Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A II-A

Dornach, 24 decembrie 1921

Arta educaţiei şi a învăţământului de care ne vom ocupa în aceste conferinţe se bazează în totalitate pe o cunoaştere a omului. Dar o cunoaştere a omului care să fie eficace nu e posibilă decât pe baza unei cunoaşteri globale a universului, căci omul, cu toate facultăţile sale, cu toate forţele pe care le poartă în el, îşi are rădăcinile în univers şi, de fapt, nu poate exista o cunoaştere reală a omului decât dacă aceasta ia naştere dintr-o cunoaştere a universului. De aceea, se va spune mereu că o epocă are despre educaţie şi învăţământ concepţiile şi ideile ce decurg din cunoaşterea pe care o are aceasta despre univers. Şi de aceea nu vom putea aprecia niciodată în mod corect ce trebuie să spunem în epoca noastră despre arta educaţiei şi a învăţământului decât dacă trecem măsurile noastre pedagogice prin proba cunoaşterii universului răspândită în epoca noastră. Şi aici, nu poate fi decât revelatoare îndreptarea privirii tocmai asupra unui reprezentant al ideii epocii noastre, asupra unei personalităţi care este în acord deplin cu mentalitatea, cu maniera de a vedea lumea care s-a format în cursul ultimelor secole şi pe care omenirea epocii noastre şi-a însuşit-o. Este absolut clar, fără nici o urmă de îndoială, că până în epoca noastră omenirea a fost şi, în majoritatea ei, mai este şi astăzi, deosebit de mândră de ceea ce s-a realizat, sub influenţa intelectualismului – dacă îl putem numi astfel –, în epoca modernă.

Omenirea cultivată, în fond, chiar dacă nu vrea s-o admită întotdeauna, a devenit pe de-a-ntregul intelectualistă. În lume, totul este privit prin intermediul instrumentului intelectului. Şi tocmai atunci când îţi îndrepţi privirea spre numele care îţi vin în minte când se vorbeşte despre apariţia mentalităţii moderne, eşti condus spre nişte personalităţi care, datorită credinţei lor în intelect, au întemeiat filosofia modernă şi concepţia modernă despre viaţă. Eşti condus spre nume cum ar fi acelea ale lui Galilei [ Nota 13 ] , Copernic [ Nota 14 ] , Giordano Bruno [ Nota 15 ] şi alţii, şi ajungi să evoci nişte idei despre care se crede adesea că ele nu trăiesc decât în cercurile ştiinţifice; dar nu aşa stau lucrurile.

Cel care poate observa astăzi cu adevărat, privind obiectiv, ceea ce există, în cercurile cele mai largi ale omenirii, drept impulsuri de viaţă decisive, va descoperi că pretutindeni în interiorul lor există o nuanţă de gândire ştiinţifică; şi ceea ce trăieşte în acest soi de gândire ştiinţifică este tocmai intelectualismul. Oamenii îşi imaginează că, în materie de reprezentări şi impulsuri morale, în materie de idei şi de sentimente religioase, poţi fi independent de ceea ce gândeşti şi simţi în domeniul ştiinţific. Dar vom vedea foarte curând că atunci când, în epoca noastră, ne limităm doar la ceea ce se răspândeşte în întreaga omenire prin intermediul ziarelor şi al lucrărilor de popularizare care emană de la pătura cultă, prin toate acestea ne dăruim unor reprezentări într-o tonalitate care are întotdeauna o rezonanţă ştiinţifică.

Cel care nu vede clar că în zilele noastre ne luăm, dimineaţa, micul dejun cu nişte reprezentări ştiinţifice şi că, seara, mergem la culcare cu nişte reprezentări ştiinţifice, că ne rezolvăm afacerile cu nişte reprezentări ştiinţifice, că ne educăm copiii cu nişte reprezentări ştiinţifice, acela nu înţelege viaţa, căci el crede că, în viaţă, el este total independent de gândirea ştiinţifică. Or, nu aşa stau lucrurile. Chiar la biserică mergem cu nişte reprezentări ştiinţifice, şi când de la amvon ne sunt predicate cele mai vechi idei, cele mai conservatoare, noi le ascultăm cu o ureche ştiinţifică. Or, ştiinţa trăieşte din intelectualism.

Desigur, ştiinţa nu pierde nici o ocazie pentru a sublinia că ea construieşte totul pe observaţie şi pe experienţă. Dar instrumentul sufletesc de care ne slujim pentru a îndrepta telescopul spre stele, instrumentul de care ne slujim pentru a face, la chimie, la fizică, experienţe de laborator, acest instrument este elementul intelectualist al sufletului uman. Şi ceea ce face omul din natură, el o face datorită intelectului său.

Or, se întâmplă că, în ultima vreme, omenirea Occidentului cultivat a fost fascinată de toate rezultatele care, în cadrul civilizaţiei mondiale, au fost obţinute datorită intelectualismului. De acum înainte, lumea a învăţat să gândească astfel: epocile trecute ale omenirii erau mai mult sau mai puţin lipsite de inteligenţă, ele îşi făceau nişte idei puerile despre univers. În prezent, noi am făcut progrese spre o concepţie inteligentă despre lume. Şi s-a ajuns ca această concepţie inteligentă să fie considerată singura care ar avea o bază solidă. Oamenii au ajuns în prada fricii de a cădea în fantastic de îndată ce părăsesc terenul intelectualismului.

