Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA OMULUI ŞI
STRUCTURAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

GA 302


A ŞAPTEA PRELEGERE

Stuttgart, 18 iunie 1921

Am început ieri cu o analiză, pe care eu am numit-o cercetare a conştiinţei corespunzătoare epocii în care trăim, aşa cum îi este de fapt necesară profesorului şi educatorului atunci când acesta se află în faţa acelei vârste a copilului corespunzătoare celui de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă, care, în exterior reprezintă maturizarea sexuală, şi de care ar trebui să se ţină cont nu numai atunci când, în cadrul educaţiei şi procesului de învăţământ, avem de a face cu acest moment al devenirii umane, ci pe parcursul întregii perioade de desfăşurare a activităţilor şcolare şi educative. Din acest motiv a fost desemnat ca fiind necesar, în prezent, ca profesorul şi educatorul să desfăşoare în privinţa acestei vârste un fel de cercetare superioară a conştiinţei, şi asta deoarece, prin întregul mod în care noi înşine am fost educaţi şi învăţaţi în timpurile trecute, ne raportăm de fapt fără nici un fel de înţelegere la ceea ce se desfăşoară în om la această vârstă.

Ne vom putea face o imagine despre ceea ce se petrece de fapt aici, dacă procedăm în modul următor: Priviţi mai întâi omul în anii douăzeci, aproximativ de la vârsta de douăzeci şi unu de ani şi până la douăzeci şi opt de ani. În ştiinţa spirituală, noi denumim această perioadă ca fiind naşterea Eului, perioada în care Eul ajunge la afirmarea sa deplină în viaţă. Am reliefat faptul că, pentru fată, aproximativ în jurul vârstei de paisprezece, cincisprezece ani, acest Eu se dizolvă, într-o anumită măsură, în trupul astral, şi astfel încă nu este independent, în timp ce trupul astral capătă o anumită independenţă încă dintr-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă. În ceea ce-i priveşte pe băieţi, am spus că Eul nu se dizolvă în astral, ci duce un fel de viaţă retrasă, şi am explicat cum ceea ce ni se prezintă, pe de o parte la fete, pe cealaltă parte la băieţi, de la paisprezece şi până la douăzeci şi unu de ani, nu este nimic altceva decât un rezultat al acestei stări lăuntrice a făpturii omului. Însă când, în aproximativ al douăzecişiunulea an de viaţă, Eul îşi intră pe deplin în drepturi, atunci situaţia se prezintă în aşa fel încât omul îl caută pe semenul său şi îl găseşte; şi anume la această vârstă, în deplinul sens al cuvântului, omul îl caută şi îl găseşte pe celălalt om. Acest lucru este caracteristic, pentru că, dacă – să spunem – un tânăr de douăzeci şi patru de ani sau şi ceva mai tânăr – dar nu mai tânăr de douăzeci şi unu de ani – găseşte pe un altul – dar nu trecut de douăzeci şi opt de ani –, atunci cei doi se află într o astfel de atitudine reciprocă, încât acţiunile lor reciproce sunt pe deplin echivalente din punct de vedere spiritual, sufletesc, trupesc. La această vârstă, oamenii stau de fapt pe poziţii reciproce complet egale în această interacţiune. Este de o deosebită importanţă să observăm şi să urmărim aceasta în viaţă, în special dacă vrem să fim activi pe tărâm pedagogic. Toate nimicurile psihologice care se practică de multe ori se compun, în zilele noastre, numai din tot felul de înţelepciuni verbale. În zilele noastre, dacă doreşti cu adevărat să înveţi să cunoşti viaţa, trebuie să studiezi aşa ceva cum ar fi această nuanţă deosebită care trăieşte în oameni atunci când aceştia se întâlnesc în perioada în care amândoi se află la o vârstă cuprinsă între douăzeci şi unu şi douăzeci şi opt de ani.

Să luăm celălalt aspect: avem faţă în faţă un tânăr cu o vârstă cuprinsă între paisprezece şi douăzeci şi unu de ani şi un om puţin mai în vârstă, între douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani. Aceşti doi oameni, indiferent de sexele lor, se află într-o anumită relaţie, dar aceasta nu poate fi bazată pe o deplină egalitate, totuşi, putem vorbi, în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiţii – despre care vom vorbi imediat – despre o înţelegere foarte importantă. Atunci când tânărul de paisprezece, cincisprezece, şaisprezece ani îl întâlneşte pe omul de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă, treizeci de ani, situaţia se prezintă în felul următor: Ceea ce la tinerii de paisprezece până la douăzeci şi unu de ani se dezvoltă mai mult trupeşte, prin intermediul trupului astral, mai mult în modul exterior de prezentare al felului în care se integrează în viaţă tinerii – încă copilăroşi, prin faptul că devin mai îndemânatici sau prin faptul că au idealuri – acest întreg mod de a intra în relaţie cu lumea exterioară care ia naştere aici este, aş spune eu, legat mai mult de inconştientul cu care se prezintă trupescul către exterior, atunci când se dezvoltă înspre exterior; acest aspect apare într-o formă sufletească mai interiorizată la omul de douăzeci şi opt-treizeci şi cinci de ani. Din acest motiv, omul cu o vârstă cuprinsă între douăzeci şi opt de ani şi treizeci şi cinci de ani este cel mai bine predestinat să simtă şi să resimtă, să perceapă sufleteşte ceea ce se petrece într-un tânăr de paisprezece până la douăzeci şi unu de ani. Şi, din nou, aceştia din urmă sunt deosebit de potriviţi pentru a privi către cei care se află la vârsta de douăzeci şi opt până la treizeci şi cinci de ani pentru că, într-o anumită măsură, ei văd acţionând, într-o activitate lăuntrică, ceea ce la ei se conturează mai mult trupeşte, în inconştienţă, către exterior.

