Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A V-A

Dornach, 27 decembrie 1921

Aşa cum reiese din expunerile pe care le-am făcut până acum, ajungem la ceea ce numim cunoaştere imaginativă dacă ridicăm în lumina deplinei conştienţe activitatea care, în vis, rămâne involuntară şi inconştientă. Dacă vreau să mă exprim mai exact, voi spune: Nu visul şi conţinutul său de vis este ridicat la nivelul conştienţei – aceasta n-ar duce decât la ireal; ci activitatea pe care, atunci când visăm – pentru moment, nu o vom defini mai mult –, ceva o exercită în mod inconştient, aceasta este ridicată la nivelul unei activităţi pe deplin voluntare care este exercitată în lumina conştienţei şi poate sluji atunci ca bază pentru cunoaşterea imaginativă. Această activitate se deosebeşte în mod fundamental de simpla activitate onirică. În simpla activitate onirică, noi luăm drept realitate exterioară ceea ce apare în faţa conştienţei noastre, tocmai pentru că în această activitate noi nu suntem activi. Dar atunci când facem să urce la nivelul conştienţei activitatea care dă naştere visului, noi ştim din capul locului că primul lucru la care ajungem sunt imaginile pe care noi înşine le-am creat. Sub această formă, nu vom ajunge, aşadar, niciodată, după cum am spus, să le luăm drept realitate; altfel, noi n-am fi nişte cercetători antroposofi, ci nişte oameni care halucinează. Dar acestei activităţi care, exercitată sub formă de meditaţie, ne face să trăim asemenea imagini, trebuie să-i adăugăm acum o alta, care, invers, ştie să respingă aceste imagini şi care, deci, trebuie să golească conştienţa de aceste imagini. Când facem să devină a noastră această activitate şi după ce, prin elaborarea şi ştergerea imaginilor, ne-am fortificat forţele sufletului, ajungem să trăim în deplină conştienţă, atunci ne aflăm în lumea spirituală. Exercităm o activitate sufletesc-spirituală, independentă de trup. Nu mai percepem prin organele fizice. Nu mai gândim cu trupul, gândim cu sufletul şi cu spiritul, şi, totuşi, avem un conţinut de conştienţă; acesta este un conţinut spiritual.

Am spus ieri că modelul, pentru percepţia spirituală a cercetătorului antroposof, nu sunt experienţele visătoare ale conştienţei, ci experienţele libere, pătrunse de voinţă, ale percepţiilor senzoriale. Cu siguranţă, în conştienţa suprasensibilă noi nu percepem prin intermediul simţurilor; dar libertatea cu care ne mişcăm în sânul percepţiei senzoriale, independenţa persoanei noastre în percepţia senzorială, pe aceasta noi o considerăm drept o facultate. Pentru a o evidenţia, să luăm un exemplu.

Priviţi acest organ de percepţie senzorială care este reprezentantul cel mai caracteristic al facultăţii de percepţie: ochiul. Ochiul vă anunţă din capul locului relativa sa autonomie faţă de organic: în orbită, el stă ca un organ izolat, care nu este legat de restul organismului decât prin nişte punţi nesemnificative. Nimic altceva decât un aspect spaţial exterior, aşadar, noi putem vedea în ochi ceva relativ autonom în organismul uman.

Pentru moment, să facem abstracţie de ceea ce, în percepţia senzorială a ochiului, este interior şi să rămânem la un aspect aparent exterior. Ochiul are în vecinătatea sa glandele lacrimale. Aceste glande lacrimale secretă în permanenţă un lichid care constă, în esenţă, din apă şi sare. Acest lichid al lacrimilor este secretat în permanenţă, atunci când suntem în stare de veghe. El scaldă ochiul, scaldă şi partea care, atunci când pleoapele sunt deschise, este expusă lumii exterioare. Ochiul este, astfel, în permanenţă curăţat de această umoare a lacrimilor. Praful care se apropie din exterior de ochi este înlăturat de această umoare a lacrimilor. Şi atunci când şi-a terminat această sarcină igienică, după ce a curăţat ochiul, ea se revarsă în nas prin finul canal lacrimal; în acest fel este ea secretată. Avem aici ceva care face parte din activitatea normală a organismului-ochi. Dar va trebui să vă mărturisiţi că, în viaţa obişnuită, nu suntem deloc conştienţi de această sarcină igienică în cadrul ochiului şi că ea se desfăşoară în întregime în inconştient. Avem, aşadar, de-a face cu o activitate pur organică; ea este plină de sens, plină de înţelepciune, dar este o activitate organică pur inconştientă.

Dar această activitate se poate intensifica. Acest lucru se poate întâmpla atunci când, să zicem, ochiul primeşte un şoc, când este înţepat de frig. Se mai poate chiar să fie din cauza oboselii: oboseala ochiului însuşi, sau oboseala întregului organism; atunci, secreţia lacrimilor devine mai abundentă. Dacă reflectaţi la ceea ce se întâmplă aici, nu puteţi decât să vă spuneţi: aici, excitaţia care face să izvorască lacrimile se ridică deja la nivelul conştienţei; veţi percepe deja ceva din excitaţie, şi, de asemenea, urmările excitaţiei: secretarea lacrimilor. Dar această întreagă activitate se poate intensifica şi mai mult; e ceea ce se petrece în cazul când omul devine conştient de relaţia sa personală cu lumea. Acest lucru se întâmplă atunci când omul simte ceva din domeniul moral, sufletesc: tristeţe, durere; atunci, îi vine să plângă; această secretare a lacrimilor are o cauză morală, sufletească. Vedeţi cum avem aici o înălţare treptată în conştienţă. O activitate – secretarea lacrimilor – se produce mai întâi cu totul în sfera inconştientului; apoi, ea este ridicată din ce în ce mai mult în sfera conştienţei, am putea spune: în sfera sufletesc-morală.

