru într-un mod puţin diletant, însă nu mă pot lăsa implicat în descrieri detaliate şi conforme cu situaţia acestor manifestări culturale –, astfel încât, dacă cineva aruncă eventual undeva ceva de forma unei sfere, altcineva să o prindă cu degetul cel mare de la picior, sau ceva în acest sens.

Este într-adevăr foarte neobişnuit ceea ce ne este dat să vedem, dacă ne lăsăm antrenaţi în asemenea diferenţieri. Astăzi nu ne ajută la nimic să citim ceea ce este caracteristic în jurnalistica noastră contemporană. Ceea ce vor ei să spună este nesemnificativ; ceea ce îi caracterizează este motivul pentru care ajung să spună una sau alta. Asta are o mult mai mare importanţă în zilele noastre. Însă, a discuta cu oamenii despre ce anume cred ei, este un lucru care astăzi nu are nici o importanţă; cu mult mai important este ca, în zilele noastre, să se caute substraturile, motivele care îi îndeamnă să facă asta sau altceva, cum ajung ei să afirme şi să susţină una sau alta, de ce avem una sau alta. Acesta este aspectul care este important astăzi. Care este deosebirea dintre ministrul reconstrucţiei german şi ministrul francez, cum se dă dreptate argumentelor unuia sau altuia, toate acestea nu reprezintă nimic esenţial. Pentru cei ce doresc să participe la progresul civilizaţiei noastre contemporane nu poate fi vorba despre astfel de lucruri, pentru ei poate fi important numai să se cerceteze de ce unul este ipocrit într-un mod cu totul şi cu totul aparte, şi de ce ipocrizia celuilalt are un cu totul alt caracter. Ceea ce se anunţă prin aceste ipocrizii, această deosebire, aproape diversitate am putea spune, aceasta ar trebui să ne stârnească interesul, să ne capteze atenţia.

Trebuie să ne fie limpede faptul că trăim într-o epocă în care cuvintele pe care le spun oamenii nu au nici o importanţă în ceea ce priveşte conţinutul lor, căci importante sunt numai puterile care există şi acţionează în ele. Acesta este modul în care trebuie să se integreze în epoca sa acela care trebuie să predea tinerilor. Şi el trebuie să se integreze într-un mod încă şi mai profund în epoca sa, căci lui nu îi este permis să-şi păstreze acel caracter de bază pe care îl are întreaga gândire şi întreaga opinie şi ţinută morală a omului în prezent. Dacă mergem astăzi pe stradă, pătrunşi cât de puţin de o conştienţă antroposofică, nu mai găsim oameni, găsim numai cârtiţe, care se mişcă în cercul strâmt în care se află, care se comportă în aşa fel încât gândesc în cel mai strâmt cerc, şi nu reuşesc să depăşească cu gândirea limitele acestui cerc, şi care nici nu au interesul de a afla ce se petrece în afara cercului lor. Şi, dacă nu găsim posibilitatea de a ieşi din această stare de cârtiţă, dacă nu suntem în stare decât să prezentăm aceleaşi judecăţi din alte puncte de vedere, pe care le-am primit prin educaţie ca urmare a evenimentelor care s-au desfăşurat la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea, atunci nu putem participa într un mod fructuos, benefic, la ceea ce ar trebui să se facă pentru a ieşi din această situaţie mizeră.

Şi, dacă trebuie să existe cineva care să fie complet pătruns de o astfel de problematică, aşa cum am prezentat-o acum, acesta este profesorul, cel care doreşte să educe tineretul, atunci este în special acela care vrea să-l conducă pe copil în sus, înspre vârsta mai matură cu care avem de a face atunci când trecem din clasa a noua în clasa a zecea. Noi trebuie să organizăm întreaga şcoală în aşa fel încât să poată exista aşa ceva în interiorul şcolii şi, pentru aceasta, este necesar să abordaţi problema într-un mod şi mai profund, pentru ca, înainte de toate, în acest moment important pentru şcoală noastră – care nu se referă numai la aceia care predau la clasele mai mari, ci se referă la întregul corp didactic – să va fie limpede următorul aspect: esenţial este să cuprindem întreaga pedagogie şi întreaga didactică într-un sentiment elementar, astfel încât să resimţiţi, într-o anumită măsură, în sufletul dumneavoastră, întreaga greutate şi întregul impact al sarcinii noastre, care este aceea de a încadra oameni în această lume. Fără de aceasta, şcoala noastră Waldorf va rămâne numai o frază goală. Vom spune o mulţime de lucruri frumoase despre şcoala Waldorf, însă vom sta pe un teren plin de găuri, până când aceste găuri vor deveni atât de mari încât nici nu vom mai avea un teren ferm pe care să putem sta. Noi trebuie să facem ca lucrurile să se îndeplinească lăuntric. Şi putem realiza acest lucru numai dacă suntem în stare să percepem foarte profund meseria de educator.

