Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

DEZVOLTAREA SĂNĂTOASĂ A FIINŢEI UMANE

GA 303

CONFERINŢA A VI-A

Dornach, 28 decembrie 1921

În această conferinţă, la fel ca şi în cea de ieri, nu am intenţia de a intra în detaliile igienei şi patologiei; mă voi mărgini să expun, la început, ceea ce se va dovedi necesar, şi anume faptul că dascălul trebuie să se angajeze pe nişte căi care îl vor conduce la perceperea intuitivă a ceea ce, în cazul omului, este legat de boală şi sănătate. Înainte de toate, artistul-educator şi învăţător trebuie să poată pătrunde în mod real în organizarea umană în totalitatea ei; şi el nu trebuie să lase să-i fie tulburată privirea obiectivă şi, s-ar putea spune, instinctivă, intuitivă, pe care o are pentru organizarea umană, de tot soiul de reguli pedagogice abstracte. Acestea nu fac decât să-l facă să aibă nişte idei preconcepute cu privire la copil. Or, în faţa copilului el trebuie să fie absolut liber.

Se aude spunându-se, mai ales în Europa Centrală – nu ştiu dacă e la fel şi în Europa Occidentală -: există multe boli, dar numai o singură sănătate. Dar această idee, foarte răspândită, nu se susţine, totuşi, în faţa unei reale cunoaşteri a omului, căci omul este o fiinţă atât de individuală, atât de particulară în structura sa, încât, de fapt, fiecare om, şi deja fiecare copil, îşi are propria sănătate, o sănătate particulară. Şi am putea spune: atâţia oameni, atâtea stări de sănătate şi de boală. Iată deja ceva care ne arată că trebuie să avem întotdeauna în vedere natura individuală particulară a fiinţei umane.

Dar despre aşa ceva nu va putea fi vorba decât atunci când omul, aflat în prezenţa altui om, va fi capabil să-l ia în considerare pe acesta în ansamblul lui, în fiinţa lui integrală. În fiinţa umană, aşa cum o vedem noi manifestându-se în viaţă, avem o interacţiune dintre sufletesc-spiritual şi fizic-corporal, exact la fel cum în apă avem oxigen şi hidrogen. Şi în fiinţa umană care se află în faţa noastră, sufletesc-spiritualul şi fizic-corporalul nu pot fi observate în mod direct, tot aşa cum nici hidrogenul şi oxigenul din apă nu pot fi observate în mod direct.

Pentru a situa în mod just aceste două elemente în ansamblul fiinţei umane, trebuie să începem prin a le cunoaşte. Şi nu le putem recunoaşte pe baza cunoaşterii obişnuite pe care o avem în viaţă. În zilele noastre, există două moduri de a-l studia pe om: pe de-o parte, în fiziologie şi anatomie, este studiată fiinţa lui corporală, şi există în special tendinţa de a se întemeia fiziologia şi anatomia nu pe baza fiinţei concrete pe care o avem în faţa noastră, ci pe baza cadavrului din care sufletesc-spiritualul s-a retras.

Iar, pe de altă parte, omul este studiat în funcţie de ceea ce poate el trăi în mod lăuntric. Dar în epoca noastră naturalistă şi intelectualistă, atunci când omul se cufundă în viaţa sa interioară, el nu găseşte decât nişte abstracţiuni, nişte reprezentări absolut reci şi secătuite. El se încălzeşte doar atunci când, într-un mod care îi rămâne inexplicabil, are nişte sentimente şi impulsuri de voinţă. Dar aici, în acest domeniu, el nu vede clar. Toate acestea urcă din adâncurile sale în valuri vagi. Când îşi observă viaţa interioară, el nu percepe decât gândurile reci şi secătuite.

Vedeţi dvs., atunci când omul percepe în el aceste gânduri reci, palide şi seci, el nu poate avea sentimentul unei realităţi, acest lucru este foarte evident. Iar acum o să vă spun ceva care, pentru concepţia actuală despre existenţă, va putea părea paradoxal, dar care, totuşi, corespunde realităţii în mod absolut. De fapt, dacă astăzi cineva devine materialist ca urmare a unei vieţi intelectuale excesive, prea seci, atunci ceea ce vede el în interiorul său nu mai are, într-adevăr, nici o realitate. Iar oamenii care, în cadrul civilizaţiei noastre, au devenit cei mai mari materialişti, sunt tocmai aceia care trăiesc în gândurile cele mai abstracte. Gândirea modernă îi face pe oameni materialişti. Şi invers, oamenii care sunt mai puţin contaminaţi de paliditatea gândirii curente în epoca noastră, care au dificultăţi în ceea ce priveşte modul ştiinţific, scolastic al gândirii de azi şi care sunt legaţi mai mult de fenomenele materiale, exterioare, aceştia presimt în aceste fenomene materiale multe taine. Astăzi, gândurile noastre nu conţin multe taine. Ele sunt absolut clare, transparente, înainte de toate teribil de inteligibile, dar, prin aceasta, ele nu se află cu totul în realitate. Pe când fenomenele materiale exterioare, ele sunt deja pline de taină; putem nu doar să le observăm cu toată claritatea, ci şi să le admirăm: de ele poate fi legat şi un sentiment. De aceea, oamenii care sunt mai puţin contaminaţi de gândirea modernă, care nu şi-au bătut capul să studieze ştiinţa epocii noastre, sunt ataşaţi de lumea materială, de această lume materială plină de taine. Şi dacă, cu toate acestea, ei aspiră să perceapă ceva din ale spiritului, atunci ei vor să facă în aşa fel încât acest spirit să treacă drept ceva material. Şi ei încep să facă spiritism. Pornind de la cunoaşterea abstractă a ştiinţei moderne, omul devine nu spiritist, ci materialist; şi înclinaţia spre lumea materială îl duce la spiritism. Iată ciudăţenia, paradoxul epocii noastre: oamenii ataşaţi materialismului, atunci când mai au încă nostalgia spiritului, fac spiritism. Ei vor să facă să apară spiritul într-o formă materială, în nişte fenomene materiale. Iar cei care se dedică ştiinţei epocii noastre, aceştia devin materialişti. Dar omul nu poate fi cunoscut nici prin materialism, nici prin spiritism; nu-l putem cunoaşte pe om decât dacă vedem întotdeauna, în fiecare organ şi în fiinţa întreagă, întrepătrunderea intimă a corpului viu cu sufletul şi spiritul.