Cel care gândeşte în spiritul epocii actuale, care a fost, de asemenea, cel al ultimelor secole, îşi va spune: “Eu nu ajung la o concepţie reală despre viaţă decât dacă mă sprijin pe intelect; altfel, risc pericolul de a-mi face idei fanteziste despre natură şi viaţă.” Iată ce a apărut, pe de o parte, în ultima vreme, drept o convingere fermă.

Acum, există ceva foarte demn de atenţie. E faptul că ceea ce, pe de-o parte, e considerat lucrul cel mai de preţ, cel mai însemnat pentru întreaga civilizaţie modernă, a devenit, pe de altă parte, tocmai în epoca noastră, o problemă, şi aceasta, mai ales pentru aceia care iau în serios educaţia şi arta instruirii oamenilor. Pe de-o parte, trebuie, desigur, să vedem măreţia atinsă de omenire datorită intelectualismului, iar, pe de altă parte, vedem astăzi în educaţie, în instruire, rezultatele intelectualismului şi declarăm: când dăm copiilor o educaţie pur intelectuală, facultăţile lor se ofilesc, forţele lor umane se atrofiază. Şi aspirăm, tocmai în arta educaţiei şi a instruirii, să înlocuim intelectualismul prin altceva. Facem apel la inimă (Gemüt – n.t.), la instinct, facem apel la impulsurile morale, la impulsurile religioase ale copilului. Dar ce ar trebui să facem pentru a găsi ceea ce ne este necesar în acest caz? Ar trebui să avem o cunoaştere eficace a omului, care, la rândul ei, să fie consecinţa unei cunoaşteri eficace a universului. Modul în care cunoaşterea actuală a lumii înfăţişează educaţia este ceea ce putem vedea, aşa cum spuneam la început, în mod cu totul deosebit la o personalitate reprezentativă. Şi, dacă ne gândim bine, Herbert Spencer pare a fi o asemenea personalitate [ Nota 16 ] .

Dacă îl menţionez pe Herbert Spencer, o fac nu pentru că aş crede că ideile sale despre educaţie sunt în prim-planul consideraţiilor pedagogului de azi; ştiu perfect ce li se poate obiecta şi toate ajustările de care au nevoie, din cauza laturii lor oarecum profane. Dar, uneori, Herbert Spencer este o personalitate care, datorită întregului său demers de gândire, se sprijină pe întreaga cultură aşa cum s-a generalizat ea în cursul ultimelor secole în întreaga omenire. Dacă Emerson a vorbit despre “Reprezentanţi ai omenirii” [ Nota 17 ] , menţionând mai multe personalităţii de acest fel, care, precum Swedenborg, Shakespeare, Goethe şi Dante, sunt reprezentative pentru evoluţia omenirii, trebuie să spunem, negreşit, că Herbert Spencer este, pe primul loc, ca om reprezentativ al epocii noastre, reprezentativ pentru ceea ce simte, resimte şi gândeşte epoca noastră. Şi deşi, în cazul oamenilor care gândesc în spiritul civilizaţiei moderne, această gândire are, în funcţie de naţionalitatea subiectului, o nuanţă franceză, italiană sau rusă, dincolo de nuanţe, modul de a gândi pe care-l aflăm la Herbert Spencer face autoritate pentru întreaga epocă actuală. Ceea ce este decisiv nu sunt atât rezultatele la care a ajuns Herbert Spencer, în numeroasele sale lucrări, cu privire la majoritatea domeniilor vieţii, ci modul în care gândeşte el: acesta, în fond, joacă un rol incomensurabil în toate domeniile care, în epoca noastră, sunt influenţate de ştiinţă şi ar vrea să reglementeze viaţa conform cu ştiinţa. Astfel, pentru cineva care vrea să judece, nu dintr-un punct de vedere şcolăresc îngust, ci din punctul de vedere al omului care aparţine lumii, atitudinea pe care o au astăzi oamenii cultivaţi faţă de pedagogie, judecata lui Herbert Spencer nu poate decât să fie considerată o autoritate.

La el, totul îşi trage rădăcinile din ştiinţa intelectualistă. Şi ce judecăţi iau naştere, în cazul lui, din această ştiinţă intelectualistă? Bineînţeles, Herbert Spencer îşi îndreaptă privirile, înainte de toate, asupra modului în care s-a format treptat, pornind de la nişte fiinţe vii inferioare, asupra legăturii pe care o are omul în prezent, în starea sa de fiinţă încheiată, cu aceste fiinţe vii inferioare, şi el se întreabă: “În zilele noastre, sunt oare educaţi copiii, tinerii şi tinerele, în spiritul acestor concepţii ştiinţifice?” Şi la această întrebare, el răspunde: nu.

