Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A IV-A

Dornach, 26 decembrie 1921

În zilele noastre, toate consideraţiile care, în domeniul cunoaşterii, dar şi în cel al practicii vieţii, se exprimă prin concepţia intelectualistă şi naturalistă despre lume, pornesc de la o observare a ceea ce există în momentul prezent. În privinţa a ceea ce este înfăţişare exterioară a lumii, lucrurile ar putea părea diferite. Dar ulterior vom vedea că aici este vorba de înfăţişarea exterioară. Noi studiem omul şi organizarea sa cu ajutorul metodelor obişnuite ale biologiei, fiziologiei, anatomiei, şi, în acest sens, ne ocupăm întotdeauna de ceea ce aflăm în momentul prezent. De fapt, lucrurile par, în primă instanţă, diferite. Examinăm, de exemplu, plămânul unui copil, plămânul unui om matur, plămânul unui bătrân şi constatăm starea actuală. Apoi, tragem de aici nişte concluzii pentru desfăşurarea vieţii umane. Din faptul că apar modificări ale plămânului între copilărie şi bătrâneţe, tragem concluzii asupra evoluţiei umane. Dar atunci, în ceea ce priveşte desfăşurarea propriu-zisă, noi nu intrăm în desfăşurarea în timp, ci rămânem în spaţiu, şi nu facem altceva decât să deducem desfăşurarea în timp din nişte modificări care se desfăşoară în spaţiu. E ca atunci când vrem să vedem cât e ceasul. Ne uităm la ceas, să zicem, dimineaţa: observăm poziţia ácelor şi ne orientăm în timp pe baza unui reper spaţial. Apoi, ne uităm la ceas la amiază, şi iar ne orientăm în timp pe baza unui reper spaţial. Facem aprecieri asupra timpului prin intermediului elementului spaţial. Acest mod de a ne insera în viaţă a devenit obişnuinţă. Observăm momentul pe care îl trăim. Noi trăim în spaţial. Dar nu în acest fel trăim noi devenirea interioară a timpului. N-am putea aprecia în mod corect esenţa cursului vieţii umane între naştere şi moarte decât dacă ne-am putea deplasa în timp într-un mod tot atât de viu cum ne deplasăm în spaţiu. Voi ilustra prin câteva exemple care au legătură cu viaţa umană ceea ce am exprimat adineaori într-un mod teoretic: Pentru acela care vrea să practice arta educaţiei şi a instruirii, este deosebit de important să intre în acest fel în desfăşurarea temporală. Acest lucru poate fi constatat dacă observăm aceste exemple.

Să presupunem că un copil are o veneraţie absolut specială pentru adulţi. O judecată sănătoasă va considera ca perfect normal ceea ce îl conduce pe copil la acest fel de veneraţie naturală pentru omul adult, şi, desigur, aşa trebuie să fie. Vom mai vorbi, în cursul următoarelor conferinţe, despre aceasta, în spiritul unei arte a educaţiei şi a instruirii. Pentru moment, vreau să menţionez acest lucru doar sub formă de exemplu.

De obicei, ne limităm la a spune: Există copii care au acest fel de veneraţie. Aceasta este pusă pe seama anumitor particularităţi ale unor anumite firi de copii şi se rămâne la momentul prezent. Niciodată nu va putea fi sesizată întreaga semnificaţie a acestei veneraţii, dacă nu se ţine seama de viaţa umană în totalitatea ei. Atunci, vom fi capabili, treptat, observând o persoană sau alta, la o vârstă înaintată, uneori foarte înaintată, să descoperim că există oameni care au însuşirea de a-i putea consola în modul cel mai natural pe unii care au nevoie de consolare; şi altora, care, din cauza mizeriilor vieţii, au nevoie să fie educaţi din punct de vedere moral, să le ofere această educare. Adesea, important nu este conţinutul a ceea ce spun aceste persoane, pentru a consola, pentru a educa; totul constă în ton, în sunetul vocii; totul constă în felul lor de a vorbi. Dacă cercetăm atunci firul vieţii acestor persoane până în copilărie, descoperim că acestea au fost nişte fiinţe care, în copilăria lor, au fost deosebit de înclinate spre veneraţie, spre un mare respect pentru omul adult. Acest comportament plin de respect faţă de adult dispare apoi cu timpul, trăieşte într-un plan ascuns al vieţii şi reapare la vârsta matură în acest dar de a educa şi a instrui pe alţii.

Mai putem exprima acest lucru şi în felul următor. Putem spune: când un copil a învăţat cu adevărat să se roage în interiorul său, să se adâncească în dispoziţia de rugăciune, această dispoziţie trece apoi, în timpul fazei intermediare a vieţii, în fundalul existenţei şi reapare la nişte vârste foarte înaintate; ea se manifestă atunci drept dar de a binecuvânta, şi acest dar este resimţit de alte persoane. Dar, tocmai în cazul acestor fiinţe, a căror existenţă, la o vârstă înaintată, are o acţiune de binecuvântare pentru semenii lor, vom descoperi, şi la ele, în copilărie, dispoziţia de rugăciune. Descoperim lucruri de acest fel numai dacă învăţăm să trăim împreună cu timpul aşa cum suntem obişnuiţi s-o facem cu spaţiul. Şi trebuie să existe o cunoaştere care trăieşte în timp la fel ca în spaţiu, adică într-un mod nemijlocit, fără a trece prin nişte concluzii extrase din elementul spaţial, ca în cazul ceasului.

Ceea ce v-am ilustrat aici prin câteva exemple, aş zice, referitoare la viaţa interioară morală, trebuie, pentru ca aceasta să constituie o reală artă a educării şi instruirii, trebuie să fie aplicat încă de la începuturile studiului general al naturii umane.