În zilele noastre se vorbeşte, desigur, despre suflet şi spirit; se vorbeşte despre corpul viu (Leib) şi despre corpul material (Körper). Şi sunt edificate grandioase filosofii pentru a se arăta care este legătura dintre suflet şi corpul viu. Nişte teorii detailate sunt eşafodate de oamenii cei mai inteligenţi. Aceste teorii sunt foarte rezonabile, foarte judicioase, dar ele nu sunt în stare să atingă realitatea, pentru simplul motiv că realitatea nu se degajă decât atunci când, în fiinţa întreagă, luată în totalitate, putem percepe, prin intuiţie directă, această întrepătrundere dintre sufletesc-spiritual şi fizic-corporal. Şi dacă privim bine cunoaşterea fiinţei umane aşa cum este ea practicată în zilele noastre, vom descoperi, de asemenea, şi cât este de cenuşie şi nebuloasă această cunoaştere, fie ea exterioară sau interioară.

În zilele noastre, atunci când se studiază fiinţa umană concretă, se spune: “Acesta este un întreg.” Omul este considerat un întreg, deoarece pielea face din el un univers bine delimitat. Dar nu se ţine deloc seama de faptul că acest întreg nu este un întreg decât pentru că în el colaborează organele cele mai diferite. Nu putem sesiza cu adevărat această unitate decât dacă vedem că organele cele mai diferite colaborează pentru a forma acest întreg. Atunci când cineva spune astăzi că omul nu poate fi considerat din capul locului ca un întreg, el se ciocneşte de opoziţia celor care spun: “Dvs. distrugeţi unitatea omului; trebuie să-l considerăm drept un întreg.” Dar această unitate rămâne o idee absolut abstractă, dacă nu putem, noi înşine, în propriul nostru spirit, s-o construim, s-o armonizăm, pe baza unor elemente concrete care constituie fiinţa umană. Şi iarăşi, când omul se cufundă în sine însuşi, el adună la un loc ceea ce trăieşte în el spunând: “Eu”. Oameni extraordinar de competenţi, cum ar fi John Stuart Mill [ Nota 25 ] , au fost nevoiţi să-şi bată capul în modul cel mai teribil pentru a găsi nişte teorii despre ce se ascunde în realitate în acest sentiment intim al unităţii care se exprimă în Eu. Omul să se uite bine, fie şi doar o singură dată, cât este de nebuloasă această idee punctuală a “Eului” care există aici. Atunci va vedea că, în ceea ce desemnează el prin cuvântul Eu, nu mai percepe nimic concret. În germană, cuvântul Ich are trei litere şi nu se merge mai departe de aceste litere. În engleză, sunt şi mai puţine: ceea ce conţine Eul nu are nici măcar trei litere. Vedeţi foarte clar: indiferent că ea se adânceşte în viaţa interioară sau priveşte corporalitatea exterioară, cunoaşterea despre om din zilele noastre devine confuză. 

Tocmai această viziune sintetizatoare ce îmbrăţişează în acelaşi timp fizicul şi spiritualul poate fecunda modul de a vedea al omului. Astăzi, oamenii se simt extrem de bine când aud citându-se cuvântul lui Goethe: “Materia este spirit, spiritul este materie” [ Nota 26 ] . E un lucru fericit că oamenii se simt atunci bine, căci această idee corespunde unei realităţi. Dar pentru cel care s-a obişnuit să vadă pretutindeni fizicul şi spiritualul totodată, aceasta poate fi şi o banalitate, dacă mai este invitat să recunoască această evidenţă. Şi dacă oamenii se simt bine când le este prezentat ceva în teorie, aceasta dovedeşte că ei nu au acel ceva în practică. În general – istoria o arată –, teoriile cele mai solide sunt o dovadă că, în practică, nu mai au lucrul respectiv. Oamenii n-au început să discute şi să teoretizeze despre Cina cea de Taină decât atunci când, în practică, ei nu au mai avut pentru aceasta sentimentul necesar. Teoriile, în general, sunt construite cu privire la ceva ce nu ai, în viaţă, nu cu privire la ceea ce ai.