Observând acest fapt foarte simplu care se desfăşoară într-o parte relativ autonomă a organismului uman, ne putem face o idee despre ceea ce se petrece atunci când, prin meditaţie, ne avântăm spre o viaţă a sufletului şi a spiritului liberă de trup. Când plângeţi din cauză că aţi primit o scrisoare care vă întristează, ar trebui să vă spuneţi: Ceea ce m-a făcut să simt această scrisoare se petrece, desigur, în afara organizării ochiului, nu are nici o legătură interioară cu organizarea ochiului. Totuşi, aceasta produce un efect asupra ochiului. Lacrimile nu provin, pur şi simplu, din faptul lecturii: ele vor izvorî la fel de abundent şi dacă veţi pune pe altcineva să v-o citească. Aşadar, în realitate, putem constata: aici, e vorba de un fenomen care se desfăşoară în exterior şi care, acţionând din afară, dă naştere unui proces organic. Într-adevăr, acest proces organic, şi aici, este produs de ceva care îi este exterior.

Dar dvs. puteţi să vă reprezentaţi lucrurile la un nivel intensificat şi mai mult. Vă puteţi imagina, de exemplu, aceasta: să zicem că v-aţi exersat, antrenat, să nu mai fiţi o veşnică salcie plângătoare, să trăiţi altfel durele încercări ale existenţei; durerea interioară nu este mai mică decât la aceia care plâng uşor, dar această durere interioară o simţiţi doar în suflet şi ea nu mai merge până la lacrimi. Aceasta nu înseamnă că sunteţi mai rece, ci că simţiţi lucrurile într-un mod mai lăuntric, sufletesc-spiritual, astfel că ceea ce se desfăşoară în suflet se menţine la distanţă de organismul fizic. Ceea ce se petrece în suflet nu se imprimă imediat în organism.

Dacă extindeţi ceea ce constataţi aici, în acest exemplu luat din viaţă, la ansamblul experienţei trăite în conştienţa imaginativă, în conştienţa inspirativă, dacă vă reprezentaţi o experienţă sufletesc-spirituală independentă care, ca în exemplu de mai sus, nu lasă nici o urmă în organism şi care se desfăşoară cu totul în exteriorul organismului – tot aşa cum durerea sufletului este resimţită fără lacrimi, fără să se reverse în organismul-ochi –, aveţi aici o imagine a experienţei care vă introduce în lumea spirituală. Vedeţi: dacă se procedează aşa cum trebuie, se poate face o descriere a experienţei trăite în lumea spirituală, în lumea de dincolo de covorul impresiilor senzoriale, o descriere care să arate clar că această experienţă nu este altceva decât o prelungire a ceea ce există deja, într-un fel sau altul, la omul normal, obişnuit. Doar că, pentru a ajunge a fi independent de elementul corporal, trebuie să se facă exerciţii sufletesc-spirituale.

Dacă acum veţi continua acest antrenament până veţi ajunge să puteţi respinge imaginaţia pe care dvs. înşivă aţi creat-o, până veţi ajunge să faceţi vid în conştienţă, percepând, totuşi, un conţinut sufletesc-spiritual real, prima experienţă pe care o veţi trăi va fi un tablou al actualei dvs. vieţi pământeşti, aproape până la naştere. În această experienţă nu veţi vedea corpul dvs. fizic. Într-adevăr, când ajungi să percepi în afara trupului, corpul fizic dispare din faţa privirii. Ceea ce rămâne în faţa ochiului interior este tot ceea ce ai trăit, ceea ce de obicei este flux de amintiri inconştiente, din care ţâşnesc amintirile particulare. Aceasta apare acum în faţa sufletului, dar nu ca în cazul amintirii obişnuite: totul este prezent dintr-o dată, într-un fel, apare un organism temporal, un organism temporal care se mişcă în sine.

Dacă organismul spaţial cu care suntem înveşmântaţi este un organism, aceasta înseamnă că, în diferitele sale părţi constitutive, există nişte interacţiuni şi că diferite sale părţi constitutive sunt dependente unele de altele, că ansamblul formează un tot. Ceea ce se petrece în stomac depinde de ceea ce se petrece în cap, iar ceea ce se petrece în cap depinde de ceea ce se petrece în stomac. În organism, totul se află în interdependenţă. La fel stau lucrurile şi în cazul acestui organism temporal: ceea ce a fost trăit mai târziu se integrează în mod organic în cele precedente. O panoramă totală se înalţă ca un întreg în faţa sufletului nostru.