Această relaţie dintre oamenii aflaţi la vârsta de douăzeci şi opt şi până la treizeci şi cinci de ani şi oamenii în devenire, prin urmare copiii de la paisprezece până la douăzeci şi unu de ani, mai era încă prezentă într-o măsură foarte mare la grecii antici. Aceasta relaţie era pur şi simplu percepută în mod instinctiv. Copiii greci priveau către cei mai vârstnici astfel încât ei îşi spuneau – desigur, într-un mod nu tocmai conştient, ci mai mult instinctiv: Aceştia au, din punct de vedere sufletesc, ceea ce noi avem în trupul exterior; iată că aici ne întâlnim, într-o formă mai cizelată, mai fină, cu ceea ce noi avem în exterior. Şi grecul, când ajungea la vârsta de douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani, simţea o plăcere deosebit de mare faţă de ceea ce se dezvolta şi se dezvăluia în tânărul de paisprezece, cincisprezece, şaisprezece ani. Acest mod de viaţă instinctivă a oamenilor, care nu era ca la noi, unde oamenii intră în relaţie numai în mod abstract, ci unde vârstele intră într-o relaţie, această viaţă instinctivă în care reprezinţi ceva pentru un altul datorită faptului că eşti mai tânăr sau mai vârstnic, această relaţie instinctivă este ceea ce exista într-un mod încă deosebit de puternic la grecii antici, ceva ce acţiona cu adevărat între oameni.

Şi acum gândiţi-vă care era de fapt situaţia în această Grecie antică. Copilul creştea în respect faţă de omul de treizeci de ani, însă – când trecea peste vârsta celui de-a doilea deceniu de viaţă –, el simţea foarte puternic: Tu trebuie acum să-i cauţi pe cei de o seamă cu tine! Asta dădea multilateralitate, interiorizare. Acest fapt conferea şi vieţii sociale o anumită structură. Şi asta este ceea ce trebuie de fapt subliniat, pentru că astăzi, când această viaţă instinctivă nu mai există în oameni, noi, în calitate de cadre didactice, de pe poziţia noastră de profesori şi educatori, suntem în fond complet lipsiţi de înţelegere în special faţă de vârsta care începe cu cel de al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă. Aceasta nu ni se dezvăluie de sub mantia ei de mister, căci, după cum am subliniat încă de ieri, noi nu am preluat niciodată imagini şi concepte care să poată acţiona în aşa fel în viaţa percepţiilor şi a sentimentelor noastre încât să poată renaşte din nou, într-un mod conştient, aceste instincte pe care le-am pierdut prin procesul de dezvoltare naturală la care am fost supuşi. Şi în cazul în care noi nu vom păşi pe domeniul pedagogiei şi didacticii în ştiinţa spirituală antroposofică şi nu vom stimula din nou generarea în noi prin aceasta a unor astfel de subtilizări ale percepţiei şi simţirii pe planul sentimentelor, vom genera din ce în ce mai multe prăpăstii între oamenii mai în vârstă, prin urmare şi profesori şi educatori, şi aceşti copii mai mari. Şi vom crea aceste prăpăstii astfel încât vom ajunge până la urmă în situaţia de a nu mai putea decât să ne retragem pe poziţia de a ordona prin cuvânt, spunând că trebuie să se facă un lucru sau altul. Vom ajunge să contăm pe faptul că dacă noi înşine nu vom mai putea comanda în şcoală, va fi prezent căpitanul de poliţie, despre care oamenii ştiu că apare dacă ei nu ascultă, dacă nu se comportă aşa cum li s-a poruncit. Însă nu vom putea obţine interioritatea relaţiei dintre profesor şi elevi decât dacă – oricât de teoretic ar suna aceasta – stimulăm întregul om din noi prin astfel de gânduri care trezesc din nou în noi – însă acum în mod conştient – ceea ce, cândva, oferea oamenilor viaţa instinctivă.