Comparând omul – în ansamblul său, aşa cum ne apare în viaţă – cu animalul, descoperim că animal, în special animalul superior, este astfel făcut încât, deja de la naştere, are aptitudinile care îi vor fi necesare în viaţă. Puişorul care iese din ou este deja perfect adaptat mediului său, el nu mai are nevoie să înveţe; organele lui au formele imuabile de care are nevoie animalul respectiv, conform speciei sale particulare. În cazul omului, nu aşa stau lucrurile. Fiinţa umană se naşte fără apărare, ea trebuie mai întâi să-şi cucerească în lumea exterioară o cunoaştere particulară în anumite domenii. Omul datorează acest lucru faptului că, în decursul vieţii sale pământeşti, cea mai importantă este o etapă intermediară dintre copilărie şi bătrâneţe, în sensul larg al cuvântului. Această etapă intermediară, această epocă a maturităţii este aici, pentru viaţa omului de pe Pământ, de cea mai înaltă importanţă. Atunci, cu ajutorul priceperilor dobândite, el îşi adaptează organismul la viaţa exterioară. În acest fel, el intră, prin experienţă, în relaţie cu lumea exterioară. Această etapă intermediară, în care organele îşi mai păstrează încă plasticitatea, lipseşte cu totul la animal. Acesta este deja, când intră în viaţă, aşa cum devenim noi, oamenii, abia la o vârstă înaintată, când formele noastre se sclero-zează, când formele noastre îşi pierd plasticitatea. Dacă vrem să înţelegem animalitatea în legătura sa cu lumea, n-o vom înţelege în mod corect decât dacă o comparăm cu îmbătrânirea umană.

Dar atunci ne putem întreba: Animalul manifestă imediat această îmbătrânire şi în caracteristicile sale sufleteşti? Nu aşa stau lucrurile, deoarece în animal mai există şi un alt pol, care acţionează împotriva acestei îmbătrâniri, şi acest pol este forţa de reproducere. Forţa de reproducere este, în acelaşi timp, pentru omul care o posedă, sau pentru fiinţa care o posedă, un factor de întinerire. Şi prin faptul că animalul manifestă, pe de-o parte, elementul de îmbătrânire, dar, pe de alta, infuzează acestei îmbătrâniri forţa de reproducere, el rămâne, într-un fel, la adăpost de îmbătrânirea precoce, până când el este capabil să se reproducă.

Dacă puteţi studia fără prejudecată un animal sau o specie animală, vă veţi spune: în momentul în care animalul atinge vârsta la care poate avea urmaşi, el intră deja în stadiul de îmbătrânire. Tocmai acest lucru îl caracterizează pe om: îmbătrânirea, ca şi copilăria – căci în timpul copilăriei, forţa de reproducere se manifestă în mod latent – sunt situate la extremităţile vieţii, iar în mijloc se află etapa organică şi plastică, care, datorită relaţiei sale cu lumea exterioară, se poate adapta la această lume exterioară. Şi putem considera, într-un anumit sens, ca normal pentru viaţa umană ca, la om, această etapă intermediară să existe aşa cum trebuie. Atunci, oamenii sunt la timpul potrivit copii, şi la timpul potrivit vor înceta ei să mai fie copii, vor intra în vârsta matură, şi, de asemenea, la timpul potrivit vor lăsa în urmă vârsta matură pentru a intra în stadiul bătrâneţii.

Dacă studiem la om tot acest drum al vieţii intrând în domeniul timpului, ajungem atunci, prin însuşi acest fapt, să studiem anomaliile care pot apărea pe acest drum. La anumite persoane, putem vedea, într-adevăr, că nu ştiu, aş putea spune, să reţină atât de mult timp îmbătrânirea. Nu mă gândesc acum deloc la acea îmbătrânire care are imediat şi părul cărunt sau o chelie precoce; nu de această îmbătrânire vreau să vorbesc acum, căci poţi rămâne un copil mare şi dacă ai un craniu pleşuv; eu mă gândesc la acea îmbătrânire care se manifestă într-un mod mai mult lăuntric, organic, şi care nu se revelează decât unei observaţii interioare, unei observaţii intime a vieţii: îmbătrânirea sufletească, dacă o putem numi astfel, care apare atunci când viaţa mai este încă, din punct de vedere exterior, în etapa ei plastică.

Dar se poate întâmpla şi inversul: în cursul vieţii sale, omul nu poate părăsi copilăria în momentul în care ar trebui s-o facă. Atunci, copilăria se prelungeşte şi asupra vârstei intermediare; atunci, el duce până în etapa vârstei intermediare ceea ce ar fi trebuit să aibă în viaţa lui sufletească doar pe când era copil. Şi aceasta produce, în cursul vieţii umane, un aspect foarte special, pe care-l vom schiţa astăzi.

Dacă examinăm din acest punct de vedere viaţa umană în desfăşurarea ei în timp, putem merge de la ceea ce se numeşte viaţa umană normală până la diverse anomalii ale acestei vieţi umane; când, ca oameni, ajungem la vârsta bătrâneţii, atunci în special organizarea-cap este aceea care îşi pierde mobilitatea interioară, plasticitatea. Când se apropie sfârşitul vieţii, devenim mai rigizi, mai puţin maleabili în ceea ce priveşte organizarea-cap. La această vârstă, facultăţile pe care ni le-am cucerit în timpul vieţii devin mai sufleteşti, mai spirituale. Dar aceasta se produce cu preţul unei animalizări a organizării-cap. Noi devenim, din punct de vedere fizic, ceea ce este animalul de la început. Ne animalizăm, întru câtva. Cu acest preţ ne cucerim noi ceea ce, dacă educaţia noastră este corectă, mai putem încă avea, poate pentru întreaga viaţă, drept relaţie sufletesc-spirituală cu viaţa; noi plătim această relaţie prin faptul că, la această vârstă înaintată, ceea ce trăim în sufletul şi în spiritul nostru la contactul cu lumea nu mai pătrunde atât de bine în organismul nostru. Craniul a devenit prea dur, prea rigid. Astfel, la această vârstă, noi ne ocupăm mai curând de ceea ce ne uneşte cu lumea exterioară pe plan sufletesc-spiritual. Nu mai interiorizăm atât de mult ca înainte experienţele pe care le facem în lumea exterioară. Se petrece o animalizare a organizării noastre superioare.