Dacă acum, datorită intensificării forţei care mai înainte ne-a permis să respingem imaginaţiunile pe care noi înşine le-am construit, ajungem, de asemenea, să respingem şi această panoramă a amintirii, deci, nu doar să nu ne mai vedem propriul trup, ci să facem ca întreagă această panoramă să ne fie invizibilă din punct de vedere interior, şi să facem aceasta rămânând totuşi în stare de veghe, atunci ajungem la nivelul de cunoaştere care ne dezvăluie lumea sufletesc-spirituală pe care am cunoscut-o înainte de naştere sau, să zicem, înainte de concepţie. Noi purtăm în noi înşine, în timpul vieţii, această lume sufletesc-spirituală în care ne aflam înainte de a coborî în existenţa pământească. Ea trăieşte şi acţionează în noi, dar trăieşte şi acţionează în noi aşa cum, în apă, hidrogenul acţionează unit cu oxigenul. În timpul vieţii pământeşti dintre naştere şi moarte, noi nu putem studia deloc sufletesc-spiritualul în sine, tot aşa cum nu putem studia nici hidrogenul atunci când, în apă, el este unit cu oxigenul. Trebuie mai întâi ca oxigenul să fie separat din apă; la fel, sufletesc-spiritualul trebuie să fie izolat. Dar atunci el nu vă transpune în prezent, ci vă transpune în existenţa preterestră. Se poate percepe cu adevărat ceea ce a coborât spre această formă pământească de existenţă. În acest fel, putem avea o viziune a lumii unde am trăit înainte de a veni pe Pământ.

Acum, se poate, fireşte, să spunem că nu vrem să ne pregătim pentru a explora în acest fel veşnicul din om. Desigur, suntem absolut liberi să nu vrem să facem un asemenea lucru. Dar atunci am fi naivi dacă am crede, într-un fel sau altul, că putem percepe sufletesc-spiritualul prin intermediul cunoaşterii obişnuite, acest lucru ar fi asemănător cu a crede că putem studia hidrogenul când este unit cu apa, fără a-l izola mai întâi. Vom fi obligaţi să admitem că, pur şi simplu, nu este posibil să ajungem la sufletesc-spiritual cu ajutorul conştienţei obişnuite. Dacă, deci, nu vrem să acceptăm rezultatele cercetării spirituale, nu există altă soluţie decât sa păstrăm tăcerea cu privire la sufletesc-spiritual şi să nu ne ocupăm decât de aspectul material al existenţei. Aceasta poate contraria mulţi oameni de astăzi, dar există nişte necesităţi vitale de la care nu ne putem sustrage.

Ajungem, astfel, încetul cu încetul la cunoaşterea inspirativă. Căci este deja o cunoaştere inspirativă a fi inspirat de ceva care de obicei nu intră în conştienţa noastră, dar care ne organizează în toate părticelele, aşa cum o face, în respiraţie sau prin respiraţie, oxigenul, pe care, pe plan material, îl absorbim din aerul exterior. Suntem, într-un fel, umpluţi de această cunoaştere inspirativă, suntem umpluţi în mod conştient cu conţinutul vieţii noastre prenatale, tot aşa cum suntem umpluţi, în respiraţie, de oxigenul material. Noi inspirăm fiinţa noastră sufletesc-spirituală. Ne înălţăm la nivelul Inspiraţiei. Acest nume nu este arbitrar: el este în mod perfect ales, conform particularităţilor acestei cunoaşteri.

Dar această cunoaştere mai are o caracteristică. Veţi găsi şi în această privinţă nişte lămuriri în cartea mea Iniţierea sau Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? Într-adevăr, dacă vrem să ajungem la cunoaşterea inspirativă, mai trebuie să ne cucerim şi altceva. Şi anume, prezenţa de spirit. Avem prezenţă de spirit atunci când, într-o situaţie oarecare, putem acţiona repede, fără să mai apelăm în prealabil la judecata raţională riscând astfel să lăsăm să treacă ocazia de a acţiona. Trebuie să ne exersăm în astfel de lucruri, care ne obligă să acţionăm repede, să prindem ocazia dintr-un salt, căci, de fapt, ceea ce ne vine prin inspiraţie trece foarte repede; abia este în status nascendi, în momentul apariţiei sale, că a şi dispărut. Trebuie să putem să ne îndreptăm atenţia în această direcţie cu o mare rapiditate. Vedeţi: atunci când ne aflăm în faţa lumii exterioare obişnuite, aceasta se întinde înaintea noastră în spaţiu. Atunci când ne aflăm în faţa lumii pe care o întâlnim apoi, în faţa panoramei propriei vieţi, avem dintr-o dată în faţa noastră timpul; iar acum, în actul cunoaşterii inspirative, ne aflăm în afara timpului. Suntem invitaţi să percepem în interiorul clipei. Ne aflăm cu totul în afara timpului. Pentru ceea ce percepem în conştienţa inspirativă, timpul nu mai are nici o importanţă internă.

Când ne-am familiarizat cu această panoramă a vieţii, descoperim că aici avem ceva mult mai real decât în simpla amintire. Reprezentările-amintire sunt neutre; ele nu au nici o forţă interioară; ele sunt prezente, le putem înregistra, dar nu au nici o forţă interioară. Ceea ce este conţinut în panorama vieţii are forţă interioară şi, totodată, conţine forţele care formează fiinţa umană, care au o acţiune interioară plăsmuitoare şi care, de exemplu la copil, la care creierul nu şi-a atins încă deplina dezvoltare plastică şi continuă să se dezvolte în cursul primilor ani de viaţă, acţionează în calitate de forţe plăsmuitoare suprasensibile. Învăţăm acum să cunoaştem aceste forţe plăsmuitoare suprasensibile, deoarece ele sunt conţinute în această panoramă a vieţii. Ceea ce percepem aici nu este, deci, un soi de reprezentare pur abstractă, ci o realitate, o desfăşurare în timp care este saturată de forţă: şi în cazul acesta vorbim despre acel corp mai subtil, corpul eteric, numit şi corpul forţelor plăsmuitoare; iar imaginea izolată pe care o formează el în spaţiu nu este decât o formă, oprită pentru moment, dintr-un flux perpetuu. Corpul eteric se află într-o permanentă mişcare. Şi când încercăm să-l pictăm, de fapt, pictăm ceva ireal, ceva care nu poate dura decât o clipă, căci starea următoare este deja diferită, aşa cum era şi starea anterioară. El este un corp absolut temporal, dar care, fiind un corp de forţe, un corp de forţe plăsmuitoare, se află la baza creşterii şi, de asemenea, a metabolismului organismului uman, şi despre care noi vorbim ca despre un corp mai subtil, mai eteric. Aici, cuvântul “eteric” trebuie să ne facă să ne gândim nu la sensul pe care-l are în fizică, ci numai la ceea ce am caracterizat adineaori şi care a primit această denumire.