Şi ajunşi în acest punct, trebuie să ne mai spunem: Ce suntem noi de fapt, ca oameni ai timpului prezent? Noi am fost încadraţi în acest timp prezent prin ceea ce ni s-a transmis prin educaţia generată de evenimentele care au avut loc în civilizaţia noastră în ultima treime a secolului al nouăsprezecelea. Şi, dragii mei prieteni, ce sunteţi dumneavoastră astăzi? Unii dintre dumneavoastră aţi studiat filologia, istoria, aşa cum se învaţă în şcolile medii şi în facultăţi la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea. Ceilalţi aţi studiat materii matematic-realiste. Unul a crescut ajungând ceea ce este acum printr-o metodă sau alta a cântatului sau a gimnasticii, altul prin altă metodă. Unul, datorită predilecţiei deosebite a profesorilor săi, s-a îndreptat mai mult înspre o percepere corporalo-fizică a conceptului de gentleman, un altul, către ceea ce s-ar putea numi omul interiorizat, însă interiorizat prin intelectualism. Tot ceea ce ne-a fost adăugat prin educaţie a devenit până în vârfurile degetelor umanitatea noastră. Dar trebuie să ne fie clar faptul că ceea ce ni s-a oferit prin educaţie trebuie cu adevărat să fie cuprins, trebuie luat în mână, controlat. Şi acest lucru se poate întâmpla numai printr-o cercetare a conştiinţei care să depăşească individualul, care să fie conformă cu timpul în care trăim. Fără de aceasta cercetare a conştiinţei conformă cu vremurile, nu putem creşte deasupra a ceea ce ne oferă timpul în care trăim. Şi noi trebuie să creştem deasupra a ceea ce ne poate oferi timpul. Nu ne este permis să fim marionete ale direcţiei epocii în care trăim, direcţie care a luat naştere la finele secolului al nouăsprezecelea şi la începutul secolului al douăzecilea. Noi trebuie să ne găsim locul, înainte de toate, printr-o mărturisire a ceea ce am putea fi privind prin prisma influenţei timpului, printr-o cercetare universală a conştiinţei.

Şi atunci ne întrebăm: Nu cumva, tot ce am devenit, este infectat de ţinuta morală materialistă, care s-a afirmat în ultima vreme? Desigur, bunăvoinţa este prezentă într-o multitudine de forme. Însă această bunăvoinţă a fost infectată de către concepţia care a rezultat din analiza realizată în urma privirii lumii prin prisma ştiinţelor naturii. Şi, de aici, au rezultat de asemenea şi aspectele pe care le-am cunoscut referitor la educaţia corporală.

În fond, lumea a vrut mereu să ascundă de sine însăşi faptul că are nevoie de o cercetare profundă a conştiinţei, ceva care să răscolească profund tot ceea ce este lăuntric, cu întrebarea: Cum stăm noi de fapt astăzi, ca vârstnici, în faţa tineretului? Şi atunci nu putem să avem decât următorul răspuns: dacă privim băiatul şi fata la vârsta la care se află când devin maturi din punct de vedere sexual, dacă îi vedem venindu-ne în întâmpinare după atingerea acestei maturizări, trebuie să ne spunem, dacă vrem să fim sinceri în adâncurile lăuntrului nostru, că nu ştim ce să facem cu ei, dacă nu abordăm procesul educativ şi procesul de învăţământ pornind de la elemente de bază complet noi. Ne aflăm pe o poziţie care are un asemenea caracter, încât am reuşit să căscăm o prăpastie între noi şi acest tineret.