Această animalizare superioară poate să se producă, efectiv, în mod prematur, încă de la începutul vârstei mature, în modul interior despre care am vorbit adineaori. Dar prin faptul că, bineînţeles, omul rămâne totuşi om şi, chiar dacă s-a animalizat întru câtva în ceea ce priveşte organizarea-cap, el este totuşi om, aspectul despre care vorbim aici ne apare nu în nişte indicii exterioare, ci în nişte caracteristici interioare, sufleteşti. Iată cum: Atunci când acest mod special pe care îl are bărbatul sau femeia în vârstă de a intra în legătură cu lumea exterioară apare prea devreme (poate să apară chiar din copilărie), el intră din nou în organizarea fizică, prin faptul că atunci, desigur, plasticitatea deţine încă supremaţia asupra întregului rest al fiinţei, şi ceea ce simte omul, atunci când a ştiut să îmbătrânească la momentul potrivit, într-o relaţie sănătoasă cu lumea exterioară, el simte acum mai devreme sub o formă interioară. Acest lucru este integrat de el organismului său fizic, şi aceasta îi conferă nişte trăsături care se apropie mai mult de animal, de animalitate, decât se întâmplă la omul normal.

Animalul are asupra omului, am putea spune, dacă vreţi, acest avantaj că el posedă un anumit instinct care îl uneşte cu mediul său ambiant într-o măsură mai mare decât se întâmplă cu omul în mod normal. Anumite animale, la apropierea unor fenomene naturale care le pun viaţa în pericol, părăsesc locurile în care ar putea să se producă pericolul: nu este o legendă, acest lucru corespunde absolut exact caracteristicilor vieţii animale. Când e vorba de conservarea vieţii lor, animalele au un anumit dar instinctiv, profetic. Şi este absolut corect să spunem că animalul trăieşte ciclul anotimpurilor la un nivel mult mai înalt decât omul. Animalul, dacă este o pasăre migratoare, simte apropierea momentului când va trebui să-şi ia zborul către alte ţinuturi. Animalul are, deci, o profundă relaţie instinctivă cu lumea înconjurătoare. Şi dacă am putea privi ceea ce se petrece în viaţa sufletească a animalului, am vedea că, în adâncul inconştientului său, animalul are o înţelepciune instinctivă care se manifestă drept participare la întreaga viaţă a naturii.

Când omul face, aşa cum am spus mai înainte, ca în viaţa lui să pătrundă în mod prematur bătrâneţea, atunci apare, desigur, nu exact la fel ca la animal, deoarece la om totul este ridicat la nivel uman, totuşi, apare această experienţă instinctivă a lumii înconjurătoare. Şi ceea ce se cunoaşte astăzi, ceea ce se spune, uneori pe bună dreptate, uneori pe nedrept, că este o clarvedere inferioară, telepatie, teleplastie, telekinezie, într-un cuvânt, nişte lucruri care sunt anormale pentru viaţa umană, nu e nimic altceva decât o apariţie prematură a îmbătrânirii în experienţa omului. Putem face experienţa îmbătrânirii la momentul potrivit; atunci o trăim în calitate de om sănătos. Dacă trăim îmbătrânirea deja de la vârsta de douăzeci de ani, devenim clarvăzători în sens inferior. Lucrurile care apar ca manifestare a îmbătrânirii precoce şi reprezintă nişte anomalii ale vieţii se trădează mai puţin în aspectele exterioare, cât în caracteristicile interioare. Am putea avea deja o viziune mult mai profundă despre tot ceea ce există drept clarvedere inferioară, drept telepatie, telekinezie, teleplastie, şi care, până la un anumit punct, a fost deja foarte bine studiat, dacă am putea aprecia la justa sa valoare acest punct de vedere, dacă am şti că aici avem de-a face cu o îmbătrânire interioară precoce.

Trebuie, aşadar, să ne îndreptăm spre o studiere veritabilă a vieţii. Nu trebuie să ne mulţumim să vedem ceea ce se află în faţa noastră, în momentul prezent, în spaţiu; trebuie să putem interpreta ceea ce vedem, în aşa fel încât, atunci când studiem fiinţa umană şi când, în momentul prezent, ea oferă cutare şi cutare trăsătură caracteristică, să ştim că aceasta provine din faptul că un lucru ce ar fi trebuit să se întâmple mai târziu se manifestă prea devreme.

Vom vedea în zilele următoare cum se pot produce nişte procese de vindecare atunci când o asemenea privire este îndreptată cu precizie asupra naturii umane. Se poate întâmpla foarte bine să existe la un om un soi de animalizare care se trădează nu într-o îmbătrânire exterioară, ci în faptul că relaţiile cu lumea înconjurătoare care, la animal, apar în instinct, sunt transpuse în domeniul uman, dar în domeniul uman inferior.

Pentru studierea obiectivă a lumii, caracteristicile telepatiei, telekineziei, ale teleplastiei nu îşi pierd, desigur, nimic din valoarea lor, dacă le considerăm, în acest fel, nu ca fiind o manifestare a suprasensibilului, ci drept rezultat al faptului că un proces de mai târziu se manifestă în mod prematur în viaţa umană. Când privim în acest fel temporalitatea, învăţăm, de asemenea, să cunoaştem entitatea umană în trăsătura sa fundamentală; căci a privi temporalitatea, înseamnă tocmai a nu trage din diferitele momente ale vieţii nişte concluzii pentru desfăşurarea acestei vieţi, ci a trăi în mod lăuntric împreună cu timpul şi, de asemenea, a vedea cum procesul de mai târziu, în loc să apară mai târziu, intervine mai devreme. A privi temporalitatea înseamnă a avea o viziune asupra timpului în ansamblul său şi a putea vedea, în clipa prezentă, trecutul şi viitorul.

Veţi simţi dvs. înşivă cât de departe este viziunea noastră actuală, în ciuda aparenţelor, de această viziune interioară, conform cu timpul şi desfăşurarea lui. De aici provin interpretările insuficiente despre ceea ce se petrece în viaţă. Şi, în zilele noastre, ceea ce se numeşte cunoaştere ştiinţifică şi acţiune a acestei cunoaşteri ştiinţifice asupra vieţii este plină de aceste interpretări insuficiente.