În eseul său despre “Educaţie”, el a atins problemele esenţiale ale pedagogiei moderne, de exemplu, problema: “Care cunoştinţă este cea mai de preţ?” El pune problema formării intelectuale, a formării morale, problema dezvoltării fizice a fiinţei umane. În centrul tuturor acestor consideraţii există ceva la care, aş zice, nu poţi ajunge decât dacă eşti un om care gândeşte cu totul în spiritul epocii noastre. El spune: Astăzi, noi ne educăm copiii în aşa fel încât ei să înveţe să se slujească în mod corect de corpul lor, să se poată folosi în viaţă de el conform cu dispoziţiile sale. Educăm oamenii în aşa fel încât ei să se adapteze muncii, meseriei lor. Îi educăm pentru ca ei să poată deveni buni cetăţeni. Noi facem, de asemenea, din ei, în funcţie de convingerile noastre, nişte fiinţe morale, religioase, dar există ceva ce nu facem: noi nu-i educăm în aşa fel încât să devină ei înşişi educatori.

E ceea ce subliniază astăzi Herbert Spencer în întreaga sa pedagogie: în fond, oamenii nu sunt educaţi în arta educaţiei. El exprimă aceasta spunând: Noi educăm oamenii în aşa fel încât ei să se poată sluji în mod fizic de trupul lor, să-şi poată îndeplini meseria; să poată fi în stat un membru important; dar noi nu-i educăm în aşa fel încât ei să devină părinţi şi educatori.

Apoi, ca un adevărat gânditor ştiinţific, el spune: tot astfel cum dezvoltarea naturală a omului se încheie cu capacitatea sa de a se reproduce, de a avea copii, la fel, educaţia trebuie să ajungă, şi ea, la faptul ca omul să dobândească facultatea de a-şi educa şi îndruma în mod corect copiii care cresc. Pentru un om al epocii noastre, e ceva foarte bine gândit.

Dar apoi, la ce judecăţi ajunge Herbert Spencer, când îşi îndreaptă privirea spre pedagogia practicată în epoca noastră? El exprimă acest lucru printr-o imagine puternică care, cred, e foarte bună. El spune: “Avem nişte aspiraţii excelente, nişte idealuri pedagogice excelente” şi Herbert Spencer dă dreptate deplină acestor idealuri pedagogice, acestor aspiraţii pedagogice, acestor reguli; el dă, de exemplu, deplină dreptate lui Pestalozzi; şi acum, el nu mai întreabă doar: “Oare aceste principii de educaţie, aceste maxime pedagogice sunt bune, sunt simpatice în teorie?”, ci: “Cum se întâmplă în practică, cum se întâmplă aceasta la şcoală?” Şi pentru aceasta, el găseşte o imagine frapantă. El spune: Să luăm un arheolog care, să zicem, peste cinci sau şase secole, descoperă în documente, în arhive, ceea ce se face în epoca noastră, cam la fel cum arheologii noştri au obiceiul de a scoate la lumina zilei ceea ce a existat în epoci trecute; să ne imaginăm că a ajuns la el o descriere a ceea ce se face astăzi în şcoli. Iată ce va vedea el: Da, cu ajutorul gramaticii li se arată copiilor drumul pentru a pătrunde în limbă. Dar ceea ce învaţă ei la gramatică se vede foarte bine că nu este de nici un ajutor pentru mânuirea limbii în viaţă. Şi atunci se descoperă că un mare număr din aceşti copii trebuie să înveţe greaca şi latina, trebuie să înveţe alte limbi, moarte de mult timp. Acesta este, aşadar, sistemul pedagogic al unui popor care nu are literatură proprie, care nu poate învăţa mare lucru studiind propria sa literatură; el este obligat să studieze literatura anticilor. Şi, cu tot ceea ce se spune despre faptul că educaţia trebuie să conducă la viaţă, vedem, privind tot ceea ce se practică în şcoală, cât de puţin pregăteşte, în realitate, această şcoală pentru viaţă. Ah! va gândi acest arheolog, nu poate fi aceasta practica şcolară comună acestei întregi generaţii! Doar din întâmplare – desigur, doar din întâmplare ajung documentele în mâinile arheologului –, din întâmplare a ajuns în mâinile mele practica şcolară destinată să formeze un ordin monastic!

Iată cum se exprimă un contemporan care înţelege multe lucruri, asupra impresiei pe care o are când aruncă o privire asupra practicii şcolare. Şi el spune, din punctul său de vedere, desigur, că dacă fiinţele astfel formate, o dată devenite adulte, nu se comportă faţă de viaţă ca nişte călugări care nu cunosc viaţa, aceasta se datorează, pur şi simplu, faptului că tocmai viaţa are nişte cerinţe crude. Dar comportarea lor în viaţă rămâne stângace, deoarece în realitate ei au fost educaţi ca nişte călugări şi acum trebuie să se descurce în lume. Aici, putem avea deja o imagine de ansamblu asupra impresiei pe care o fac unei fiinţe care cunoaşte în acest fel lumea, învăţământul şi educaţia, aşa cum sunt practicate ele astăzi. 

Pentru a ajunge să găsim ce poate oferi omului pentru propria sa cunoaştere viziunea noastră modernă, de care suntem atât de mândri, cel mai bine este să răspundem la întrebare într-un mod practic, să ne întrebăm: “Ce se întâmplă, cu privire la ideea pe care şi-o face omul despre valoarea propriei sale vieţi, atunci când el este înconjurat din toate părţile de nişte reprezentări ce provin din concepţia intelectualistă şi ştiinţifică despre viaţă?” Să ne reprezentăm numai ce cunoaştere despre univers rezultă din această concepţie, şi vom simţi şi presimţi atunci şi ce cunoaştere despre om poate rezulta de aici.