Aceasta este marea întrebare care devine practică şi în zilele noastre. Priviţi mişcarea tineretului din zilele noastre, cum a evoluat. Ce altceva reprezintă aceasta decât documentul viu, care atestă faptul că din cauza tuturor experimentelor s-a pierdut în întregime controlul prin educaţie şi învăţământ. Priviţi ce s-a întâmplat: cu o mare rapiditate, tocmai acest tineret despre care vorbim noi aici, s-a simţit presat interior în acest moment înspre a se dezice de conducerea bătrânilor pentru ca, într-o anumită măsură, să ia frâiele conducerii în propriile mâini. Însă, desigur, faptul că s-a petrecut aceasta, că în tineri se dezvăluie această dorinţă, nu trebuie pusă pe seama tinerilor. A discuta modul în care s-a născut această dorinţă în cadrul tinerilor prezintă un mare interes din punct de vedere sociologic, însă nu prezintă, înainte de toate, un interes din punct de vedere pedagogic. Interesul pedagogic poate fi legat numai de faptul că aceşti bătrâni au fost vinovaţi că au pierdut frâiele conducătoare, că au pierdut înţelegerea pentru tineretul aflat în plin proces de dezvoltare. Şi, deoarece bătrânii nu mai reuşeau deloc să-i reţină pe tineri în case, tineretul s-a transformat în păsări călătoare, căutând într-un ceva nedefinit ceea ce nu mai puteau oferi bătrânii. Gândurile, cuvintele au devenit goale; pentru tineretul care creştea nu a mai rămas nimic, astfel încât tinerii au plecat în afară căutând în păduri sau în a fi cu ei înşişi ceea ce nu puteau găsi în cuvintele sau în exemplele vârstnicilor. Aceasta este una dintre cele mai importante manifestări ale zilelor noastre: tineretul s-a văzut dintr-o dată confruntat cu o mare întrebare, la care, în toate epocile trecute, vârstnicii au răspuns totuşi, dar la care acum nu au mai putut răspunde, deoarece limbajul pe care îl foloseau nu a mai fost înţeles de către tineri.

Îndreptaţi-vă atenţia asupra propriei dumneavoastră tinereţi, poate că aţi fost mai cuminţi decât aceste păsări călătoare, poate că nu aţi resimţit atât de puternic dorinţa sau nevoia de a pleca. Şi, pentru a nu utiliza un cuvânt anume: Dumneavoastră v-aţi abţinut, v aţi făcut că-i ascultaţi pe vârstnicii dumneavoastră, şi aţi rămas acasă. Ceilalţi nu s-au mai făcut că-i ascultă pe bătrâni; ei s-au rupt de aceştia, şi au plecat. Am văzut acest lucru. Noi am văzut şi întregul rezultat al mişcării tineretului. Cu nu foarte mult timp în urmă a luat naştere, în cadrul acestei mişcări a tineretului, necesitatea de a găsi o legătură cu sine însuşi. Tinerii doreau să găsească prin ei înşişi, pentru ei înşişi, ceea ce vârstnicii nu puteau să le ofere. Ei doreau o evadare în natură. Ei vroiau să găsească în ceva nedefinit ceea ce vârstnicii nu le mai puteau oferi. Şi atunci au găsit o alipire, a unuia la celălalt. Ei au format o clică. În fond, aici a apărut o manifestare individuală neobişnuită, care însă este foarte plină de învăţăminte: vârstnicii au pierdut controlul, conducerea, şi ei au devenit filistini. Vârstnicilor nu le-a venit a crede că în tineret s-a trezit acel mare dor, pe care îl resimt păsările migratoare. Şi, ce au spus în acest sens vârstnicii, care acum erau ei înşişi puţin afectaţi de noile timpuri? Nu au spus că trebuie să căutăm să găsim în noi posibilitatea de a câştiga prin noi înşine legătura; că trebuie să trecem la o mare cercetare a conştiinţei; că trebuie să găsim drumul către tinereţe, pornind dinspre bătrâneţe... Ei au spus cu totul altceva: Ei bine, dacă acum tineretul nu mai vrea să înveţe nimic de la noi, atunci vrem să învăţăm noi de la tineret. Şi acum vedem cum vârstnicii se adaptează, începând cu institutele naţionale de învăţământ şi până la celelalte lucruri, la ceea ce vrea şi solicită tineretul. Dacă veţi privi în mod obiectiv aceasta problemă, atunci veţi vedea că nu este nimic altceva decât că vârstnicii au vrut să fie conduşi de către tineret, că ei au capitulat din ce în ce mai mult, că au renunţat treptat, puţin câte puţin, la conducere, până când, într-o perioadă deosebit de frământată, în instituţiile de învăţământ au venit comitete alese nu dintre cadrele didactice, ci dintre elevi.