Iată în ce spirit îşi poate croi drum spre o cunoaştere a omului acela care vrea să fie un adevărat artist-educator şi învăţător. Dar atunci el ajunge să sesizeze fiinţa umană în complexitatea ei concretă, şi nu ca un întreg nebulos; unitatea apare, şi ea, în cele din urmă, dar aceasta ia naştere din coeziunea elementelor constitutive. Şi aici, nu poţi decât să ajungi la ceea ce am indicat în scrierea mea Despre enigmele sufletului [ Nota 27 ] : ajungi să distingi în fiinţa umană trei elemente, diferite în privinţa organizării lor. Deja din punct de vedere exterior, organizarea capului se dovedeşte cu totul altceva decât, să zicem, organizarea membrelor şi a metabolismului. Vorbesc despre organizarea membrelor şi a metabolismului, deoarece metabolismul iese în evidenţă în mod caracteristic atunci când omul este activ în membrele sale. Chiar din punctul de vedere al morfologiei, metabolismul este, într-un fel, prelungirea, spre interior, a omului care nu este imobil, a omului în mişcare; astfel, metabolismul este mai intens când omul se află în mişcare. Există o legătură intimă, care poate fi arătată până în detalii – aici, mă voi limita doar la a indica faptul – între organismul locomotor şi organismul metabolic, astfel încât voi vorbi despre o unitate: organismul metabolic-locomotor. În sine, aceste două organizări formează o polaritate. 

Luaţi deja forma exterioară, nimic altceva decât ceea ce se înţelege prin Gestalt. Capul, făcând abstracţie de păr, care merge spre exterior şi este, la drept vorbind, ceva care scapă organizării vii, care este întru câtva ceva mort – este interesant să studiem părul, dar pentru moment acest lucru ne-ar duce prea departe –, capul este înconjurat de o cutie osoasă, şi el este cel mai bine format la periferie; în timp ce ceea ce, la cap, este moale şi viu, se află în interior. Priviţi, în mod comparativ, organizarea omului la celălalt pol, priviţi organizarea membrelor: aveţi osul lung cu măduva osoasă în interior, căreia nu i se acordă deloc atenţie de obicei şi căreia nu i se dă, pentru ansamblul organismului, tot atâta importanţă ca şi interiorului capului; în schimb, ceea ce este important pentru organism îl vedeţi ataşat spre exterior. Este exact contrariul. Iar acest contrast este voit de către natura umană în ansamblul ei. Astfel că putem vorbi despre doi poli: organizarea neuro-senzorială, care este în principal – spun anume: în principal, nu exclusiv – localizată în cap, şi organizarea metabolismului, care este localizată în organismul metabolic-locomotor. Bineînţeles, în realitate, omul formează un întreg. Şi nu trebuie să uităm că nu avem dreptul, urmând o tendinţă de a schematiza, să distingem acum trei părţi: organizarea neuro-senzorială, o a doua pe care o vom vedea imediat şi, în fine, organizarea metabolismului şi a membrelor, şi să dăm nişte definiţii precise ale lor, ca şi cum toate acestea ar fi separate. Căci nu sunt separate. Se produce un metabolism permanent, şi, de asemenea, o activitate motrice, în muşchii capului şi în cap; dar capul este în principal organizare neuro-senzorială; are loc, de asemenea, o pătrundere a organismului metabolic şi locomotor de către nişte forţe de gândire. Dar organismul metabolic-locomotor este în principal organism metabolic-locomotor.

Iar între cei doi poli există tot ceea ce am putea numi organism ritmic al omului. Acesta este localizat în organismul toracic. Aici, noi avem ritmurile esenţiale, ritmul respirator, ritmul circulator, cu diferenţele dintre ele: ritmul respirator mai lent, ritmul circulator mai rapid; ritmul respirator perceptibil în respiraţie; ritmul circulator în bătaia pulsului. Acest organism este mediatorul: el se află între celelalte două, el asigură echilibrul. Ar fi pasionant să studiem toate acestea în detaliu, dar nu putem s-o facem întotdeauna, când avem un scop particular, aşa cum noi avem aici scopul pedagogic, pentru a expune lucrurile. Dar dacă vă veţi cuceri un simţ pentru a observa organizarea toracică, atunci veţi descoperi, în forma scheletului, în forma organelor, pretutindeni, trecerea de la forma organelor cefalice la forma organelor locomotorii, a organelor metabolice. Tot ceea ce există în organizarea toracică se află, în ceea ce priveşte şi forma sa, la mijloc între aceşti doi poli ai organizării umane. Iată cum ajungem să vedem lucrurile, atunci când ne angajăm pe această cale prin care, în mod efectiv, privim fiinţa umană în configuraţia ei intimă, în loc să ne mulţumim să punem în faţa noastră forma nebuloasă a omului ca unitate.

Dar acest lucru merge mult mai departe. Merge până în comportamentul întregii fiinţe. Să luăm un exemplu. Am putea lua nenumărate alte exemple, dar dintr-un asemenea exemplu veţi vedea cât este de necesar ca artistul-educator şi învăţător să se angajeze pe un drum cum este acela despre care vorbesc eu. Presupuneţi că aveţi în faţa dvs. o persoană care suferă de accese de furie. La om, accesele de furie, irascibilitatea, pot apărea deja din copilărie. În calitate de educator, de artist-învăţător, trebuie să venim de hac acestor accese. Or, dacă omul este studiat cu ajutorul anatomiei şi al fiziologiei moderne, se va examina, pe de-o parte, desigur, în mod abstract, cum se comportă sufletul când are un acces de furie, cum se exprimă furia de obicei; aceasta, pe de-o parte. Pe de altă parte, se va ajunge, poate să se spună: la o fiinţă irascibilă, bila este secretată într-o cantitate anormală. Dar nu se va vedea legătura dintre cele două aspecte. Nu se va vedea că aspectul sufletesc-spiritual al furiei, al iritării, şi manifestarea acesteia în corpul viu, secreţia biliară, formează un întreg. În mod normal, secreţia biliară este necesară omului, pentru că bila trebuie să se amestece cu substanţele care, prin nutriţie, trebuie să se incorporeze organismului. Organismul bilios face ceva excesiv din ceea ce este just şi bun pentru organismul normal, el secretă prea multă bilă. Şi dacă rămâne în această stare, el va ajunge în cele din urmă la icter.