Dacă acum, în cadrul cunoaşterii imaginative, ajungem să ne menţinem în sânul lumii spiritual-sufleteşti exterioare în aşa măsură încât putem să ne percepem panorama propriei vieţi, deci, corpul eteric sau corpul forţelor plăsmuitoare, aceasta înseamnă că am făcut experienţa unei anumite transformări a vieţii de cunoaştere. Ceea ce am săvârşit în acest caz, prin faptul că ne-am perceput fiinţa eterică, se aseamănă – rămânând, totuşi, foarte diferit – nu cu modul obişnuit de a cunoaşte, naturalist şi abstract, ci cu activitate artistică. Trebuie că există o gândire creatoare, o gândire care, în anumite privinţe, ne aminteşte deja de modul special de reprezentare al artistului. În realitate, e ceva foarte diferit şi de reprezentarea artistică, căci ceea ce creează artistul rămâne ceva de domeniul imaginaţiei creatoare. Activitatea ce creează, plină de imaginaţie, este cu totul legată de trup, de corporalitate; nu este o activitate liberă de trup. Activitatea pe care o exercităm în cadrul cunoaşterii imaginative, aceasta este o activitate liberă de trup, şi de aceea ea percepe ceva real. Creaţiile artistului nu sunt făcute în aşa fel încât ele să poată fi prezentate lumii drept ceva real. Nu aţi văzut-o niciodată pe Venus din Milo începând să meargă şi să vină spre dvs. Când vedeţi un diavol într-un tablou, nu începe să vi se facă teamă că acest diavol o să vă ia cu el. Modul în care pătrunde în realitate un artist este legat de realitatea fizică umană, dar nu se cufundă în realitatea spiritual-sufletească. Pe când ceea ce este cucerit pe calea cunoaşterii imaginative se cufundă într-o veritabilă realitate, într-un fenomen care se produce cu adevărat.

Acum, putem spune, fireşte, că se poate dovedi pe cale logică, epistemologică, faptul că actul cunoaşterii nu trebuie să se ridice la nivelul unei activităţi artistice. Căci a cunoaşte, conform metodei discursive, înseamnă a înainta logic de la un concept la altul; şi dacă trecem la un demers artistic, atunci ieşim din domeniul cunoaşterii permise. Se poate filosofa la infinit asupra a ceea ce trebuie să fie sau să nu fie cunoaşterea: dacă Universul, dacă Natura este o artistă, ea nu se va revela unei cunoaşteri pur logice. Putem argumenta mult şi bine, pe cale logică, că cunoaşterea nu trebuie să fie artistică: cu o cunoaştere non-artistică nu ne vom putea cufunda în realitatea eterică. Important este să ştim cum e lumea, nu cum trebuie să fie cunoaşterea; important nu este ca noi să recunoaştem ceva pornind de la nu ştiu ce judecăţi logice apriorice. Trebuie, aşadar, să ne spunem: atunci când ne ridicăm de la cunoaşterea obişnuită, obiectivă, la cea imaginativă, ajungem la un moment artistic.

Şi dacă ne înălţăm la cunoaşterea inspirativă, inspiraţiile pe care le purtăm în conştienţa noastră vor fi de aşa natură încât, iarăşi, le vom putea compara cu nişte experienţe care vor semăna cu ele, rămânând, totuşi, diferite: este vorba despre experienţele morale, despre conceperea unor idei morale. Inspiraţiile venite din lumea spirituală se aseamănă cu ideile morale prin faptul că atunci când trăim reprezentările inspirative săvârşim, din punct de vedere calitativ, acelaşi lucru ca atunci când facem să trăiască în conştienţa noastră nişte idei morale şi nişte idealuri. În privinţa acestui aspect calitativ al experienţei interioare, inspiraţiile se aseamănă cu experienţa morală a unor idealuri; dar sunt, şi ele, absolut diferite, prin faptul că idealul moral pe care-l concepem nu poate desfăşura activitatea interioară necesară pentru a se realiza prin propria lui forţă. La început, idealul nostru moral este slab, neputincios în lume. Trebuie să-l realizăm cu ajutorul personalităţii noastre fizice. Trebuie să-l introducem în lume prin intermediul personalităţii noastre fizice. Idealul moral rămâne, în sine, pură gândire. Nu aşa stau lucrurile cu Inspiraţia. Ea, când o săvârşim, este asemănătoare, din punct de vedere calitativ, cu reprezentarea morală, cu impulsul moral; dar modul său de a fi în lume arată că Inspiraţia este ceva foarte real, ceva foarte puternic, ceva care acţionează aşa cum acţionează forţele naturii. Ne cufundăm, aşadar, într-o lume pe care trebuie s-o vedem aşa cum vedem lumea morală, dar care, din capul locului, prin propria ei forţă, este o lume reală.