Din acest motiv v-am spus ieri: Ceea ce învăţăm în zilele noastre, şi anume că fiecare substanţă în parte şi fiecare făptură a naturii este compusă dintr-o sumă de aproximativ şaptezeci de elemente, această afirmaţie este valabilă pentru noi numai după ce am murit şi ne aflăm în mormânt sub forma de trup neînsufleţit, ea este valabilă pentru cadavrele noastre. Ceea ce se demonstrează aici prin intermediul fizicii şi al chimiei, nu are nici o legătură cu omul. Toate acestea se află într-o relaţie cu omul numai în măsura în care trupul său putrezeşte conform aceloraşi legi care guvernează şi modul în care se comportă aceste şaptezeci şi două sau şaptezeci şi patru de elemente. Dimpotrivă, încă în cea de a patra epocă postatlanteană, şi în special la greci, mai exista încă acea concepţie asupra căreia se priveşte ca înspre ceva copilăresc, aşa cum am discutat ieri această chestiune, care însă, dacă este corect percepută, îi oferă omului cu totul altceva, şi anume imaginea conform căreia avem de a face cu cele patru elemente: focul, apa, aerul şi pământul. Şi eu v-am spus că grecii nu gândeau la aceste patru elemente fiind stăpâniţi de imaginea grosieră a impresiilor senzoriale, a materiei oferite simţurilor, ci ei concepeau focul ca fiind ceea ce conţine în acelaşi timp calităţile de cald şi uscat, iar apa o gândeau ca fiind rece şi umedă. Însă aceste concepte vii, pe care le legau de aceste elemente, le puteau aplica în multe situaţii. În primul rând, ei le puteau aplica prin aceea că gândeau în mod viu la ceea ce reprezenta pentru ei căldura, aerul, focul, apa şi pământul, în care vedeau imagini, imagini determinate, clar definite. Ei le puteau aplica în modul în care are loc în om, ca urmare a acţiunii trupului eteric, amestecarea şi separarea, sinteza şi analiza substanţelor; ei puteau să gândească aici modul în care trupul eteric lucrează asupra trupului fizic de la naştere şi până la moarte, în timp ce noi putem de fapt gândi numai ce face trupul fizic în mormânt, conform legilor noastre fizice şi chimice. Aşa puteau gândi grecii şi urmaşii lor, până în secolul al cincisprezecelea, şi anume cum lucrează trupul eteric asupra trupului fizic prin aceea că el dezvoltă, după modelul focului, din punct de vedere calitativ, ceea ce este cald şi uscat, prin aceea că, după modelul apei, dezvoltă recele şi umedul, iar după modelul pământului recele şi uscatul, ş.a.m.d.

Însă aceasta este o muncă lăuntrică cu mult mai vie, dacă analizăm omul prin prisma acestor patru elemente; căci prin aceasta suntem capabili să ne imaginăm activarea trupului eteric asupra substanţelor fizice. Şi devenim cu mult mai vii din punct de vedere lăuntric dacă ne reprezentăm acestea ca pe ceva viu, în special dacă mai adăugăm şi celălalt element pe care şi grecii şi-l mai reprezentau încă viu.

Ei îşi imaginau următoarele (desenează): Vedeţi dumneavoastră, astăzi avem suprafaţa Pământului, iar pe aceasta plante verzi. Da, însă cum ne imaginăm ceea ce se petrece aici în lumea plantelor? Ajungem numai atât de departe pe cât de explicabile considerăm a fi lucrurile conform analizelor şi sintezelor chimice, pe care ni le însuşim în legătură cu cele şaptezeci de elemente. Restul, fie ca îl negăm, eliminându-l pur şi simplu, fie că încercăm să ni-l imaginăm conform analogiei cu interacţiunea mineralelor. Ceea ce se petrece în interacţiunea clorofilei din plante cu oarecare entităţi exterioare atunci când planta se înalţă, aceasta ar trebui – conform metodelor actuale – să ni le imaginăm ca fiind ceva ce se petrece în retortă. Nu se afirmă explicit aceste lucruri, însă peste tot pătrunde acest mod de a vedea lucrurile. Totul este privit ca şi cum ar fi de natură minerală. Grecii îşi spuneau – chiar dacă nu exprimau în mod explicit acest lucru –: pornind dinspre pământ, din pământ, de jos în sus, acţionează ceea ce este natura pământului, ceea ce este recele şi uscatul; aceasta acţionează aici de jos în sus, şi îndată ce plantele străpung suprafaţa pământului ieşind deasupra, acţionează, izvorând într-o acţiune liberă, planta cu verdele său, cu coloritul florilor sale, atunci acţionează apa, aerul – însă aşa cum şi le imaginau grecii pe acestea –, şi atunci acţionează, cuprinzând totul în sine, focul. Aici afară acţionează, amestecându-se între ele, apa şi uscatul, recele şi umedul, caldul şi umedul, şi ceea ce acţionează aici conjugându-şi efectele – umed şi uscat şi cald şi rece –, aceste aspecte calitative care se întrepătrund aici, acţionează pe suprafaţa Pământului în lumea plantelor. Acest aspect trebuie să îl urmărim şi să-l analizăm. Dacă pornim de aici şi ne îndreptăm privirile asupra lumii oamenilor, asupra modului în care trupul eteric al omului lucrează în interior, atunci avem ceva asemănător. Însă prin aceea că avem în faţa ochilor întreaga viaţă a plantei, ne simţim îndemnaţi ca, printr-o astfel de concepţie asupra lumii – aş spune – să trăim în noi înşine această viaţă a plantei, această viaţă obiectivă. Un grec simţea că acolo, afară, totul înfloreşte, se dezvoltă şi creşte şi se schimbă. Şi el simţea că acestea acţionează şi în el. Nu era ceva chiar atât de îndepărtat de ceea ce îşi imagina el prin acţiunea propriului său trup eteric. El îşi spunea: ceea ce este prezent aici în mine, sub forma unui trup eteric, nu îmi rămâne necunoscut. Desigur că eu nu îl văd în mine, însă, dacă îmi îndrept privirea înspre tot ceea ce înverzeşte aici, înspre tot ceea ce se află în jurul meu, mi se dezvăluie ceea ce este în mine însumi.