Ştim de minune să reducem la legile naturale tot ceea ce există în natura neînsufleţită. Cădem atunci în prada iluziei că aceasta ne va permite şi să înţelegem viul, organismul. Nu am intenţia să vorbesc astăzi despre aceste iluzii, dar trebuie să avem, de preferinţă, în conformitate cu civilizaţia modernă, nişte reprezentări care să ne dea cunoştinţe despre ceea ce există în afara omului. Ne facem nişte excelente reprezentări fizico-chimice, şi atunci nu ne putem împiedica să extindem aceste reprezentări, chiar dacă la început numai sub formă de ipoteză, la întregul univers. Desigur, există astăzi deja mulţi oameni care contestă dreptul de a generaliza în acest fel ceea ce observăm în laborator, ceea ce ne este transmis prin telescop şi microscop. Dar omul nu poate face altfel decât să ajungă la această generalizare. Şi el nici nu poate să facă altfel, decât să lase atunci ca această generalizare să acţioneze asupra afectivităţii, asupra sensibilităţii sale. Şi când aceste reprezentări formate în laborator sau observator sunt extinse, chiar şi numai – am spus-o deja – sub formă de ipoteză, la originile Pământului şi Universului, la sfârşitul Pământului şi al Universului, la ce se ajunge astfel?

În zilele noastre, chiar dacă teoria denumită Kant-Laplace [ Nota 18 ] a trebuit să fie modificată de nenumărate ori, ideea general admisă este aceasta: se ajunge la o stare originară a Pământului şi a Universului, care este faimoasa “nebuloasă originară”. Dar această nebuloasă originară este concepută după nişte legi aerodinamice. Şi noi procedăm, într-adevăr, întocmai aşa. Înfăţişăm o stare originară a Universului sau a Pământului care e concepută în conformitate cu ceea ce ne învaţă aerodinamica. Nu există aici nimic sufletesc, nimic spiritual. Dar apoi, când oamenii, pentru a-şi satisface necesităţile sufletului şi ale inimii, trebuie să-şi reprezinte altceva, ei găsesc tot felul de fiinţe divin-sufleteşti, divin-spirituale care erau prezente şi ele, în afară de ceea ce este admis cu ajutorul aerodinamicii, şi care posedă, aş zice, un fel de pricepere cosmică pentru a conferi formă, modelând sau în alt fel, ceea ce există aici ca nebuloasă originară. Omul, fiinţa umană, cu forţele şi facultăţile sale sufletesc-spirituale, nu este cuprins în nebuloasa originară, el este întru câtva exclus din ceea ce înglobează această viziune despre lume, această filosofie a Universului. Acela care şi-a format ideea că doar ştiinţa intelectualistă oferă certitudini va fi cuprins de amare îndoieli dacă, în afară de ceea ce el crede că este autorizat de legile aerodinamicii, mai este obligat să pună la originea Pământului sau a Universului şi nişte fiinţe sufleteşti sau spirituale.

Atunci când omul stabileşte ipoteze despre sfârşitul Pământului şi sfârşitul Universului, el trebuie să procedeze, aşadar, în conformitate cu legile fizice. Iar aici apare minţii sale un principiu fundamental al mecanicii, ceea ce se numeşte al doilea principiu al termodinamicii, care spune că toate forţele vii se transformă unele în altele, dar că, atunci când lucrul mecanic se transformă în căldură sau căldura în lucru mecanic, procesul total este întotdeauna de-aşa natură că rămâne căldură, astfel încât, în cele din urmă, ansamblul proceselor planetei trebuie, în mod inevitabil, să ajungă la starea de entropie minimală, o stare în care tot ceea ce exista odinioară ca forţe vii s-a transformat în energie termică. De fapt, din forţe nu vor rămâne decât nişte diferenţe de stări termice. Ceea ce poartă denumirea de moartea termică va cuprinde totul. Noi înfăţişăm atunci sfârşitul Pământului drept un imens cimitir în care este înmormântat tot ceea ce au conceput vreodată oamenii în sufletul lor drept idealuri intelectuale şi morale, drept impulsuri religioase. Toate acestea se dovedeşte că au fost o iluzie, care, ca un fum – mai puţin decât un fum –, s-a înălţat din omul implantat astfel între un început al Pământului care nu conţine nimic uman şi un sfârşit al Pământului care, nici acesta, nu conţine nimic uman. Pentru privirea ştiinţifică intelectualistă, tot ceea ce este omul se dovedeşte a fi o iluzie.

În mod teoretic, la prima vedere, lucrurile par de-aşa natură că ne-am putea spune: “Asta nu e decât teorie.” Dar, deşi astăzi oamenii nu trec încă prin toate etapele drumului care duce de la această teorie la ceea ce se simte în general în viaţă, cu toate acestea, consecinţa acestor ipoteze trăieşte, totuşi, în modul cum resimte viaţa omenirea de astăzi. Când medităm asupra vieţii, medităm cu ideea că Pământul a început cu această nebuloasă originară în care omul nu-şi avea încă locul său şi că ea înaintează spre stare de moarte termică în care, iarăşi, tot ceea ce este uman va fi îngropat. Nu avem curajul de a ne întreba care este originea acestor idei pe care le avem astăzi. Dar ele deţin astăzi autoritatea, chiar pentru omul cel mai simplu. Prin intermediul ziarelor şi cărţilor, ele se strecoară până în cele mai largi cercuri ale omenirii, luând nişte drumuri adesea greu de definit.