Şi atunci când, prin Inspiraţie, ajungem la punctul în care ne menţinem într-o lume spiritual-sufletească, în care această lume spiritual-sufletească ne dă un conţinut, atunci, pentru ca experienţa acestei lumi spiritual-sufleteşti să fie deplină şi întreagă, mai este necesar un lucru. În această lume spiritual-sufletească trebuie să aducem ceva care nu există absolut deloc în lumea noastră de gânduri abstracte. Trebuie să aducem dăruirea totală de sine faţă de obiect. În lumea spiritual-sufletească nu ajungem să cunoaştem total o entitate sau o forţă dacă nu ştim să ne contopim total, cu propria fiinţă, prin iubire, să ne revărsăm total în ceea ce ni se oferă în Inspiraţie. Inspiraţia nu este, într-un fel, altceva decât revelarea spiritual-sufletescului. Fiinţa interioară ni se dezvăluie atunci când ne risipim pe noi înşine, printr-o dăruire plină de iubire, în ceea ce ne inspiră. Şi când facem în acest fel, printr-o înălţare plină de viaţă, experienţa realităţii spiritual-sufleteşti, atunci ne aflăm în Intuiţie.

Aceasta este cunoaşterea intuitivă. Nişte umbre ale Intuiţiei sunt deja prezente în viaţa obişnuită, şi aceste umbre ale Intuiţiei trăiesc în simţirea plină de evlavie, în sentimentul religios. Ceea ce, în sentimentul religios, este pur interior, fără ca să ne aflăm într-o lume specială, este, în Intuiţia spirituală, saturat de realitate. Astfel că Intuiţia spirituală se aseamănă, rămânând, şi ea, foarte diferită, cu simplul sentiment religios. Simplul sentiment religios rămâne subiectiv. În cazul Intuiţiei spirituale, fiinţa interioară are acces la obiectivitate, ea trăieşte în sânul realităţii spiritual-sufleteşti, astfel că putem spune: modul intuitiv al cunoaşterii suprasensibile se aseamănă, rămânând totuşi diferit, cu reprezentarea religioasă.

Dacă vrem, aşadar, să ne facem o reprezentarea sistematică a acestor trepte succesive ale cunoaşterii superioare, ne putem spune: avem, în primă instanţă, cunoaşterea obiectivă, curentă în viaţa obişnuită; aceasta este o cunoaştere naturalistă. Trecem apoi la cunoaşterea prin Imaginaţie; aceasta este o cunoaştere artistică. Apoi ajungem la cunoaşterea prin Inspiraţie; aceasta este o cunoaştere morală. Şi, în fine, ajungem la cunoaşterea prin Intuiţie; aceasta este o cunoaştere religioasă, în sensul pe care l-am caracterizat adineaori.

Vedeţi, deci: ceea ce trebuie, de fapt, să sesizăm prin nişte reprezentări care se aseamănă cu arta, morala, religia, acestea acţionează în om, se află deja în el. Numai că acest lucru scapă conştienţei obişnuite. De aceea, atunci când învăţăm să cunoaştem aceste experienţe ale conştienţei suprasensibile, putem înţelege fiinţa umană în întregime. În particular, cum ceea ce coboară din lumea spirituală în lumea fizică acţionează cu putere asupra copilului, noi putem învăţa, cunoscând elementele superioare ale entităţii umane – ceea ce este posibil să cunoaştem din om prin Imaginaţie, prin Inspiraţie, prin Intuiţie –, putem învăţa să cunoaştem natura copilului. Dar trebuie să ne facem o idee justă despre modul în care se situează acest suprasensibil în raport cu elementul fizic-corporal [ Nota 24 ] .

Exemplul memoriei, al amintirii, se potriveşte foarte bine pentru a înţelege acest lucru. Amintirea, în activitatea ei, cuprinde în întregime elementul fizic-corporal. Trupul, organismul corporal, ia parte la această activitate a amintirii. E ceea ce ne poate arăta experienţa noastră cea mai obişnuită. Atunci când învăţăm un rol sau un poem, şi când acesta nu vrea cu nici un chip să ne intre în memorie, dacă dormim o noapte după aceea, a doua zi memorarea va merge foarte repede, ca de la sine. Regenerându-se, trupul s-a pregătit să efectueze munca respectivă, care, desigur, în actul amintirii, nu poate fi decât o muncă fizic-corporală.

De altfel, anatomia, fiziologia noastră obişnuită ne permit cu adevărat să constatăm că anumite zone ale sistemului nervos pot fi paralizate, izolate, şi că aceasta atrage după sine extincţia anumitor zone ale memoriei. Într-un cuvânt, putem observa cu exactitate faptul că memoria este aservită organismului fizic-corporal. Atunci când se exercită activitatea memoriei, această facultate a amintirii – ne dăm foarte bine seama de asta – este absolut diferită de experienţa trăită în Imaginaţie, în Inspiraţie, în conştienţa superioară; căci aceasta din urmă este independentă de corporalitate. Astfel că – aceste experienţe o dovedesc – nu ne putem aminti de ele la modul obişnuit, ele nu se imprimă în amintirea obişnuită.