Şi, dacă un astfel de grec ar învia din nou, nu în încarnarea sa actuală, ci sub forma de grec din vechime, iar un chimist al zilelor noastre ar merge la el şi i-ar spune: Toate acestea pe care le spuneţi voi sunt nişte prostii. Noi am depăşit de mult această fază a celor patru elemente – foc, apă, aer şi pământ –, toată această reprezentare este copilărească, de fapt există hidrogen, oxigen, clor, brom, iod şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, – şi i-ar enumera aceste şaptezeci şi şase de elemente, atunci grecul i ar spune: Eu nu am nimic împotriva acestei clasificări, tu poţi face acest lucru, însă acesta nu este decât un mod specializat de a privi ceea ce eu înţeleg prin rece şi uscat, ca acţiune a pământului. Însă tu nu ai ajuns mai departe decât până la specializarea recelui şi a uscatului. Cât despre apă, foc şi aer tu nu înţelegi absolut nimic. Tu habar nu ai ce se petrece acolo afară, în lumea plantelor. Despre elementul eteric pe care îl porţi tu însuţi în tine nu ştii nimic. Tu nici nu poţi vorbi despre lumea plantelor. Căci, cu ceea ce enumeri tu în cele şaptezeci şi şase de elemente ale tale, tu nu ai nici un fel de noţiune referitoare la ceea ce acţionează în lumea plantelor.

Dumneavoastră trebuie numai să simţiţi cum cuvintele noastre devin vii, dacă simţim în lăuntrul omului acelaşi lucru ca în această întreagă lume care înverzeşte, dacă aceasta nu rămâne pentru noi ceva ce nu putem înţelege. Şi dumneavoastră puteţi fi foarte siguri că, dacă acest sentiment devine din nou atât de viu încât să fie preluat în educaţie, atunci aceasta nu va acţiona într-o relaţie abstractă cu sufletul doar prin aceea că va străbate cuvintele noastre sub forma unei nuanţe lăuntrice, sufleteşti, ci aceasta va reda şi culoarea feţelor. Adică va transforma întregul om până în exterior, va avea un efect cu mult mai armonios. Chiar şi vocea cadrelor didactice va avea un sunet cu mult mai sănătos. Ea va acţiona complet altfel, fără să ţineţi cont de altceva. Căci toate aceste pedagogii artificiale, în cadrul cărora se spune că trebuie să facem asta aşa şi aşa, că trebuie să fie aşa şi aşa, nu sunt în fond decât plante de seră. Trebuie să se cultive ceea ce reprezintă pedagogie adevărată. Ea trebuie să fie preluată prin formarea de imagini, prin sentimentele noastre, aşa cum sunt preluate de noi în mod natural lucrurile care acţionează în sânge, în nervi, care cresc împreună cu noi prin organizarea noastră.

În fond, este deja începutul greşelii, dacă vom considera că îi putem spune cuiva: acest lucru trebuie făcut aşa şi aşa. Căci este de fapt acelaşi lucru cu a începe să îi spunem unei sobe: Tu eşti de fapt aşezată în colţul camerei şi este de datoria ta de sobă să faci căldură – de fapt începem să facem ceva în acest sens, dacă avem o astfel de pedagogie artificială. În sobă punem lemne şi apoi le aprindem. O pedagogie are nevoie de o cunoaştere adevărată şi corectă a omului, care să şi devină vie în întregul om, care să pătrundă în simţirea noastră, dar şi în voinţa noastră. Este necesar ca noi să creăm o astfel de cunoaştere referitoare la oameni.