Ei bine, această fază în care a ajuns problema vârstnicilor ne dă de gândit în modul cel mai serios. Însă, ce s-a petrecut în ceea ce îi priveşte pe tinerii înşişi? Tineretul a trecut de la necesitatea de a găsi o legătură, o corelaţie, de la regăsirea de sine în sânul clicii, la regăsirea sufletească în singurătate. Ultima fază este aceea că fiecare se simte respins înspre el însuşi, că fiecare resimte o anumită teamă faţă de legături. De fapt, acel ceva în care s-a mai simţit încă cu o anumită certitudine, în care s-a căutat şi în care s-a şi crezut că s-ar găsi în lume, este un dor atomizator. Aceasta s-a transformat într-o gândire mocnită despre: cum este posibil să nu te poţi înţelege cu tine însuţi ca om? Şi puteţi vedea cum se amplifică astăzi din ce în ce mai mult ultimul sentiment, dacă priviţi cu simţurile treze ceea ce se petrece peste tot în zilele noastre. Veţi observa peste tot ca un fel de incertitudine în creştere, o fărâmiţare a puterilor sufleteşti umane. Veţi vedea peste tot o teamă deosebită, o horror vacui, astfel încât tineretul se teme, este îngrozit de ceea ce se va întâmpla dacă această incertitudine continuă să crească. Tineretul simte o oroare faţă de viaţa în care trebuie să crească. Şi, în fond, faţă de aceasta există numai o singură soluţie, şi anume aceea pe care aş desemna-o prin cuvintele: marea cercetare a conştiinţei. Iar aceasta nu poate să depindă de aspecte exterioare, ci poate să ţintească numai înspre aceea că se ridică următoarea întrebare: Dar oare cum s-a ajuns în situaţia ca noi, dacă vrem să avem conducerea, cu puterile pe care le au vârstnicii, nu mai înţelegem deloc tineretul?

În acest sens, putem să ne îndreptăm privirile înspre o epocă mai îndepărtată, să spunem asupra vechilor greci. La oamenii din Grecia, despre care ne povesteşte istoria, mai găsim încă o anumită înţelegere a oamenilor mai vârstnici cu oamenii mai tineri. În special, puteţi găsi în viaţa grecilor – dacă încercaţi să o înţelegeţi cu adevărat – o înţelegere neobişnuită între tinerii care se aflau între vârsta de paisprezece, cincisprezece ani până la începutul vârstei de douăzeci de ani, prin urmare în cel de al treilea septenal de vârstă, şi oamenii aflaţi la vârsta pe care am desemnat-o ca fiind al cincilea septenal, care se încadrează aproximativ între vârsta de douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani*. Ceea ce caracterizează acea perioadă a Greciei antice şi a culturii romane mai vechi, şi anume faptul că oamenii de vârsta de treizeci şi cinci, treizeci şi şase, treizeci şi şapte de ani se înţelegeau cu cei care erau la fel de mari cum sunt, în zilele noastre, elevii şcolilor primare, şi că aceia care păşeau în acea vârstă matură se înţelegeau mai bine cu cei care păşeau deja în cel de al treilea deceniu de viaţă. Exista o înţelegere între cei mai vârstnici şi tineret, structurată exact pe trepte de vârstă. Nu este deloc uşor să pătrundem în spatele misterelor legate de dezvoltarea omenirii; situaţia este într-adevăr de aşa natură că, în ceea ce îi priveşte pe greci, putem încă simţi în mod clar: Atunci când tânărul sau fata ajung la vârsta maturizării sexuale, ei privesc înspre cei care au atins vârsta de aproximativ douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani. Ei îşi aleg dintre aceştia pe aceia care le plac cel mai mult, pe urmele cărora caută acum să meargă liber. Ei nu mai pot urma o autoritate de la sine înţeleasă, însă tind spre un exemplu de această vârstă. Şi noi vedem cum acest lucru se pierde, dispare din ce în ce mai mult, pe măsură ce lumea se dezvoltă, evoluează, trecând prin Evul mediu şi până în prezent. Oamenii sunt într-o anumită măsură amestecaţi ca nişte zaruri. Am putea spune: ordinea naturală spirituală dată se transformă într-un haos. Şi atunci în lume aceasta se transformă într-o problemă socială şi, în cadrul lumii noastre, a educaţiei, reprezintă o problemă pedagogic-didactică. Fără să privim asupra tuturor corelaţiilor şi interdependenţelor existente în lume, nu putem avansa cu adevărat.

* În stenogramă apare “între 35 şi 42 de ani”, dar de fapt este între douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani. Textul a fost corectat în concordanţă cu expunerile ulterioare.