Când ne consacrăm cercetării antroposofice, amintirea obişnuită a altor experienţe trăite trebuie să se continue întotdeauna în paralel; trebuie ca această amintire să funcţioneze în continuare. Trebuie, întru câtva, să avem întotdeauna alături de sine această a doua personalitate care suntem noi înşine în viaţa cotidiană. Dar, o ştim foarte bine, noi trăim în altă parte prin cunoştinţele suprasensibile; ele nu se imprimă deloc în amintirea obişnuită. La fel, atunci când priviţi un peşte, nu duceţi realitatea acestui peşte în amintirea dvs.: aveţi în interiorul dvs. imaginea lui; dacă vreţi să aveţi percepţia peştelui, trebuie să vă întoarceţi să-l vedeţi. În cazul experienţelor suprasensibile, nu avem reprezentări, avem doar percepţii; astfel, suntem obligaţi să ne întoarcem mereu la ele. Ne putem aminti doar modul în care am ajuns la viziunea suprasenzorială. Când refacem acest drum, ea reapare, dar în mod pasiv; ea nu mai continuă să acţioneze în amintire. Aşadar, n-o putem regăsi decât în activitate. Este o trăsătură caracteristică a cunoştinţelor suprasensibile faptul că ele scapă amintirii. Le putem regăsi, dar trebuie să începem atunci să le provocăm, exact la fel cum am făcut-o prima oară. Ne putem aduce aminte modul în care le-am provocat, dar nu am putea să ne aducem aminte, pur şi simplu, experienţa suprasensibilă.

Iată ceea ce ne arată că experienţa suprasensibilă este altceva decât ceea ce trăim în experienţa obişnuită. Când ne angajăm pe această cale, trebuie să reţinem bine întotdeauna că facultatea umană sănătoasă a amintirii trebuie să meargă în paralel cu orice experienţă suprasensibilă autentică. Acela care şi-ar pierde, în cadrul experienţelor suprasensibile, cursul obişnuit al amintirilor, şi-ar investi întreaga persoană în experienţa suprasensibilă. El n-ar fi un cercetător antroposof, ci un om care halucinează, care trăieşte cu totul în viziunile sale, în imaginile, în halucinaţiile sale.

Dar important este, desigur, ca tot ceea ce e pură halucinaţie să fie exclus, ca tot ceea ce este trăit în suprasensibil să meargă în paralel cu ceea ce de obicei este o poziţie sănătoasă a sufletului în viaţă. Iată ce trebuie să reţinem neapărat, dacă vrem să judecăm în mod corect cunoaşterea suprasensibilă. Acela care obiectează că imaginaţiile şi inspiraţiile care ne sunt date în antroposofie ar putea să fie şi ele doar halucinaţii, dacă spune aşa ceva, înseamnă că el nu cunoaşte încă particularităţile ce caracterizează calea antroposofică şi vorbeşte despre ceea ce nu cunoaşte.

Este important să vedem clar această legătură pe care o are percepţia suprasenzorială cu memoria. Căci, vedeţi dvs., toate acestea, în viaţa umană, sunt realităţi. Realitatea suprasensibilă pe care o situăm în faţa sufletului nostru prin Imaginaţie, prin Inspiraţie, este deja prezentă. Noi nu facem altceva decât s-o chemăm în conştienţa noastră. În timp ce, în cazul amintirii, nu doar că lucrăm în mod activ la ea, dar inconştientul nostru participă la această muncă. Ceea ce vedem în Imaginaţie rămâne, deci, în lumea spirituală, doar se apropie, într-o anumită măsură, de om, se uneşte cu el; pe când ceea ce devine amintire pătrunde în el pe dedesubt, îi ia în stăpânire organismul fizic şi face ca acest organism fizic să colaboreze. Ea se cufundă în organismul fizic. Comparând cunoaşterea imaginativă cu amintirea, putem vedea diferenţa dintre ceea ce se incarnează şi ceea ce trăieşte în noi în permanenţă, chiar între naştere şi moarte, ca realitate suprasensibilă, dar scapă conştienţei obişnuite şi, din această cauză, trebuie să fie dezvăluit de cercetarea antroposofică.

Învăţăm să cunoaştem omul întreg, în totalitate, doar aprofundând această cooperare a fiinţei fizic-corporale cu entitatea umană care nu este perceptibilă decât în suprasensibil; familiarizându-ne cu ceea ce dezvăluie cunoaşterea suprasensibilă, învăţăm, de asemenea, să cunoaştem copilul, fiinţa în devenire, astfel încât să-l putem trata cu adevărat, prin arta educaţiei şi a instruirii, în mod adecvat. Un exemplu concret cum este acela al legăturii dintre entitatea suprasensibilă şi ceea ce acţionează în memorie, în amintire, poate clarifica multe lucruri.

Să presupunem că avem într-o clasă un copil pe care începem să-l instruim pornind de la un anumit punct. La început, crezând că procedăm bine, folosim, mai mult sau mai puţin, aceeaşi metodă pentru toţi. Dar remarcăm, la un moment dat, că un anumit copil devine din ce în ce mai palid. Nu trebuie să fie vorba de o paloare ieşită din comun, o paloare care să sară în ochi; poate că această paloare nu este perceptibilă decât unei priviri deosebit de antrenate în acest gen de observaţii. Dar un educator, un învăţător, trebuie să fie pregătit neapărat să posede o percepţie, o observaţie mai fină a vieţii.