Şi grecul nu a privit numai ceea ce se petrecea afară, în lumea plantelor, el a privit şi în sus, înspre depărtările lumii, şi a perceput acolo mai întâi planetele care se rotesc, după cum spune el, de la Lună şi până la Saturn. Apoi el şi-a îndreptat privirea mai departe, înspre lumea stelelor, şi acolo a avut impresia următoare: dacă stau aici, pe Pământ, cu lumea plantelor care mă înconjoară, atunci mă pătrunde acţiunea focului, a aerului şi a apei. Lumea plantelor este pătrunsă de efectul acţiunii focului, aerului, apei. Ceea ce văd în această acţiune ritmizează şi în mine însumi. Eu, de fapt, port întregul an în mine căci, aşa cum acolo, afară, în înverzire şi în veştejire se armonizează cu lumea plantelor uscatul şi umedul, aşa cum acţionează acolo caldul şi recele, tot aşa procedează şi trupul meu eteric cu mine, numai că eu port în mine o lume întreagă, astfel încât ceea ce acolo afară se desfăşoară într-un larg interval de timp, în mine se petrece conform unor ritmuri mai scurte. Grecul se simţea o făptură vie în această lume. El se simţea ca aparţinând fiinţei pământului. El îşi spunea: Acolo unde sunt plantele, acolo începe totul, apa, aerul, focul, pământul, care se întrepătrund. Etericul merge în sus, cu efectele sale; însă acum îi vine în întâmpinare, din spaţiul cosmic, radiază dinspre exterior spre interior, venindu-i în întâmpinare în foc, în aer, în apă ceea ce este efectul acţiunii stelare, ceea ce, mai întâi, este acţiunea planetară. Eu aş avea, ce i drept, un trup eteric, însă dacă nu ar fi această acţiune planetară, în mine s-ar forma plante. Nu s-ar putea forma, de exemplu, creierul mare (encefalul), dacă nu ar acţiona din afară puterile lui Saturn; nu s-ar putea forma în mine laringele, dacă nu ar acţiona din afară Marte, nu s-ar putea forma inima dacă nu ar radia alte puteri din exterior. Şi grecul gândea în felul următor: din afară radiază numai puterile către interior. Înspre afară radiază etericul şi, din depărtări cosmice nedefinite, radiază, modificate ca urmare a efectului prezenţei planetelor, puterile care creează în mine ceea ce iese în afară, prin intermediul lumii plantelor. Şi grecul simte: Eu nu aş avea creierul mare, nu aş avea laringele, nu aş avea inimă, nu aş avea stomac dacă, acolo afară, nu ar fi Saturn, Marte, Soarele, Mercur. Astfel se simţea el, prin intermediul organelor sale, ca ţinând de depărtările lumii, aşa cum, în trupul său eteric, se simţea ca aparţinând focului, apei, pământului, aerului. Într-o anumită măsură, el vedea focul, apa, pământul şi aerul ca fiindu-i cele mai apropiate elemente. Şi el vedea puterile care acţionau împreună în aşa fel încât a devenit posibilă existenţa inimii, plămânului şi aşa mai departe.

Da, aceasta făcea ca grecul să se simtă deja prin trupul său nu numai o rezultantă a Pământului, ci şi o creaţie a cosmosului exterior, astfel încât el îşi spunea: eu stau lângă plantă, însă în mine acţionează puterile cosmosului. Acestea pătrund şi în plantă, însă, în cazul ei, ele acţionează dinspre exterior. Ele nu pot să intre, să pătrundă până în interior, să le organizeze. În mine, ele pătrund în tot ceea ce am în comun cu animalul. Şi eu pot urmări influenţa zodiacului în organizarea a ceea ce pătrunde aici în interior dinspre spaţiul cosmic. Acum am închis sfera în care pot observa tot ceea ce pătrunde în specificul meu animal şi în animalicul animalelor din jur. Eu urmăresc animalele, le analizez în diferitele lor forme, de exemplu leul. Da, am aici, în statura leului, o anumită acţiune comună a planetelor cu ceea ce este esenţă a stelelor fixe, care se întrepătrund în acţiune. Atunci, învăţ să înţeleg de ce leul este clădit aşa cum arată el. Eu învăţ să înţeleg de ce un alt animal arată aşa şi aşa. Eu învăţ să cunosc elementul animal din jurul meu, învăţ să cunosc trupul astral. Eu îl simt în mine, aşa cum înainte am simţit elementul vegetal şi elementul eteric. Împreună cu animalele Pământului, eu nu sunt numai un locuitor al Pământului, ci şi a ceea ce pulsează în spaţiul cosmic, datorită faptului că există stelele.

Da, iar aceasta dă din nou, din punct de vedere al simţămintelor, ceva ce pătrunde omul prin aceea că el îşi spune: Într-adevăr, eu văd în jurul meu entităţi, care sunt formate conform unor legi minerale; însă eu nu mă încadrez aici, iar ceea ce este plantă şi animal nu se încadrează nici atât. Eu nu pot fiinţa pe Pământ doar prin puterile care vin din Pământ. Această stare de a se simţi în întregul spaţiu cosmic creează, în general, ceea ce trăia în grec, însă la el aceasta se petrecea încă în mod instinctiv.

Eul era de asemenea căutat ca acţionând în afara zodiacului, în afara sferei prin care este delimitat zodiacul, ca fiind ceva în întregime spiritual, pentru care nu putem găsi nici un fel de corelaţie sensibilă în afară de imaginea sferei solare. Atunci ajungem la imaginea Soarelui care exista în vechime, şi care de fapt a devenit puţin decadentă deja în vechea Grecie –, care însă exista din timpuri mai vechi.