Şi noi ne educăm copiii cu aceste sentimente. Cu siguranţă, noi îi educăm uneori, de asemenea, cu ajutorul unor reprezentări religioase, dar aici noi ajungem, cu adevărat, la un abis. Căci dacă, alături de originea pe care noi trebuie să o avem în reprezentarea noastră despre viaţă, reprezentare ce continuă să trăiască în senzaţiile noastre, dacă, alături de această origine, ajungem la nişte reprezentări religioase, atunci vom începe să trăim în minciună, iar această minciună se răzbună, şi aceasta nu doar într-un mod exterior, pe care-l putem înţelege cu ajutorul intelectului; minciuna se răzbună prin propria ei forţă interioară. Chiar dacă nu apare la lumina zilei, chiar dacă ea nu se poate manifesta, chiar dacă rămâne în inconştient, o minciună are asupra vieţii un efect distructiv.

Trăim în minciună, dacă nu ajungem să facem lumină cu privire la această origine a sentimentelor noastre actuale. Această lumină nu ne revelează nimic altceva decât aceasta: cu reprezentările moderne noi putem să ne cucerim o cunoaştere despre univers în care omul nu-şi găseşte locul.

Să privim această cunoaştere ştiinţifică, de care, pe bună dreptate, suntem mândri: Urmărim evoluţia fiinţelor vii, seria de transformări mergând de la cea mai simplă, cea mai imperfectă, până la om, pe care îl considerăm cel mai perfect. Dar când, apoi, ne punem întrebarea: “Ce este omul, în esenţa sa?”, noi răspundem, zicându-ne: “Omul este punctul final al regnului animal, el este animalul cel mai perfect.” Nu pătrundem în însăşi esenţa omului, Ne mulţumim să răspundem: “În ce măsură este omul animalul cel mai perfect?” Şi tocmai în acceptarea unor idei de acest soi a mers omenirea cel mai departe. El se lasă influenţat cel mai profund de aceste idei.

Iarăşi, în acest domeniu, mi-aş permite să-l amintesc pe Herbert Spencer, deoarece ideile sale sunt caracteristice pentru ceea ce vedem pretutindeni, în domeniul pedagogic, atunci când astăzi oamenii vor să realizeze nişte reforme în spiritul gândirii moderne. Pentru a-şi realiza reformele, în general, ei pornesc de la nişte reprezentări care sunt străine omului. Şi aici, Herbert Spencer este reprezentativ pentru ceea ce ne arată astăzi experienţa la fiecare pas. Herbert Spencer spune, de exemplu: Ar trebui să fie suprimată stăpânirea pe care o au în zilele noastre educatorii, părinţii, asupra copiilor. Am moştenit prostul obicei de a ne înfuria, de a-l pedepsi pe copil, de a-l face să simtă că suntem supăraţi, atunci când el face o prostie. Într-un cuvânt: noi facem ceva ce nu are nici o legătură cu ceea ce a făcut copilul. Să presupunem că copilul a lăsat împrăştiate tot felul de lucruri în camera sa. Noi, ca educatori, vedem acest lucru, ne înfuriem, poate îi dăm copilului o palmă – mă refer acum la cazul extrem. Ce raport cauzal – şi cercetătorul ştiinţific trebuie să caute relaţia cauzală –, ce raport cauzal există între palmă, care aici are rolul de efect, şi dezordinea din cameră? Nici cel mai mic raport!

Herbert Spencer spune, aşadar: Dacă vrem să educăm copiii în mod corect, noi trebuie să devenim misionarii cauzalităţii din procesele naturale. Trebuie, de exemplu, când vedem un băieţaş care observă cu curiozitate cum nişte cocoloaşe de hârtie ard la o flacără, atunci trebuie să ne spunem: acest băieţaş manifestă sete de cunoaştere. Nu trebuie să ne supere ideea că el ar putea să se ardă sau să dea foc întregii camere; noi trebuie, la început, să ne dăm seama că el manifestă sete de cunoaştere, şi trebuie să încercăm să încercăm să-l facem să se ardă niţeluş; atunci, în experienţa astfel trăită, el va avea raportul cauzal just. Trebuie să veghem pretutindeni ca să apară raportul cauzal just şi să devenim misionarii acestui raport cauzal din natură.

În zilele noastre, pretutindeni unde se urmăreşte realizarea unor reforme, vom auzi că această maximă este singura posibilă. Şi dacă eşti lipsit de prejudecăţi, vei sune: Da, e singura posibilă, dacă mentalitatea noastră ştiinţifică şi intelectualistă este singura justă. Dacă orientarea ştiinţifică şi intelectualistă este adevărul, nu există altă posibilitate decât aceea de avea acest soi de idei despre educaţie şi instruire.