Dar se poate produce, de asemenea, şi cazul invers: Copilăria se poate prelungi până la vârsta matură, până în faza următoare a vieţii umane. Copilăria constă în faptul că situaţia lumii înconjurătoare nu numai că este trăită în mod instinctiv de organizarea-cap, dar această organizare-cap trăieşte relaţia sa cu lumea exterioară în metabolism. Când copilul vede nişte culori, în el se desfăşoară nişte procese metabolice intense. Într-un fel, copilul îşi consumă impresiile exterioare până în metabolismul său. Putem spune, foarte bine – nu este vorba de o metaforă, ci este un fapt absolut real: funcţia gastrică a copilului depinde nu numai de felurile de mâncare, de gustul şi de digestibilitatea lor, ci şi de impresiile pe care i le fac culorile lumii înconjurătoare. Astfel încât putem spune: la bătrân, avem de-a face cu o animalizare a vieţii pe plan fizic; la copil, avem de-a face cu faptul că întreaga viaţă este plină de o sensibilitate a procesului organic vegetativ.

Procesul organic vegetativ – nu organicul animal, ci organicul vegetativ – ia parte, în cazul copilului, la toate experienţele pe care le face el în lumea exterioară, până şi, şi inclusiv, trăsăturile sufleteşti. Astfel încât, în cazul copilului, nu vom ajunge niciodată la o cunoaştere deplină, dacă nu ne întrebăm în acest fel: Cum îşi consumă el impresiile până în metabolismul său? Viaţa umană considerată normală constă tocmai în faptul că mai târziu, la vârsta adultă, metabolismul este lăsat mai mult în seama lui însuşi, omul îşi trăieşte într-un mod mai independent viaţa împreună cu lumea exterioară, el nu face, aşa cum se întâmplă la copil, să coboare în metabolism experienţele sufletesc-spirituale pe care le trăieşte împreună cu lumea exterioară; relaţiile sale exterioare cu lumea exterioară nu sunt, aşa cum e cazul la copil, însoţite mereu de o secreţie vie a glandelor endocrine.

Copilul consumă, aş zice, ca pe o hrană, experienţele pe care le trăieşte în lumea exterioară. Mai târziu, omul adult îşi lasă metabolismul în seama lui însuşi. În viaţa normală, avem de-a face cu un om matur prin faptul că lucrurile nu mai pătrund tot atât de adânc în procesele organice vegetative. Dar, la anumiţi indivizi, acest lucru poate să persiste. Anumiţi indivizi pot duce copilăria în faza următoare a vieţii lor. Atunci, ei păstrează această însuşire de a-şi lega trăirile exterioare de procesele lor organice, ei continuă să-şi lege sufletescul de procesele lor organice vegetative.

Să luăm un exemplu: O persoană care are deja o anumită vârstă simte o iubire deosebită, să zicem, pentru un câine. Se întâmplă asemenea lucruri. Şi acest soi de pasiune este adesea legată de o mare intensitate a experienţei trăite. Atunci când, la o asemenea persoană, se întâmplă că a păstrat, la vârsta adultă, ceva din copilărie sau că, în copilărie, a avut într-un grad foarte înalt această însuşire copilăroasă, atunci în această iubire nu este vorba numai de o relaţie sufletească cu lumea exterioară, ci această pasiune dă naştere unor procese organice vegetative. Organismul ia parte la această pasiune. Când această iubire este vie, se produce mereu ceva în procesele metabolice. Atunci, procesele metabolice nu se mai mulţumesc să slujească digestiei normale, deplasării normale prin lume, vieţii normale în general; un anumit domeniu, o anumită regiune a metabolismului se obişnuieşte să aibă secreţiile şi regenerările ce corespund acestor cazuri particulare ale sentimentului viu care este iubirea faţă de acest câine. O anumită regiune a organismului are nevoie de această modificare particulară care apare acolo, în interior, ca urmare a acestei pasiuni, într-un mod pur vegetativ.

Şi acum, presupuneţi că câinele moare. Relaţia vitală exterioară nu se mai poate dezvolta, ea nu mai există. Câinele a murit; dar o regiune internă din sfera organică vegetativă s-a obişnuit să dezvolte acest gen de proces. La aceasta se mai adaugă faptul că, la această persoană, procesul organic, care acum nu-şi mai găseşte satisfacerea, căruia îi lipseşte prezenţa exterioară, continuă să funcţioneze, dar fără a fi satisfăcut, deoarece corelativul său exterior nu mai există. Aceste procese organice îşi au forţa lor de inerţie: ele se continuă. În interiorul fiinţei, se produce o bolboroseală. Şi pot apărea, din această cauză, cele mai ciudate perturbări.

Dacă există aici un om de bun simţ şi care are, de asemenea, şi experienţa vieţii, ce va face acest om? El va face în aşa fel încât să fie cumpărat un alt câine, apoi va avea grijă ca aşa-numitul proprietar al câinelui mort să poată să-l îndrăgească pe acest nou câine. Dacă reuşeşte, el va fi făcut cu adevărat un act salutar; căci acum procesul organic intern va putea fi din nou satisfăcut printr-o experienţă exterioară. Vom vedea, desigur, pe parcursul acestor conferinţe, că există nişte metode terapeutice şi mai judicioase, dar eu cred că un om cu bun simţ mediu va proceda cam aşa cum am arătat.