Acum, aş dori să va atrag atenţia asupra unei stări de fapt cât se poate de concrete, care să vă arate în ce constă punctul cheie: Dumneavoastră mai trebuie numai să universalizaţi această stare de fapt concretă, pentru a vedea care este motivul care stă la baza instalării acestei stări de neînţelegere între vârstnici şi tineri. Vedeţi dumneavoastră, dacă în zilele noastre noi creştem într-un mod atât de viu în viaţă, datorită şcolii noastre, atunci învăţăm, de exemplu: există în total şaptezeci de elemente chimice. Noi învăţăm acest lucru şi, când devenim profesori, avem de regulă o conştienţă referitoare la aceste elemente chimice, că lucrurile stau pur şi simplu aşa, chiar dacă, în ultima perioadă, a fost întru câtva încălcată; însă în interiorul nostru s-a sedimentat informaţia conform căreia avem de a face cu şaptezeci de elemente chimice, că toate lucrurile care sunt în lumea exterioară există prin sinteza şi analiza acestora. Ne creăm chiar şi o concepţie despre lume. Şi a fost o teribilă farsă faptul că, pe baza acestor şaptezeci de elemente chimice s-a clădit, în ultima treime a secolului al XIX-lea, o concepţie despre lume. S-a gândit numai aşa despre lume, în sensul că se punea întrebarea: da, dar cum a putut lua naştere ceea ce sunt corpurile existente în lume, ceea ce s-a stabilizat apoi, prin modificări de natură chimică şi fizică; cum a apărut creaţia primordială printr-o sinteză chimică deosebit de complicată? S-a dorit cuprinderea întregii lumi cu ajutorul gândurilor ce au rezultat relativ la astfel de elemente.

Însă această întreagă atitudine de a gândi asupra lumii, unui grec i-ar fi părut o mare prostie, i-ar fi părut ca fiind ceva neuman. Dacă grecului i s-ar fi cerut ca, dintr-un total de şaptezeci de elemente care se sintetizează şi se analizează, să-şi imagineze lumea, ar fi simţit în interiorul său cel mai adânc ceva de felul că, prin aceasta, omul trebuie să se năruie în praf. El nu ar fi înţeles nimic din aceasta; căci, ce să facă omul cu o astfel de lume, care este constituită din şaptezeci de elemente, care se analizează şi se sintetizează? Ce să însemne oare toate acestea? Lumea nu are decât să existe în acest fel, nu are decât să nu fie nimic altceva decât o uriaşă retortă, însă, cum apare în acest cadru omul? E ca şi cum s-ar aşeza o retortă mare în mijlocul camerei, s-ar lăsa să fiarbă acolo tot felul de elemente şi s­ar deschide o uşă, iar prin această uşă practicată în retortă s ar împinge înăuntru omul, în ceea ce se lasă să se obţină prin acest amestec de săruri şi acizi. Cam în acest fel ar fi gândit un grec, în cazul când i s-ar fi spus să-şi imagineze lumea ca fiind clădită din şaptezeci de elemente. El nu ar fi crezut acest lucru, căci asta ar fi fost contrar simţămintelor sale. El ar fi fost împins involuntar către o astfel de simţire, cum am caracterizat-o mai devreme.

Însă omul nu este numai cap. Numai la sate se obişnuia, şi aceasta era numai o farsă, că, la bâlci, erau nişte chioşcuri în faţa cărora stătea câte unul care spunea: “Intraţi, domnii mei ! Aici puteţi vedea un cap de om viu care vorbeşte!” Şi, dacă intrai, vedeai numai un cap care nu avea corp. Însă omul nu este numai cap, ci el este un om întreg. Şi, dacă el vrea să dezvolte astfel de “concepţii” cu capul său, şi prin care să fie dotat, din punct de vedere al întregii sale vieţi, al voinţei şi al sentimentelor, al întregului său fizic astfel încât să poată gândi cum că lumea ar consta numai din astfel de lucruri, atunci el trebuie să şi simtă altfel, el trebuie să aibă altceva în vârfurile degetelor decât avea în vârfurile degetelor grecul, pentru care aceste aspecte ar fi fost numai nişte prostii. Căci simţim altfel, adoptăm o altfel de poziţie în lume dacă credem că aceasta ar fi numai ceva ce se potriveşte pentru o retortă, nu însă pentru un Univers. Şi, cu siguranţă, la fel se petrecea şi cu aspectele de natură sociologică care îi apăreau grecului. Aceste lucruri trebuie gândite. Trebuie să ne spunem: Noi nu doar gândim că lumea constă din şaptezeci şi patru de elemente, căci noi nu suntem numai cap, dimineaţa ne spălăm pe mâini şi ne ştergem, şi mai avem şi o simţire. Faptul că este posibil ca, după ce ne-am spălat pe mâini, capul nostru să accepte un astfel de mod neomenesc de a privi lumea ca pe o realitate, faptul că noi putem să gândim în acest mod, aceasta îi imprimă sentimentului nostru, simţirii noastre, un anumit caracter specific. Da, şi dacă putem simţi, percepe, gândi în aşa fel încât omul să iasă complet din acest context, atunci situaţia stă în aşa fel încât, dacă ne aflăm cu acest sentiment şi această simţire în faţa băiatului sau a fetei de cincisprezece ani, nu putem găsi nici o cale de acces şi nu ştim ce trebuie să facem în această situaţie. Cu acest mod de a vedea lumea se pot face colegii universitare, unde se pot realiza dezbateri referitoare la ceea ce credem că recunoaştem ca fiind ceea ce este bun, însă nu se poate trăi cu aceasta. Apoi noi îi trimitem afară din universităţi pe oamenii care trebuie să-şi asume răspunderea activităţii educative, şi aceştia nu mai au absolut nimic din ceea ce reprezintă o legătură cu tineretul. Şi aceasta este îngrozitoarea prăpastie care s-a deschis în faţa noastră.