Fizicienii şi astronomii noştri, aceştia îşi imaginează că undeva departe, în spaţiul cosmic, la o depărtare de douăzeci de milioane de mile faţă de noi, există o sferă mare de gaz. Aceasta arde şi, din această uriaşă sobă cosmică, din această uriaşa sobă cu gaze, care în plus nu are nici pereţi, radiază lumină şi căldură în toate direcţiile. Este de la sine înţeles că aceasta este o reprezentare pe măsura unui specialist, şi nu a unui diletant. Însă, aceasta este situaţia, în zilele noastre trebuie să fii specialist pentru a avea o astfel de imagine. Dumneavoastră vă veţi apropia de adevăr în această privinţă, dacă vă veţi imagina următoarele: gândiţi-vă că aţi sta numai în lumină. Peste tot ar fi lumină. Însă nicăieri nu ar exista vreun obiect care să reflecte lumina înspre dumneavoastră. Atunci, lumina nu s-ar întoarce de nicăieri spre dumneavoastră: prin urmare, în acest spaţiu umplut de lumină, ar fi complet întuneric. Nu aţi vedea nimic, şi ar fi complet întuneric. Dacă ar fi numai lumină, ar fi total întuneric. Lumina se întoarce numai dacă este receptată undeva, altfel nu ar putea fi nicăieri văzută. În spaţiul umplut de lumină este total întuneric. Acest lucru era reprezentat, într-o vreme mai bună, la modul că se ştia că, acolo sus, nu se află acea uriaşa sobă de gaz, şi că acolo nu este numai spaţiu gol, ci acolo este mai puţin decât spaţiu, mergând de la spaţiu înspre negativul său. Fizicienii noştri ar fi extrem de miraţi dacă ar putea merge acolo sus: în locul unde ei consideră că se află mingea de gaz, nu este nici o minge de gaz, nu este nici un spaţiu, acolo este spaţiu lăsat liber, este o putere care absoarbe spaţiul. Acolo există un spaţiu lăsat liber. Peste tot este spaţiu, spaţiu şi aşa mai departe. Însă acolo este spaţiu negativ, mai puţin decât spaţiu. Trebuie doar să ne putem imagina ceva care să fie desemnat prin cuvintele “mai puţin decât spaţiu”. – Deocamdată, oamenii îşi pot imagina doar ceva care este mai puţin decât nici un ban, şi care sunt desigur datoriile.

Însă spaţialitatea are o limită, şi negativ-spaţialul absoarbe lumina; prin acest gol negativ, ea nu poate trece; este reflectată, şi de-abia prin aceasta devine vizibil Soarele. Peste tot este lumină. Iar Soarele nu este nimic altceva decât o entitate reflectantă, un aparat de reflexie pentru lumina care este răspândită peste tot. Şi, conform punctului de vedere al vechilor greci, această lumină îşi are originea încă mai departe decât vă închipuiţi că este situat zodiacul; aceasta vine din depărtările spaţiului cosmic, nu din spaţiul de aici. Însă aici este receptată şi este vizibilă datorită Soarelui; şi, de aceasta, acţiunea Eului este legată de ceea ce este superior efectului acţiunii planetelor. Soarele are ceva de a face cu Eul, ca urmare a faptului că este mai puţin decât un spaţiu, că este mai gol decât un spaţiu gol, că acolo, afară, unde este Soarele, încetează într-o anumită măsură toată materialitatea, iar spiritualitatea se răsfrânge. Din acest motiv se simţea grecul atât de înrudit cu Soarele, pentru că el înţelegea totul în mod spiritual.

Până prin secolul al şaselea, mai exact până la mijlocul celui de al patrulea secol de după Christos, a mai pătruns în conştienţa Occidentului ceva dintr-un sentiment viu al acestei stări de “a intra în spiritualitate”, atunci când se privea în sus, înspre cosmos. Şi, din acest motiv, ceea ce este descris prin acest fel de contemplare nu este descris sub forma planetelor exterioare, ci prin ierarhiile care, ca făpturi, mişcau ceea ce, în exterior, se manifesta ca lume a planetelor. Trebuie să avem această percepţie, imagine vie, şi atunci vom ajunge să ne simţim, ca oameni, cu totul altfel în lume.

Dacă analizăm acum lumea animală din acest punct de vedere, ne spunem: Aceasta este într un interior, care creează în noi organele. Când văd afară animalele, le văd închise în formele lor. Dar eu nu am devenit o astfel de formă. Eu nu arăt ca un leu, nu arăt ca un taur, ca boul sau ca porcul, ci toate acestea sunt conţinute în mine în formă de sinteză. Eu le port în mine pe toate acestea. Dacă, prin acţiunea Soarelui, nu aş fi ajuns la un echilibru al tuturor acestor aspecte, atunci aş fi de fapt un individ în care se regăseşte, într-un mod dezordonat, haotic, întreaga lume animală. Toate acestea au fost nivelate, aduse în echilibrul trupesc prin intermediul acţiunii Soarelui. Şi ce s-a obţinut prin faptul că eu port de fapt în mine predispoziţia pentru toată lumea animală, însă în mod reprimat? Prin asta pot gândi forme, pot gândi imaginaţiuni. Animalele sunt clădite înspre exterior conform unor imaginaţiuni; ele sunt imaginaţiunile vii, sunt imaginaţiuni în mişcare. Lumea imaginativă îmi este întru totul vizibilă în exterior, prin aceea că îmi îndrept privirea înspre lumea animală. Însă aceleaşi forme sunt şi în mine. Ele sunt în mine ca imagini ale gândurilor prin aceea că eu nu am devenit conform lor în exteriorul meu, eu nu am devenit manifestare spaţială a lor.