Graţie unei viziuni sintetizatoare care îmbrăţişează în acelaşi timp sufletesc-spiritualul şi fizic-corporalul, noi vedem cum ia naştere o tendinţă spre boală. Dar pentru a emite o judecată asupra naturii umane, nu este suficient doar atât. În timp ce în organismul metabolic este secretată bila, la celălalt pol, în organismul cefalic, are loc procesul opus polar. Nu putem studia absolut deloc natura umană în ansamblul ei, dacă ne îndreptăm atenţia doar asupra bilei şi asupra secreţiei sale, dacă nu ştim că, în timp ce în organismul metabolic este secretată bila, în organismul cefalic are loc exact contrariul. Aici are loc resorbţia unui lichid cu aspect lăptos care urcă din restul organismului. Aşadar, în timp ce în organismul metabolic este secretată bila în cantitate anormală, capul ia din restul organismului, resorbindu-l, un lichid cu aspect lăptos. Biliosul dezvoltă atunci o tendinţă de a-şi umfla capul; de fapt, când accesul de furie a trecut, el are impresia că o să-i plesnească capul. Şi în timp ce, pe de-o parte, prin secreţia biliară, ceva poate să-i fie dat în lichidul lăptos, pe de altă parte se dovedeşte că, atunci când furia scade, prin ceea ce s-a acumulat în capul său, el devine albastru. Astfel, deci, chiar dacă privim nu doar forma, ci şi procesele, vedem o polaritate între organizarea cefalică sau neuro-senzorială şi organizarea membrelor şi a metabolismului. Între acestea două, există organizarea care reglează, organizarea ritmică, aceea care constă în respiraţie şi circulaţie.

Astfel, organizarea ritmică este situată, în natura umană, prin ritmul respirator, prin ritmul circulator, undeva la mijloc. Dar dacă încercăm să ne dezvoltăm cunoaşterea despre om altfel decât orientând-o, din mai multă comoditate, spre nişte organe imobile pe care vrem să le desenăm cu nişte contururi cât se poate de clare, dacă facem în aşa fel încât cunoaşterea noastră despre om să devină mobilă din punct de vedere interior, atunci vom fi uimiţi, înainte de toate, de legătura, de relaţia care există între aceste trei elemente ale naturii umane. Vom vedea, dacă ne îndreptăm privirea asupra activităţii ritmice a respiraţiei, cum în inspiraţie, într-o anumită măsură, suflul este condus până la lichidul care umple canalul rahidian. Acest lichid, primind ritmul respirator, prelungeşte acest ritm respirator până în lichidul cefalo-rahidian care umple diversele cavităţi ale creierului şi, graţie efectelor acestei respiraţii asupra creierului, ceea ce îl pregăteşte pe om să acţioneze prin organizarea sa cefalică, prin organizarea sa neuro-senzorială, este în permanenţă stimulat prin respiraţie. Este ca un fel de transpunere în cap, prin canalul rahidian, cu ajutorul lichidului cefalo-rahidian, a procesului respirator, care, în permanenţă, pornind de la acest element median, de la acest element respirator, vrea să pătrundă în cap pentru a-l stimula.

Şi invers, dacă mergem în jos, dacă vedem cum ritmul respirator,  într-un fel, se adună /se împachetează/ şi face loc ritmului cardiac, cum trece în ritmul circulator, învăţăm atunci să observăm cum, în expiraţie, când lichidul cefalo-rahidian împinge în jos, ritmul circulator acţionează asupra metabolismului, şi vedem ritmul circulator colaborând cu organismul metabolic-locomotor. Iată rodul unui studiu viu, plastic şi artistic, al organizării respiratorii şi circulatorii. Vedem cum, pe de-o parte, aceasta se extinde spre creier, spre organizarea cefalică, şi cum, pe de altă parte, ea se exprimă cu totul altfel, într-un mod diametral opus, în organismul metabolic-locomotor. Dar, o dată ce ne-am angajat în acest fel pe calea unei concepţii vii despre om, atunci vom merge mai departe. Ne vom îndrepta privirea spre ritmul respirator şi circulator şi ne vom face reprezentări care, într-un fel, sesizează acest ritm respirator şi circulator. Aceste reprezentări nu sunt, cu siguranţă, atât de simple încât să le putem desena, dar această manie de a desena şi clasifica este ceva stânjenitor, atunci când e vorba de natura umană, mereu în mişcare.

Pe vremea când – permiteţi-mi această paranteză – încă ne mai găseam, cu cunoaşterea şi practica antroposofică, în sânul Societăţii Teosofice, puteai întâlni pretutindeni, când mergeai în Ramuri, nişte tabele recapitulative, unu, doi, trei, patru, cinci, uneori nişte cifre infinite şi pretutindeni, pe lângă aceste cifre, şi nişte date. Aici, totul era schematizat. Exista astfel o întreagă scară. Ai fi putut urca pe ea până în sferele supreme ale existenţei. Unii îşi reprezentau, de altfel, ceva ca un fel de escaladare ducând din lumea fizică până în regiunile supreme ale existenţei. Totul era perfect izolat, încapsulat. Când ştii că omul nu poate avea o reală percepţie suprasensibilă a mişcătoarei naturi umane decât dacă şi gândirea lui rămâne mobilă, atunci ... da, te apuca o teribilă mân-cărime la picioare când intrai în aceste Ramuri; nu puteai sta pe loc în ruptul capului, îţi venea s-o iei la sănătoasa, pur şi simplu, din cauza acestor obişnuinţe de gândire. Acest lucru este esenţialul: trebuie să căutăm drumul unei reale cunoaşteri despre om făcând ca gândirea noastră să devină mobilă. Dar atunci trebuie să facem, în direcţia a ceea ce am expus deja, încă un pas mai departe.