Vedeţi dumneavoastră, dacă nu ne-am ţinut bine, pentru noi oamenii, când atingem vârsta de cincizeci sau cincizeci şi cinci de ani, intervine o anumită reminiscenţă referitoare la ceea ce predăm astăzi în materie de chimie şi de fizică. În acest caz suntem deja atât de sclerozaţi, încât în noi înşine există o anumită reminiscenţă, un anumit ecou din lumea care este acolo, afară. Căci puterile lumii fac cu noi oamenii, pe parcursul vieţii noastre fizice, ceva ciudat: ne întăresc şi în ceea ce priveşte organismul nostru, o dată cu trecerea anilor. Noi ne disociem, ne prăfuim lăuntric, într-o oarecare măsură, atunci când ne apropiem de vârsta de cincizeci de ani. Însă, o dată ajunşi aici, ne dizolvăm, încetul cu încetul, nu chiar atât de cumplit de repede cum am fi dacă am fi închişi într-o retortă. Nu se ajunge atât de departe, însă acest fenomen se produce totuşi mai încet; dar totul se petrece într-un mod ceva mai uman. Însă la această vârstă, la care omul se îndreaptă deja înspre moartea sa, în el începe să devină activ ceva asemănător cu ceea ce descriem astăzi cu ştiinţa noastră. Noi concepem lumea în aşa fel, încât cel mult bătrânii ar putea să aibă înţelegere pentru acest lucru. Natura este binevoitoare, ea îi face să devină puţin mai copilăroşi pentru acest lucru.

Atunci când vorbim astfel de lucruri, sună ca şi cum am vrea să ne amuzăm pe seama lumii, ca şi cum am vrea să ne batem joc de ea. Însă aici nu este vorba despre umor, ci este o profundă tragedie, este adevărul: Noi descriem astăzi numai acele aspecte legate de lume care se îndeplinesc după ce murim, aceasta este situaţia. De abia după ce murim se petrece ceva asemănător, şi noi avem un presentiment, când începem să îmbătrânim, referitor la ce se va petrece în trupul nostru fizic după ce am murit. Noi nu descriem nimic altceva. Noi am umplut toate instituţiile noastre de învăţământ cu o astfel de cunoaştere, care se referă la omul fizic ce se dizolvă, după ce moare. Însă nu aceasta trăieşte în componentele noastre. Noi simţim în acest fel prin gândurile pe care le preluăm în noi. – Şi lucrurile care sunt create începând cu bătrâneţea sunt lucrurile teologice, acestea mai trăiesc numai în cuvinte, pentru că ceea ce spune teologia nu se potriveşte cu ceea ce se învaţă ca fiind istoria naturală a cadavrului omenesc. Atâta vreme cât aceste lucruri sunt privite numai din punctul de vedere al cunoaşterii teoretice, situaţia încă nu este deosebit de rea; însă în momentul în care se doreşte ca acestea să fie integrate în viaţă, atunci este rău. Dacă luăm omul ca întreg şi ne întrebăm: cum devin oamenii sub influenţa unei astfel de vieţi? Atunci întrebarea capătă o mare importanţă, atunci devine o întrebare vitală. Şi nu trebuie să evităm această întrebare vitală, nu avem voie – mai bine spus – să ne fofilăm. În cadrul procesului de învăţământ ne vedem puşi faţă în faţă cu copilul în care acţionează cu totul altfel de puteri decât cele despre care învăţăm ceva. Şi noi de fapt nu mai ştim absolut nimic despre ceea ce acţionează de fapt în copil; noi suntem despărţiţi de copil printr-o prăpastie.