Dar la ce ajungem, în întreaga artă a educaţiei şi instruirii, dacă mergem până la capăt cu aceste idei, dacă le realizăm integral în educaţie şi instruire? Legăm fiinţa umană, cu toată simţirea ei, cu întreaga ei gândire, de ceea ce se desfăşoară în natură. Iar ceea ce simte şi gândeşte el nu e nimic mai mult decât ceea ce se petrece în natură, ceea ce se petrece în mod automat, ceea ce se petrece tocmai când omul nu ia parte la natură decât în mod inconştient. Omul este atunci total legat de natura exterioară, el nu se distinge de natura exterioară, el nu mai este altceva decât o verigă în lanţul necesităţilor naturale.

Dvs. vedeţi aici contrariul a ceea ce am putut spune adineaori. Adineaori, am spus că omul este exclus din univers prin filosofia naturalistă modernă. El nu mai e considerat altceva decât ultima verigă a evoluţiei naturii, nu mai e cunoscut drept fiinţă umană. El este exclus, pentru că nu se ştie nimic despre el; deoarece nu se poate spune nimic despre el, este depus în natură. Iar din punct de vedere practic, el nu mai trebuie să fie exclus din natură, el trebuie să fie inserat în ordinea naturii, în necesitatea naturii. El trebuie să fie o fiinţă ce realizează legătura cauzală.

Părerile, ideile pe care le avem despre natură îl exclud pe om. Arta educaţiei şi instruirii îl plasează pe om în extra-uman. Fiinţa umană este pierdută cu totul din vedere. Pur şi simplu, nu ne dăm seama de asta: nu avem curajul s-o facem. Dar astăzi ne aflăm la o răspântie, şi trebuie să avem curajul de a ne cufunda privirile până în impulsurile originare ale evoluţiei omenirii, căci omul trebuie să simtă, în sfârşit, şi ce reprezintă el.

În zilele noastre, putem întâlni oameni care privesc cu o inimă (Gemüt) încrezătoare ceea ce este ipoteză ştiinţifică şi îşi spun: Nu avem, evident, dreptul să ne facem despre Univers alte reprezentări decât acestea: originea Pământului = nebuloasă, care nu se explică decât prin mecanică; sfârşitul Pământului = moarte termică, cimitir. La mijloc: omul; pentru propria sa iluzie, el a luat naştere din extra-uman; în el se înalţă, pentru a-l amăgi, iluziile unor idei morale, ale unor impulsuri religioase, a tot felul de idealuri; şi, în cele din urmă, el se vede frustrat de toate acestea, deoarece, totuşi, totul trebuie să ajungă în cimitirul universal.

Aceşti oameni sunt copleşiţi atunci de un sentiment tragic. Dar ei sunt cei care trebuie să simtă cu o intensitate deosebită ceea ce, în realitate, zace în inconştientul majorităţii omenirii actuale. Iar acest sentiment face să ia naştere ceea ce vedem astăzi în civilizaţia întregii lumi.

Cu acest sentiment noi nu putem face educaţie, căci acestui sentiment îi lipseşte o cunoaştere a Universului care să fie destul de solidă pentru a putea merge până la cunoaşterea omului, până la o cunoaştere în care omul să-şi găsească valoarea şi esenţa, aşa cum o va simţi în ziua în care el se va şti cu adevărat om în Univers. Astăzi, noi nu putem educa fiinţa umană conform cu legile naturii. Dar, de asemenea, noi nu putem face din ea o fiinţă liberă, cu adevărat liberă. Dacă noi vedem că devine o fiinţă cu adevărat liberă, în fond, aceasta se întâmplă în ciuda relei formaţii şi nu datorită bunei formaţii pe care i-o dăm noi.

În zilele noastre, nu ne putem mulţumi cu faptul că ne facem o idee despre Univers. În zilele noastre, trebuie să gândim Universul în aşa fel încât gândirea să se transforme treptat într-un sentiment general al Universului. Căci impulsurile de a realiza reforme, de a continua să muncim, dau naştere unor sentimente. Antroposofia vrea să fie o cunoaştere a universului care să nu rămână în abstracţiune, care să coboare până la a cuprinde inima (Empfindung) şi să poată astfel sluji drept bază pedagogiei.

Ceea ce am creat, de-a lungul secolelor, în viaţa noastră interioară şi în reprezentările noastre, vom regăsi acum în viaţa exterioară, pe plan istoric. Omul, prin ideile sale despre Univers, prin explicaţia pe care o dă Universului, a fost exclus din Univers. Reprezentărilor care s-au format atunci în straturile superioare ale civilizaţiei le răspund, astăzi, ca un ecou, impulsurile milioanelor şi milioanelor de proletari. Iar elita refuză să vadă legătura care există între ceea ce gândeşte ea şi ceea ce, venind din inimile proletarilor, îi răspunde astăzi. Ceea ce, în individ, poate trăi drept sentiment tragic, într-atât încât el să-şi spună: “Ceea ce emană din om drept idealuri morale, drept impulsuri religioase, în fond, acestea sunt nişte iluzii, strivite între originea nebuloasă a Pământului şi moartea sa termică”, noi regăsim aceasta astăzi în filosofia a milioane şi milioane de proletari. Această filosofie concepe drept unică realitate munca şi experienţele pe care omul le face în viaţa economică.