Dacă am merge încă şi mai mult înapoi în timp, să spunem pe vremea lui Thales, atunci am mai găsi în acele şcoli ale misteriilor şi la aceia care au învăţat în ele o ştiinţă limpede, aşa cum mai străbate până la noi de la Platon, în scrierile sale esoterice, o ştiinţă limpede care se exprimă în felul următor: Ce este logica? Zoologia este logica vie; căci, dacă ceva ajunge într o formă spiritual abstractă, lucru către care tindem – ceea ce este exprimat în lumea animală şi care se armonizează reciproc în noi –, atunci în noi ia naştere jocul viu al gândurilor; în jocurile gândurilor noastre sunt impulsurile lumii animale şi logica este zoologie. Apoi însă, a urmat socratismul lui Aristotel, unde nu exista nici o conştienţă asupra acestor lucruri. Şi atunci se făcea logica abstractă, atunci se făcea dintr o relaţie de selecţie a apropierii spirituale relaţia judecăţii, se constituiau relaţiile abstracte dintre un concept şi altul, aşa cum sunt acestea exprimate în logica lui Aristotel, care îl poate aduce la exasperare pe omul care are ceva de a face cu ea, pentru că nu poate fi abordată de nicăieri.

Astfel, noi simţim, gândim, creăm imagini ale conceptelor, pentru că de fapt purtăm în noi ceea ce este răspândit acolo, afară, în lumea animalelor. Da, dacă dezvoltăm aceasta, ne integrăm cu totul altfel în lume. Atunci, vrerea şi simţirea sunt vivifiate într-un cu totul alt mod. Atunci ne simţim înrudiţi cu regnurile naturii. Şi atunci dobândim treptat un sentiment pentru ce înseamnă de fapt că în noi acţionează şi ceva astral, şi nu numai ceva eteric. Dacă nu dobândim conceptele abstracte, atât de răspândite în zilele noastre, ci primim această stare de a fi stimulat lăuntric, într-un mod viu, prin formele pozitive, şi apoi îl avem în faţa noastră pe tânărul în vârstă de paisprezece, cincisprezece ani, atunci învăţăm cum să-l observăm pe acest om de paisprezece până la cincisprezece ani. Atunci, prin ceea ce receptăm lăuntric, ochiul şi urechea sunt conduse înspre modul în care ne comportăm în următoarea oră. Ochiul este condus şi direcţionat, urechea este condusă şi direcţionată şi noi suntem stimulaţi să observăm de-abia prin ceea ce ne întâmpină la omul în vârstă de paisprezece până la cincisprezece ani. Dacă nu avem aceasta, dacă nu ne pătrundem de o astfel de ştiinţă spirituală care să coboare până în sentiment, atunci desigur că vom sta în faţa tânărului de paisprezece, cincisprezece ani cam – şi voi folosi aici o expresie utilizată de oameni în tinereţea mea – ca viţelul la poarta nouă*.

*În original: ca boul în faţa Duminicii, după ce a mâncat toată săptămâna iarbă – nota trad.

Este ceea ce trebuie să aducem în cultura noastră, în civilizaţia noastră, în ştiinţa noastră, pentru ca acestea să fie de fapt ceva, pentru a fi o realitate, pentru a nu fi numai o sumă goală de nume, numai un nominalism, pentru a aprinde şi înteţi în noi ceva real. În felul acesta vom observa, vom urmări apoi omul. Însă, în acest sens, nu ne referim la faptul că ar trebui să ne apropiem cu şiretenie de om şi să ne notăm cum este el. Căci acestea rezultă ca de la sine. Noi ajungem să ne formăm o judecată, o părere despre fiecare copil în parte, pe care nu trebuie să o exprimăm în cuvinte, pentru că o avem vie în lăuntrul nostru. Atunci o putem ridica în conştienţă şi vom acţiona în clasă în conformitate cu aceste numeroase judecăţi care trăiesc şi se tălăzuiesc în noi, la fel cum în adevăratele forme ale gândurilor trăieşte întreaga lume animală. Gândiţi-vă dumneavoastră, dacă ar trebui să ştim toate acestea, dacă ar trebui să ne fie limpede cum mănâncă leul mielul, dacă ar trebui să aducem toate acestea la suprafaţa conştienţei, cum ar fi? – La fel, noi nu putem crea judecăţi referitoare la tot ceea ce trăieşte împrejurul nostru. Nu le putem aduce pe toate la o conştienţă explicită. Însă ele pot să existe. Noi putem acţiona orientându-ne în acest sens. Noi ne aflăm printre elevi, şi acţionăm în conformitate cu cele spuse acum, dacă nu am pornit de la cunoştinţe, de la o ştiinţă care să ia în seamă numai concepte abstracte şi legi abstracte ale naturii, şi care nici măcar nu ajunge în situaţia de a ridica privirea înspre astfel de lucruri. Desigur că acest lucru este de la sine înţeles, dacă oamenii îşi imaginează că acolo, afară, în spaţiul cosmic, fierbe acea mare sobă, fără de pereţi; în această situaţie, ei nu vor ajunge nici la o mai bună cunoaştere a oamenilor.