Grecului i s-ar fi părut o nerozie să i se vorbească aşa despre un total de şaptezeci de elemente, aşa cum discutăm noi astăzi. Însă, despre ce vorbeau aceştia? Ei vorbeau despre faptul că ansamblul care există – nu spuneau că ar fi format dintr-un total de şaptezeci de elemente – , vorbeau despre faptul că aici ar acţiona o unitate de patru elemente: focul, apa, pământul, aerul. Dacă ne adresăm astăzi învăţaţilor noştri, celor care conduc procesul nostru de învăţământ, de educare şi de formare cu nasurile pe sus, atunci cu siguranţă că vom primi următorul răspuns: acesta este un mod copilăresc de a privi lumea, noi am depăşit această fază; acesta este un punct de vedere de care nu mai trebuie să ţinem cont. Şi, dacă este unul care începe să gândească, atunci el spune: Ei bine, da, noi mai avem încă şi astăzi aşa ceva. Astăzi, acestea sunt cele patru stări de agregare, starea solidă, starea lichidă, starea gazoasă şi căldura, pe care nu ar trebui să o mai privim în acest fel, căci aceasta a fost tot o copilărie. Noi încă mai avem aceste diferenţieri, însă noi am adus lucrurile la locurile lor. Şi trebuie să privim cu o anumită bunăvoinţă la ceea ce susţineau grecii. Ei bine, este un noroc faptul că am reuşit să ajungem atât de departe încât să avem acum un total de şaptezeci de elemente, în timp ce oamenii se ocupau mai demult cu un soi de animism pe când vorbeau despre foc, apă, aer, pământ.

Însă lucrurile nu stau aşa. Căci problema are un caracter şi mai profund. Grecii vorbeau despre foc, apă, pământ şi aer şi nu aveau în nici un caz reprezentarea pe care o avem noi astăzi despre aceste lucruri ci, dacă l-aţi fi întrebat pe un grec, care trăia această concepţie asupra lumii – au mai existat numeroşi oameni care au trăit acest mod grecesc de a privi lumea chiar până înspre secolul al cincisprezecelea; cei care au trăit mai târziu au mai putut găsi aceste lucruri scrise în cărţile lăsate de înaintaşi, cei de astăzi mai văd şi ei câteodată aceste lucruri, însă nu mai înţeleg nimic din ele –, deci dacă l-aţi fi întrebat: Ce înţelegi tu prin căldură, ce înţelegi prin foc?, el ar fi răspuns: Prin foc eu înţeleg tot ceea ce este cald şi uscat. Ce înţelegi prin aer? Prin aer eu înţeleg tot ceea ce este cald şi umed. El nu înţelege prin acest concept aerul exterior, fizic, ci el îşi formează o idee. El nu îşi imagina un foc exterior, fizic; el îşi forma o idee. În aceasta era conţinută sub-ideea: cald şi uscat. Nu era o legătură grosolană cu ceea ce transmit simţurile; erau anumite calităţi lăuntrice prin prisma cărora înţelegea el acest lucru. Pentru a se ajunge la aceste elemente, la ceea ce se înţelegea pe atunci prin elemente, trebuia să se înalţe către ceva ce nu se vede cu ochii, ci care se cuprinde cu gândurile.

Da, însă la ce se ajungea atunci de fapt? Vedeţi dumneavoastră, se ajungea la o concepţie care, în eficacitatea sa corespunde cu ceea ce este elementul eteric în om, trupul eteric. Atunci se ajungea la trupul eteric. Nu se pătrundea în trupul eteric, însă se ajungea la modul în care trupul eteric prelucrează elementul fizic. Un om nu poate niciodată să capete o reprezentare asupra modului în care trupul eteric prelucrează fizicul, dacă el vrea să caute vreun fel de configuraţie, cum, de exemplu, ajung să intre în joc împreună oxigenul şi carbonul. Niciodată nu vom putea cuprinde cumva cu privirea interacţiunea dintre trupul eteric şi fizic, dacă aplicăm astfel de idei conform cărora ar intra în discuţie combinaţii între carbon, hidrogen, oxigen sau sulf. Într-o astfel de situaţie ne excludem în totalitate din acţiunea eterică şi rămânem cuprinşi în cadrul fizicii; asta înseamnă că rămânem în cadrul a ceea ce se petrece cu omul după ce acesta a murit. Cu ceea ce se petrece întotdeauna în viaţă, prin aceea că trupul eteric prelucrează fizicul, cu acest aspect ne putem descurca numai dacă gândim în felul următor: cald şi uscat, rece şi umed, cald şi umed; prin urmare, numai dacă ne reprezentăm în interiorul nostru aceste calităţi cu care fizicul cuprinde trupul eteric, dacă avem această concepţie a naturii formată din patru elemente. Aceste patru elemente nu sunt o reprezentare copilărească, care îşi îndreaptă atenţia numai asupra fizicului exterior, ci ea priveşte asupra acţiunii şi a efectului eteric. Şi această reprezentare s-a pierdut de fapt în timpurile mai noi.