Când încercăm să ne reprezentăm ritmul respirator şi circulator, modul în care se modifică şi se metamorfozează în sus, ajungem să ne spunem, desenând, de astă dată nu o schemă, ci chiar o schiţă (desen, Tabla 3): avem aici ceva ca un fel de cordoane mentale graţie cărora ne reprezentăm într-un mod destul de robust nişte procese care se desfăşoară pe căile respiratorii, pe căile circulatorii, şi percepem atunci aici ceva material, în lichidul sanguin şi, am putea spune, în imponderabilul lichid eteric nervos, mult mai subtil. Acum, dacă continuăm să ne reprezentăm omul, urcând de la organizarea toracică în sus, ne vedem constrânşi să destrămăm reprezentările înseşi, să le dăm forma unei reţele. Şi astfel, ajungem, în mod efectiv, să sesizăm cu ajutorul reprezentărilor noastre modificate în sus ceva ce există în exterior. Ajungem să destrămăm aceste cordoane groase şi, încetul cu încetul, reprezentându-ne procesul respectiv, ajungem la ceea ce poartă denumirea de substanţă albă, fibroasă, a creierului, care se află sub materia cenuşie. Ajungem să avem o gândire care este tot atât de mobilă ca natura umană însăşi.


plansa 3   Tabla3
  Tabla 3a
  (conferinta paralela)
[măreşte imaginea]

Şi invers, dacă facem omului onoarea de a nu ne mulţumi, când îl vedem, cu judecata biciuitoare: “Acesta este un întreg”; dacă, atunci când îi privim toracele, avem aici nişte reprezentări robuste şi dacă apoi le destrămăm apropiindu-ne de cap, ajungem atunci, prin însuşi faptul că reprezentările se destramă, să intrăm în viaţa materială, care ne oferă imaginea acestora în fibrele nervoase şi ramificaţiile lor.

Dacă mergem acum, cu gândirea noastră, în jos, ajungem la un punct în care nu ne mai putem destrăma reprezentările în aşa fel încât ele să formeze o ţesătură pe care să o regăsim apoi în sistemul nervos; ci acum, când încercăm să prelungim groasele cordoane nervoase în jos, ajungem la un punct unde le pierdem. Intrăm în nişte reprezentări care nu mai pot acoperi o realitate materială, pentru că acest ceva material pare a se lichefia. Vedeţi dvs., când priviţi creierul, cum se prelungeşte el în măduva spinării prin cele douăsprezece vertebre dorsale, lombare, sacrale etc., atunci, ajungând în regiunea metabolică, substanţele nervoase, care acum sunt albe în exterior şi cenuşii în interior, se dizolvă. În acest sentiment se pierde, ca să spunem aşa, posibilitatea de a ne reprezenta ceea ce este material. Nu putem cuprinde fiinţa umană integrală cu nişte reprezentări care nu se schimbă. Suntem obligaţi să ne facem gândirea mobilă din punct de vedere interior. Atunci când privim omul mergând în sus, reprezentările devin altceva decât atunci când mergem în jos. Ceea ce la om a devenit mobil poate fi, într-un fel, recreat. Vedeţi dvs., acesta este începutul unei activităţi artistice în cadrul căreia creatorul pătrunde, întru câtva, în acest domeniu material pe care-l vedem în realitate aici, afară, în omul din lume. Nu avem, am putea spune, pe de-o parte, lumea materială concretă şi apoi reprezentarea abstractă, ci ne cufundăm în natura umană. Iar reprezentările pe care le avem devin ele înseşi vii şi iau parte la viaţa umană. Nu există alt mod de a-l cuprinde pe om, în particular ceea ce este necesar să cunoaştem în calitate de artist-educator şi învăţător. Pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe om, trebuie, astfel, să devenim noi înşine mobili. Atunci vom descoperi, de asemenea, cum aceste trei elemente ale organizării umane trebuie să colaboreze pentru a da naştere echilibrului uman sănătos. Şi vom putea observa ceea ce, în cazul unui echilibru perturbat, produce tendinţele spre tot soiul de tulburări. Vom avea o percepţie vie a drumului ce duce, în cazul omului, la sănătate şi la boală.

Acest lucru devine deosebit de important când luăm în considerare perioadele vieţii. Căci cele trei elemente ale organismului uman colaborează în alt fel în copilărie, în alt fel la vârsta adultă şi în alt fel la bătrâneţe. La copil, entitatea sufletesc-spirituală acţionează cu totul altfel în corpul impregnat de viaţă, în aşa fel încât între aceste trei elemente colaborarea este cu totul alta decât la omul matur şi la bătrân. Şi va trebui să studiem aceste diferenţe. Dacă mergem pe firul unui asemenea gând, vom ajunge treptat să sesizăm şi perioadele vieţii în alt fel decât se face acest lucru de obicei.