Bineînţeles, asemenea lucruri ca cele pe care le-am caracterizat adineaori depind de multiple împrejurări; dar acela care, dobândind cunoaşterea căii antroposofice suprasensibile, îşi îmbogăţeşte astfel cunoaşterea despre om, va putea, în calitate de profesor, în calitate de educator, să-şi dezvolte, să-şi aprofundeze instinctele pedagogice naturale încă elementare, graţie acestei cunoaşteri vii a fiinţei umane. O pedagogie care îşi formulează regulile sub forma unor legi abstracte este, de fapt, pentru educatorul şi învăţătorul care îşi exercită în mod concret profesiunea, ceva care îl aduce treptat într-o situaţie imposibilă: e ca şi cum s-ar călca el singur în permanenţă pe picioare, voind, totuşi, să înainteze; o asemenea pedagogie te face să-ţi pierzi orice obiectivitate. Dacă îţi petreci timpul întrebându-te: “Cum trebuie să educ? Ce reguli prescrie pedagogia?”, îţi pierzi obiectivitatea, pierzi ceea ce are instinctul justificat. O pedagogie întemeiată pe o bază antroposofică nu acţionează în acest fel; ea pătrunde mult mai adânc în întreaga viaţă umană, iar instinctele pedagogice elementare nu sunt înăbuşite de ea, ci sunt încurajate, stimulate, reîncălzite, fortificate. Departe de a-şi pierde lipsa de prejudecată, ea o aprofundează, o revigorează. Iată ce vrea să aducă pedagogia antroposofică profesorului, educatorului. Circumstanţele pot să fie multiple – în viaţă, totul este multiplu –, atunci când ai în faţa ta un copil care devine palid – dacă e din alte motive decât acelea pe care le invoc eu acum, profesorul, educatorul, cu instinctul său natural, va observa, desigur, acest lucru; dar cazul pe care urmează să-l caracterizez poate foarte bine să existe –, un copil devine din ce în ce mai palid. Dacă iau atunci în considerare tot felul de lucruri, bazându-mă pe acest instinct pedagogic, voi ajunge, poate, să-mi spun: l-am îndopat pe acest copil cu materie de memorizat; am cerut prea mult de la memoria sa.

Vedeţi dvs., antroposofia ţine să atragă atenţia asupra acestei interacţiuni dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal. Antroposofia nu se mulţumeşte să ofere omului o cunoaştere a spiritualului; ceea ce vrea ea să ofere este o înţelegere a acţiunii vii a spiritului până în materie. Numai aceasta ne poate face practici în viaţă; numai aceasta poate insera în mod trainic omul în lume, unde el îşi are de împlinit misiunea sa.

Dacă nu am sesizat un asemenea fenomen, în care caracterul covârşitor al materiei memorizate l-a făcut pe copil palid, vom putea observa că starea lui se agravează. Dacă vom continua să-l îndopăm pe copil cu materie de memorizat, etapa următoare va fi un efect psihic: copilul va fi stăpânit de tot felul de nelinişti, accese de teamă şi anxietate. Nici acestea nu trebuie să fie ceva spectaculos, vizibil la o privire superficială; ele nu se revelează decât observaţiei devenite mai subtile pe care artistul educator şi învăţător trebuie să şi-o cucerească. Iar ultima etapă, dacă vom continua, din anumite prejudecăţi teoretice, să-l îndopăm pe copil cu materie de memorizat, se va manifesta prin nişte tulburări de creştere. Copilul va fi întârziat, într-un fel sau altul, în ceea ce priveşte însăşi creşterea sa.

Vedem aici interacţiunea dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporal. Învăţăm, astfel, să vedem cât este de necesar, pentru artistul educator şi învăţător, să-şi facă o idee despre modul în care trebuie să trateze tendinţele umane spre sănătate şi boală. Cazurile cu adevărat patologice vor fi, desigur, încredinţate medicului, dar în educaţie avem de-a face în permanenţă cu o evoluţie a unor tendinţe mai subtile spre sănătate şi boală. Acestea trebuie să fie mereu prezente, mereu accesibile conştienţei învăţătorului, educatorului. Trebuie să ştim întotdeauna cum natura umană în întregul ei tinde să găsească aici un izvor de sănătate, acolo un factor de boală; cum apar nişte cauze de boală, de exemplu, în cazul pe care tocmai l-am menţionat în faţa dvs. Cu o conştienţă formată în acest fel, vom ajunge, aşa cum e necesar, să încetăm a suprasolicita memoria şi să ne adresăm altfel copilului. Şi vom vedea că dacă, în viitor, vom apela mai puţin la memorie şi mai mult la cele trăite, copilul îşi va recăpăta culoarea. Pentru aceasta, îi vom prezenta ceva frumos, care să-i ofere o bucurie nemijlocită, iar a doua zi altceva sau o variantă a celor precedente. Aşadar, nu vom mai apela la memoria lui, un anumit timp.