Dar există, desigur, nişte experienţe legate de lumea exterioară care nu sunt tot atât de puternice ca o pasiune faţă de câini. Experienţele pe care le putem face în lumea exterioară sunt nenumărate. Şi dacă individul care le face şi-a păstrat vie în sufletul său copilăria – acest mod de a consuma lumea exterioară care îi este specific copilăriei –, atunci la un asemenea individ, în ziua când experienţa îi va fi retrasă, sau când el nu va mai putea trăi din punct de vedere exterior experienţele care au atras după ele nişte procese interne, va rămâne ceva din bolboroseala organismului vegetativ. Sunt lucruri care se întâmplă în viaţă, şi trebuie să căutăm să vedem de unde provine acest soi de stare interioară care urcă în mod inexplicabil din nişte adâncuri ale fiinţei umane. Persoana respectivă suferă toate contraloviturile posibile, ea este nemulţumită, morocănoasă, ipohondrică. Dacă cercetăm cum stau lucrurile cu un asemenea om, vom descoperi că viaţa sau o altă cauză i-a luat ceva care îşi crease un corelativ în procesele organice vegetative. Când această persoană priveşte în mod conştient lumea exterioară, ea nu-şi mai poate procura satisfacerea a ceea ce, în străfundul organismului său, bolboroseşte şi cere. În organismul său se produce ceva care cere să fie privit sau cel puţin gândit în exterior, şi pe care această persoană nu-l poate gândi, deoarece raţiunea de a o face a dispărut.

Şi în acest cazuri vom întâlni nişte oameni care au practica vieţii şi care miros din instinct acest soi de lucruri la persoana respectivă; şi atunci, ei găsesc cuvintele care vor face să urce acel ceva din adâncurile indeterminate ale organismului vegetativ şi-l vor înălţa la nivelul gândirii, al reprezentării, astfel încât persoana va putea gândi, va putea să-şi reprezinte ceea ce ea simte nevoia, într-adevăr, să gândească, să-şi reprezinte. Acela care poate observa viaţa va descoperi nenumărate asemenea cuvinte de calmare, prin care un conţinut organic vegetativ care provine dintr-o decepţie anterioară, dintr-o privare anterioară de un anumit conţinut de viaţă, este ca prin minune vindecat, înlăturat, prin faptul că cineva i se adresează acelei persoane cu puterea pe care o are cuvântul uman şi face să pătrundă în câmpul conştienţei acel ceva de care ea are nevoie.

La ora actuală, având în vedere caracterul particular al civilizaţiei noastre, deoarece există enorm de multe persoane care şi-au dus cu ei copilăria până la vârsta adultă, observăm adesea ceea ce am spus mai înainte, în nişte situaţii grave sau benigne. În viaţa obişnuită nu se face mult caz de ele; se vorbeşte cu cuvinte de calmare, care, datorită devotamentului plin de iubire al unei persoane faţă de cealaltă, pot avea de multe ori un efect salutar; dar se procedează, de asemenea, şi pe bună dreptate, din mai multe puncte de vedere, şi la o considerare ştiinţifică, psihologică a lucrurilor. Putem să ne aflăm în faţa unor persoane care au acest soi de bolboroseală interioară. Ştim acum că această bolboroseală interioară se produce din cauza persistenţei unor procese organice vegetative, persistenţă datorată decepţiilor vieţii şi altor lucruri asemănătoare. Avem în faţa noastră acest gen de persoane. Bineînţeles, dacă facem ca problema să treacă în domeniul ştiinţific, trebuie, de asemenea, să ne exprimăm în termeni ştiinţifici. Este examinată, aşadar, persoana respectivă. Şi se va descoperi în viaţa ei, care va fi explorată prin intermediul mărturisirilor, sau al viselor pe care le are, sau mai ştiu eu prin ce alte mijloace, se va descoperi ceea ce trebuie pentru a face să treacă în conştienţa acestei persoane ceea ce pretinde organismul vegetativ inconştient. Aceasta poartă numele de psihologie analitică sau psihanaliză. Se vorbeşte atunci, folosindu-se, bineînţeles, nişte termeni ştiinţifici, de “regiuni psihice neexplorate”. Dar acestea nu sunt nişte “regiuni psihice neexplorate”, ci nişte procese organice vegetative care persistă, aşa cum am văzut, şi care tind la o realizare exterioară. Şi trebuie să căutăm ce putem oferi ca realizare persoanei respective. Se spune că ne ocupăm de defularea acestor procese refulate. Vedeţi dvs., ceea ce am schiţat aici adineaori reprezintă, în psihologia numită analitică sau psihanaliză, partea care este justificată.

Antroposofia este întotdeauna, faţă de asemenea lucruri, într-o situaţie specială. Antroposofia nu este deloc înclinată să provoace dispute. Ea recunoaşte cu plăcere tot ceea ce există, în domeniul în care acel lucru este justificat. Astfel, bineînţeles, ea va recunoaşte întotdeauna psihanaliza, în domeniul în care ea este justificată. Dar antroposofia trebuie să cerceteze problema în natura umană integrală şi într-o concepţie despre lume care să fie integrală; aşadar, ea trebuie să facă, într-un fel, să intre în nişte cercuri mai largi micile cercuri de care oamenii de ştiinţă se ocupă şi astăzi într-un mod cam diletant. Ea nu are nici un motiv să provoace dispute. Ea nu face altceva decât să includă în cercul mare ceea ce primeşte o explicaţie unilaterală. Aşadar, în general, ea nu se apucă, de la sine, să ajungă la dispute. Alţii sunt cei care provoacă dispute, căci ei vor să rămână în cercul lor restrâns. Ei sunt aceia care nu văd, din punctul lor de vedere, decât ceea ce se află în cercul lor restrâns. Şi cum ceea ce are un orizont mai larg şi, de fapt, i-ar face să progreseze, nu-i atrage în mod special, ei îl resping cu furie. Astfel că, în general, antroposofia este, pur şi simplu, obligată să se apere împotriva concepţiilor înguste care o atacă. Trebuie să spunem aceasta în mod special cu privire la curentele actuale, cum este şi acela al psihanalizei.

Ceea ce este deosebit de caracteristic este, aşadar, ceea ce vedem aici: când fiinţa umană îşi aduce prea puternic sfârşitul vieţii în etapa intermediară, atunci apar raporturile anormale cu lumea exterioară, telepatia, clarvederea în sens inferior. În mod instinctiv, omul îşi lărgeşte orizontul dincolo de cercul propriei vieţi. Când merge în sens invers, când îşi prelungeşte în nişte epoci ulterioare ale vieţii copilăria, ce aparţine începutului vieţii, atunci el coboară, cu fiinţa sa, prea adânc în organism, şi atunci organismul provoacă valuri, atunci apar nişte anomalii spre interior; el intră, într-un fel, într-o relaţie prea strânsă cu propriul să interior organic. Iar aceste relaţii se revelează atunci aşa cum sunt descrise ele de psihologia analitică; dar aceasta ar trebui, pentru a le putea sesiza cu adevărat, să coboare până la studierea organelor.