Mi s-a reproşat că am scris, în Conducerea spirituală a omului şi ai omenirii [ Nota 28 ] , că copilul posedă o înţelepciune pe care, la drept vorbind, adultul n-o mai are. Cu siguranţă, nu vreau să contest înţelepciunea, agerimea scumpilor noştri adulţi; dar gândiţi-vă numai că, dacă ar trebui să ne păstrăm, toată viaţa, această întreagă înţelepciune care, pe baza relativei imprecizii a substanţei cerebrale, a restului organismului, este capabilă să impregneze cu înţelepciune întreg organismul, cum o facem în mod instinctiv în copilărie, noi n-am putea s-o scoatem la capăt. Ce-i drept, la copil, toate acestea rămân îngropate în inconştient: felul cum această înţelepciune dă creierului o formă plastică, şi cum dă o formă plastică întregului trup; dar această înţelepciune există, şi vedem că ea există atunci când, prin mijloacele de cunoaştere de care v-am vorbit în zilele din urmă, ajungem să luăm în considerare toate perioadele vieţii; când, în special, dezvoltăm un real organ pentru visele copilului. Astăzi, adulţii refuză, în general, să se intereseze de acestea, sub pretext că ele n-au nici cap nici coadă; dar aceste vise ale copilului, privite în esenţa lor, sunt extrem de interesante, sunt absolut diferite de visele adultului. Ele sunt astfel alcătuite că adesea copilul visează – pur şi simplu, el nu ştie   s-o exprime, dar putem ajunge să-l înţelegem pe copil în această direcţie – copilul vede în vis, sub forma unor figuri, înţelepciunea care dă creierului său şi restului organismului o formă plastică. Dacă am urmări în acest sens, cu o profundă iubire, mai multe vise ale copilului, am vedea că copilul visează, aş zice, înţelepciunea originară care domneşte aici. Copilul este, din acest punct de vedere – scuzaţi-mi duritatea exprimării –, mult mai înţelept, cu mult mai inteligent, decât adultul. Şi educatorul ar trebui să fie conştient, când trece pragul şcolii, că în acest sens copilul este mult mai înţelept decât el. El, dascălul, a pierdut-o şi a transformat-o deja; înţelepciunea pe care o are el acum, inteligenţa pe care şi-a cucerit-o între timp prin experienţă, nu se compară cu înţelepciunea pe care o avea atunci. Astfel, atunci când luăm visele pe care le are omul mai târziu, ele nu mai conţin ceea ce are visul de copil, ci ceea ce poartă omul din viaţa exterioară până în viaţa de vis. Am vorbit deja despre acest lucru dintr-un alt punct de vedere. Atunci când adultul visează, el poartă până în viaţa nocturnă înţelepciunea sa diurnă; aceasta, la rândul ei, reacţionează asupra lui, în timp ce asupra copilului acţionează o înţelepciune cu mult mai înaltă. Copilul nu este conştient de aceasta, dar în inconştientul său, copilul resimte această înţelepciune şi, când se află la şcoală, el are sentimentul inconştient de a avea în el această înţelepciune pe care dascălul nu o are, pe care acesta a pierdut-o deja. Dascălul se consideră în aparenţă mult mai înţelept decât copilul. E firesc, altfel el n-ar putea să se simtă cu adevărat dascăl; dar el este conştient, desigur, de această înţelepciune. Acesta este avantajul pe care îl are faţă de copil. Dar ea nu este tot atât de extinsă, tot atât de măreaţă ca înţelepciunea copilului. Dacă am voi să exprimăm ceea ce poartă în el copilul, în mod inconştient, drept înţelepciune şi, pe de altă parte, am înveşmânta în cuvinte ceea ce a pierdut dascălul, ar rezulta ceva foarte ciudat, dar care are o mare importanţă pentru viaţa şcolară în ceea ce are ea cu adevărat imponderabil. Am afla, într-adevăr, următorul lucru: Când profesorul, cu inteligenţa sa cucerită în lume, intră în şcoală, din cauza acestei inteligenţe abstracte pe care o avem în zilele noastre, el a devenit – aceasta se întâmplă – un pedant destul de sec; uneori, aceasta se vede chiar şi după aspectul său exterior. Copilul însă mai are încă întreaga vioiciune care provine din înţelepciunea de care am vorbit. Desigur, i se interzice să-şi exprime sentimentul. Şi astfel, în şcoală domneşte judecata profesorului: dascălul este inteligent, copilul este prost. Dar în subconştient lucrurile stau altfel. Şi dacă s-ar putea vorbi în vise, situaţia ar fi alta. În subconştient, se poate întâmpla ca copiii să gândească în mod inconştient: “Ce prost e profesorul!” – iar profesorul să gândească în mod inconştient: “Ce inteligenţi sunt copiii!” Considerând lucrurile în ansamblu, ceea ce se întâmplă în acest sens într-o clasă joacă un rol extrem de important.

Trebuie să vedem neapărat acest lucru: în realitate, când copilul se poartă aşa cum am spus adineaori, el trebuie că are întotdeauna, într-o anumită măsură, în mod firesc, un soi de intimă condescendenţă – dar aceasta rămâne inconştientă –, o atitudine amuzată faţă de profesor; căci el nu poate face altfel decât să simtă, în dosul naturii sale de copil, fiinţa plină de înţelepciune care-l edifică pe om, şi cealaltă fiinţă – “nu a ieşit din asta mare lucru, se vede bine”, judecă atunci natura inconştientă a copilului –, când profesorul intră cu morga lui, cu aerul devenit posac din cauza conceptelor abstracte şi intelectuale, cu haina pe care praful bibliotecilor a îmbâcsit-o într-atât încât n-o mai poţi peria vreodată, atunci, nu-i aşa, copilul simte în modul cel mai intens ceea ce mi-ar plăcea să numesc o cunoaştere exultantă.