Însă acest lucru are un efect al său asupra întregului om. Gândiţi-vă, creştem, învăţăm numai că lumea este formată dintr-un total de şaptezeci de elemente, din iod, sulf, seleniu, telur şi aşa mai departe. Şi acestea se amestecă. Aceasta are un efect atât de puternic asupra lumii sentimentului, încât, ca oameni, suntem complet exteriorizaţi. Aceasta este acolo şi noi nu avem nimic de a face cu toate astea.

Putem să ne facem o părere îndreptăţită că avem ceva de a face cu aceasta, dacă ne imaginăm că lumea ar consta din aceste patru elemente: foc, apă, aer şi pământ. Ne imaginăm acest lucru aşa cum îşi imagina grecul: prin foc – ceea ce este cald şi uscat, prin aer – ceea ce este cald şi umed, prin apă – ceea ce este rece şi umed, prin pământ – ceea ce este rece şi uscat. Dacă ne imaginăm aceste calităţi şi le facem să fie vii în noi, atunci acestea sunt reprezentări care ne cuprind din punct de vedere calitativ. Suntem pătrunşi de ele. Ele ne pătrund în mădulare; ele ne cuprind. Dacă percepi astfel de imagini care îţi pătrund în membre, ca şi cum ai percepe o imagine care pătrunde în membre de-abia după ce ai murit ca om fizic, atunci devii cu totul altceva. Trupurile moarte din morminte ar putea într-adevăr să se simtă aşa cum se întâmplă atunci când toate cele şaptezeci de elemente se grupează conform legilor chimiei. Însă oamenii vii nu obţin nimic pentru viaţa lor de la o astfel de reprezentare. Dimpotrivă, însă, ei percep prin intermediul trupului lor eteric, dacă au această reprezentare a celor patru elemente.

Din acest motiv, vedeţi dumneavoastră, de fapt, pentru noi, ca oameni, formarea noastră culturală a devenit complet inutilă; pentru noi, oamenii, ea devenit complet inutilă. Noi avem în zilele noastre o cultură care cel mult ne pregăteşte pentru a pune ordine în ceea ce priveşte omul exterior, pentru a face ceea ce este de făcut în exterior, din punct de vedere mecanic, la om. Pentru aceasta suntem noi pregătiţi. Pentru omul real nu avem absolut nimic. Nu ne pătrunde în membre. Rămâne în intelect. Nu are absolut nici un efect pentru simţăminte şi pentru voinţă. Astăzi, dacă vrem să mai avem vreo influenţă asupra cuiva, trebuie să îl asaltăm, cu totul exterior, prin tot felul de predici. Trebuie să-i spunem ceva din exterior, însă noi nu îi dăm nimic care să acţioneze lăuntric.

Este incredibil de cumplit modul în care stăm în faţa tineretului care creşte. Noi spunem că tinerii trebuie să fie buni, însă noi nu le oferim nimic prin care aceştia să poată fi buni. În această situaţie, tineretul ne poate asculta numai dacă facem apel la autoritatea noastră. Dacă suntem în stare să venim în întâmpinarea omului, până la o vârsta chiar şi mai înaintată, cu sabia, dacă acesta nu ascultă, atunci se poate; dar după aceea, trebuie să avem puterea căpitanului de poliţie, care se îngrijeşte ca ceea ce spune să fie îndeplinit. – O cunoaştere a capului, complet lipsită de importanţă pentru oameni, nu oferă oamenilor, în special pentru lăuntrul lor, absolut nimic. Aici se află motivul pentru care nu ne putem apropia de oamenii care se află exact în acel moment important în care ar trebui să aducă elementul spiritual-sufletesc într-o relaţie alternantă cu elementul trupesc-fizic. Ce să facă oamenii cu tineretul care, pornind de la viaţă, vrea să realizeze o legătură între elementul spiritual-sufletesc şi elementul fizic?

Acesta este punctul unde vrem să continuăm mâine pentru a putea avansa către miezul problemei. Eu am vrut astăzi în principal să trezesc un sentiment asupra modului în care ceea ce ne preocupă în marele moment în care trebuie să găsim o cale de acces către sufletele copiilor la o anumită vârstă foarte importantă constituie o problemă de concepţie asupra lumii.