Pentru a ajunge la o cunoaştere integrală a omului, este absolut necesar să se pătrundă până la desfăşurarea în timp a vieţii dintre naştere şi moarte. Astfel, e necesar ca această cunoaştere integrală a omului să-şi îndrepte întreaga atenţie asupra desfăşurării în timp a vieţii, de a trăi în mod interior această desfăşurare în timp a vieţii. Iată de ce antroposofia, dacă vrea să pătrundă, prin metoda ei specială, în suprasensibil şi, tocmai prin aceasta, într-o cunoaştere integrală a omului, trebuie să poată continua să trăiască în timp. Imaginaţia, Inspiraţia, Intuiţia, care sunt metodele de cunoaştere speciale ale antroposofiei, trebuie să fie construite, neapărat, pe o experienţă legată de elementul timp a existenţei.

Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia nu trebuie să fie ceva care se vâră ca un corp străin în viaţa umană şi trebuie să conducă, asemeni unui corp străin, la cunoaşterea suprasensibilă, ci trebuie să fie ceva care se află în prelungirea facultăţilor umane obişnuite. Aşadar, antroposofia nu pretinde că ar fi necesare nişte înzestrări cu totul speciale pentru a se ajunge la Imaginaţie, Inspiraţie, Intuiţie; ea afirmă că omul poate deveni conştient de anumite facultăţi care zac în mod latent în străfundul lui şi pe care el le poate dezvolta într-un mod absolut adecvat. Trebuie neapărat să ne ridicăm deasupra acelui fel de cunoaştere pe care ni-l dobândim în viaţa obişnuită, prin actuala cunoaştere ştiinţifică şi prin actuala practică a vieţii.

desen tabla 2
(datat incorect pe tablă)
Tabla 2

[mărește imaginea]

Aşadar, cum vom proceda în realitate, atunci când devenim fiinţe cunoscătoare? Înţeleg prin “fiinţe cunoscătoare” nişte fiinţe care au nu doar o cunoaştere ştiinţifică, ci fiinţe cunoscătoare în sensul în care trebuie să fim aşa ceva pentru a ne conduce viaţa într-un mod practic. Avem de jur împrejurul nostru ceea ce ne-ar plăcea să numim covorul simţurilor: lumea culorilor, lumea sunetelor, a variaţiilor calorice etc., tot ceea ce face impresie asupra organelor noastre de simţ. Ne dăruim acestor impresii senzoriale şi le pătrundem, le întreţesem cu ceea ce gândim, cu gândurile. Când vă lăsaţi în voia vieţii dvs. interioare depănând amintiri, dacă aţi reflecta la ceea ce formează atunci conţinutul acestei vieţi sufleteşti: e vorba de nişte impresii senzoriale care s-au întreţesut cu gândurile. Întreaga noastră viaţă constă în a face să pătrundă în suflet o asemenea ţesătură de impresii senzoriale şi de gânduri.

Ce se petrece aici în realitate? Vedeţi această schemă: această linie a ---- b reprezintă covorul impresiilor senzoriale, culorile, sunetele, mirosurile etc., care se desfăşoară de jur împrejurul nostru. Omul se dăruieşte observaţiei, acestui covor al impresiilor senzoriale, şi el îşi întreţese impresiile cu gândurile sale, pe care le desenez aici: este linia ondulată, desenată cu roşu. Când omul se dăruieşte vieţii senzoriale, el uneşte, cu ajutorul gândurilor sale, tot ceea ce trăieşte în lumea simţurilor. El interpretează lumea simţurilor cu ajutorul gândurilor. Prin faptul că pune în lumea simţurilor tot ceea ce are drept gânduri, această lume a simţurilor formează pentru el o graniţă, un zid pe care nu-l poate străpunge. El îşi desenează, într-un fel, toate gândurile pe acest zid, dar, în conştienţa normală de astăzi, el nu trece dincolo de zid. Gândurile se opresc la acest zid şi se imprimă în acest zid.

Noi depăşim această oprire în faţa zidului, dacă dezvoltăm cunoaşterea imaginativă prin ceea ce putem numi meditaţie, practicată într-un mod regulat şi sistematic. Meditaţia poate fi practicată ca metodă de cercetare interioară, tot aşa cum poate fi practicată metoda experimentală exterioară în chimie sau în astronomie. Citind cartea mea Iniţierea sau Cum dobândim cunoaşterea despre lumile superioare? şi a doua parte a Ştiinţei oculte [ Nota 23 ] , dvs. veţi putea să vă convingeţi că, dacă cineva vrea să meargă până la ultimele consecinţe, metodele pentru a se mişca în cadrul acestei meditaţii nu sunt foarte simple şi nu cer mai puţin timp decât metodele pe care trebuie să şi le cucerească cineva pentru a deveni astronom sau chimist. Dar este relativ uşor să te dăruieşti lecturii unor lucrări care oferă instrucţiuni pentru exerciţiile corespunzătoare, şi să ajungi, atunci, cu ajutorul unei raţiuni umane sănătoase, să fii realmente în stare să te convingi în mod interior de adevărul a ceea ce spun cercetările antroposofice. Nu e nevoie să fie crezute pe cuvânt. Chiar dacă nu poţi face tu însuţi experienţa, poţi să verifici lucrurile, dacă admiţi câtuşi de puţin ceea ce este caracteristic acestei metode de cercetare.