Cum au fost gestionate afacerile în diverse epoci ale evoluţiei omenirii, cum s-a muncit, cum s-a produs, în cadrul vieţii economice, cum s-a cumpărat, vândut, cum, prin această producţie, prin această cumpărare şi vânzare, au fost satisfăcute nevoile vitale, iată, conform acestei viziuni despre lume, conform acestei filosofii proletare, care trebuie să fie unica realitate. În schimb, tot ceea ce se înalţă, în homo economicus, drept viziune morală, drept idealuri religioase, impulsuri artistice, idealuri ale statului, aceasta este o ideologie, acestea sunt, de fapt, lucruri iluzorii, e o suprastructură ireală ridicată deasupra unicei realităţi a fenomenelor de producţie. Sub această formă, ceea ce, în clasele superioare ale societăţii, a rămas mai mult o convingere teoretică, cel mult o convingere religioasă, a devenit în păturile proletare nu doar înţelepciune practică, ci realitate a vieţii; a devenit un fapt conform căruia se acţionează. 

În această viaţă este plasat omul. Pornind de la această viaţă vrea şi trebuie el să educe. Dar dacă vrea să educe, dacă vrea să instruiască, el trebuie să poată aplica acestei vieţi o privire obiectivă.

Lucru curios, intelectualismul, cu întreg cortegiul său de concepţii naturaliste despre viaţă, departe de a-l face pe om să pătrundă mai profund în realitate, l-a făcut să iasă din realitate. Urmăriţi din acest punct de vedere filosofiile de odinioară: veţi găsi în ele pretutindeni nişte idei care pot, într-un anumit fel, să aibă legătură cu viaţa şi pe care nu-i va da nimănui prin gând să le considere drept pură ideologie. Oamenii îşi aveau rădăcinile în viaţă şi, datorită acestui fapt, ei nu puteau să-şi imagineze că gândurile lor ar fi doar un fum care emană din viaţă. Astăzi, acest mod de a vedea lucrurile a devenit practică curentă într-o mare parte a lumii cultivate. Şi omenirea geme sub povara consecinţelor a ceea ce s-a întâmplat acolo. Dar omenirea nu vrea încă să vadă că ceea ce se petrece în Rusia, şi se va răspândi tot mai mult în lume, este rezultatul învăţământului practicat în Universităţile noastre, al educaţiei care se face în şcolile noastre. Învăţământul este dat, educaţia este dată – aici nu există curajul de a suferi consecinţele, acolo se merge până la consecinţele extreme. Această roată care se rostogoleşte nu va putea fi oprită, dacă, tocmai în acest domeniu, nu încercăm să vedem clar, să recunoaştem cu adevărat cauza şi efectul, dacă nu vedem că omul este situat într-o realitate în care îi va fi imposibil să mişte, dacă el abordează realitatea la modul pur intelectualist. Intelectualismul nu are, drept instrument, nici o putere pentru a pătrunde în realitate.

Am cunoscut odinioară un poet [ Nota 19 ] care îşi făcuse, acum mai bine de câteva decenii, ideile cele mai amare despre ceea ce se va întâmpla cu omul dacă el va continua să se înfunde în intelectualism. În regiunea în care trăia acest poet, există o expresie frustă pentru a-i desemna pe oamenii inteligenţi şi intelectualişti. Ei sunt consideraţi nişte “großkopfet”, adică, din punct de vedere intelectual, ei au nişte “capete mari”. Acest poet a transpus această expresie într-o imagine extraordinar de plastică. El a spus: Evoluţia omenirii merge în sensul intelectualismului; în mod inevitabil, în final, oamenii vor avea nişte capete din ce în ce mai mari, iar restul trupului va fi redus la starea de apendice rudimentare – nişte braţe rudimentare, nişte picioare foarte mici – şi atunci oamenii vor începe să se rostogolească. Vom avea nişte mingi uriaşe la care vor fi ataşate, drept apendice, nişte rudimente de braţe şi de picioare. Este foarte pesimistă această imagine pe care a avut-o poetul respectiv despre situaţia la care vor ajunge oamenii, dacă vor continua să urmeze astfel calea intelectualismului până vor începe să se dea de-a rostogolul pe ea.

Putem spune că ceea ce ni se înfăţişează aici drept intelectualism îl îndepărtează pe om de sine însuşi şi-l face să se desprindă de realitate. În prezent, unica realitate este aceea pe care proletarul o recunoaşte ca atare, care nu poate fi negată, deoarece, sau ne ciocnim de ea şi atunci, conform sistemului nostru de educaţie, oricât de reformist ar vrea el să fie, îi suferim consecinţele în relaţia de la cauză la efect şi ne facem nişte cucuie, sau ni se face foame – şi atunci, iarăşi, suferim consecinţele în relaţia de la cauză la efect. Aci vedem, simţim, resimţim realul în mod perfect. Dar în acest real nu mai pătrundem.