Iată ce trebuie să simţim faţă de copil, lucru care, într-un anumit fel, provenind din natura umană, este absolut justificat. La drept vorbind, copilul îşi salvează în acest fel sănătatea; căci e absolut sigur că copilul nu visează, într-un mod exaltat, despre profesori; el visează despre înţelepciunea de care am vorbit, din care el este ţesut, scăldat, din toate părţile. La dascăl, în subconştient, se dezvoltă ceva opus; şi acest lucru face şi el parte din imponderabilele care pot apărea în clasă. Dar, în mod evident, aici este vorba de următorul lucru. La copil, aş zice, era mai curând un raport de cunoaştere. La dascăl, este vorba de dorinţă, de ceva care se manifestă prin puterea de a râvni. Dascălul gândeşte în subconştientul său, şi, de asemenea, visează – ceea ce, bineînţeles, în virtutea faptului că este un om civilizat şi care se conformează regulilor şcolii, el nu-şi mărturiseşte în deplinătatea conştienţei –, visează că are anumite forţe care sunt proprii naturii copilului. În această lumină, dacă sufletele umane ar fi psihanalizate uneori cu ceva mai mult spirit decât se face acest lucru astăzi, s-ar vedea ce rol joacă în viaţa subconştientă a profesorului aceste forţe de creştere proaspete şi vii şi alte forţe umane ale copilului.

Toate acestea au un efect real în viaţa imponderabilă, în clasă se dezvoltă cu adevărat nişte forţe. Şi dacă ştim să vedem în culisele existenţei obişnuite a copilului, am putea spune că atunci în clasă copilul îşi retrage interesul faţă de dascăl şi se întreabă: “Unde a dispărut oare, din acest individ, tot ceea ce avem noi în interiorul nostru?” La profesor, e vorba de puterea de a râvni. În subconştientul său, el începe să vampirizeze copiii. În subtextul conştienţei, el vrea să-şi însuşească forţele copiilor. Şi dacă am privi mai îndeaproape, am vedea cât de puternic este acest vampirism, adeseori, în culisele existenţei fizice. Am vedea de unde provine slăbiciunea anumitor copii – desigur, aceste lucruri cer să fie privite cu mult tact – şi tendinţa de a se îmbolnăvi pe care o au copiii dintr-o clasă sau alta. Ar fi de-ajuns, dacă am avea pentru aceasta ochiul liber şi deschis, să privim configuraţia dascălului sau a dăscăliţei: am avea atunci mai mult decât o simplă observaţie asupra tendinţelor spre sănătate şi boală ale copiilor clasei.

În calitate de artişti-educatori şi învăţători, noi nu putem stăpâni acest fel de situaţii decât dacă ne impregnăm de o cunoaştere despre om care, fiind mobilă din punct de vedere interior, fiind ea însăşi, pe plan sufletesc-spiritual, un organism, reproduce, în felul arătat, structura organismului uman, şi se uneşte, totodată, cu iubirea faţă de om, cu această iubire adevărată ce triumfă asupra diverselor forţe unilaterale ale naturii umane şi care le armonizează. Însuşindu-ne o astfel de cunoaştere, devenim, de asemenea, capabili să vedem nu doar că natura umană se exprimă în moduri foarte diferite în copilărie, la vârsta adultă şi la bătrâneţe. Cele trei elemente ale naturii umane se întrepătrund în moduri foarte diferite şi trebuie să le armonizăm.

Acest lucru devine ceva foarte concret atunci când, de exemplu, trebuie să ne gândim cum putem să organizăm în mod judicios timpul de care dispunem pentru educare şi predare. Trebuie, bineînţeles, să introducem în domeniul educaţiei şi al instruirii totalitatea fiinţei umane, atât capul, cât şi membrele şi metabolismul; şi cum în fiecare element particular se desfăşoară şi celelalte procese ale celorlalte elemente, noi trebuie să ţinem seama de acest lucru. În cap, se înţelege de la sine, au loc, în permanenţă, şi nişte procese metabolice.

Atunci când, pentru anumite formalităţi pedagogice, avem nevoie ca, în clasă, copilul să stea liniştit, aşezat – vom mai vorbi despre aceasta, ca şi despre felul în care trebuie să fie dispuse băncile, conform unor legi ale igienei –, noi tratăm copilul ca şi cum el ar sta liniştit, ca şi cum, deci, activitatea nu s-ar exercita în organismul metabolic-locomotor, ci tot ceea ce acţionează ar proveni, în mod obligatoriu, din cap. În acest caz, noi îi impunem copilului un dezechilibru. Remediem atunci această situaţie, având grijă, de astă-dată pe bună dreptate, să descărcăm pe urmă capul de activitatea sa şi să punem în mişcare organismul metabolic-locomotor, punându-l pe copil să facă gimnastică.

Dacă suntem conştienţi de polaritatea proceselor ce se desfăşoară în organismul cefalic şi în organismul metabolic-locomotor, vom sesiza neapărat cât este de important să alternăm şi aici lucrurile în acest fel. Dar când, după ce îi vom fi lăsat pe copii să sară, să facă gimnastică, să facă tot felul de exerciţii, îi readucem apoi în clasă şi ne reluăm lecţiile, ce se petrece, aşadar, atunci?