Se poate întâmpla, de asemenea, să avem în faţa noastră un băiat pe care, la fel, îl instruim începând de la un anumit punct. La acesta, o observaţie mai subtilă poate vedea, după un anumit timp, că roşeşte uşor. Nu e vorba de roşeaţa ruşinii, ci este o roşeaţă legată de întreaga lui stare de sănătate. Nu e nevoie să fie o stare deosebit de evidentă, ea se revelează unei observaţii mai subtile: pur şi simplu, acest băiat este acum mai roşu la faţă decât până acum. Pentru aceasta pot exista, desigur, tot felul de cauze: pentru o artă sănătoasă a educaţiei şi predării, acest lucru se va arăta în detaliu. Dar poate că tocmai am cerut prea puţin de la acest băiat în ceea ce priveşte memoria sa, poate că am apelat prea puţin la memoria sa. Acestui fapt i se datorează roşeaţa tenului; iar acum eu trebuie să remediez lucrurile în cealaltă direcţie, începând să mă adresez memoriei sale. Şi aici poate exista o agravare a ceea ce se vede acum în, aş spune, această uşoară roşeaţă. Stadiul următor este, de fapt, un stadiu psihic: băiatul are nişte accese de mânie, de furie, deocamdată uşoare, dar constituind deja nişte dispoziţii importante. Este absolut posibil să existe aici o legătură, e posibil ca, dacă memoria rămâne vidă, un copil să aibă nişte accese de mânie, nişte uşoare explozii patologice de furie, care, la rândul lor, să reacţioneze în mod nociv asupra organismului; căci la om, între naştere şi moarte, spiritual-sufletescul este într-o perpetuă interacţiune cu fizic-corporalul. Iar în faza ultimă a acestui proces, se poate întâmpla ca băiatul respectiv să sfârşească prin a suferi o intensificare, o dereglare a respiraţiei şi circulaţiei sanguine. Dacă merg în continuare în această direcţie, pot chiar să-i dau băiatului nişte dispoziţii foarte neliniştitoare, dacă mă pierd chiar şi numai puţin în faţa a ceea ce se manifestă mai întâi prin roşeaţa tenului, apoi prin aceste uşoare accese de mânie şi furie, şi pe urmă printr-o uşoară intensificare a respiraţiei şi circulaţiei. Multe dispoziţii îngropate în om şi care nu vor duce decât peste mulţi ani, atunci când alte cauze vor fi prezente pentru a le declanşa, la nişte boli foarte grave, îşi au originea în ravagiile unei educaţii şi predări ratate.

Aşadar, dacă vrem să fim un artist-educator şi învăţător, trebuie neapărat să ştim cum conduc căile naturii umane la sănătate sau la boală. Cazurile extreme, am spus-o deja, revin în sarcina medicului; dar, pe parcursul dezvoltării fiinţei umane, o apucăm în permanenţă pe căile ce conduc la această dispoziţie spre vindecare sau spre boală. Artistul-educator şi învăţător trebuie să cunoască aceste căi. El trebuie chiar să le poată observa în manifestarea lor cea mai subtilă. Acestea sunt nişte lucruri pe care educatorul, învăţătorul trebuie să le ştie, în primul rând, referitor la geneza sănătăţii şi a bolii la fiinţa umană.

Pentru ca să vă fie şi mai clar ceea ce am vrut să spun, voi recurge la un exemplu frapant, care poate fi, desigur, contestat, dar în viaţă lucrurile pot lua formele cele mai variate. Astfel, ceea ce vă relatez acum poate avea uneori, bineînţeles, şi alte cauze. Când ne familiarizăm cu pedagogia antroposofică, ne obişnuim să căutăm, pentru un fenomen, cauzele cele mai diverse; dar circumstanţele pot fi foarte bine acelea pe care le voi descrie acum.

Să presupunem că un băiat, sau o fată, stă aici, în clasă. Mult timp el a fost atent, eu eram foarte mulţumit de atenţia lui. Dar iată că el începe să devină uşor plictisit, să nu mai fie destul de atent. Anumite lucruri pe care le spun îi scapă complet. Un “artist-educator” neantrenat, în funcţie de viziunea pe care o are despre lume, îi va trage poate o bătaie sau îi va aplica o altă pedeapsă pentru a-l face pe copil să fie mai atent. Cel care cunoaşte legătura dintre spiritual-sufletesc şi fizic-corporalul omului, în ceea ce priveşte căile sănătăţii şi ale bolii, va recurge la cu totul altceva. El îi va zice băiatului sau fetei: “Tu ar trebui să-ţi tai unghiile la timp; aştepţi prea mult până ţi le tai.” Căci ceea ce se manifestă aici drept forţă de creştere şi trece în devenirea umană, în creşterea unghiilor de la mâini şi de la picioare, este, de asemenea, pătruns de suflet, pătruns de spirit. Iar când unghiile devin prea lungi, această forţă de creştere încremeneşte, ea nu se mai poate revărsa în unghiile de la mâini şi de la picioare, ea este reţinută. Şi această blocare a creşterii, care nu se va elibera decât atunci când vor fi tăiate unghiile, atunci când mica suprafaţă liberă va fi prezentă, va bloca, de asemenea, în alt loc, facultatea spiritual-sufletească a atenţiei. Căci atenţia nu se poate exercita decât atunci când prin întreg organismul curge o viaţă plină, liberă, fără obstacole. În majoritatea cazurilor, la copiii care au fost învăţaţi să-şi taie unghiile la timp, nu vom observa acest gen de transformări, de metamorfoze în ceea ce priveşte atenţia.

Dacă am menţionat un asemenea exemplu, am făcut-o pentru ca dvs. să vedeţi că pedagogia antroposofică nu are de gând să neglijeze fizicul şi să se limiteze doar a se ridica într-o lume spirituală nebuloasă; dimpotrivă, atunci când ea studiază spiritualul, o face pentru a înţelege şi pentru a trata în mod just viaţa.

Şi, învăţând astfel să pătrundă prin cunoaştere în natura umană, dascălul, educatorul, va găsi, în ceea ce priveşte căile care îl conduc pe om la sănătate, la boală, atitudinea justă pentru profesia sa.