Astfel că trebuie să intervină marea cercetare a conştiinţei, care constă în aceea ca noi să ne spunem că dacă nu lucrăm din toate puterile în sensul de a realiza o pătrundere din punct de vedere al ştiinţei spirituale a ceea ce este instinctiv în noi şi a vieţii noastre spirituale şi a vieţii noastre sentimentale, a vieţii percepţiilor noastre, atunci nu mai înţelegem copilul aflat la vârsta de paisprezece, cincisprezece ani. Vom învăţa să-l înţelegem de-abia atunci când vom reuşi să avansăm către o astfel de concepţie. La aceasta se face referire atunci când se spune că antroposofia însăşi este o pedagogie; căci ea devine pedagogie atunci când ajunge în situaţia de a putea educa. Şi nu trebuie decât să fie extras din sufletul uman ceea ce este depus prin antroposofie în sufletul omului, dacă este să se ajungă la pedagogie. Eu aş spune că trebuie doar să se confere o direcţie pedagogică la ceea ce se găseşte în fiecare om, şi astfel cunoaşterea antroposofică a omului devine prin aceasta şi pedagogie.

Le-am spus ieri celor care au clasa a zecea, că ar trebui să înceapă cu o anumită cunoaştere a omului. Da, aceasta este ceea ce vrea să reprezinte o astfel de cunoaştere a omului, să reaşezăm omul în întregul spaţiu cosmic după trup, suflet şi spirit. De fapt, dacă suntem adevăraţi pedagogi în acest domeniu al cunoaşterii omului, ar trebui să luăm în mână fiecare carte de anatomie, de fiziologie, în aşa fel încât să ştim că ne informăm referitor la ceea ce s-a realizat printr-o muncă de secole, lipsită însă de spirit. Dar aceste cărţi trebuie să fie numai informative, iar noi nu avem niciodată voie să omitem a revărsa în aceste cărţi informative, ceea ce putem extrage din antroposofie. De-abia prin asta se luminează ceea ce reiese din aceste informaţii, adică exact din lucrurile adesea utilizate. Dumneavoastră trebuie să aveţi o cu totul altă atitudine faţă de literatură, comparativ cu poziţia pe care o au ceilalţi. Cu siguranţă că va trebui să auziţi practic atunci judecăţi de genul că aţi fi cu nasul pe sus şi aşa mai departe. Însă, în zilele noastre, trebuie să suportăm astfel de lucruri. Trebuie să suportaţi să vedeţi în tot ceea ce vă oferă în zilele noastre ştiinţa noastră, cultura noastră, doar o bază necesară informării, la fel cum grecii antici, dacă ar renaşte vreunul dintre ei, poate că s-ar referi la chimie şi ar spune: Ceea ce, pe de o parte, ştiu eu despre pământ, şi anume că el este uscat şi rece, că acţionează asupra plantelor, aceste aspecte tu le specializezi. Este interesant să înveţi să le cunoşti în amănunt, însă tu nu ştii nimic despre acţiunea generală, tu nu ai idee decât despre un sfert din marele tot. Noi trebuie să ne întoarcem din nou la o astfel de cunoaştere care să pătrundă în sentiment, simţământ şi voinţă, care să ne pătrundă în întregime ca oameni şi care, pe plan sufletesc şi spiritual, să reprezinte ceva asemănător sângelui pe plan trupesc; atunci, ca urmare a faptului că devenim altfel de oameni, vom deveni şi buni profesori. Statutul de cadru didactic nu poate suporta acea stare de a fi un automat al omenirii, care a luat naştere ca urmare a faptului că au fost inventate tot felul de “plante de seră” reprezentând tot felul de pedagogii artificiale. Acum se experimentează chiar – pentru că se doreşte să se ajungă la concepte personale – se experimentează modul în care se desfăşoară amintirea, se experimentează modul în care funcţionează voinţa, chiar şi cum decurg gândurile. Da, acestea sunt într-adevăr jocuri foarte drăguţe, din care cu siguranţă că va şi ieşi ceva. Nu trebuie să ne opunem jocului, atunci când este vorba despre copii sau despre laboratoare, însă este vorba despre a se lupta împotriva îngustării câmpului de vedere, fenomen care este generat prin aceasta.