Vedeţi dvs., în timp ce fiinţa umană îşi are organismul metabolic-locomotor în activitate, gândurile pe care, în perioada dintre naştere şi moarte, le facem să intre în mod artificial în cap, se află în afară, în exteriorul capului. Copilul sare, se mişcă, îşi pune în mişcare organismul metabolic-locomotor. În ceea ce priveşte gândurile implantate în timpul vieţii fizice pe Pământ, ele se retrag. Acum se află în cap, se manifestă în cap, într-un mod inconştient, ceea ce apare, de altfel, în vise – e vorba de această înţelepciune suprasensibilă. Atunci când, după gimnastică, readucem copilul în clasă, noi îi punem, în locul a ceea ce a avut mai înainte, în timpul exerciţiilor de gimnastică, ceva care, în subconştient, este pentru el ceva de valoare inferioară. Căci în timpul exerciţiilor de gimnastică, copilul nu este educat numai de lumea sensibilă, ci şi de cea suprasensibilă, care, în timpul exerciţiilor, are aici o ocazie absolut deosebită de a se manifesta. De aceea este copilul atât de prost dispus din punct de vedere interior la lecţia ce urmează. Poate nu-şi exteriorizează această repulsie, dar este prost dispus din punct de vedere interior. Şi grefând lecţia obişnuită pe exerciţiile de gimnastică, noi îi facem rău, creăm în el nişte tendinţe spre boală.

Acesta este un fapt care, după câte mi-a spus un fiziolog, chiar a fost observat deja adesea în mod exterior. Dar aici, graţie cercetării spirituale antroposofice, aveţi nişte motive clare să meditaţi la faptul că noi, în calitate de învăţători şi artişti-educatori, putem, într-adevăr, favoriza tendinţele spre sănătate, dacă ne cucerim aşa cum trebuie o cunoaştere despre om. Desigur, dacă n-o facem aşa cum trebuie, vom da naştere unor diverse tendinţe spre boală. Trebuie să avem acest lucru foarte clar prezent în minte. Căci, aţi remarcat-o deja, nu vreau să încep să laud ceea constituie pentru om înţelepciunea sa de viaţă; ea n-ar fi suficientă pentru a conferi organizării umane, la vârsta adultă, forma ei plastică. Dar dacă atunci, la vârsta maturităţii, organizarea noastră nu ar fi deja sclerozată în aşa măsură încât ceea ce facem să intre astfel în cap drept înţelepciune exterioară cucerită într-un mod naturalist şi intelectualist, dacă aceasta   n-ar reflecta totul, aşa cum trebuie, sub formă de amintiri, aceasta s-ar revărsa mai târziu în restul organismului. Şi, dacă, oricât de paradoxal ar putea să pară aceasta, atunci când ceea ce, conform organizării normale a omului, trebuie să rămână în organismul cefalic, ar coborî în organismul metabolic-locomotor, aceasta ne-ar îmbolnăvi, ar fi ca o otravă. Înţelepciunea intelectului este, de fapt, un fel de otravă, de îndată ce ea nu-şi mai păstrează locul, de îndată ce, cel puţin, ea pătrunde în organismul metabolic. Noi nu putem trăi cu înţelepciunea intelectului decât datorită faptului că această otravă – spun asta într-un sens tehnic, fără nici o apreciere morală –, datorită faptului că această otravă nu coboară în organismul nostru metabolic-locomotor. În acest sens, există nişte efecte teribil de distrugătoare.

Dar la copil această scleroză nu există. Când ajungem aici, cu înţelepciunea matură pe care o avem astăzi, această otravă se infiltrează în organismul său metabolic-locomotor şi, prin aceasta, îl otrăveşte. Vedeţi, este necesar să înţelegem în practica nemijlocită a vieţii ce putem cere acestui cap de copil, pentru a nu-l face să ingurgiteze prea multe lucruri, care apoi nu mai sunt reţinute şi coboară atunci în organismul metabolic-locomotor.

În calitate de dascăli şi artişti-educatori, avem, aşadar, puterea de a acţiona asupra organismului copilului în sensul sănătăţii sau al bolii. Şi când vrem să-l facem pe un copil deosebit de inteligent conform criteriilor actuale şi îl punem mereu să stea jos şi-l facem să ingurgiteze o mare cantitate de lucruri în poziţia aşezat, atunci, în schimb, împiedicăm înţelepciunea inconştientă să acţioneze în el. Căci această înţelepciune inconştientă acţionează tocmai atunci când el zburdă, când face mişcări mai mult sau mai puţin ritmice; căci ritmul favorizează unirea organismului cu înţelepciunea inconştientă, datorită poziţiei intermediare, absolut particulare, pe care o ocupă organismul ritmic între organizarea cefalică şi organizarea membrelor şi a metabolismului. Astfel că, atunci când aplicăm această pedagogie monastică despre care vorbeşte H. Spencer, pentru a-i face pe copii şi pe tineri deosebit de inteligenţi, se dovedeşte că, în acest caz, îi vom procopsi cu nişte tendinţe spre boală cu care mai târziu, cu ajutorul înţelepciunii pe care le-o inculcăm noi, ei nu vor mai şti deloc ce să facă.

Toate acestea sunt nişte lucruri care, într-adevăr, nu pot fi cântărite cu o balanţă şi nu se revelează decât unei gândiri mobile ce se conformează întotdeauna vieţii, întocmai ca aceea ce poate fi dobândită pe cale antroposofică. Iată câteva indicaţii generale care au vrut să arate că artistul-educator şi dascăl trebuie să înveţe să cunoască marile principii ale sănătăţii şi ale bolii ce acţionează în cazul omului.

Iar aici este de o importanţă esenţială să menţionăm că efortul pe care îl face, în ceea ce priveşte viziunea lucrurilor şi cunoaşterea lumii, pentru a nu rămâne doar la ceea ce este exterior, fix, imobil, ci pentru a se ridica la o mobilitate interioară a gândirii, că acest efort este legat de cunoaşterea tuturor stărilor labile prin care se manifestă natura umană în sensul sănătăţii sau al bolii şi care, la şcoală, sunt ceva cu care dascălul are de-a face.

Vom intra acum în detalii şi vom studia copilul, fiinţa umană în devenire, trecând prin vârstele succesive ale vieţii.