Şi, lucru ciudat, pe măsură ce se îndepărtează de realitate, omul devine tot mai închis faţă de sine însuşi. El devine deja – aceasta este doar o imagine, dar ea este adevărată – această minge care se rostogoleşte. Desigur, va trebui să vedem că în şcoli şi universităţi se cultivă acele aspecte care ne fac să ne înfiorăm, când le întâlnim, pe urmă, în mijlocul realităţilor vieţii, în practica curentă, aşa cum este deja cazul astăzi într-o măsură foarte largă. Oamenii critică ceea ce întâlnesc pe acest tărâm, dar nu ştiu că aceasta este ceea ce ei înşişi au semănat. Occidentalii privesc Rusia şi o găsesc înfricoşătoare. Ei nu ştiu că cei care au semănat aceste lucruri, în punctul de pornire, sunt învăţătorii lor, în Occident.

Intelectualismul, am spus-o, nu este un instrument care să poată cuprinde realitatea. Pentru a educa, trebuie să putem cuprinde realitatea fiinţei umane. Dacă intelectualismul nu este un instrument care să poată cuprinde realitatea, atunci se pune marea întrebare: Oare putem face educaţie cu o metodă intelectualistă?

Această mare întrebare se află în faţa noastră la începutul cursului pe care-l inaugurăm aici. Trebuie să recurgem la alte mijloace decât acelea pe care ni le pune la dispoziţie intelectualismul. Şi, din nou, doar abordând domeniul particular pornind de la ansamblul în care se integrează acesta, vom putea să ajungem cel mai bine la el.

Prin ce este deosebit de mare omenirea actuală şi ce îi stârneşte cel mai mult entuziasmul? Congresele din viaţa publică. Nu e vorba doar să iei cu calm cunoştinţă de esenţa însăşi a unui lucru, ci trebuie să mergi la congrese şi să iei parte acolo la discutarea lucrurilor. Căci, la urma urmei, discuţia nu se poate desfăşura fără intelectualism. Nu se pătrunde în esenţa lucrurilor. Esenţa, există deja şi se discută despre ea. Oamenii se întrunesc şi discută despre tot felul de subiecte. Uzanţa congreselor, cu inevitabilele lor discuţii, iată ceea ce rezultă din intelectualism şi ceea ce, pe de altă parte, ne face să devenim străini de lume. Şi, astfel, poţi avea sentimentul că, în fond, congresele noastre, fiind ceva iluzoriu, planează pe deasupra realităţii. În viaţă, în mijlocul vieţii, se petrec tot felul de lucruri, iar la congrese se vorbeşte în mod savant, şi se vorbeşte chiar cu mult spirit. N-am nimic împotriva congreselor, dar constat că la ele se vorbeşte mult, cu enorm de mult spirit. În general, se poate întâmpla să fim de acord cu ceea ce spune A, şi să fim de acord cu ceea ce spune B; chiar dacă este vorba de contrariul, dintr-un anumit punct de vedere noi putem fi de acord şi cu acesta din urmă. Şi chiar şi cu C. La congrese, putem fi de acord, dintr-un anumit punct de vedere, cu tot. De ce? Pentru că totul înoată în intelectualism şi intelectualismul nu spune nimic despre realitate. Şi astfel, realitatea noastră actuală poate să meargă foarte bine aşa cum merge, fără să aibă loc nici cel mai mărunt congres. Ne-am putea lipsi foarte bine de ceea ce se spune la congrese, deşi unii pot găsi plăcerea cea mai francă şi mai sinceră în aceste vorbe de spirit care scânteiază, căci, în fond, totul este bun. 

În decursul ultimilor cincizeci-şaizeci de ani, noi am auzit, în domeniile cele mai diverse, cele mai grandioase expuneri teoretice şi adesea am putut arunca o privire imparţială asupra vieţii, constatând că această viaţă se desfăşoară în sens contrar. De exemplu: atunci când, acum câtva timp, problema etalonului-aur a devenit arzătoare în diverse ţări, s-a vorbit despre etalonul-aur într-un mod de-a dreptul uimitor. Se poate spune că în camerele de comerţ, în parlamente – vorbesc fără nici o umbră de ironie, eu cred aceasta la modul absolut serios –, au fost rostite cele mai judicioase fraze despre efectele salutare ale etalonului-aur. În particular, nişte oameni cât se poate de perspicace şi, de asemenea, nişte specialişti, au demonstrat că, dacă ar exista etalonul-aur, ar exista liberul-schimb: una nu merge fără cealaltă. Şi iată că, în majoritatea ţărilor unde s-a introdus etalonul-aur, există un sistem intolerabil de bariere vamale, adică exact contrariul liberului-schimb! Iată ce a spus viaţa, realitatea. Agerimea, ea, care este fructul intelectului, a afirmat, dar într-un mod ager – vorbesc fără nici o ironie – contrariul. Trebuie să ne dăm seama neapărat că intelectualismul se află pe dinafara vieţii şi face din om un cap mare.

Acesta ne face să fim pe dinafară şi când e vorba de cunoaşterea omului, ne îndepărtează de om şi, din acest motiv, nu va putea niciodată sluji drept bază pentru o pedagogie. Căci relaţia pedagogică este o relaţie umană, relaţia profesorului, a educatorului, cu copilul, cu elevul. Pedagogia trebuie să se întemeieze pe aceste relaţii umane. Aşa ceva nu se poate realiza decât cu ajutorul unei reale cunoaşteri a omului, şi acest fel de cunoaştere a omului vrea să o ofere antroposofia.