Dar toate aceste exerciţii se bazează pe faptul că cel ce le practică renunţă să dea atenţie impresiilor senzoriale. Când medităm, nu trebuie să acordăm nici o atenţie impresiilor senzoriale, ci ne dăruim doar vieţii de gândire. Dar această viaţă de gândire trebuie adusă, cu ajutorul unei forme de concentrare asupra unor gânduri uşor de sesizat în toată extinderea lor, trebuie adusă la o asemenea vitalitate, la o asemenea intensitate, pe care o are de obicei numai viaţa sensibilă exterioară. Este cu totul altceva să fii dăruit impresiilor senzoriale exterioare, şi altceva să fii dăruit, cu conştienţa obişnuită, gândirii palide şi fără viaţă pe care o avem de obicei. Impresiile senzoriale au asupra noastră o influenţă vie, intensă. Gândurile pălesc, ele devin abstracte, devin reci. Dar tocmai în aceasta constă esenţa meditaţiei: ca prin puterea exerciţiului să ajungem să trăim simpla “ţesătură” de gânduri cu o intensitate, o vitalitate pe care altfel nu o avem decât în viaţa senzorială exterioară. Când putem percepe un gând meditativ cu energia interioară pe care altfel o avem doar când ne dăruim unei culori, atunci am umplut de viaţă acest gând aşa cum se cuvine. Dar toate acestea trebuie să fie practicate cu aceeaşi libertate interioară pe care o are gândirea normală şi percepţia senzorială. Când observăm lumea exterioară, nu ne dăruim unor stări nebuloase, unor reverii mistice, nu devenim exaltaţi; tot aşa trebuie să fie atunci când medităm în mod corect. În cadrul acestei meditaţii trebuie să avem exact aceeaşi atitudine ca în cazul percepţiei senzoriale exterioare.

Aceasta este ceea ce caracterizează metoda antroposofică: ea ia în mod deschis ca model percepţia senzorială. De obicei, misticii nebuloşi spun despre ceea ce se găseşte în acest fel: “Percepţiile senzoriale? Ptiu! Trebuie să le abandonăm. Trebuie să ne cufundăm în lumea viselor, în experienţa mistică, să întoarcem spatele impresiilor senzoriale!” Cu aceasta, bineînţeles, ajungem doar la o stare de semisomn, nu la o reală meditaţie. Antroposofia urmează calea opusă: ea îşi ia în mod deschis ca model percepţia senzorială, datorită calităţii acesteia, datorită intensităţii, vitalităţii ei. Astfel încât, în această meditaţie, omul se mişcă tot atât de liber ca în percepţia senzorială. El nu se teme câtuşi de puţin că va deveni un filistin sec. Experienţele pe care le trăieşte astfel cu toată obiectivitatea îl feresc de prozaismul sec şi, în cadrul experienţelor sale, el nu are nevoie, pentru a depăşi o stare anostă, mediocră, să se piardă în înaltul norilor.

Aşadar, atunci când omul meditează în mod corect, el ajunge să se mişte liber în gândire. Dar, prin aceasta, gândurile înseşi sunt eliberate de caracterul abstract pe care îl aveau înainte: ele devin imaginative. Şi aceasta se petrece în deplina conştienţă de veghe, chiar în miezul celeilalte gândiri, obişnuite. Omul care halucinează, exaltatul, în momentul în care are halucinaţii, sau stări de exaltare, el este total halucinat, total exaltat, el trece cu totul pe deasupra simţului comun, a raţiunii umane sănătoase: acela care respectă metodele descrise nu-şi permite aşa ceva. El are întotdeauna alături de sine raţiunea umană sănătoasă. O duce cu el pretutindeni în ceea ce trăieşte acolo, în gândirea imaginativă. Şi ce se petrece atunci? Vedeţi dvs.: în deplina conştienţă de veghe apare ceea ce, de altfel, nu prinde formă decât în imaginile de vis, din viaţa inconştientă. Tocmai în aceasta constă deosebirea dintre Imaginaţie şi vis: în vis, totul se produce fără participarea noastră; apoi, imaginile urcă în noi din nişte străfunduri necunoscute în viaţa de veghe, şi noi nu putem face altceva decât să le observăm ulterior. În Imaginaţie, în etapa de pregătire a Imaginaţiei, în conţinutul meditaţiei, facem noi înşine ceea ce de altfel apare în noi fără participarea noastră. Noi devenim creatori de imagini care nu sunt nişte pure himere, ci sunt, în ceea ce priveşte intensitatea, vitalitatea, tot atât de diferite de himere, pe cât sunt visele de purele himere. Or, noi facem toate acestea, şi acest lucru este esenţialul. Şi, realizându-l noi înşine, devenim liberi de o iluzie profundă, care constă în a lua ceea ce facem noi înşine drept o manifestare a lumii exterioare obiective. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată, deoarece suntem conştienţi de faptul că noi înşine creăm această ţesătură de imagini. Cel care halucinează, el, îşi ia halucinaţiile drept realitate. El ia imaginile drept realitate, pentru că nu le creează el însuşi, pentru că ştie că ele se creează singure. Aceasta îi dă iluzia că ele sunt realitatea. Cel care, prin meditaţie, se pregăteşte pentru Imaginaţie nu poate deloc să ajungă să ia drept imagini reale ceea ce formează atunci el însuşi. Un prim nivel al cunoaşterii suprasensibile va consta tocmai în a ne debarasa de această iluzie, prin faptul că această ţesătură, în care vedem acum facultatea interioară de a produce imagini tot atât de vii cum sânt imaginile visului, o elaborăm în deplină libertate. Ar trebui, desigur, să fie cineva nebun să le ia drept realitate!

Etapa următoare a meditaţiei constă în cucerirea unei noi facultăţi: aceste imagini, care au ceva fascinant şi care, atunci când omul nu le elaborează în deplină libertate, aşa cum se întâmplă în meditaţie, se implantează în mod efectiv ca nişte paraziţi, aceste imagini noi le putem face să dispară total din conştienţă; avem libertatea interioară ca, dacă vrem, să le facem să dispară cu totul. Această a doua etapă este la fel de necesară ca şi prima. Tot aşa cum, în viaţă, pe lângă amintire este necesară şi uitarea – altfel, noi ne-am plimba prin lume mereu cu întreaga sumă de amintiri –, la fel, la acest prim nivel al cunoaşterii, respingerea imaginaţiunilor este tot atât de necesară ca elaborarea, ca formarea acestor imaginaţiuni.

Când realizăm toate acestea, când ne-am exersat aşa cum trebuie, am săvârşit cu sufletescul ceva comparabil cu ceea ce obţinem atunci când ne slujim în mod constant de un muşchi: el se fortifică. Am realizat acum în suflet un exerciţiu prin care învăţăm să ţesem imagini, să elaborăm imagini, şi apoi să le respingem, şi toate acestea se situează în întregime la nivelul liberului nostru arbitru. Vedeţi dvs., dezvoltând Imaginaţia, ne-am cucerit facultatea conştientă de a elabora nişte imagini de felul acelora pe care, de obicei, le elaborează, de cealaltă parte, aici în lume, viaţa inconştientă a visului, şi pe care nu le putem domina cu ajutorul conştienţei obişnuite, care sunt trăite între adormire şi trezire. Acum, desfăşurăm aceeaşi activitate în mod conştient. În această meditaţie care urmăreşte cunoaşterea imaginativă, desfăşurăm, aşadar, voinţa de a dobândi facultatea de a crea în mod conştient nişte imagini şi, invers, facultatea de a face să dispară în mod conştient aceste imagini din conştienţă. În acest fel, apare o altă facultate.

E vorba de o facultate care, de obicei, este în mod involuntar prezentă nu în timpul somnului, ci în momentul trezirii şi în momentul adormirii. În acest moment al trezirii şi al adormirii se poate să aducem, în nişte frânturi de vise, ceea ce am trăit între adormire şi trezire şi ca de aici să apreciem ceea ce se află de cealaltă parte. Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca lumea faţă de care ne deschidem la trezire să ne surprindă atât de mult, încât întreaga amintire a visului să se risipească. În general, am putea spune: prin vise, în conştienţa de veghe intră ceva haotic, ceva ca nişte forme rătăcitoare venite dintr-un domeniu situat în afara vieţii obişnuite. Şi aceasta se întâmplă deoarece, în timpul somnului, omul desfăşoară activitatea imaginativă, activitatea care creează imaginaţiuni. Dacă el desfăşoară în starea de veghe activitatea care creează imaginaţiuni şi activitatea care le şterge, el poate, deci, prin faptul că s-a pregătit pentru Imaginaţie, să atingă o stare de vacuitate a conştienţei: este ca un fel de trezire; şi atunci, de dincolo de covorul impresiilor senzoriale – ceea ce, pe schemă, am desenat cu roşu –, străbătând prin covorul impresiilor senzoriale, pătrund în noi, pe căile mentale pe care le-am dezvoltat prin meditaţie, realităţile esenţiale care se află dincolo de acest covor al impresiilor senzoriale. Atunci când, o dată imaginile create, rămânem cu conştienţa golită, noi străpungem covorul impresiilor senzoriale; atunci, prin Inspiraţie, imaginile de dincolo de lumea sensibilă ajung la noi. Pătrundem în această lume care se află dincolo de lumea simţurilor. Prin viaţa imaginativă, ne pregătim pentru Inspiraţie. Iar Inspiraţia constă în faptul că noi putem trăi în mod conştient ceva ce trăim în mod inconştient în momentul trezirii. În momentul trezirii, în sufletul nostru treaz pătrunde ceva de dincolo de sufletul treaz; tot astfel, când ne-am dezvoltat, prin Imaginaţie, viaţa sufletească aşa cum am descris mai înainte, atunci ajunge la noi ceva de dincolo de conştienţa pe care o avem despre covorul impresiilor senzoriale.

În acest fel facem experienţa lumii spirituale care se află în dosul covorului impresiilor senzoriale. Ceea ce ne-am cucerit drept facultăţi pentru cunoaşterea suprasensibilă este o prelungire perfectă a facultăţilor pe care omul le are deja în viaţa obişnuită. Iar principiul pe care se bazează antroposofia este acela că asemenea facultăţi trebuie să fie dezvoltate în continuare. Dar, pentru aceasta, ea trebuie să se sprijine în totalitate pe ceea ce îşi cucereşte omul în cadrul unei concepţii temporale despre desfăşurare a vieţii şi a existenţei.

Aşadar, dacă citiţi tot ceea ce veţi găsi ca exerciţii pregătitoare pentru Imaginaţie, Inspiraţie şi Intuiţie în “Iniţierea sau Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare?” sau în “Ştiinţa ocultă” şi dacă le veţi privi fără prejudecată, veţi vedea că toate acestea se reduc la unul şi acelaşi lucru: a putea trăi în sine desfăşurarea timpului. De obicei, omul are despre lume, în viaţa sa, în mod succesiv, concepţia despre copil, concepţia despre omul matur, concepţia despre omul bătrân, sau el face experienţa anormală a intruziunii unuia în celălalt. Trebuie ca, nu Imaginaţia însăşi, ci ceea ce ne pregăteşte, prin exerciţii, pentru aceasta, să lucreze pentru ca întreaga viaţă să provină din fiinţa integrală; pentru ca omul să se dăruiască lumii pe baza întregului curs al vieţii sale; aşadar, pentru ca să fi pus în armonie ceea ce pentru lume este adecvat în mod special copilăriei, vârstei mature şi bătrâneţii; în viziunea despre lume care are acces la suprasensibil, acestea trebuie să conflueze, să se armonizeze. Fiinţa integrală, drept organism care trăieşte în timp, trebuie să acţioneze în lume. În experienţa suprasenzorială, omul trebuie, într-un fel, să aducă prospeţimea şi vioiciunea copilăriei, limpezimea de gândire a vârstei mature şi devotamentul faţă de viaţă, devotamentul plin de iubire care, într-o viaţă umană reuşită, poate fi atins la o vârstă înaintată. Şi aceasta – prospeţime şi vioiciune în înţelegere, limpezime în judecată şi devotament plin de iubire faţă de fenomene –, aceasta este pregătirea pe care trebuie s-o realizeze omul pentru ca Imaginaţia, Inspiraţia şi Intuiţia să se poată dezvolta aşa cum trebuie.